joi, martie 28, 2024

Estul şi Vestul, de la „Revoluţia de catifea” la „Divorţul de catifea”. 27 de ani de schimbări accelerate şi intrarea într-o spirală a crizelor

Puncte cheie:

  • În prima întâlnire oficială dintre Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, şi noul premier britanic, Theresa May, liderul european i-a spus şefului guvernului de la Londra că şi-ar dori „un divorţ de catifea” al Marii Britanii de Uniunea Europeană[1];
  • Nu ştiu dacă Tusk a premeditat până la ultima consecinţă interpretarea istorică a acestei situaţii incredibile în care a ajuns continentul european, dar este evident că replica numărului 1 de la Bruxelles face trimitere la „Revoluţia de catifea” care începea în toamna lui 1989 în Europa de Est (Cehoslovacia de atunci), prin care intelectualii, studenţii şi societatea civilă, atât cât era permisă de dictatura comunistă a vremii, formulau primul mare Apel la o tranziţie non-violentă spre un regim pluralist şi, indirect, la reunificarea Europei sub paradigma democraţiei liberale. Acum ca şi atunci, „catifeaua” este doar speranţa europenilor că bula crizei se va sparge fără o confruntare dură, costisitoare;
  • Ironia sorţii face ca astăzi, în 2016, un polonez aflat în cea mai înaltă poziţie de conducere a Uniunii Europene să îi sugereze premierului de la Londra cum ar trebui să se desfăşoare ieşirea Marii Britanii din Europa unită, folosind o sintagmă pe care occidentalii au utilizat-o în 1989 pentru a caracteriza curentul contestatar din Cehoslovacia comunistă;
  • Faptul că nici Estul, nici Vestul nu mai sunt ce erau cu 27 de ani în urmă este deja un loc comun. Schimbările politice şi, în sens larg, culturale de pe continent sunt imense iar dinamica lor se intensifică, parcă de la o lună la alta;
  • Euroscepticismul în ascensiune, răcirea relaţiei transatlantice, criza Zonei Euro şi primul faliment al unui stat utilizator al monedei euro, criza migraţiei, xenofobia, naţionalismul în revenire, eşecul politicii occidentale în Vecinătatea Estică a Uniunii Europene (statele Parteneriatului Estic) urmat de revenirea Rusiei ca primă putere în regiune, terorismul în expansiune în democraţiile apusene, şi mai nou Brexitul sau chiar ameninţarea ruperii politice şi strategice de Turcia (considerând Turcia ca parte importantă a sistemului de interese euro-atlantice) sunt doar câteva din marile expresii ale declinului Vestului şi ordinii politice occidentale, liberale, laice, tolerante şi integratoare care a dominat lumea după 1945;
  • Inversarea tendinţelor de evoluţie politică şi culturală, de la liberalism la anti-liberalism, de la toleranţă la intoleranţă, de la integrare la dezintegrare, de la secularism la religiozitate exacerbată, de la manifestări pacifiste la violenţă fizică şi discursivă, anunţă sfârşitul unui ciclu istoric şi intrarea într-o nouă eră a civilizaţiei occidentale, care pare să pună în discuţie însăşi supremaţia Vestului asupra restului lumii;
  • Spirala crizelor lumii occidentale urcă spre cote paroxistice. La fel, putem vorbi de o spirală a tensiunilor în lumea orientală: Turcia aflată pe falia dintre lumi, prăbuşirea ordinii Sykes-Picot în Orientul Mijlociu, Statul Islamic, criza nascentă din monarhiile Golfului, economia „supraîncălzită” a Chinei, posibilitatea unui conflict militar în Marea Chinei de Sud, agitaţia crescândă a regimului din Coreea de Nord. Ce se află oare în vârful acestei spirale a crizelor?
  • De ce pare să fie din nou mica Europă în epicentrul acestei uriaşe transformări? De ce Clubul cu cel mai înalt nivel de viaţă din toate regiunile lumii pare cel mai afectat de crize? Dacă e vorba cumva de apropierea unui mare război, care să descarce energiile şi tensiunile acumulate la nivelul unei generaţii căreia i s-a urât cu binele şi care să distrugă ceea ce s-a construit cu greu în 70 de ani de pace, când, unde şi cum va fi acesta? Va fi o confruntare internă a Apusului, o spargere a acestuia în bucăţi şi dispute regionale sau o mega-ciocnire a viziunilor Occident-Orient?

*

Replica lui Donald Tusk către Theresa May, dincolo de raţionalitatea şi moderaţia ei evidente în contextul dat, are totuşi un „haz nebun”, dar şi încărcătura istorică a unui paradox ce părea acum două, trei decenii de neconceput. Un lider liberal din fosta Europă de Est, aflat acum în vârful ierarhiei politice a Uniunii Europene, îi explică şefului guvernului de la Londra cum ar fi bine să părăsească Marea Britanie Clubul Europei Unite. De la „Revoluţia de Catifea” din 1989 la „Divorţul de Catifea” din 2016, Estul şi Vestul au parcurs traiectorii sinuoase şi confuze, în direcţii surprinzătoare pentru istorici şi pentru cei mai mulţi dintre analiştii care prevedeau, la prăbuşirea regimurilor comuniste şi reunificarea Europei sub acoperişul paradigmei liberale integratoare, „sfârşitul istoriei”[2].

Nu ştim unde duce această spirală ameţitoare a crizelor. Nimeni nu poate să aibă acum un răspuns cert la întrebările-cheie de mai sus. Dar problematizarea lor este tot mai intensă şi mobilizează energii tot mai mari. Iar schimbarea lumii este totuşi un proces care nu mai poate fi negat la niciun nivel, nici oficial, nici analitic.

Ca membri ai ordinii politice occidentale postbelice, reprezentată în principal de NATO şi de Uniunea Europeană (desigur, şi de alte instituţii care întruchipează aranjamentele sistemului de relaţii internaţionale de după 1945, inspirat de interesele şi valorile civilizaţiei liberale apusene), ne-am dori ca această ordine să nu se modifice, nici în Europa, nici pe plan global. În fond, în regiunea în care ne aflăm, ne-au trebuit vreo 60 de ani şi două generaţii sacrificate să revenim în spaţiul alianţelor occidentale şi al Europei unificate şi, fireşte, când auzim acum de „noua ordine globală”, de „noua arhitectură de securitate europeană” etc., ştim, ca specialişti, că în spatele acestor formule deocamdată vagi se ascund abordări revizioniste care nu ne vor avantaja, respectiv declinul structurilor esenţiale ale ordinii consacrate, încercarea puterilor non-occidentale (Rusia, China, India, dar şi altele mai mici) de a-şi face loc la masa deciziilor, incertitudinea perspectivelor politice şi economice ale generaţiei noastre, al cărei obiectiv strategic fundamental a fost integrarea în lumea occidentală. Când să ne vină rândul la securitate şi bunăstare, se schimbă regulile.

Ideea unui mare război al secolului XXI este, în prezent, doar o speculaţie. O speculaţie care se bazează pe observaţia istorică a faptului că, cel puţin o dată într-un secol, respectiv la încheierea unui ciclu istoric (mai lung sau mai scurt), se declanşează un conflict major care descarcă tensiunile şi frustrările popoarelor care se simt nedreptăţite de aranjamentele de putere şi de distribuţia resurselor la momentul respectiv, în încercarea acestora de a restructura ordinea globală sau regională în favoarea lor. Nu avem indicii că un mare război s-ar apropia, dar speculaţia privind alternanţa istorică inevitabilă pace-război există de multă vreme în tezele istoricilor şi ale adepţilor şcolii realiste a relaţiilor internaţionale.

Orice ordine globală sau regională (de exemplu europeană, asiatică, a Orientului Mijlociu etc.) decurge dintr-un război, fie el fierbinte sau rece, care a reglat raporturile de putere până la următoarea reajustare. Nu avem excepţii istorice de la această regulă. Marile puteri/imperii ale lumii îşi recalibrează statutul în cadrul balanţei de putere, în urcare sau în coborâre, după războaie sau revoluţii. Aşa au dispărut şi aşa au apărut marile puteri ale acestui secol şi ale secolelor trecute. Războiele refac ordinea politică mondială sau regională pe baza puterii măsurate concret.

Desigur, profesorul Joseph Nye de la Harvard încearcă, în cartea sa faimoasă din 2004[3], să ne liniştească, spunându-ne că puterea de astăzi nu se mai măsoară neapărat în forţă militară brută, capabilă să distrugă fizic adversarul, deci ca hard power, ci mai degrabă ca soft power, adică în termenii influenţei şi prestigiului pe care o ţară reuşeşte să o câştige pe plan global sau regional prin mijloace non-militare şi non-violente, de exemplu prin succes şi expansiune economică, atractivitate culturală etc. Japonia şi Germania erau cele mai bune exemple de soft power. A fost o idee frumoasă. Dar iată că Japonia se înarmează pentru a fi pregătită de escaladarea tensiunilor în mările Asiei, Germania se înarmează şi vorbeşte de apărarea europeană comună, în Turcia se aud focuri de armă iar Rusia revine la masa marilor puteri nu prin soft power şi sensibilitatea baletului sau a literaturii ruse, ci tot prin forţa diviziilor sale, descoperite sau acoperite, care au anexat Crimeea (fără ca cineva să îndrăznească să i se opună), au alimentat războiul din estul Ucrainei şi au intervenit deschis în Siria. „Soft power” rămâne însă conceptul numai bun de predat în universităţi, de dezbătut în conferinţe liniştite şi de entuziasmat societatea civilă.

Că lucrurile nu stau tocmai aşa în (re)calibrarea balanţei de putere şi că a fost o iluzie ideea că ordinea globală/regională poate fi retrasată sau apărată exclusiv prin mijloace economice şi culturale, o arată, la numai 12 ani de la cartea lui Nye şi începutul modei cu soft power, discuţiile care au avut loc recent la Varşovia, la Summitul NATO. Toată lumea vrea să aibă mai întâi garanţia unei protecţii militare substanţiale, şi abia apoi vernisaje de expoziţii, spectacole de balet şi librăriile pline cu romane de dragoste. Chiar şi investitorii, care ar trebui să fie campionii abordării soft power, cer mai întâi securitate şi stabilitate, şi apoi îşi defac punga. De ce nu a cerut nimeni la Varşovia (decât, să zicem, debusolatul premier bulgar Borisov, care avea o cu totul altă agendă…) demilitarizare şi renunţarea la cheltuielile de apărare, iar în realitate eforturile bugetare destinate armatei cresc peste tot în lume, în Est şi în Vest?

„Divorţul de catifea” pe care îl vrea Donald Tusk în relaţia dintre Uniunea Europeană şi Marea Britanie este o mostră de wishful thinking care se înscrie, în subtext, pe lunga listă a temerilor europenilor că situaţia s-ar putea degrada în continuare. Nici căderea comunismului nu s-a produs numai prin „Revoluţia de catifea”. Nici Brexitul nu va fi o şuetă la cafea, între marile capitale ale Europei. „Ghearele” se vor ascuţi curând, la Berlin, Paris, Londra şi Bruxelles, iar britanicii şi europenii de pe continent vor vedea în maxim un an, în caz că au uitat atât de repede, cât de grea şi de costisitoare poate fi iresponsabilitatea politică.

Nu suntem alarmişti sau defetişti, dar momentul greu al Europei va continua o bună bucată de timp. Brexitul va fi extrem de dificil şi nu se va dovedi un „divorţ de catifea”. Vechi idiosincrazii şi interese specifice (să nu le spunem meschine) vor ieşi din lada de istorie prăfuită a Europei, pe care Cameron, Boris Johnson şi Nigel Farage s-au grăbit să o deschidă, pentru un pumn de voturi în următoarele alegeri generale. Nu va fi sfârşitul lumii, dar se va plăti un preţ greu. Din nefericire, Brexitul se adaugă poverii şi presiunilor la care este supusă în prezent lumea occidentală de pe ambele maluri ale Atlanticului, iar „catifeaua” la care visează Tusk de la Bruxelles va căpăta din ce în ce mai mult duritatea pietrei. Sperăm, nu şi a glonţului.

NOTE________________________________


[1] http://ca.reuters.com/article/topNews/idCAKCN0ZZ2KZ

[2] Francis Fukuyama, „The End of History?”, The National Interest 16, iunie 1989, pp. 3-18.

[3] Joseph Nye, Soft Power. The Means to Success in World Politics, Public Affairs, 2004.

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. „urmat de revenirea Rusiei ca primă putere în regiune” – când anume NU a fost Rusia prima putere din Europa de Est?!

  2. Marea britanie, a tot garantat securitate de exemplu ucrainei, pentru a renunta la armele atomice, si nu s-a tinut de cuvant, a garantat securitate si inainte de al doilea razboi mondial, iar nu s-a tinut de cuvant. Vorbesc mult, fac putin sau ce le convine lor personal.

    Acuma se revolta impotriva emigrantilor, dar cand intrau prin ungaria masiv sirieni, erau impotriva gardurilor. Sa mai intelegi ceva, clovni.

  3. Un text aproape înfricoşător.Dar,vai,posibil şi chiar probabil.

    Toată lumea vrea schimbarea ordinii internaţionale stabilită în urma celui de-al doilea război mondial(ONU şi Consiliul de Securitate,Bretton Woods,etc) şi care a dus la puterea hegemonică a SUA.Care putere hegemonică a SUA este contestată de ţările emergente de tip BRICS,de ţările învinse(Germania,Japonia,Italia,etc),de lumea arabă,etc.Aceasta este adevărata cauză a multitudinii de crize care au izbucnit peste tot.

    Din această criză generală nu se poate ieşi decât printr-un război care să stabilească prin forţă o altă ordine internaţională.

    Nu cred că cineva îşi permite un război Hard.Probabil vor fi războaie soft ca de exemplu:
    -războiul financiar-bancar
    -războiul informaţional
    -războiul tehnologic
    -războiul psihologic şi media
    -războiul mediului
    -războiul cu arme ale medicinii şi geneticii
    -etc

    Din nenorocire,aşa cum arată şi autorul,zona europeană este cea mai afectată(ca întotdeauna!…) de crize:Rusia,Ucraina,Turcia,terorismul,Grexit,Brexit,contradicţii Nord-Sud şi Est-Vest,etc.Încă nu se poate prevedea cum vor evolua lucrurile în Europa.Dar aş vrea că lucrurile să se sedimenteze mai repede fiindcă situaţia globală evoluează periculos.

    România?Când să ne fie şi nouă bine,se schimbă lumea.Şi iar ne prinde nepregătiţi.Dar,poate,vom avea de câştigat dacă ne vine mintea la cap cât mai repede.

    Începe alt joc global care va duce la altceva decât este acum.Este aproape o necesitate,toată lumea vrea schimbarea actualei ordini mondiale cu o alta.Este periculos dar,aşa cum spuneam,este necesar.

    Doamne ajută.

    • Ca tarile BRIC,Germania,Franta,Italia,zona araba isi doresc schimbarea ordinii internationale centrate pe SUA nu mai e deloc o noutate.Fara sa ma laud dar dupa atentatele teroriste asupra Turnurilor Gemene eu am prevazut ca se vrea schimbarea ordinii mondiale.Acest lucru a devenit evident dupa 2008.Deja America,din pacate,nu mai e hegemon mondial iar noi traim intr-o lume Apolara.Pare evident ca lumea se indreapta catre un sistem international multipolar sau catre un nou hegemon.Ce nu inteleg este de ce unii considera ca acest lucru ar fi benefic Omenirii.Romaniei ii este clar mai bine intr-o lume in care America este macar Primus Inter Pares decat sub influenta ruseasca sau franco-germana ori chiar chinezeasca.Cea mai buna optiune pt noi este mentinera Parteneriatului Strategic cu SUA care oricum va ramane o mare putere chiar doar cu influenta regionala.A spune ca e necesar sa se schimbe Ordinea mondiala imi pare ca seamana cu afirmatia ca ar fi de dorit acest lucru.Sper ca America sa isi mentina influenta nu doar asupra Americii de Nord cat si asupra Europei de est.Ar fi garantia ca noi am ramane o adevarata Democratie

      • @Constantin – când o să vedem Flota a 6-a evacuată din Mediterana, înseamnă că Statele Unite vor fi pierdut hegemonia mondială. Sau Flota a 5-a evacuată din Bahrain sau Flota a 7-a rechemată din Pacific etc.

        Deocamdată nu există nici un stat cu capacități militare comparabile cu cele ale Statelor Unite și nici nu va exista în cursul vieții noastre. Există limite ale implicării americane, n-or să vină ei să rezolve disputele între Ungaria și Slovacia. Dar problemele existente la scară planetară încă sunt apanajul lor, cel puțin pentru următorii 50 de ani.

        China pare la momentul de față cel mai aproape de capacitatea de a le contesta americanilor hegemonia mondială, dar mai au cel puțin vreo 30 de ani până acolo, asta dacă totul le merge perfect. Deocamdată respectiva Chină produce modele de avioane rusești vechi de 40 de ani și e foarte conștientă că riscă să aibă soarta Iugoslaviei, dar la o scară de 40 de ori mai mare. Orice altă țară pur și simplu nu contează în zilele noastre.

      • De acord cu Dvs că pentru România cea mai bună variantă este hegemonia SUA şi parteneriatul strategic.Lumea democrată poate creşte ca putere globală dacă se face aşa numitul parteneriat transatlantic(TPIP) între SUA&Canada&UK si UE.Numai că UE(prin Franţa şi Germania) vrea să fie şi ea jucător global,eventual în alianţă cu Rusia.Vom trăi şi vom vedea.

  4. Incep sesizind o formulare confuza: „falimentul mascat al primului stat utilizator al monedei unice europene”
    Grecia a fost primul utilizator al monedei unice europene?
    Sau primul faliment (mascat/nemascat) al unui stat care utiliza moneda unica europeana?

    Apoi, articolul prezinta si scenarii sumbre, dar posibile.
    Pamintul are toane: ba e in racire, ba, peste zeci de ani, e in incalzire. Uneori si functie de interese.
    Omenirea nu poate face nota discordanta :P
    Turcia, prin felul belicos cum se comporta cu SUA, islamizarea ce se vede la orizont, si actiunile total nedemocratice, este URSS-ul care a refuzat pactul cu anglo-francezii aliindu-se cu Hitler.
    Si nu le-a fost deloc benefic.
    Faptul ca „un polonez aflat în cea mai înaltă poziţie de conducere a Uniunii Europene” trateaza de sus UK, se inscrie in linia franco-germana de dat cu sictir americanilor.

    • Turcia e mai degrabă comparabilă cu Iranul, dacă va deveni islamistă va deveni închisă și naționalistă. Nu ne putem imagina Turcia ocupând Grecia sau Bulgaria, paralela cu URSS-ul chiar nu se justifică.

      • Zici tu ca nu se justifica; poate nu suta la suta:
        „Erdogan, citat de agentia iraniana IRNA: Turcia este pregatita sa restabileasca pacea regionala impreuna cu Iranul si Rusia”
        Cind afirmi asta? dupa ce ai amenintat SUA cu casus belli. Ca sa ia aminte Occidentul la ce „putem face”.
        Dar nu insist, fie cum zici tu :P

        • Ce zice Erdogan și ce poate face Turcia sunt lucruri diferite. Sigur că toți dictatorii (sau ”democrații neliberali”) tind să se aprecieze reciproc :) dar există o capcană pe care cei care au trăit vremurile lui Ceaușescu ar trebui s-o conștientizeze: o societate nu poate fi expansionistă și naționalistă în același timp. Dacă e naționalistă își va construi o cușcă în care să se închidă, iar dacă e expansionistă va coopera inevitabil cu străinii, chiar dacă o face într-o manieră condescendentă.

          • Spune-le-o asta national-socialistilor (nazisti), national-autoritaristilor (fascisti) si leninistilor. Si victimelor lor.

            • @bogdan192 – stimate domn, cu toată superioritatea lor ariană, acei naziști cooperau cu italienii, cu românii, cu ungurii etc. Faptul că ei își spuneau ”național-socialiști” nu înseamnă că erau naționaliști în sensul propriu al termenului. E drept că nu i-a întrebat nimeni dacă ungurii, românii sau italienii erau pentru ei tot „suboameni”, dar masacrele comise de ei erau în esență rasiste, nu naționaliste.

  5. Excelent articol, îl asteptam ca pe pâinea caldă; să sperăm că exista oameni de viziune si curaj capabili să conducă nava euro atlantică in aceste vremuri cam bizare, pentru a păstra comoara neprețuită a valorilor europene.

  6. Adevaratele si marile probleme sint in lumea democratica , occidentala , ceilalti nu fac decit sa profite de slabiciunile acesteia .Inainte de posibilele raspunsuri , e nevoie de o privire realista a situatiei .Sistemul democratic a devenit tot mai mult o masinarie birocratica , sclerozata , in care tot ceea ce conteaza este ,puterea, in sine si banul .Un ex. simplu , de valabilitate universala : care este gradul de reprezentabilitate a unui ,ales, oarecare , se consulta oare acesta cu electorii sai , inaintea deciziilor , exista oare vreo deliberare reala a problemelor , vizind binele comun , in cadrul parlamentar sau ministerial ? Dimpotriva , deciziile sint ,oculte, , intre ,elitele, politice ( oameni fara vreo alta ocupatie , un fel de speculanti la bursa politicii ) si cetatenii tinuti in ignoranta exista un adevarat vid . Legile sint schimbate peste noapte si la ordin , de catre te miri cine , cum mai pot avea vreo autoritate ? A se spune ca cineva se mai intereseaza de binele public e aproape o gluma , politica a devenit simpla retorica lemnoasa , un bal mascat . Nu doar ca cetateanul nu e informat despre programele politice , dar acestea nici macar nu exista , sint simple utopii in care cu totii promit absolut orice , un concurs de minciuni frumoase . Aceasta este o democratie formala , o mascarada , sub care se ascunde o oligarhie reala , o lupta oarba pt. putere si influenta , darwinism politic . Lipseste o moralitate elementara , , totul e interes cinic . Peste toate , o atmosfera culturala imbibata de materialism si nihilism , sintem o civilizatie decadenta , vlaguita , progresul a ajuns un bilci al gadgeturilor . O lume care si-a ucis sufletul , un cadavru ambulant . Frustrant , dar inevitabil .

  7. Cred ca inca nu am obosit sa repet: Trebuie institutionalizata reduta civilizatiei euro-atlantice . Alta cale pentru Europa -SUA nu mai este si vorba lui Marin Preda :timpul nu prea mai are rabdare cu noi sau a lui Eminescu: prea va lasati petrecuti doar de noroc(parafraza)

  8. Problema e mai degrabă de ordin psihologic: la momentul de față au ajuns la putere diverși perdanți din Războiul Rece care își rumergă frustrările. Sigur că Putin e primul exemplu, dar nici pe departe singurul. Isteria naționalistă tot de astfel de frustrați e alimentată, indiferent că asta se petrece în Marea Britanie, în Olanda, în Ungaria sau în România. Și sigur că Putin pune și el umărul un pic, ar fi complet anormal să n-o facă :)

    Însă problema asta nu are de fapt o soluție, lucrurile se vor rezxolva de la sine, odată cu trecerea timpului. Peste 10-15 ani vom trăi o atmosferă de optimism în genul celei din perioada 1990-2000, la momentul acela schimbarea de generații va fi avut loc și isteria naționalistă se va fi potolit. Vor rămâne doar niște moșnegi care vor spune povești naționaliste nepoților, în timp ce generația care se va afla la putere va fi cea care și-a făcut studiile în strănătate și va fi obișnuită să se simtă perfect confortabil în prezența străinilor.

    În privința războiului, există o regulă nescrisă: democrațiile liberale nu se războiesc între ele. Cât privește ”democrațiile” neliberale, acelea sunt prea sărace și prea înapoiate tehnologic pentru a mai porni un război. Lucrurile se văd astăzi în negru doar pentru generațiile care și-au trăit copilăria în perioada Războiului Rece, concepțiile lor de viață s-au format atunci și nu le mai poate schimba nimeni. Dar cei aflați astăzi la vârsta de maximum 30 de ani, cei care vor prelua în următorii 10-15 ani puterea în toate țările Europei și la toate nivelele societății, ei nu mai dau doi bani pe naționalsm sau pe promotorii acestuia.

    Cine mai e astăzi la putere, dintre cei care se aflau la putere și în 2000? Putin, Orban și Lukașenko. q.e.d. :)

  9. „Brexitul va fi extrem de dificil şi nu se va dovedi un „divorţ de catifea”.” – este o afirmatie discutabila. In primul rand nu este un divort. Daca ar fi un divort am discuta despre niste bunuri comune care trebuie sa le impartim intre fostii membrii ai familiei. Nu este cazul. Aici este vorba despre definirea unor relatii de tip nou intre parti. Iar acest lucru chiar ca se poate face intr-un mod civilizat, „de catifea”. Bineinteles ca politicienii vor face din acest proces o telenovela de cinci stele, cu tot felul de inclestari, care sa arate publicului britanic ce vrednici sunt reprezentantii lor in apararea intereselor nationale, iar publicului european ce dezavantajos este sa parasesti UE. Dar rezultatul va fi reciproc avantajos, pentru ca alfel nu se poate; interesele economice globale sunt prioritare.

  10. Existența bombei nucleare, deținută de mai multe națiuni, face ca hard power să nu mai fie atât de necesar pentru a-ți impune punctul de vedere pe cât era în urmă cu câteva zeci de ani.

    Apoi, dacă ne uităm cu atenție, raportul de forțe dintre Vest și Orient s-a modificat deja semnificativ. Avem companii asiatice care fac achiziții de amploare în țările occidentale. De asemenea, companiile asiatice nu mai sunt doar furnizori de forță de muncă, ci fac inovație. Cel mai puternic computer din lume se află azi în China.

    SUA au avut o vreme o atitudine intimidantă față de alte state. Căpătând încredere, acum acele state reacționează. Este de așteptat că SUA vor acționa cu prudență și înțelepciune și că nu se va ajunge la conflicte armate de amploare.

  11. Intr-un articol ,interactiv, mai vechi , dvs. raspunzind intrebarilor , spuneati ca nu crede(a)ti intr-o victorie a lui D. Trump si , daca imi amintesc bine , aveati rezerve si despre nominalizare . Aud la t.v. ca un sondaj il plaseaza pe Trump pe primul loc , acum nu mai apare surprinzator , mai e nevoie de vreo doua-trei atacuri armate si Trump va readuce America in epoca de aur . Care epoca de aur a Americii ? , se intreba deunazi un coment. la CNN . Pare o reactie in lant , incontrolabila , democratia a fost scoica si acum asteptam sa vedem ,perlele, . Asteptarea pare sa fi meritat , pt. cine reuseste sa-si pastreze cumpatul ( e nevoie de ceva cinism ) apocalipsa vremurilor noastre ( un titlu de carte proasta ) este o tragicomedie , s-ar putea muri (totusi ) de ris .Ar fi o izbavire .

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro