luni, mai 16, 2022

Este comunismul mai puțin iliberal ca extrema dreaptă?

Multe voci condamnă azi cu indignare iliberalismul răspîndit în lumea largă, mai ales cu ajutorul neo-KGB-ului informatic și rețelelor de „postaci” ale lui Vladimir Putin. Etimologic, „iliberalismul” e opusul liberalismului caracterizat prin toleranța față de opinii diferite. Voltaire, care vedea în toleranță un corolar al umanității (failibile), știa că opiniile sunt schimbătoare, din cauză că și natura umană este fragilă și inconstantă.

Instanțele dogmatice ce condamnă drastic delictul de opinie, de tipul Inchiziției și al poliției gîndirii din regimuri autoritare și represive, operează in schimb cu presupoziții false despre o natură umană imuabilă și caracterul durabil al opiniilor omenești.

Se observă, pe de altă parte, o „constantă ideologică” la mulți din cei care condamnă azi iliberalismul. Majoritatea sunt explicit de stînga și condamnă vocal iliberalismul unor politicieni de dreapta ca Erdogan, Trump, Viktor Orban etc. De obicei aceștia nu suflă, în schimb, nici un cuvînt despre failibilitățile stîngii marxiste – din nou în vogă în multe universități occidentale. Evident, vorbim aici de extreme. Așa cum derapajele autoritariste ale unui Orban tind spre extrema dreaptă, și stînga își are extremele ei mai mult sau mai puțin falimentare.

În respect pentru adevăr, un Gestapo al gîndirii a fost adoptat și de regimurile totalitare comuniste care, ideologic cel puțin, aveau o filiație marxistă (de stînga). N-aveai voie să cultivi nu doar „opinii dușmănoase” și „idei denigratoare” ce aduceau atingere partidului și statului, ci și „idei retrograde cu caracter religios sau mistic”. N-aveai voie să preamărești public o artă sau o literatură infidele realismului socialist. N-aveai voie, în fapt, să exprimi public nimic neconform cu agenda politică și ideologică a regimului. Nu înseamnă oare și asta iliberalism?

Aș merge mai departe. Sunt oare comuniștii radicali, care profesează fanatic crezul marxist al luptei de clasă și al necesității revoluției comuniste soldate cu dispariția burgheziei, niște spirite liberale? (Ideea e, desigur, rizibilă). Manifestul Partidului Comunist, ce instigă la decimarea „claselor asupritoare” și nu tolerează nici o opinie „burgheză” contrară ortodoxiei comuniste, e probabil unul din cele mai iliberale texte care s-au scris vreodată.

În România anilor ’90 și după aceea, a apărut un curent social mai fertil probabil pentru liberalism (în sensul toleranței față de idei diferite) decît în societățile care n-au cunoscut dictaturi atît de rigide. E posibil ca momentul să fi fost ratat, dar efervescența și deschiderea intelectuală a acelor ani l-ar fi încîntat probabil și pe Voltaire. Am absolvit Facultatea de Filosofie din București în acei ani și nu pot să uit bogăția intelectuală de care a avut parte, în anii formării, generația noastră. După decenii de cenzură și glorificare a limbii de lemn, eram prima generație care profita de deschiderea sertarelor cu manuscrise și traduceri cenzurate, de toate felurile de cursuri opționale imaginabile, de la Filosofie Indiană pînă la Filosofie a Limbajului, trecînd prin Platon, Kant, Nietzsche, Heidegger, de profesori care țineau cursuri fascinante ca Andrei Pleșu, Stella Petecel, Sorin Vieru, Adrian-Paul Iliescu, Cornel Mihai Ionescu, Gabriel Liiceanu, Drăgan Stoianovici (to name but a few). În acea ambianță intelectuală, nu era riscant să fii interesat, așa cum am fost eu pînă tîrziu, în anii doctoratului, și de filosofia științei și ontologie (datorită lui Ilie Pârvu), și de hermeneutică (domeniul lui C. M. Ionescu), și de epistemologie (sfera de interes a lui Mircea Flonta) și de filosofie și etică politică (zona lui A.-P. Iliescu, Mihail-Radu Stolcan și Valentin Mureșan)… Produsul era probabil eclectic, dar și „enciclopedist” și voltairian. Efectul unei asemenea educații nu poate să nu fie umanist și liberal… Indiferent de evoluția ulterioară a opiniilor, important era că ai învățat, avînd o formare umanistă „enciclopedică”, să porți un dialog rațional cu cei care exprimă opinii contrare și să tolerezi acele opinii.

Acest tip de formare nu te face totuși la fel de tolerant cu idei extremiste ce amenință toleranța însăși. Există și limite legitime ale toleranței. Așa cum toleranța religioasă te ajută să-i privești binevoitor pe budiști, druizi sau musulmani, dar nu și pe sataniști, islamiști și naziști, la fel și toleranța liberală nu poate închide ochii în fața iliberalismului fanatic și agresiv. Dar tocmai acesta e motivul pentru care un liberal umanist se cuvine să denunțe onest toate iliberalismele – nu doar (oportunist) iliberalismul adversarilor săi ideologici de moment.

„Post-adevărul” e o noțiune apărută în ultimii ani, care face referire la știri false și la opinii polarizate care circulă pe rețele sociale și au mai mult succes decît faptele, ca și la răspîndirea curentelor populiste și naționaliste cu ajutorul acelorași rețele. Dar, de facto, post-adevărul și minciuna ideologică ce este vocația regimurilor comuniste nu sunt deloc contrare. Se poate spune că epoca post-adevărului începe odată cu apariția statelor comuniste, în secolul XX, nu în era Facebook.

E, așadar, convenabil ca, pe baza unor generalizări empirice selective, stînga de azi să vocifereze împotriva „iliberalismului” lui Trump, Putin, Erdogan și Orban. Dar sunt oare marxiștii radicali, al căror crez fanatic e Manifestul Partidului Comunist, mai toleranți ca acești lideri autoritari? Sunt oare aceștia mai atașați de adevăr?

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Există „stânga de azi”?
    Critica liberalismului se poate face și de pe poziții ne-stângiste și chiar ne-ideologice: se poate face chiar științific. Se poate face și ecosofic, și religios etc. Liberalismul de azi, care nu este numai o doctrină a toleranței, ci, mai întâi de toate, una economică și de piață, poate fi criticat chiar și cu armele libertarianismului.
    Nu se poate spune că epoca post-adevărului a început cu statele comuniste în secolul al XX-lea, în nici un caz! Minciuna a fost practicată dintotdeauna, începând cu strategii chinezi. Citiți cum practica minciuna Jean Calvin la Geneva, spre exemplu.
    Dacă ați identificat „miciuna ideologică”, cum arată „adevărul ideologic”? Toate ideologiile își au conținutul lor de minciună.
    Unde sunt marxiștii radicali? Cine se mai reclamă azi marxist radical?
    Cred mai curând, așa cum a început tot mai des să circule (am sub ochi chiar acum coperta cărții Marile schimbări, în dreapta ferestrei în care scriu!) că ne aflăm într-un moment de tranziție, iar fierberea actuală nu poate fi interpretată în cheile trecutului (stânga-dreapta, liberali toleranți – marxiști mincinoși etc.). Că noi, românii, nu ne-am trăit pe îndelete capitalismul și coacerea instituțiilor democratice, e adevărat, dar Who cares?
    Parcă trăim un război lent, de la distanță și fără drone, cu unii care conduc vârtejul tehnologiei contra unora care folosesc tehnologia (paradoxal!) pentru a-și afirma valorile umaniste.
    Dacă se coboară din lumea pură a ideilor și se face o vizită realului (se poate începe cu statistici a CEEA CE ESTE), până nu ne înghite virtualul, lucrurile pot apărea altfel, în nuditatea lor surprinzătoare, pentru mulți dureroasă, pentru unii plină de oportunități. Am vedea că Dragnea nu a citit Marx, că Putin domnește într-o capitală, contemporan cu vreo 70 de miliardari, că roboții iau locul muncitorilor în China, că Arabia se lichefiază, că trăim tot mai tensionați, atât la stânga cât și la dreapta.

  2. In anii ’50 tovarasii de drum ai partidelor comuniste occidentale, mandarini de varii calibre intelectuale si varii obediente si o intreaga patura a intelectualitatii de stanga lucra in favoarea totalitarismului comunist. Nu neaparat de pe pozitia de complice sau de pe pozitia de agent ci si din postura de idiot util. Un argument practicat pana hat in anii ’80 era „si voi linsati negri”. Ambiguitatea occidentalui fata de un Salazar sau un Franco sau un Pinochet erau exploatate ca argumente pentru a arata ca de fapt nici unul dintre cele doua blocuri nu era mai bun ca celalalt.

