miercuri, iulie 17, 2024

Eşuata dorinţă de nemoarte

Ionesco a scris Regele moare în anul 1962. Avea la acea vreme 51 de ani. A făcut-o, declarând că a dorit să se pregătească pentru moarte, după o lungă și grea boală, situându-se din acest punct de vedere la antipodul personajului său, Bérenger. Regele sau, mai degrabă, omul care, atunci când i se face cunoscută sentința în conformitate cu care mai are de trăit doar o oră și treizeci de minute și că pentru el totul se va încheia odată cu sfârșitul spectacolului – un spectacol la puterea a doua fiindcă el coincide cu spectacolul jucat în fața lui Bérenger de toți cei care îl înconjoară, dar și cu cel pe care îl vedem noi, spectatorii aflați în sală- începe să cerşească timp. Formula teatrului în teatru este evidentă. Spre deosebire de Ionesco, cel ce a început a se gândi la moarte încă de pe vremea când avea frageda vârstă de numai patru ani (a se vedea mărturiile din atât de des invocatele Notes et contre-notes), care a meditat la momentul sfârșitului, stimulat fiind și de lectura Cărții Tibetane a morților pe care a cunoscut-o la îndemnul lui Mircea Eliade, acest Bérenger, ar mai avea nevoie – și aici începe licitația, licitația vieții/morţii- de cel puțin încă 100 de ani. Iar dacă nu se poate, dacă nu îi mai fi îngăduit veacul, la o adică, el, cel care a trăit atâtea sute de ani, nefăcând decât să tot recurgă la amânări din ce în ce mai consistente, s-ar mulțumi să retrăiască fie și numai ziua de ieri. Ori să mai primească un plus de viață de numai cinci minute. De abia atunci, din momentul în care Marguerite începe să se confunde cu un cronometru, să anunțe dur, cu satisfacție, cinic, scurgerea implacabilă a fiecărui minut, a fiecărei secunde (o face completată de Doctorul chirurg, bacteriolog și astrolog deopotrivă) Bérenger descoperă, în fine, timpul. În clipa în care Juliette îi enumeră poverile vieții sale zilnice același Bérenger trăiește revelația descoperirii a ceea ce francezii numesc les menus plaisirs quotidiens.

Dacă este adevărat că un spectacol bun este acela care te îndeamnă la rememorări și asociații, unele de-a dreptul insolite, fie-mi îngăduit să spun că cel cu Regele moare de la Naționalul bucureștean, în regia Andreei și lui Andrei Grosu, m-a dus cu gândul la alte două texte ionesciene. În primul rând, la Scaunele, piesa din 1952, în care doi bătrâni sfidează ceea ce Ionesco socotea cel mai mare scandal al existenței, și anume faptul că Dumnezeu i-a hărăzit omului finitudinea (ideea apare ca atare și într-unul dintre superbele, cutremurătoarele monologuri ale acestui Bérenger din Regele moare ce și-ar dori nemoartea, dar și într-o scrisoare pe care Ionesco i-a adresat-o Papei Ioan Paul al II lea), ca și propria micime existențială, organizând un tragi-comic spectacol cu invitați imaginari și cu un Mesaj pe care ar urma să îl transmită Oratorul Mut. În al doilea rând, mi-a revenit în minte cutremurătoarea elegie a sfârșitului pe care o reprezintă ultimul text scris de marele Ionesco, cu foarte puțină vreme înaintea morții. Survenită în luna martie a anului 1994.

Mi-am reamintit aceste două texte, poate că şi fiind la început intrigat de formula de spectacol în favoarea căreia au optat Andrei și Andreea Grosu.
Aparent, și impresia persistă o lungă bucată de vreme, semnatarii montării parcă s-au ferit să se folosească de tot ceea ce le oferă imensa scenă, scenotehnica specială pe care le-ar fi putut-o oferi Sala Mare a Teatrului Național. Parcă ar fi preferat prudenţa, miniatura obişnuită a minunatelor lor spectacole de la Unteatru. Da, suntem foarte departe de formula de spectacol adoptată, de pildă, de Victor Ioan Frunză și de Adriana Grand în memorabila lor creație din anul 2002 de la Theatrum Mundi, acolo unde vedeam pe scenă un palat masiv aievea ori de aceea în favoarea căreia a optat Silviu Purcărete pentru montarea lui din Luxemburg, în care transferase totul într-un spital care amintea de celebrele clinici de la Salpetrière. Cea mai mare parte a reprezentației se consumă pe o platformă căreia Juliette îi spune sufragerie și pe care Marguerite o socotește, o numeşte apăsat Sala Tronului. Pe respectiva platformă (scenografia îi aparține lui Vladimir Turturica) sunt înghesuite mobile învechite- fotoliul în care doarme Bérenger, scaunele pe care stau Marguerite, Marie, Doctorul, Juliette, Guardul, o masă la care se servește prânzul, un aparat de radio care nu funcționează niciodată (nu, nici un fel de muzică în spectacol), un bufet unde sunt reunite laolaltă veselă, pahare și o colecție de coroane de hârtie. La fel cum poartă Bérenger și Marguerite. Tot la fel cum este coroana mult mai mică de care se folosește ultra- emoționala, plângăcioasa Marie. Numai în minutele finale ale spectacolului de pe respectiva platformă coboară Bérenger şi Marguerite spre a parcurge împreună, el cufundat în negru, ea învăluită într-o lumină stranie, drumul spre moarte. De aplaudat light designul lui Chris Jaegger. Pentru ca pe urmă totul să se scufunde în fosa peste care se aşează scârţâit un imens capac. Piatra tombală. Tragedia morţii fiind una generalizată,ea neocolind nici capetele încoronate, nici familiile mărunte, mic burgheze, aşa cum pare aceea a lui Bérenger. Care tocmai spre a se minţi că ar putea fi altfel, se poate presupune că s-a autoimaginat drept una princiară. Spectacolul mizează pe un cuantum de ambiguitate generată, culmea!, de matricea şi de elementele de decor cum nu se poate mai realiste. Mai oarecare, mai comune.

Regele moare de la Teatrul Naţional din Bucureşti dispune de o distribuţie excepţională. În frunte cu Victor Rebengiuc, în mare formă, creând un Bérenger, puternic şi vulnerabil, deopotrivă. Ridicol prin sarabanda iluziilor care se destramă implacabil, la fel cum se fisurează invizibilele ziduri ale palatului, falsa fortăreaţă văzută ca un garant al nemuririi, copilăros, speriat,infantil de-a dreptul, neputincios când este confruntat cu propria lui neputinţă progresivă. Excepţionale cele câteva monologuri ale personajului, fantastic felul în care Bérenger-Rebengiuc susţine dialogul cu Juliette-Florentina Ţilea. Mariana Mihuţ “predând” o lecţie de actorie pe tema contrapunctului în actorie. Rece, rea, în antiteză evidentă cu Marie-lacrimogena, impecabil jucată de Ana Ciontea, Marguerite a Marianei Mihuţ devine parcă alta atunci când îşi asumă rolul de profesor, de călăuzitor, de însoţitor în moarte. Buni, foarte buni deopotrivă Şerban Pavlu (Doctorul) şi Richard Bovnoczki (Guardul).

Teatrul Național din București- REGELE MOARE de Eugene Ionesco; Traducerea- Vlad Zografi și Vlad Russo; Regia: Andrei şi Andreea Grosu; Scenografia: Vladimir Turturica; Light design: Chris Jaegger; Cu: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ana Ciontea, Şerban Pavlu, Florentina Ţilea, Richard Bovnoczki; Data reprezentaţiei: 19 noiembrie 2017

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. Exceptional text al existentialismului acest ” Regele moare ” al lui Ionesco, alaturi de eseurile lui Camus ( nu-mi vine nimic in minte din maimutoiul politic, JP Sartre, semn ca uitarea care il acopera acum este meritata ).
    Am vazut, acum zeci de ani, spectacolul dela Teatrul de Comedie ( daca nu ma inseala memoria ) cu Radu Beligan si in pofida laudelor fata de acest actor si fata de intreg spectacolul de atunci, am sintit ca alunecarea spre comedie , perisflarea evidenta, a tragediei REGELUI in fata mortii , drept quintesenta a fiintei umane, cauta sa minimalizeze angoasa si frisonarea pe care le transmite textul lui Ionesco. Concesia evidenta a lui Beligan era desigur pe placul ideologilor regimului de atunci .
    Imi pare rau ca nu pot vedea spectacolul dela National a lui Andrei si Andreea Grosu si pe Rebengiuc, dar mi-l imaginez dupa spusele Dlui Morariu, dar mi=l pot imagina.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro