Mihail Gorbaciov si Ion Iliescu apartin aceleiasi generatii politice, au impartasit visuri, mituri, iluzii proprii utopiei leniniste. La ora actuala, cei doi fosti lideri simbolizeaza ipostaze extrem de diferite ale relatiei cu mostenirile comunismului: primul s-a despartit de lumea in care s-a format de o maniera sincera si irevocabila, a permis si a incurajat pluralismul. Al doilea a ramas legat prin mii de fire de traditia exclusivista, conspirationista, ultra-centralista, anti-democratica si intoleranta a bolsevismului. La 80 de ani, Mihail Gorbaciov are motive sa fie mandru: in mare masura gratie lui, un sistem ilegitim, inuman si irational s-a prabusit fara a genera un razboi civil precum cel care a insangerat Iugoslavia post-titoista. In timpul cat a condus URSS s-a sfarsit razboiul din Afganistan si a fost revocata “Doctrina Brejnev” a suveranitatii limitate. Filmul perioadei de glasnost care a dat masura radicalei de-stalinizari, in final a unei reale democratizari, a fost Cainta (Pokoianie) de Tenghiz Abuladze, deopotriva o capodopera estetica si o rascolitoare marturie politico-morala. Terminat in 1984, filmul a ajuns pe piata abia in 1987, la doi ani dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov in martie 1985. Se incheia o era plina de crime, vendete, si infamii, incepea o alta epoca. Cel care paruse initial un aparatcik obedient, recomandat de Andrei Gromiko drept succesor al decrepitului Konstantin Cernenko, se dovedea un eretic reformator.
Gorbaciov, Iliescu si problema caintei
Nimeni nu va putea contesta vreodată rolul decisiv jucat de Mihail Gorbaciov în grăbirea colapsului comunismului. Nu a fost, fireste, condiția suficientă, însa, în mod cert, a fost cea necesară. Ori, mai exact spus, una dintre acestea. Cum scria cândva Zbigniew Brzezinski, prezența un țar revizionist marxist la Kremlin a schimbat regulile jocului, a creat un nou prag de așteptări, de speranțe, de posibilități. Ma refer la dublul inteles al revizionismului: cel din perioada Internationalei a II-a, vestejit de Lenin si Rosa Luxemburg, dar si acela de dupa 1956, din Europa de Est, ilustat de asemenea ganditori precum Leszek Kolakowski, Milovan Djilas, Agnes Heller, Ferenc Feher, Mihaly Vajda, Gyorgy Markus, Krzystof Pomian, Zygmunt Bauman, Karel Kosik, Ivan Svitak, membrii grupului “Praxis” etc Pentru nostalgicii bolsevici, Gorbaciov a fost arhi-tradatorul, un renegat mai perfid si mai periculos decat teoreticianul social-democrat german Karl Kautsky, denuntat furibund de Lenin intr-un vitriolic pamflet menit sa justifice masurile extremiste ale “dictaturii proletariatului”, adica ale dictaturii bolsevice. Pentru nationalistii slavofili, a fost omul care a distrus Imperiul. Pentru natiunile din statele satelizate de URSS (imperiul exterior) si din cele anexate (imperiul interior), a fost cel care, fie ca a dorit-o sau nu, a declansat procesul auto-determinarii lor. Pentru cei care cred in virtutile societatii civile, a fost politicianul care a pus capat machiavelismului politienesc, a pus capat surghiunului lui Andrei Saharov si al Elenei Bonner si a permis formarea a mii de asociatii informale intr-un regim pentru care spontaneitatea era vazuta ca o forma de subversiune. A fost insa cel care a intrerupt de o maniera brutala, in Congresul Deputatilor Poporului, in decembrie 1989, ultimul discurs al lui Saharov. Poate ca tocmai acel moment, pe care in mod cert l-a regretat, a contribuit la refuzul lui Gorbaciov de a se alia cu partizanii restauratiei comuniste. Bolsevicii sunt incapabili de cainta. Din acest punct de vedere, tocmai pentru ca dovedit ca intelege ce inseamna penitența, Gorbaciov poate fi socotit un om politic care a rupt cu bolsevismul. Aici vad o diferenta esentiala intre el si Ion Iliescu ori Deng Xiaoping. Niciodata, sub nicio forma, Ion Iliescu nu si-a asumat autocritic (un cavant pe care il cunoaste prea bine!) rolul sau in represiunile anti-studentesti din perioada 1956-1960. Se pot oferi si alte exemple. Cand am facut cartea de dialoguri cu el, Marele soc, Ed. Enciclopedica, 2004), l-am intrebat daca isi aminteste de acele momente. S-a eschivat, a parat “dialectic”. L-am intrebat daca stia in epoca despre faptul ca hidrocentrala de la Bicaz a fost construita cu munca fortata a detinutilor politici. A spus ca nu. Cand l-am intrebat daca are unele regrete, a dat din umeri, parca as fi vorbit esperanto.
Tragedia si triumful apostatului
Gorbaciov a comis erori monumentale, a deschis prea tarziu si prea putin portile sistemului in directia pietii libere, a inteles cu greu si multe ezitari ca fara a stabili o alianta principiala cu fortele civic-liberale, proiectul sau de umanizare a regimului nu avea sanse de izbanda. A subapreciat in chip dezastruos capacitatea de rezistenta a unei nomenklaturi asediate, angoasate si panicate. Dupa decesul URSS in decembrie 1991, si-a revenit cu greu, a devenit obiect de deriziune ori de ridicol consum publicitar. A infiintat o fundatie care s-a ocupat mai mult cu difuzarea ideilor sale si cu o hagiografie prea putin credibila decat cu analizele atat de necesare ale dificultatilor democratizarii Rusiei si a intregului spatiu post-comunist. In istoria ascensiunii si caderii comunismului in veacul al XX-lea, o istorie plina de iluzii, naluciri, entuziasme, crime, tradari, conspiratii, minciuni, pasiuni febrile si dezamagiri nu mai putin intense, Mihail Gorbaciov a simbolizat speranta de schimbare la un ceas cand sistemul parea incapabil sa iasa dintr-o agonie cronica. Asemeni lui Alexander Dubcek, a crezut in “comunismul cu chip uman”. Privit din perspectiva istoriei mondiale (Weltgeschichte), a fost un personaj deopotriva tragic si victorios. Tragic, pentru ca a esuat in multe din planurile sale esentiale. Victorios, pentru ca a schimbat lumea intr-o directie mai putin amenintatoare si pentru ca, in plan intern, a asigurat conditii pentru reducerea umilirii individului.
Pornind de la titlul unui roman de Graham Greene, politologul, profesor emerit la Oxford, Archie Brown a scris biografia secretarului general al PCUS cu titlul The Gorbachev Factor. Ulterior, Brown a scris un nou volum in care a luminat modul in care, mai ales dupa 1987, Gorbaciov a imbratisat tezele revizionismului marxist din perioada de dinaintea Primului Razboi Mondial (Eduard Bernstein cu asa lucrare Die Voruassetzungen des Sozilaismus care pleda pentru renuntarea la viziunea cataclismica asupra revolutiei si propunea evolutionismul ca strategie politica si economica). A fost meritul lui Gorbaciov că a refuzat să utilize asasinatul în masă pentru a rămâne la putere. A dus reformele hrușcioviste dincolo de orice visase vreodată intempestivul, vulcanicul, imprevizbilul Nikita Sergheievici. A abandonat doctrina Brejnev a “suveranității limitate”. În noiembrie 1987, într-un discurs istoric, a condamnat crimele stalinismului drept “neiertabile și neuitabile”. A permis publicarea cărților unor Soljenițîn, Ahmatova (“Requiem”-ul), Gumiliov, Zamiatin, Pasternak, Mandelstam, Brodski, Koestler, Orwell, Grossman. A încurajat inteligenția liberală și a respins ofensivele național-bolșevice. A redus drastic puterea aparatului de partid și a KGB-ului (a plătit pentru aceasta prin faptul că aceste două centre de putere l-au tradat în august 1990). Stategia sa a fost ținta atacurilor abjecte concentrate într-un text intrat în istoria infamiei neo-staliniste (articolul Ninei Andreieva din “Sovietskaia Rossia”, “Nu pot renunța la principii”, publicat în 1988).
Pentru a înțelege rolul istoric al lui Gorbaciov trebuie să ținem seama de anturajul său format din intelectualii de partid, mulți foști redactori ai revistei “Problemele păcii și socialismului” care apărea la Praga, simpatizanți ai experimentului “socialismului cu chip uman”. Dar mai ales trebuie să insistăm asupra influenței exercitate de Aleksandr Iakovlev, arhitectul politicii de glasnost. După năruirea URSS, Iakovlev a mers mai departe decât Gorbaciov în ruptura cu tradiția marxistă. A scris prefața ediției ruse a Cărții negre a comunismului. Volumul său, A Century of Violence in Soviet Russia, a apărut in 2002 la Yale University Press cu prefața lui Paul Hollander. Motto-ul cartii sintetizeaza filosofia violentei sociale nesabuite a comunismului, deci acea paradigma pe care Mihail Gorbaciov a inteles sa o repudieze. “Cu cat reusim sa impuscam mai multi reprezentanti ai clerului reactionar, cu atat mai bine”. Sunt cuvintele parintelui bolsevismului, Vladimir Ulianov (Lenin).
Glasnost si “Banda celor Patru”
Pentru birocratii bornati si senili care formau “Banda celor Patru” din Tratatul de la Varsovia (Honecker, Jivkov, Ceausescu si Jakes), Gorbaciov era numele unui maladii ce trebuia combatuta cu toate metodele posibile. Nicolae Ceausescu, pe care Gorbaciov il numea in discutiile cu apropiatii sai “Adolf” sau “Fuhrerul nostru” a stiut ca liderul de la Kremlin este de fapt principalul sau adversar. Nu era vorba doar de o incompatibilitate psihologica intre cei doi, dar mai ales de una ideologica, de viziuni despre ce inseamna socialism democratie, libertate si adevar. Dictatorul de la Bucuresti il privea pe secretarul general al partidului lui Lenin si Stalin drept un “deviator de dreapta” (a spus-o explicit), un inamic al valorilor “socialismului multilateral dezvoltat”, deci al universului concentrationar si al procesiunilor sinistre de adulare publica a unor monstri sociopati. In mai 1987, cand a vizitat Romania, Gorbaciov a fost cat se poate de transant in convorbirile cu corifeul comunismului dinastic (prezent la discutii, Ceslav Ciobanu, pe atunci consilier la Sectia Internationala a CC al PCUS, apoi ambasador al Repubilcii Moldova la Washington, azi profesor de economie la o universitate americana, a publicat acum cativa ani un fascinant articol pe acest subiect in revista East European Politics and Societies).
Comparat cu Boris Elțîn, un revoluționar veritabil (la începutul anilor 90), Gorbaciov a fost de prea multe ori omul jumatăților de măsura. Care au contat însă imens în dezintegrarea monolitului bolșevic. Gorbaciov și Elțîn s-au maturizat politic în perioada marcată de finalul cultului lui Stalin și de “Raportul Secret” al lui Hrușciov. Cum observa profesorul George Breslauer în cartea sa Gorbachev and Yeltsin as Leaders, cei doi au avut în comun capacitatea de a-și construi autoritatea, însă mai puțin pe aceea de a și-o menține. Cum spuneam, in ultimii ani când s-a aflat în fruntea URSS, aflăm de la Archie Brown, Gorbaciov l-a citit pe Eduard Bernstein, cunoscutul teoretician al evoluționismului social-democrat, devenind tot mai convins că fanatismul ideologic leninist generase un dezastru politic și moral. Am scris pe larg despre Gorbaciov în cartea mea din 1988 “Mizeria utopiei” (tradusa la Polirom) unde identificam oscilațiile sale între socialismul reformator și neo-leninism. Am revenit de multe ori la semnificatiile cruciale ale demersului sau reformator, intre care catalizarea tumultului revolutionar din 1989. Vizita lui Gorbaciov in Berlinul de Est, la inceputul lunii ocotmbire 1989, cu prilejul celei de-a 40-a aniversrari a ceea ce s-a numit DDR (RDG), a avut un efect direct asupra intesificarii protesului civic din acea „republica”. I-a spus cat se poate clar lui Honecker ca URSS se va opune utilizarii foretei impotriva demonstrantilor pasnici. Nu se punea sub nici o forma problema repetarii situatiei din iunie 1953. Am discutat adeseori aceste chestiuni cu Horia Patapievici. Imi spunea autorul Omului recent ca, dupa parerea sa, liderii regimurilor autoritare se impart in cei gata sa foloseasca forta, deci sa ordone masacre in masa (v. cazul Gaddhafi chiar acum cand scriu aceste randuri) si cei care refuza sa aiba sange pe maini. Cred ca merita reflectat la aceasta idee pe care, eu unul, o ompartasesc. Toate datele probeaza ca, daca n-ar fi intervenit Gorbaciov, Honecker si asociatii sai erau gata sa urmeze macabrul exemplu dat de liderii chinezi in iunie acelasi an cand au organizat baia de sange din Piata Tienanmen. Cat il priveste pe Ceausescu, acesta a recurs la forta fara urma de ezitare. Nu cunosc vreo reactie a lui Ion Iliescu intre 16 si 22 decembrie 1989, vreun gest, public sau privat, de condamnare a actiunilor criminale ale unui regim aflat in coma terminala. Putea timite o scrisoare de condamnare a represiunii care sa fie transmisa la Radio Europa Libera. Nu a facut-o, invocand ca era urmarit zi si noapte. Putea macar timite o scrisoare eprsonala catre Ceausescu. A preferat sa taca, asteptandu-si, rabdator si razbunator, clipa.
Groparul bolsevismului
“Oamenii fac istoria, dar o fac in imprejurari care nu depind doar de vointa lor” scria Marx intr-un celebru pasaj din 18 Brumar al lui Louis Bonaparte (citez din memorie, dar ideea este aceasta). Motivat de ratiuni complexe, psihologice, politice si morale, fortat de, dar si fortand conditiile istorice, Gorbaciov si-a asumat destinul de gropar al bolsevismului, deci a facut istorie. Din acest punct de vedere, efectul interventiei sale in istoria comunismului este opusul celei a unui Ion Iliescu. Gorbaciov, ca si Imre Nagy ori Dubcek, a inteles ca fara pluralism nu poate fi vorba de emancipare umana. Ion Iliescu a fost si ramane un spirit ostil pluralismului (civic, politic, economic, social, cultural). Cand a inteles ca sistemul nu poate fi salvat decat prin violenta (o salvare temporara, fireste), Gorbaciov a ales sa nu recurga la represiune. Sigur, pentru Vladimir Putin si ceilalti membri ai factiunii numite siloviki, urmasii directi ai KGB, disparitia URSS a fost “suprema catastrofa geopolitica a veacului al XX-lea”. Pentru prietenii societatii deschise insa a fost vorba de finalul unui experiment utopic soldat cu zeci de milioane de victime. Cand critica in aceste zile neo-autoritarismul falsei democratii putiniste, Gorbaciov ramane fidel angajamentului sau de dupa 1987. Vreau sa fiu bine inteles, nu-l idealizez pe acest fost prim secretar de regiune de partid, un personaj care si-a facut intreaga cariera in aparat cultivand protectori precum Mihail Suslov, Fiodor Kulakov si Iuri Andropov. Am scris despre declinul sau din ultimii ani cand a ajuns, in multe privinte, o copie tot mai putin relevanta a omului de stat de odinioara. Dar nu avem voie sa uitam cum arata lumea in 1985 si cum s-a transformat ea in anii schimbarilor declansate de Gorbaciov. Nu putem uita ca avand de ales intre pluralism si bolsevism, Gorbaciov a dovedit curajul si onestitatea sa se desparta nu doar de stalinism, ci de de minciuna comunista in ansamblul ei. Ca si protectorul sau vreme de decenii, Nicolae Ceausescu, in iunie 1990 Ion Iliescu a optat exact invers. Este vorba aici de prezenta ori absenta a ceea ce se cheama inteligenta morala si capacitate de invatare politica, elemente care il disting pe omul politic veritabil de manipulatorii cinici si de demagogii amorali.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte frumos articol !!! Excelent!!! Ma intreb daca domnul Iliescu isi face timp sa citeasca articolele dumneavoastra si daca, aceste articole nasc in el, cel putin, un gand de auto analiza sincera,onesta, sau vorba dumneavoastra o autocritica reala, macar in interiorul personalitatii sale, care sa il faca sa isi indrume urmasii (PSD-ul) in directii bune de decizie.
1. De unde timp pentru Ilici Iliescu daca e la petrecerea tov. Vanghelie?
2. Chiar daca ar citi asa ceva, tot nu si-ar da seama. Iliescu e convins ca tot ce a facut a fost bine pentru tara si bobor. E un vajnic exponent al stingii extremiste, pentru el e imposibil sa fi gresit vreodata, se considera un arhanghel al binelui care bineinteles, din punctul lui de vedere, vine de undeva dinspre Stinga.
Iliescu e un fel de Obama de Dimbovita :)
Gorbaciov si Iliescu sunt doua istorii diametral opuse. Iliescu a reusit ca dupa ’89 sa-si satisfaca setea de putere care-l obseda de cand statea in anturajul lui Ceausescu. Acum sta in culisele politicii romanesti incapatanandu-se sa iasa la pensie.
Gorbaciov a avut un ideal, pe cand Iliescu a ramas inchis in limitele propriului orgoliu.
Concluzia e ca Iliescu nu se compara nici macar cu un comunist. Vai de Romania.
„Comparat cu Boris Elțîn, un revoluționar veritabil (la începutul anilor 90), Gorbaciov a fost de prea multe ori omul jumatăților de măsura.”
Asta-i buna! Wrong!
Desfiintarea URSS a fost decisa de Eltin cu sprijinul liderilor din Ucraina, Belarus si Kazahstan (decembrie 1991). In august 1991, prin tacerile si ezitarile sale ca si prin refuzul de a apela la societatea civila impotriva pucistilor condusi de adjunctul sau Ianaev si de sefii armatei si ai KGB (Iazov si Kriucikov), Gorbaciov a pierdut practic trenul. Eltin a simtit atunci pulsul multimii, a stiut sa vorbeasca de pe un tanc, sa apara ca liderul charismatic, in vreme ce Gorbaciov aparea ca un fel de nou Kerenski. De fapt tensiunile dintre cei doi durau din noiembrie 1987 cand Eltin il criticase pe Gorbaciov pentru jumatatile de masura in lupta impotriva coruptiei si in lupta pentru destalinizare/democratizare
multam pentru atentie, mi-a venit spontan ce am scris.
Domnule, eu nu traiam pe timpurile acelea nici in Rusia si nici in Romania insa evenimentele le-am urmarit cu multa atentie si va asigur ca ar fi dificil de uitat si pana ce ajungea la noi. Deci nu am nici un dubiu ca Eltin a avut „pulsul de la situatie” dovada sta bombardamentul faimoase Case Albe de la Moscova, curat democratic… bombardamentul. Si nu-i nici un dubiu ca pana si el si familia lui s-au imbogatit, peste noapte si peste masura, chiar daca era beat in cea mai mare parte a zilei. Sa zicem ca ortacii nu l-au tradat la urma urmelor (?) insa asta nu face din el un revolutionar emerit cum va chinuiti sa-l descrieti, al lui e doar un nuracos si dozinal oportunism.
Domnule Tismaneanu, nu am cunostiintele necesare pentru a putea formula o motivatie a imposibilitatii in zilele noastre a existentei unui comunism/socialism cu chip uman. Mi-e cu atat mai greu ca cat notiunea insasi nu mi-e precis definita. Dece nu ar putea in conditiile de transparenta de azi (internet, media in general) servi ca ideologie unui partid politic? Oricum, in conditiile globalizarii si, pentru noi, europenizarii, marja de manevra (in economic si social) a oricarui partid e puternic limitata. O astfel de ideologie n-ar salva PCF de exemplu, de la disparitie, rupand in acelasi timp cu un trecut definitiv apus? V-ati gandit sa scrieti un mic material pe aceasta tema? Poate nu sunt singurul avand astfel de nelamuriri.
Va multumesc.
Exista un timp pentru fiecare lucru. „Comunismul care nu uita omul”–asa si-a intitulat Imre Nagy un eseu scris in 1955, devenit de fapt programul guvernului sau dupa 23 octombrie 1956 (N. Steinhardt a scris foarte frumos in „Jurnalul fericirii” despre Nagy, apostatul spanzurat in iunie 1958). A venit apoi „Primavara de la Praga” inaugurata in ianuarie 1968 de alegerea lui Dubcek ca prim secretar al CC al PC din Cehoslovacia. Stim cum s-a incheiat acel experiment, prin invazia din august 1968. PC Francez, PC Spaniol si PC Italian (cand se mai numea astfel) au incercat, in anii 70, sa propuna eurocomunismul exact ca alternativa la ceea ce s-a numit „Panzerkommunismus” (comunismul tancurilor). Proiectul a esuat din ratiuni care pot fi discutate separat, dar multe din temele „eurocomuniste” au revenit in ideologia echipei Gorbaciov. PCF a fost cel mai putin decis sa mearga pe aceasta linie (sa nu uitam ca in fruntea sa se afla Georges Marchais, un activist de formula si formatie stalinista). Credibilitatea eurocomunistilor spanioli era ea insasi indoielnica din cauza trecutului stalinist al lui Santiago Carrillo care, in 1964, ii exclusese din partid pe eurocomunistii avant la lettre Jorge Semprun (Federico Sanchez) si Fernando Claudin.
Eurocomunistii (aici trebuie amintit si PC din Grecia-Interior) au criticat dur centralismul birocratic, dogmatismul asfixiant, abuzurile politice si incalcarea drepturilor omului in URSS si in alte state din ceea ce senumea Blocul Sovietic. Putem dezbate aceasta traditie, punctele ei nodale, cauzele infrangerii sale. Ca politolog si istoric, sunt de acord cu Adam Michnik care atragea atentia ca in 1968 acest proiect mai avea un viitor. Dar viitorul i-a fost anulat de „doctrina Brejnev”, motiv pentru care Michnik a scris, in anii 70, marele sau eseu strategic despre „Noul evolutionism”, considerand viziunea „comunismului cu chip uman” anacronica. El a fost cel care a scris: „Nu exista comunism cu chip uman. Exista doar totalitarism cu dintii sparti”.
Fara sa vreau sa ma refer in vreun fel la aprecierile referitoare la Gorbaciov – cu care sint, in mare parte, de acord – as vrea sa-l intreb pe autorul articolului daca impartasea aceeasi viziune asupra lui Ion Iliescu atunci cind a realizat cartea de interviuri in compania acestuia. Pentru ca, daca avea aceeasi opinie asupra acestuia pe atunci, a stiut s-o tina foarte bine ascunsa, atit de bine incit interlocutorul sau nici nu a banuit ce mare acuzator se ascunde in persoana partenerului sau de discutii.
Acum vad ca dl. Tismaneanu inventeaza intrebari capcana in cartea sa de atunci, prin care ar fi vrut sa-si puna interlocutorul in dificultate – asa cum este cazul cu intrebarea referitoare la regretele pe care ar fi trebuit sa le aiba Ion Iliescu sau aluziile la rolul pe care acesta l-ar fi avut in represiunile antistudentesti din 1956 – 1960 (in privinta asta, as fi si eu curios daca exista vreo proba documentara referitoare la implicarea lui Iliescu in masurile de represiune sau se merge pe ideea ca acesta nu se va obosi sa raspunda). Cum toata cartea este construita ca o adevarata apologie a vietii si activitatii revolutionare a marelui nea Nelu, va trebui s-o reiau ca sa gasesc in ea „sopirlele” ascunse, care i-au scapat cititorului neatent si ingretosat care am fost atunci. Ar trebui sa-mi fie rusine ca nu am realizat inca de atunci ce aluzii subversive se ascundeau in aceasta carte, desi cred, mai degraba, ca acest sentiment ar trebui sa-l incerce pe cel care tot inventeaza, in buna traditie romaneasca, disidente post-factum. Cred ca este semnificativ ca, in toate discursurile pe care le-a tinut ulterior lansarii cartii respective – care chiar a fost un „mare soc” pentru mai vechii sai cititori – dl Tismaneanu nu a pus in nici un fel accentul asupra aspectelor pe care le subliniaza cu atita aplomb acum.
Cit despre condamnarea cu incapatinare a lui Ion Iliescu pentru toate relele acestei tari ce se poate spune? Probabil ca are la baza oarece motive pur personale, altfel nu vad motivul pentru care fiecare aniversare a acestuia de citiva ani incoace este salutata de dl Tismaneanu intr-un mod atit de putin elegant. Mie mi se pare numai jenant sa dai asemenea verdicte cu pretentii definitive cu privire la activitatea unui om politic atita timp cit acesta este inca in viata si nu s-au scurs destui ani de cind a fost presedinte. Din partea unui adversar politic, da, asta este permis, dar din partea cuiva care are pretentia de a fi obiectiv – mult mai putin. Este greu sa afirmi – ca istoric, politolog sau in orice alta calitate care pretinde o oarece tangenta cu obiectivitatea – ca Iliescu „a ramas legat prin mii de fire de traditia exclusivista, conspirationista, ultra-centralista, anti-democratica si intoleranta a bolsevismului” atita timp cit omul asta a patronat, de bine, de rau, asa cum a stiut el, reintoarcerea Romaniei la democratie. Sigur ca a facut multe prostii pe parcurs – nu are rost sa le reiau – dar el a putut sa participe la alegeri, sa inghita insultele adversarilor, sa cistige dar si sa piarda. Ceea ce, orice s-ar spune, reprezinta o experienta in materie de democratie mult mai vasta decit a avut vreodata Gorbaciov. Cine-si inchipuie un adevarat bolsevic participind la alegeri si pierzindu-le pentru ca apoi sa cedeze puterea fara sa cricneasca – asa cum a facut-o Iliescu in 1996 – nu prea are habar ce inseamna un adevarat bolsevic.
In final, nu pot decit sa-i indemn pe cei care mai au cit de cit simtul umorului – dar si al masurii – sa-l lase pe mosul nostru in pace. Nea Nelu e ocupat cu scrierea de carti – ultima bucata cica are vreo 700 de pagini – cu alergatul pe banda pentru intretinere s.a. chestii destul de inofensive. Nu spune nimeni ca este vreun inger, dar sa-l vezi pe nea Nelu, la 81 de ani, ca pe un fel de diavol care ar controla toate fortele intunericului din tarisoara noastra scumpa si draga inseamna sa fii destul de mult lipsit de simtul masurii, ca sa nu spun altceva.
P.S. Nu prea sper sa apara comentariul, datorita faptului ca am vazut ca, in cazul articolelor d-lui Tismaneanu, si numai in cazul lor, se instaureaza o foarte democratica cenzura a comentariilor de pe acest blog. La cererea expresa a autorului banuiesc. De, democratie vreau, dar nu pt catei…
Nu stiu la ce va referiti cand vorbiti despre cenzura. Comentariul Dvs, observ, a fost publicat integral. Mihail Gorbaciov implineste 80 de ani pe 2 martie, Ion Iliescu implineste 81 de ani pe 3 martie. Au studiat la Moscova in aceeasi perioada a stalinismului agonic si a primilor ani de „dezghet”, Gorbaciov la Universitatea de Stat „Lomonosov”, Iliescu la Politehnica (era si organizatorul UTM al grupei studentilor romani din URSS). Au avut ascensiuni birocratice destul de asemanatoare. Amandoi au fost figuri marcante ale comunismului in anumite perioade.
In 2003, Ion Iliescu era perfect la curent cu ce-am scris despre el inca din 1989, in articolul „Personal Power and Political Crisis in Romania”, publicat in primavara acelui an in revista condusa de regretatul profesor Ghita Ionescu, „Government and Opposition”, precum si in cartile mele „Irepetabilul trecut (prima editie, 1991), „Fantoma lui Gheorghiu-Dej”(prima editie 1996) si „Stalinism pentru eternitate” (editia americana, 2003). Ion Iliescu cunostea articolul meu din „The New Republic” aparut pe 5 februarie 1990 cu titlul „New Mask, Old Faces: Romania’s Junta Familiar Look” (tradus atunci in ziarele partidelor istorice renascute si prezentat la „Europa Libera” si „Vocea Americii”), inclus in editia a doua a „Fantomei lui Gheorghiu-Dej” aparuta la Humanitas in 2008.
Am spus-o de multe ori: am fost si raman criticul pozitiilor lui Ion Iliescu, nu sunt adversarul sau personal. Ideea dialogului din volumul „Marele soc” a venit nu doar dinspre mine, ci si din partea unor apropiati ai (pe atunci) presedintelui Iliescu, in 2001-2002. Am incercat sa luminez un itinerariu politic semnificativ, nu sa declansez o ancheta sub masca unui dialog. In ce priveste eroarea mea de a fi crezut ca Ion Iliescu se poate schimba, ca poate invata politica democratica, ca este apt de cainta si mai ales ca poate interioriza spiritul pluralismului, sugerez sa luati in consideratie ce-am scris pe 3 ianuarie 2007 in revista „22”, la doua saptamani dupa isteriile vadimiste din Parlamentul in care Traian Basescu condamnase, spre furia politrucilor devotati lui Ion Iliescu si a unor recent demascati fosti informatori ai Securitatii, regimul ilegitim si criminal:
http://www.revista22.ro/ion-iliescu-si-discipolii-sai-3333.html
Nu am nimic de adaugat la concluzia acelui text.
M-a impresionat, mai anii trecuti, un film documentar la tvr, unde vorbind despre caderea Zidului Berlinului, Gorbaciov spunea : „Credeti ca n-as fi putut trimite niste trupe acolo, sa rezolve situatia?(reamintesc ca erau 300.000 ostasi sovietici atunci pe teritoriul RDG). Dar n-am vrut sa mai moara oameni…”
Intr-adevar Gorby parea convins de ipoteza social-democrata, ceea ce insemna acceptarea pluralismului politic. Daca tranzitia URSS ar fi fost guvernata de aceasta ipoteza la nivel normativ, nu am fi trecut prin multe din tragediile sociale si politice care au ravasit zona prin aplicarea unor politici economice cu efecte sociale dezastruoase si caderea in ultranationalism si oligarhizare.
Cartea lui Brown si volumul recent al lui Ivan Berendt (Europe Since 1980, Cambridge: Cambridge University Press, 2010) merita citite atent in acest sens. Brown arata clar conversiunea lui Gorby la o paradigma socio-politica mai radicala decat perseroika si glasnostul, insa si limetele deschiderii acestuia.
La randul lui, Berend schiteaza primele ipoteze ale precaritatii conditiilor unui scenariu a la Bernstein in Est, in ciuda faptului ca sondajele de opinie din 90 91 aratau sustinere populara majora pentru organizarea social-democrata a relatiilor societate-piata.
Oricum, politologia asteapta inca cercetarea riguroasa pe sansele unui scenariu Bernstein in fostul „bloc.”
Pana si Adam Smith pare azi un critic de stanga. Ia uitati ce zicea maestrul cand vine vorba de patroni.
„We rarely hear, it has been said, of the combination of masters, though frequently of those of workmen. But whoever imagines, upon this account, that masters rarely combine, is as ignorant of the world as of the subject. Masters are always and everywhere in a sort of tacit, but constant and uniform combination, not to raise the wages of labour above their actual rate.”
Si, surpriza mare pentru neoliberali….
„These are the values inspiring those brave workers in Poland. . . They remind us that where free unions and collective bargaining are forbidden, freedom is lost.”
Ronald Reagan, 1980, http://www.americanrhetoric.com/speeches/ronaldreaganlibertypark.htm
Ambii conducatori au avut aceeasi idee despre viitorul tarii lor. De altfel daca nu ar fi impartasit aceleasi idealuri ion Iliescu n-ar fi ajuns la putere in Romania in urma „revolutiei”. Va amintiti cum Iliescu striga in fata revolutionarilor „tovarasi… etc” si multimea l-a apostrofat? Iliescu a vazut o tara condusa de acelasi partid unic dar dezghetat, ceva de genul Chinei din zilele noastre. Din pacate pentru el revolutia coordonata a devenit necoordonabila si valul multimii a impins lucrurile peste limita pe care o gandise el si cei care au venit la putere alaturi de el.
Maurul isi facuse datoria (ok, diferenta e ca el a venit pentru aceasta datorie la putere pe cand Gorbaciov a creat datoria), maurul trebuia sa piara pentru ca tara sa urmeze un drum bun. Din pacate noua ne-a lipsit un Eltin si aici e marea diferenta de fapt. Daca am fi avut un Eltin n-am fi stagnat 10 ani intr-o perestroika originara, presarata de „nu ne vindem tara” si mineriade.
Mulţumiri pentru articol, foarte fain!
În ce mă priveşte, am avut doi comunişti pe care – subiectiv – i-am apreciat: Tito şi Gorbaciov. Pe Tito, oarecum mai personal, pe Gorbaciov, mai impersonal. Spun despre Tito „personal” deoarece bunicii mei – născuţi în Iugoslavia – au avut de suferit aici din cauza lui fiind acuzaţi de titoism. De fapt, Tito a ajuns pe-un piedestal prin povestirile ce mi le spunea bunică-meu cînd eram copil, povestiri între care cea-mai cea-mai era aceea cu nota de mînă trimisă de Tito lui Stalin „Stalin, dacă nu te potoleşti să tot trimiţi după mine asasini plătiţi, am să trimit şi eu unul la Moscova şi nu va fi nevoie să-l trimit şi p-al doilea” :) Gorbaciov… Eram în armată cînd a fost ales Gorbaciov… Cine fuseseră între el şi maimuţoiul de Brejnev – Andropov şi Cernenko, nu mai reţin ordinea, ştiu c-au mierlit-o rapid, unul după altul. Ce mi-a atras atenţia a fost faptul că numirea lui a produs oarecare nervozitate, încordare, nesiguranţă în armata noastră la vremea respectivă. Ţin minte că, atunci cînd l-am văzut prima dată la telejurnalul de seară ce eram obligaţi cu toţii să-l urmărim stînd pe băncuţe lăngă paturi, într-un mod ciudat ne-a fost simpatic. Cu Brejnev erau o grămadă de bancuri ironice şi negative şi era antipatizat, cu Gorbaciov nu s-a-ntâmplat aşa. Ah, şi cred că ţin minte când a-nceput nervozitatea – cînd puştiul ăla neamţ a aterizat, venind din RFG cu Cessna lui, în Piaţa Roşie: Gorbaciov a destituit toţi comandanţii militari pe deasupra cărora trecuse avionul, toţi generali vechi, hărşiţi alături de Brejnev… :)
Scuze pentru divagaţie–
Nu divagati catusi de putin. Episodul Mathias Rust ramane unul deopotriva enigmatic si revelator. Probabil ca tanarul german a zburat pentru ca asa i-a venit, dar faptul ca marea si temuta putere militara a fost incapabila sa preintampine o asemenea umilitoare aventura spunea multe despre starea deplorabila a Armatei Rosii si a serviciilor ei de informatii. Oricum, pentru Gorbaciov acest moment a fost o oportunitate nesperata pentru a se debarasa de multe „suflete moarte”. Cat despre Rust, destinul sau ulterior este el insusi un posibil subiect pentru un eseu ori chiar un roman:
http://www.guardian.co.uk/theobserver/2002/oct/27/features.magazine137
Tito a fost uneori numit „ultimul Habsburg”. Stau adeseori de vorba cu prieteni din fosta Iugoslavie care imi vorbesc, nu fara o umbra de nostalgie, despre ceea ce parea o comunitate etno-politica menita sa dainuiasca. Iugoslavismul s-a nascut inainte de Tito, evident, spre a relua titlul unei excelente carti de John Lampe, „Twice There Was a Country”. Dar sub Tito, prin mitul national al partizanilor antifascisti si prin cel al rezistentei anti-cominformiste, se nascuse speranta ca puteai fi iugoslav, dincolo de frictiunile etnice traditional Un lucru diferitde Iugoslavia interbelica). Desigur, Tito nu a fost un comunist benign, cand s-a simit amenintat a reactionat ca un stalinist. Dar nu a fost o marioneta a nimanui, si-a urmat propria cale, a devenit treptat un „despot luminat”. Cand s-a intalnit cu sfidarea lui Djilas (in 1954), Tito a reactionat furibund, l-a trimis in inchisoare pe fostul sau favorit.
Toate rudele din partea mamei, inclusiv ea, erau sârbi, aşa că personal am avut un „feedback” destul de substanţial, dar şi subiectiv, totodată, despre Tito. Cred că termenul folosit de dvs, „despot luminat” i se potriveşte cel mai bine.
Din ce ţin eu minte, în principu puteai aduce în discuţie cu el (cam) orice subiect, mai puţin unitatea/integritatea Iugoslaviei, acolo devenea într-adevăr dictator, nu discuta şi făcea urât. Bunică-meu, deşi sârb, îi ţinea partea croatului Tito în discuţii, spunea că, dacă Tito n-ar fi aşa, Iugoslavia „s-ar duce-n fras”.
Bunică-mea, deşi nu prea se amesteca ea-n discuţiile astea, şi ea îl respecta pe Tito, dar dintr-un motiv mult mai tragic: ea şi familia ei avuseseră de suferit de pe urma ustaşilor, o verişoară de 14 ani i-a fost violată şi ucisă de aceştia şi-au scăpat, într-un final, datorită partizanilor. Mă rog…
Acum, noi eram în România, dar veneu pe la noi rudele noastre de-acolo: aproape fiecare familie (cam trei, dacă ţin minte) avea două case şi maşină, paşaport, unul dintre ei lucra „căpşunar”, cum se zice azi, la Volvo în Suedia de vreo 15 ani, mergeau frecvent în Austria şi-n Germania în weekend-uri, şi-n SUA se putea merge fără viză, aveau valută…
Sigur, am citit multe dup-aia şi înclin să cred că Tito a avut şi-un dram de noroc în „mitul” lui – dacă e să zic aşa, mai cinic – c-a murit „la timp”, deoarece prosperitatea Iugoslaviei, într-adevăr, se datora în mare măsură abilităţii sale de-a „jongla” atît cu blocul sovietic, cît şi cu Occidentul, obţinând astfel împrumuturi şi ajutoare substanţiale, dar a căror scadenţă a venit după ce a murit el. Ţin minte foarte bine că, de exemplu, spre deosebire de noi, ţăranii iugoslavi puteau cumpăra, „proprietate personală”, tractoare, utilaje agricole, cu plata eşantionată pe 20 de ani.
Mă rog, ca să-nchei, iar mi-aduc aminte că singura dată cînd l-am văzut pe bunică-meu plângând a fost când a murit Tito. Pentru mine a fost ceva şocant, el era plecat din Iugoslavia de aproape 40 de ani, vorba aia, îşi cam pierduse rădăcinile, dar a fost incredibil de afectat de moartea lui Tito. Atunci am simţit şi eu, pentru prima şi singura dată-n viaţa mea, că există lideri pe care-i plângi „natural”. Dacă nu l-aş fi văzut pe el, aş fi crezut că ce vedeam la televiziunea iugoslavă, oameni îndureraţi, sunt regizări, „muncitori îmbrăcaţi civil”, ca la noi. Nu, cred c-acel doliu al celor ce-i vedeam chiar era din suflet – mă rog, părere personală. Dacă nu mă-nşeală memoria, la funeraliile lui Tito au fost prezenţi cei mai mulţi şefi de stat şi demnitari străini din istorie.
mai perfect nu se poate ! ilicii iliescu este un mare criminal ca toata clasa politica care e toata din fosta nomenclatura comunista stalinista ,securisti ,speculati,excroci,corupti,demagogi ,opurtunisti etc care siau reformat structurile in circuit inchis,promovand pe linie succesorala odrasele.
structurile politico-economice congulate dupa decembrie 1989 sau desfasurat confrm unui plan kgb-st si de organizare in adancime,complex,ocupand spatiul politic,economic ,financiar,prin trei mari remificatii;fsn1[pd-l,ex;pd],fsn2[exfdsn,pdsr,psd]si fsn3[falsul istoric pnl].
fiecare din aceste ramuri economico-politicie,gasti comuniste staliniste securiste kgb-ste mafioate si corupte au aspirat anumite formatiuni,si au generat ministructuri satelite,politice[prm,pc,udmr,png,pntcd,pin,unpr,etc], civice onguri aservite ,sindicate aservite etc. economico-financiare,institutii capuse,trusturi ,agentii,fonduri etc. prin care sa creeze diversiuni,manipulari ,jaf,deruta cu un singur obiectiv major,pastrarea controlului,pastrarea coruptei,spolierea tarii,mentinerea poporului in saracie ,mizerie,dezbinare ,in ignoranta si sclavie. O REUSITA !
Super articol si super dezbateri!
Multumim Vladimir Tismaneanu pentru adevar si corectitudine!
Jos Comunismul in orice forma ar fi el!
Stimate Domnule Tismaneanu,
Poate este interesanta o paralela intre epoca lui Hitler si a celor apropiati lui si epoca comunista/socialista si a liderilor ei. Poate exista aceasta paralela deja pusa pe hartie si eu nu stiu.
Este interesant pentru mine sa inteleg cum au putut urca asemenea regimuri, cum s-au consolidat si apoi cat de greu au fost inlaturate. Din nefericire, din punctul meu de vedere, ele mai traiesc in mintea unora. Iarasi este pentru mine un semn de intrebare, cum este posibil? Ce ii atrage si ii mentine pe acele pozitii?
Ma mira cum un lider tanar din Romania a putut sa adere si sa se manifeste ca un Che Guevara. Nu am explicatie sau poate o am si nu indraznesc sa o scriu sau sa o afirm si de aceea trebuie sa mai citesc si sa aflu mai multe despre altii plasati in orbitele similare din istorie si despre trecutul nu prea indepartat.
Cu consideratie si multumiri pentru preocuparea continua pe care o aratati si care ne ajuta cumva sa ne depasim si sa crestem in intelegere!