    Astazi, in Europa centrala si rasariteana, dar nu numai, avem un alt soi de mandarin, un alt soi de tovaras de drum si un alt soi de idiot util. Unul de dreapta. Crestin conservator si aparator al valorilor tradtionale. Exact valorile alea traditionale pe care le apara Putin. Idiotul util al secolului XXI isi povesteste suetele cu Nechifor Crainic in halat de casa, tovarasul de drum recita susurat din Radu Gyr. Idiotul util se leaga de corectitutidinea politica si „sexo-marxism”, tovarasul de drum citeste cu studentii din Stelescu. In anii ’50-’70 vectorul propagarii iliberalismului erau cercurile marxiste, revistele partizane si tineretul socialist. In secolul XXI iliberalismul vine in linie dreapta, calaraste pan-ortodoxia lui Dughin si valorile familiale ale coalitiilor ad-hoc. Pentru idiotii utili ai secoului XX Pol Pot era un „fascist tropical” fara legatura cu marxismul sau comunistul. Pentru idiotii utili ai sec. XXI Erdogan, Putin sau Orban sunt „socialisti”, sunt de stanga.

  3. Cred ca multi autori, printre care un loc major, de pionerat, il are Prof. Vladimir Tismaneanu au demonstrat ireprosabil echivalenta intre cele doua manifestari ale ” diavolului „in umanitatea celei de a doua jumatati a sec. XX si in prezent: Comunismul ( de orice tip sau varianta, inclusiv „marxismul cultural ” ) si Fascismul ( de tip hitlerist ) sint identice in caracterul lor criminal si anti liberal.
    Kolakovski a avut premonitie , cind a postulat cu argumene irefutabile ca nu exita nici o cit de mica posibilitate ca narxismul si leninimul sa devina altceva decit au fost dela origini: DOCTRINE CRIMINALE.

    • Nu cred ca Vladimir Tismaneanu (pe care l-am citit) scrie undeva ca Fascismul si Comunismul sunt identice. Ofera o demonstratie convingatoare ca si unul si altul sunt fete ale raului cu multe asemanari, nu trece insa peste diferente. Cat despre „marxismul cultural” e o chestie care imi scapa, nu prea am citit despre asta decat o gramada de ineptii produse de néocons (notati accentul, etimologia e franceza). Stiu insa ca regretatul Tony Judt, curajos critic al marxismului si al comunismului, a lasat cu limba de moarte o carte superba in care apara social-democratia, statul social si critica neo-conservatismul lui Reagan si Thatcher. Cat despre Kolakowski acesta avea o intelegere profunda a pluralismului pe care o exprima clar in „Comment être socialiste-conservateur-libéral” publicat in celebra revista Commentaire in care explica foarte clar ca toate cele trai orientari politice sunt legitime si coexista in mod necesar intr-un regim constitutional-pluralist.

  4. La începutul secolului 20 sunt curentele și filozofi (Husserl, Wittgenstein, Heidegger) considerați azi de „dreapta- conservatori“. Ei s-au considerat înnoitori ai filozofiei care „merg (Schopenhauer despre Kant…) pînă la capăt“. Ca cetățeni acești filozofi au fost mai normali, mai puțin întelepți, au enuntat erori „politice“ (Heidegger și Führerul 1933, caietele negre). Chiar și filozofii conservatori după 1945 ca Karl Jaspers, un apărător hotărît al democrației, consideră marea coaliție CDU-SPD 1969 (cancelarul CDU Kiesinger, Willy Brandt/SPD la externe) ca un risc pentru Bundesrepublik D., cea ce NU a fost, nici politic, nici în alt mod. Azi se ezită un moment din partea SPD& stînga în repetarea (au fost deja 8 ani) coaliției cu Angela Merkel/CDU (unii sunt pentru continuarea coaliției CDU-SPD ca Michael Naumann, fost ministru al culturii). Filozofia e una, politica e altceva. Hannah Arendt s-a preocupat de „teorie politică“, nu s-.a văzut în primul rînd ca filozofă (prietenă cu Heidegger și Karl Jaspers). Cred că Hannah Arendt, în parte e tradusă, ne are mult de spus și azi. Doamna Agnes Heller / Budapesta se consideră de stînga, cu aspecte critice fata de „socialismul- comunismul“ real.

    … „…. După decenii de cenzură și glorificare a limbii de lemn, eram prima generație care profita de deschiderea sertarelor cu manuscrise și traduceri cenzurate, de toate felurile de cursuri opționale imaginabile, de la Filosofie Indiană pînă la Filosofie a Limbajului, trecînd prin Platon, Kant, Nietzsche, Heidegger, de profesori care țineau cursuri fascinante ca Andrei Pleșu, Stella Petecel, Sorin Vieru, Adrian-Paul Iliescu, Cornel Mihai Ionescu, Gabriel Liiceanu, Drăgan Stoianovici (to name but a few). În acea ambianță intelectuală, nu era riscant să fii interesat, așa cum am fost eu pînă tîrziu, în anii doctoratului, și de filosofia științei și ontologie (datorită lui Ilie Pârvu), și de hermeneutică (domeniul lui C. M. Ionescu), și de epistemologie (sfera de interes a lui Mircea Flonta) și de filosofie și etică politică (zona lui A.-P. Iliescu, Mihail-Radu Stolcan și Valentin Mureșan)…“….

    Cu filozofii de „stînga“ & marxiști& leniniști ne confruntăm din anii interbelici pînă azi. J.P. Sartre a rămas „stalinist“ (admiră, acceptă pe Heidegger!?, vizitează la Stammheim RAF Rote Armee Fraktion- tineri, indoctrinați, ucigasi de rînd) pînă la sfîrșit. La Paris în mod tradițional pînă azi marea majoritate a intelectualilor francezi sunt de stînga. Unii s-au distanțat după Budapesta 1956 (Albert Camus – îl admir, Brief an einen Deutschen Freund 1942, scrisoare către un prieten german 1942) de internaționalismul comunist moscovit, alții după „Arhipelag Gulag/Solșenitin“. Glucksmann (Cecenia, distrugerea orasului Grosny) și A. Finkielkraut (acuză pe cei de stînga 1968 pentru faptul că au scăzut, au deteriorat din motive iodeologice enorm de mult nivelul învățămîntului în școlile publice franceze- o problemă acută și azi pentru E. Macron) sunt cei cu distanța cea mai mare față de teoria/ ideologia /filozofia „comunist- marxist-leninistă“. Probabil există un efect negativ, distrugător din partea ideologiei „comuniste“ în occident (în țară sunt mulți care cunosc naționalcomunismul autohton specific?) mult mai mare decît e receptionat în sfera publică occidentală și europeană. Cred că autoarea pune întrebări reale și acute.

    Un exemplu cum un intelectual de stînga de azi, de rang și de nivel recunoscut, se blamează în public, e Jürgen Habermas. Spune prostii în Der Spiegel acuzînd-o pe Angela Merkel/CDU pentru faptul că nu aplaudă tare și nu urmăreste orb „indicațiile prețioase de la Paris“ pentru UE.ZE ale noului președinte francez E. Macron. A. Merkel a cerut puțintică răbdare de la Paris pînă cînd are ca cancelară o nouă coaliție și o majoritate solidă în Bundestag (problema: Paris/Franța suferă de mult timp de lipsă de bani în budget pentru armată &intervențiile războinice, șomaj, deficit de budget de 3 %, datorii publice peste 100 % BIP, etc).

    Stînga „naționalist- comunistă“ franceză are azi un nou leader populist în J.L Melenchon (20%), mai aproape (suveranitate, afară din ZE, distanță față de UE, distanță față de NATO, etc) de naționalismul francez de dreapta& Front National (20%) decît de „comunismul-internaționalist- moscovit“ al intelectualilor din Paris și al CGT-sindicatul comunist.

    Autoarea pune întrebări cu un fond real. Răspunsuri?
    Unde au dispărut 1989 zeci de miile de profesori, asistenți universitari din țară & din estul sovietic al continentului (pactul de la Varșovia)? A rămas în Slovenia un singur papagal doctrinar „comunist“ …. Slavoj Žižek?

    Platon e citat de fizicienii (fizica cuantică 1926/ premiul Nobel 1932) secolului 20, Werner Heisenberg (a cunoscut greaca nouă, ca toți cu Abitur pînă 1918, l-a citit pe Platon), de biologi (F. Cramer, directorul biologie Max Planck Göttingen/ Chaos und Ordnung. Von der komplexen Struktur des Lebendigen.1988. /Chaos și ordine. Despre structura complexă a viului/ „Teoria complexității“ era la modă în anii 1970-1980). De biologi-evolutioniști ( Edgar O. Wilson, profesor 41 de ani la Harvard: Consilience. The Unity of the knowledge.1998) care cer o conectare între științele naturii cu cele umanistice, filozofia, sociologia, psihologia, etc.

    Deci „Consilience“- conectarea…. Sau Slavoj Žižek?

  5. Depinde, cred, si de cat e de bine definit spectul ideologic in realitatea statului respectiv.

    In Romania, spre pilda, imi este extrem de dificil sa identific doctrine. Dupa mine, toate partidele politice apartin unei stangi mai mult sau mai putin deplasate fata de extrema (!).

    Mai e necesar as spune sa separam dreapta (hai sa spunem liberalismul, desi sunt foarte multe curente si variante, dar nu despre asta discutam) de pseudo-doctrinele primitive apartinind populisamului sau „extremei drepte”.

    E un peisaj intr-adevar halucinant.

    ——

    Dar mi-as permite sa subliniez ca una din caracteristiciel liberalismului sa-i spunem conventional este exact toleranta la pareri contrare, evident la cele socialiste in primul rand.

    Este de inteles ca oricine cu buna credinta, venind de pe orice pozitii ideologice, o face cu bune intentii.

    Ori, este absolut uman si „regulamentar” (din perspectiva disputei) sa nu arunci cu noroi in adversar si sa incerci mai curand sa vezi ce anume crezi ca trebuie combatut. Evident, in paralel gandesti si ce poti prelua. Parerea contrara nu trebuie sa o „tolerezi” ci sa o supui gandirii tale, scopul tau nu este sa schimbi parerea celuilalt (nici nu prea se poate de regula) ci sa discuti.

    Iar la coada multumesti „adversarului” – in definitiv, si-a dat din timp si energie sa discute cu tine si merita recunostinta si respect pentru asta.

    Ceva asemanator se poate vedea si la unii socialisti si pare-se ca e valabil si pentru unii comunisti. Vreau sa spun ca toleranta asta e o regula la liberlism si o chestiune personala la ceilalti. Asa cred … :-)

    • Cred că este de judecat mai îndeaproape orientarea ideologică a fiecărui partid din România (și nu numai) pe axa stânga – dreapta.
      La modul anecdotic, mi-aduc aminte că prin 2006, când aveam vechime de 3 ani în PD, a venit un coleg și mi-a zis să vin la o întâlnire cu „un tip deștept care va face doctrina PD-ului”. PD-ul câștigase alegerile în 2004 (]mpreun[ cu PNL-ul) – deci s-a putut și fără doctrină. Doctrina și ideologia erau atunci gargara agresivă a lui Băsescu. Cu care am intrat în dezacord ideologic total de când cu episodul „țigancă împuțită” și când a invitat, în vizită fiind la un spital,o doamnă pe masa de operație, să-i arate el cum se face etc. Anul trecut era să mă-nscriu în USR, despre a cărui profil ideologic au dezbătut post-electoral chiar membrii lui.
      Vă rog să vă gândiți la măsura în care sunt de stânga partide autointitulate de stânga și sub guvernarea cărora scade puterea de cumpărare, veniturile nete, calitatea învățământului de stat etc. și, mai ales, ale căror lideri se comportă ca aristocrați din născare, acumulatori de avere. Ce-avea și ce are în comun Adrian Năstase cu ideologia de stânga? Sau anacronicul Ion Iliescu, parcă ajuns în anii 1990 prin tunelul timpului de la o plenară mai laxă a PCR de prin 1970? Ce-are Dragnea cu stânga sau ce-are Tăriceanu (care sprijină aprobarea de legi anti-ONG, anti-justiție) cu liberalismul și dreapta? Prin ce-i de stânga PRM-istul PSD-is azi Codrin care-și exhiba colecția de cărți rare la TV?
      Sau, ca să ne uităm și la alții, ce moștenire de stânga a lăsat MItterand? Inventarea partidului lui Le Pen, ca să slăbească dreapta (pentru că se pare că-i opera lui)? O paiață atractiv-vorbitoare ca Melenchon care-i aduce omagii lui Fidel Castro e de stânga? Este de stânga Hollande când vorbește despre „les sans-dents”? Struțo-cămila Macron, construit de marketingul (probabil și neuromarketingul) modern, unde se plasează?
      Cum se poate să se volatilizeze pur și simplu partide întregi, solide (în aparență) într-o singură zi de alegeri? Cum s-a întâmplat cu PS francez. Sau, la scara noastră, cum s-a putut ca un partid „istoric” precum PNȚCD-ul să dispară? S-a desconsiderat istoria brusc? Cât de liberal este Johannis? (Un alt produs de marketing, transferat la PNL ca la fotbal și prezentat ca un transfer reușit).
      Ce culoare politică are miliardarul Trump, votat de săracii Americii, dar care vrea să reducă imigrația și eventual să pornească și-un război cu Coreea de Nord?
      Astăzi, cred că problemele nu mai pot căpăta soluționare (cel puțin pașnică) prin ping-pong-ul jucat la putere de partidele de stânga cu cele de dreapta.
      Ce poate să facă un partid de stânga într-o țară săracă, cu resursele naturale concesionate străinilor?
      Cum dezvoltă un partid de dreapta aceeași țară?
      Ce putere mai au partidele în țările lor, în condițiile mondializării, când o manevră financiară „cu stil” le poate prăbuși moneda? Mondializarea topește frontiere, lărgește teritoriul de vânătoare pentru rechini și-i vulnerabilizează pe cei care mai cred în național, tradițional etc. Pentru un lobbyist care vrea să cumpere guvernul unei țări, că acest guvern este de stânga sau de dreapta este un aspect minor, care poate să influențeze cel mult alegerea subiectelor abordate la conversația ce complezență. Cam la fel și pentru noi: ne interesează să ne păstrăm job-urile (stânga și dreapta), să avem acces la sănătate (stânga), să putem călători (dreapta), să nu ne defrișeze pădurile niște hoți (stânga), să nu fie război și mai ales să supraviețuim în lumea supertehnologizată, nanotehnologizată, biotehnologizată și aglomerată de mâine.
      În cine credeți: în politicieni / ideologi care vă desenează prin vorbe viitorul confortabil și sigur, ori în nebunii din Silicon Valley care vă promit că-n 10 ani nu veți mai avea nevoie de telefon mobil pentru că veți avea implantat un device care va putea face mai multe? Chinezilor le este absolut indiferent că sunt comuniști (deci iliberali, deci intoleranți, deci …) din moment ce au dezvoltat companii care se bat cu Amazon și Facebook de la egal la egal. Într-o lume în care idei sunt pe toate gardurile, poate e mai chic să nu-ți faci ideologie, ci să te bazezi pe ceva mai concret și care-ți dă putere, adică știință și tehnologie.

      • Un comentariu excelent. Ma mir ca n-ati fost linsat pana acum. Nu conteza cum se prezinta mediatic un partid, conteaza ce face si ce efecte au actiunile sale. Lupul se poate costuma in piele de oaie, dar asta nu-l face ierbivor. Blair, Hollande, Clinton, Trump, Putin et al nu-si vor schimba peste noapte apucaturile digestive, chiar daca ar imbraca zeci de piei de oaie, doar fraierii cred asta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Tereza-Brindusa Palade
Profesoară de Etică Politică la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, București. Eseistă, publicistă și poetă. Membră a Grupului pentru Dialog Social. Autoare a numeroase cărți de eseistică filosofică și teologică, printre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertății interioare (2010), Chemarea înțelepciunii (2011), Infinitul fără nume (2013). Autoare a zeci de articole științifice în limbi străine, dintre care unele publicate în reviste de prestigiu ca Annalecta Husserliana, Persona, European Journal of Science and Theology. Autoare a sute de articole apărute în presa culturală și de opinie din România. Autoare a două volume de versuri și a unor serii de poeme publicate în revistele literare Familia, Viața Românească și Discobolul.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro