miercuri, decembrie 1, 2021

Erezia spiritului liber: de la Marguerite Porete la Charles Taylor

Dacă Ioan al Crucii (1542-1591) și Tereza de Ávila (1515-1582) ar fi trăit cu două-trei secole mai devreme, fiind contemporani cu Marguerite Porete († 1310), ar fi foat declarați eretici: vinovați de Erezia Spiritului Liber definită de Albertus Magnus într-un text de pe la 1270, Compilatio de novo spiritu. Marguerite Porete a fost condamnată ca eretică de Inchiziția de la Paris, prin persoana dominicanului Guillaume Humbert, și a fost arsă pe rug din cauză că a refuzat să se dezică de tezele din lucrarea ei Oglinda sufletelor simple, prin care se dovedește de fapt precursoarea lui Ioan al Crucii și Tereza de Ávila. De altfel, autoarea martiră, deși sofisticată și cultă, a scris lucrarea în ancien français, și nu în latina savanților și literaților vremii, facilitîndu-i astfel accesibilitatea. Condamnarea tezelor extrase din cartea ei a făcut obiectul unui întreg Conciliu convocat la Viena în 1308 de către Clement al V-lea.

Tereza de Ávila și Ioan al Crucii n-au avut nici ei, la rîndul lor, o viață ușoară, cea dintîi fiind cercetată de Inchiziția spaniolă, în parte și din cauză că era fiica unui marrano (evreu convertit), iar cel de-al doilea fiind încarcerat în condiții subumane de propriul său ordin monastic, din cauza proiectelor sale reformatoare. Tezele susținute de cei doi mistici și teologi spanioli care privesc o unio mystica cu Dumnezeu pînă la ”anihilare”, posibilitatea de a atinge ”viziunea beatifică” pe pămînt și de a practica spontan toate virtuțile în starea de comuniune  cu Dumnezeu, sînt aproape identice cu cele ale lui Porete și ale unui alt autor acuzat de ”erezia spiritului liber” – nimeni altul decît Meister Eckhart. Totuși, spre deosebire de autoarea franceză arsă de rug și de Eckhart, cei doi autori spanioli au fost în final recunoscuți de Biserică ca sfinți și învățători ai Bisericii  Deși Oglinda sufletelor simple a fost redescoperită și figurează pe lista lucrărilor clasice de spiritualitate creștină, nimeni nu o evocă, totuși, azi pe Marguerite Porete (nici măcar ca pe o martiră a libertății conștiinței), iar Meister Eckhart, deși celebru, nu este venerat ca sfînt. În schimb, cei doi mistici spanioli sînt unanim recunoscuți ca întemeietorii unei ”școli de spiritualitate”, pe care ordinul lor (carmelit) o revendică ca pe o parte a propriei sale istorii, și nu ca pe continuarea unei tradiții ce a avut de întîmpinat condamnări și anateme din partea Bisericii.

Îmi place să-mi imaginez ce s-ar fi întîmplat dacă filozoful canadian Charles Taylor (n. 1931) ar fi trăit și ar scris una din lucrările sale majore, O epocă seculară (A Secular Age, 2007), în care contemplă secularizarea ca pe o ”schimbare de paradigmă”, privește senin laicitatea, susține autenticitatea și libertatea ”opțiunii de a crede” și pledează pentru o credință ce recunoaște valoarea civilizației pluraliste a drepturilor omului, nu în seolul XXI, ci în secolul al XIX-lea, cînd Papa Pius al IX-lea deplîngea toate ”erorile lumii moderne”, inclusiv drepturile omului, democrația, libertatea și egalitatea. Sau ce s-ar fi întîmplat dacă o lucrare de acest gen ar fi apărut la mijlocul secolului XX, cînd Pius al XII-lea promulga enciclica Humani generis (1950) – un document ”dictat” de un teolog neo-tomist conservator, dominicanul Reginald Garrigou-Lagrange – ce avea drept scop condamnarea erorilor unor teologi neo-moderniști ca De Lubac, Von Balthasar, Rahner etc.  Nu s-a întîmplat însă nimic din toate astea, întrucît renumitul filosof canadian a prins ”vremuri mai bune”. El a fost invitat de Ioan Paul al II-lea să facă parte din ”clubul de la Castelul Gandolfo”  și este și azi pe lista selectă, întocmită de Vatican, a celor mai importanți filosofi catolici contemporani.

Taylor nu poate fi numit un ”eretic al spiritului liber” în sensul canonic în care ar resuscita  doctrinele mistice, subtil ”anticlericale”, ale lui Porete și Eckhart (între timp devenite ”învățătură a Bisericii”, prin intermediul autorilor spanioli sus-menționați), ci în sensul în care, deși este atașat confesional de Biserica Catolică, își permite să gîndească liber asupra ei. În particular, Taylor reflectează asupra credinței și Bisericii din perspectiva unei istorii ecleziale moderne ce începe cu Contrareforma și Conciliul Tridentin și susține că există mai multe căi de a fi creștin catolic decît și-au imaginat pînă acum Vaticanul sau adversarii săi.

Să ne închipuim, în linia experimentului imaginar de mai sus, că o parte din tezele sale ar fi supuse examinării riguroase a unor teologi conservatori și anti-moderniști. Propun așadar mai jos, ca obiect contrafactual al unei asemenea cercetări inchizitoriale, o selecție de teze despre Biserica post-Tridentină și teologia ei morală, preluate și traduse din O epocă seculară (A Secular Age, Harvard University Press, Cambridge, MA, 2007):

Dacă scopul nu e doar acela de a face ca anumite forme de spiritualitate să atragă prin strălucirea lor cît mai mulți oameni, ci este, mai mult, și acela de a reforma pe toată lumea (…), atunci probabil că singurul mod în care poți spera să produci acest gen de mișcare de masă este să recurgi la amenințare și la frică. (…) Odată ce te angajezi pe acest drum (…) [a]menințarea trebuie să aibă contururi foarte precise. Fă asta, căci în caz contrar (te așteaptă damnarea). ”Asta” trebuie să fie clar definit. În contextul Contrareformei catolice, standardul relevant a fost evitarea păcatului de moarte, sau cel puțin încercarea de a face orice pentru ca acest gen de păcate să  fie absolvite. De aici a rezultat așa-numitul ”moralism” (…), o conformitate minimă față de un cod, fără de care nu te afli nici măcar la începutul călătoriei spirituale. Această perspectivă poate fi ușor răsturnată dacă răsfoiești puțin Noul Testament – cu toate astea, ea a dobîndit un soi de hegemonie asupra unei mari părți din Biserica creștină modernă.

Codul în raport cu care s-a putut cristaliza această reformă condusă de cler, potențată prin frica de damnare și moralism, avea potențialul de a lua diverse forme. Temele centrale puteau fi legate de caritate vs. agresiune, mînie, răzbunare, sau, alternativ, un vector central putea fi chestiunea purității sexuale. În final, ambele au fost prezente, dar a existat un accent surprinzător de marcat asupra sexualului. Nu înseamnă că păcatele agresiunii, violenței și nedreptății au fost trecute cu vederea. Dimpotrivă. Totuși, codul – definirea punctului de plecare al vieții spirituale – a fost extrem de rigid în privința chestiunilor sexuale. (…) Deviațiile sexuale și neascultatea față de Biserică au fost motivele majore pentru care mulți au fost excluși din Biserică. (…) În orice caz, era inevitabil ca această combinație de reformă clericală de sus, moralism și represiune asupra vieții sexuale să intre în conflict cu modernitatea aflată în dezvoltare. Accentul pus asupra responsabilității individuale și libertății avea să se bată cap în cap cu pretențiile de control clerical.

Trebuie să recunoaștem că peisajul moral s-a schimbat [după revoluția culturală a anilor 60]. Cei care au participat la proteste trebuie să găsească forme care permit relații de dragoste durabile între parteneri egali care, în multe cazuri, vor să devină părinți și să-și crească copiii într-un climat de dragoste și siguranță. Dar toate acestea nu mai pot fi identice cu codurile din trecut, în măsura în care ele însemnau denigrarea sexualității, oroarea de dionisiac, roluri sexuale fixe sau un refuz de a discuta chestiuni legate de identitate. Este o tragedie că codurile bisericilor vor (sau cel puțin par că vor) să forțeze oamenii să sufere din cauza unora sau mai multora din aceste defecte.

Ironia este că alienarea a început să se manifeste exact atunci cînd multe din caracteristicile Bisericii anterioare au fost puse în discuție de Conciliul Vatican II, care a repudiat clericalismul, moralismul și primatul fricii. (…) Anumite tentative de reformă din America Latină de după Vatican II, (…) precum ”teologia eliberării”, au părut că reproduc vechiul tipar al dominației clericale injuste, deprecierii și interzicerii cultelor populare și alienării multor credincioși dintre care unii au trecut – ironic – la biserici protestante ce lasă mai mult loc pentru miraculos și festiv decît ”eliberatorii” progresiști [catolici]. O întorsătură bizară a lucrurilor, care l-ar surprinde pe Calvin, dacă ar fi să se întoarcă! În privința moralității sexuale, încercările de a revizui unele aspecte legate de controlul nașterilor au fost abandonate într-un acces de furie clericală legat de autoritatea Bisericii.

Poziția actuală a Vaticanului pare că vrea să mențină moralismul cel mai rigid în domeniul sexual, fără a relaxa nici o regulă, cu efectul că oamenilor cu vieți sexuale ”dezordonate” li se neagă (…) accesul la sacramente, în timp ce unii mafioți încă necondamnați, pentru a nu mai vorbi de latifundiarii fără scrupule din Lumea a Treia sau de aristocrații din Roma cu destulă influență pentru a obține o ”anulare”, nu întîmpină nici un obstacol.

Trăsătura funestă a Contrareformei catolice din modernitatea timpurie, ce a ridicat o asemenea barieră între biserică și societatea contemporană, nu este spiritualitatea ei înălțătoare: lumea noastră e cufundată în imagini exaltate ale împlinirii sexuale și are nevoie să audă despre căi de renunțare. Deviația a constat în a face acest scop [legat de renunțarea la sexualitate] obligatoriu pentru oricine, printr-un cod monastic ce a făcut ca un anumit gen de puritate să fie o condiție necesară pentru relaționarea cu Dumnezeu prin sacramente. Există mai multe moduri de a fi creștin catolic decît și-au imaginat pînă acum legiuitorii regulilor de la Vatican și, pe de altă parte, ideologiile seculare. Dar ele n-ar trebui să fie atît de greu de atins. Chiar și în secolele trecute, în care perspectiva Contrareformei domina politica pastorală, au existat întotdeauna și alte căi la îndemînă, reprezentate uneori de figurile cele mai proeminente, inclusiv (pentru a rămîne la Reforma catolică franceză) Francisc de Sales și Fénelon, pentru a nu mai vorbi de Pascal, care, deși nu a dat motive de neliniște clericilor care manipulau prin frică, a oferit o viziune incomparabil mai profundă decît ei.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Societatea romaneasca e una preponderent axata pe valorile familiale cu o puternica tenta matriarhala. Libertatea valoare fundamentala a societatilor occidentale este perceputa la noi ca o erezie, ca o abdicare de la indatoririle sociale si familiale. Libertatea se contrapune conformismului, grupului si gandirii axata pe sabloane, canoane, norme, ideologii.

    Libertatea se opune controlului si se afirma ca valoare central umana.

    Societatea romaneasca sufera profund in cele mai adanci fibre de aceasta mamosenie maladiva care s-a transformat intr-o cultura subterana a remediilor si pericolelor. Viata insasi in toate formele ei de manifestare ajunge sa fie periculoasa gasindu-si in cele din urma expresia intr-o logoree continua care nu ajunge sa se materializeze faptic si care transpira si in spatiul public.

    Se vorbeste: MULT! Adevarul este ocultat in favoarea comportamentelor de invaluire si eschiva care au in vedere siguranta. Status quo-ul, cadrul institutional, normele sunt stalpii la care danseaza romanii. Desigur banii incep sa vina din ce in ce mai mult din vest si natura adevarata incepe sa iasa din ce in ce mai mult la iveala. Dansul din ce in ce mai lasciv … nu mai intretine …

  2. Acesta e un articol extrem de greu de comentat.

    Singurul lucru care pare vizibil este ca si biserica schimba lucruri de doctrina din cand in cand si e o lupta interna in biserica pentru reinnoire.

    Altfel nu se poate explica masura in care lucrari teologice de sute de ani in urma brusc devin acceptate.

  3. „Ironia este că alienarea a început să se manifeste exact atunci cînd multe din caracteristicile Bisericii anterioare au fost puse în discuție de Conciliul Vatican II, care a repudiat clericalismul, moralismul și primatul fricii.”

    O, nu. Alienarea a început mult mai demult. Ea a început odata cu dogmatizarea, formalizarea şi ritualizarea credinţei. Cărturarii şi fariseii s-au infiltrat puţin câte puţin în toate bisericile, ocupând poziţii cheie şi reuşind încet, încet să eclipsezeTreimea Cea Dumnezeiască, construind un nou piedestal pentru o nouă „treime”: cea reprezentată de Dogmă, Formă şi Ritual. Totuşi Biserica n-a dispărut; a devenit doar mai .. anonimă. Ea nu e compusă din cei care se afişează cu ostentaţie sau din cei care se vânează între ei sau din cei ce se slăvesc între ei, ci din cei care reuşesc să se slujească şi să se iubească unii pe alţii, aşa cum a spus Domnul.

  4. Iata ca in sfarsit se dezleaga misterul interesului subit al acestei serii de articole in chestiunile catolice: trebuie pregatit si la noi terenul pentru sinodul asupra familiilor de anul acesta. Publicul catolic si ortodox trebuie impins pe calea schimbarii. Oricare vor fi deciziile episcopilor, trebuie netezita calea dinainte. Daca episcopii vor lua calea schimbarii, dizidentii vor fi mai usor de marginalizat ca voci retrograde ale trecutului. Daca nu, dizidentilor le va fi mai usor sa pretinda ca ei sunt adevarata voce a bisericii.

  5. Dna Profesoară compară mere cu pere în experimente imaginare.
    Marguerite Porete era o beguină. Teresa de Avila şi Ioan al Crucii erau călugari. Ioan era preot.
    Erezia Spiritului Liber nega necesitatea lui Hristos, a Întrupării, a Bisericii şi a tainelor sale pentru Mîntuire, era antinomiană şi anticlericală. O reîncarnare a gnosticismului.
    Nici Teresa de Avila, nici Ioan al Crucii nu au susţinut nici pe departe aşa ceva. Marguerite Porete nu e nici un fel de „precursoare” a Teresei şi Sf. Ioan. Mistica lor era perfect tradiţională, „dogmatică” şi se revendica de la sursele monahismului creştin. Nici o suspiciune de erezie nu a planat vreodată asupra lor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Tereza-Brindusa Palade
Profesoară de Etică Politică la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, București. Eseistă, publicistă și poetă. Membră a Grupului pentru Dialog Social. Autoare a numeroase cărți de eseistică filosofică și teologică, printre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertății interioare (2010), Chemarea înțelepciunii (2011), Infinitul fără nume (2013). Autoare a zeci de articole științifice în limbi străine, dintre care unele publicate în reviste de prestigiu ca Annalecta Husserliana, Persona, European Journal of Science and Theology. Autoare a sute de articole apărute în presa culturală și de opinie din România. Autoare a două volume de versuri și a unor serii de poeme publicate în revistele literare Familia, Viața Românească și Discobolul.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

Metroul la Otopeni – marele eșec al unor politicieni mărunți

Eșecul magistralei de metrou M6: 1 Mai – Aeroportul Otopeni este eșecul politicienilor preocupați să dovedească faptul că nu se poate, în...

Despre felonie si sperjur

Domnule Klaus Iohannis, Cand Marius Manole si Radu Paraschivescu v-au returnat decoratiile, a fost vorba de o despartire lipsita de orice ambiguitate....

O nouă mutare pe tabla de șah a spațiului post-sovietic: Organizația Statelor Turcice. Erdogan mută, Putin evaluează.

Rusia și Turcia promovează în prezent o relație tranzacționistă.             Perspectiva geoistorică a relațiilor ruso-turce evidențiază o dimensiune...

Echipa câştigătoare a Preşedintelui Iohannis

La un an de la alegerile parlamentare, România are, în fine, o echipă câştigătoare : alianţa  social-liberală  şi-a definitivat lista de miniştri...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro