Eu cu cine (nu) votez?

Cuprins

I. De la licheaua eternă la lichelele (noastre) istorice
II. Licheaua din postcomunism
III. O mafie camuflată în partid
IV. Genialitatea răului
V. Standardizarea figurilor răului
VI. Eu cu cine nu votez? 12 criterii
VII. CV-ul cărui politician e cel mai scandalos?
VIII. Managementul științific al contraselecției
IX. Elogiul elitelor
X. Eu cu cine votez?
XI. Ponta, Antonescu, Simion… Ce-au făcut ei pentru România?

I. De la licheaua eternă la lichelele (noastre) istorice

    Când, în urmă cu treizeci și cinci de ani, am scris un Apel către lichele, nu am avut în vedere licheaua ca figură eternă a umanității. Știam, desigur, că îndeobște este considerat lichea orice individ activ în producerea răului altuia de dragul binelui propriu. O lichea nu stă prea mult pe gânduri când e vorba de a-şi construi căpătuiala pe nenorocirea seamănului său. Licheaua este infractorul lumii morale. Dând ici şi colo lovitura în vieţile noastre, ea colorează peisajul cu pitorescul ticăloşiilor sale.
    Dar, oricât de mare ar fi fervoarea cu care îşi fabrică abjecţia, licheaua rămâne izolată în performanţa ei individuală. Simplă punctuaţie într-un registru al răului, fapta sa „nu cuprinde lumea“ şi nu ia chipul unei epoci istorice anumite. Prezentă în orice societate, licheaua operează în spaţiul universalităţii răului lipsit de o determinare istorică anume. Aceeaşi în Roma antică sau la o curte feudală, aceeaşi în Europa sau în Extremul Orient, ea este licheaua eternă.
    În schimb, „licheaua mea“ din Apel, spre deosebire de licheaua eternă, reprezenta o epocă şi, confiscând puterea, ea ieșea din cotidian şi accidental și se organiza ca urgie planetară. Pentru că răul făcut semenilor de dragul binelui propriu se instituia ca politică de stat, lichelismul devenea regulă a lumii şi sistem. Începând din acel moment licheaua a creat istorie.
    Lucrul acesta s-a petrecut în comunism. Spre deosebire de celelalte epoci ale istoriei, comunismul absoarbe toate lichelele existente difuz şi cotidian, le stârneşte pe cele care nu existaseră decât latent şi, alegându-le pe toate după vocaţia lor de lichele, le organizează şi le aşază pe scena istoriei ca „putere conducătoare în stat“. „Splendoarea“ comunismului, capacitatea lui infinită de a seduce şi longevitatea lui vin toate din faptul că, în el, lichelismul proliferează la adăpostul unui ideal. După ce, în confruntarea cu realitatea, idealul se goleşte de sens şi ajunge simplă carcasă, în locul rămas gol încape de minune toată scursura umanităţii. Când izvoarele fanatismului au secat, aşadar când prostia şi resentimentul aţâţate clipă de clipă nu au mai putut hrăni şi ţine în picioare idealul, s-a recurs în mod firesc la lichele. Crimei făcute iniţial din convingere i-a luat locul cea executată din interes şi cu sânge rece. Pentru prima oară în istoria omenirii, nemernicia a devenit apriori rentabilă. În loc să fie prigonită, ea a fost răsplătită, „educată“ şi ocrotită. În felul acesta licheaua s-a lăţit peste lume şi a căpătat demnitate istorică. Ocupând întreg spaţiul public, ea a ajuns model al reuşitei, a căpătat morgă şi a început să se mişte printre noi cu un aer firesc.
    Acestea au fost lichelele pentru care am scris atunci Apelul. De vreme ce acest apel fusese făcut în numele tuturor celor care, ajunși la un liman al istoriei, îşi contemplau acum viaţa făcută praf după câteva decenii de comunism, lichelele mele erau de fapt lichelele noastre. Erau „ale noastre“ şi le aveam în comun cu celelalte state ale Europei de Est ieşite din comunism. Dar „ale noastre“ parcă fuseseră mai viguroase, mai ţanţoşe şi neruşinate, mai crude şi eficace. Distruseseră tot, dar mai ales posibilitatea convieţuirii, regulile ei şi orice urmă de „omenie“. Creaseră modelul prădătorului perfect organizat ca haită umană.

II. Licheaua din postcomunism

    Proaspăt ieşită din comunismul pe care-l făcuse cu putinţă timp de decenii, licheaua noastră s-a uitat în jur. Citind în politeţea privirii noastre perspectiva impunităţii ei, ea s-a grăbit să descindă pe celălalt mal al istoriei odată cu toată lumea. Doar călătoriserăm atâta amar de vreme împreună! Prima ei grijă a fost să îşi grefeze un nou corp pe structura osoasă a lichelismului vechi. Nu era păcat să rămână în paragină o întreagă logistică a Răului? Vechea ordine socială fusese abolită, dar nu şi apucăturile ei. După ce primul frison de spaimă a trecut, aroganţa, lăcomia şi vulgaritatea lichelelor – precum şi acel mod, specific celui care înhaţă puterea, de a considera nemurirea din perspectiva lumescului – au reapărut la lumină. Fuseseră atât de mulţi! Şi, dincolo de toate, îi unea, pe lângă amintirea urâţeniilor făcute împreună, nevoia de a le ascunde cât mai bine. Rezultatul a fost licheaua paradoxală, o stranie prelungire a lichelei totalitare în dublul ei post-comunist care acum purta mască democrată.
    Licheaua care evoluează în postcomunism după ce a făcut cu putință comunismul a păstrat, în mod firesc, o mulțime din trăsăturile prototipului comunist. Tehnica de perpetuare a structurii și de încatenare a liderilor a fost preluată de FSN și PSD de la PCR. Dar, în timp ce partidele comuniste sunt mafii pe o scenă din care pluralismul politic lipsește pe față, FSN-PSD s-a afirmat ca mafie într-o societate în care, deși decorul democrației și pluralismul este prezent, democrația reală e doar simulată. Decorul e cel important. El camuflează identitatea mafioților, el dă onorabilitate unor escroci care apar pe scenă nu ca hoți care devastează bugetele țării, ci ca parlamentari, miniștri, avocați ai poporului, președinți ai Curții Constituționale, ai televiziunii publice, ai CNA-ului, ai ANAF-ului, șefi ai Oficiului pentru combaterea spălării banilor, ai BNR-ului, membri ai Consiliului ASF, rectori de universități-fantomă, revoluționari cu certificate de eroism, procurori generali, șefi ai jandarmeriilor – cu toții funcționând într-o democrație mimată. Scenografia e atât de reușită, încât dă iluzia (o vreme chiar și la Bruxelles) că ne aflăm într-un peisaj natural, chiar dacă acesta e o simplă butaforie.

III. O mafie camuflată în partid

    Trecut prin metamorfoze onomastice și prin vreo șapte președinți, PSD nu și-a schimbat nici o clipă esența și tehnicile de conducere, jaf și îmbogățire. Le-a rafinat doar. La mitingurile din Piața Victoriei, sloganul care s-a auzit cel mai des de-a lungul anilor a fost „PSD ciuma roșie“. Sintagma „ciuma roșie“ trimite la ideologia comunistă. Lucru, totuși, incorect. PSD nu este un partid comunist, nici un partid socialist și, cu atât mai puțin, un partid social-democrat. PSD este o mafie camuflată în partid a cărei singură „ideologie“ este lăcomia, a cărei pragmatică e furtul și a cărei grijă, pentru dobândirea impunității, e acapararea justiției.
    În mod firesc, cel mai vizibil în toți acești treizeci și cinci de ani a fost puroiul la vârf, care se reface continuu grație microbilor născuți din aceeași plămadă a răului. Nu e întâmplător că Dragnea a apărut când puroiul s-a copt. După perioada inaugurală a „microbului Ion Iliescu“, acuzat de „infracțiuni contra umanității“ (și oare nu el, sub demagogia lozincii „Nu ne vindem țara!“, a dat pe mâna securiștilor punctele-cheie ale economiei românești?), a venit perioada „microbului Năstase“, arhitectul rețelei de drenat bani a partidului. După perioada „microbului Năstase“ a venit perioada „microbului acoperit Ponta“, cel care mințea, vorba cuiva, și când îl întrebai cât e ceasul. N-am uitat nici azi frisoanele care ne-au zgâlțâit în 2014 la gândul că pe mâinile unui astfel de impostor zglobiu ar fi ajuns președinția țării. După perioada „microbului Ponta“ a venit, nu întâmplător, perioada „microbului Dragnea“, care a pus la cale și a realizat distrugerea regulilor, legilor și justiției spunând că ameliorează regulile, legile și justiția. Sub Dragnea, furtul a luat în PSD o amploare fără precedent și a devenit parte componentă a guvernării, când nici o investiție publică nu a rămas nedeturnată sau nedijmuită.
    A calculat până acum cineva câte spitale, școli și autostrăzi s-ar fi putut face cu banii băgați peste trei decenii în pensii speciale, în sinecuri de tipul Academiilor de Știință sau al Institutului Levantului, în posturi plătite cu 15-20.000 de euro pe lună, în salariile cohortelor de rude plasate în Parlament, în ministere și-n alte instituții ale statului sau cu banii nerecuperați niciodată din sutele de milioane de euro furate de la buget?

IV. Genialitatea răului

    Odată intrate în lume printr-o falie istorică, fețele răului sunt nenumărate. Apărut la rampa Istoriei, comunismul ne-a învățat că răul se află în structura partidului, și nu în accidentul persoanei pe care aceasta o generează. Nu puțini am trăit răul ăsta pe pielea noastră, din clipa în care partidul comunist a pus mâna pe țară. După Dej, prin perpetuarea structurii, a venit Ceaușescu, iar după Ceaușescu, dacă nu dispărea comunismul, ar fi venit – pe cale dinastică de astă dată – Nicu Ceaușescu. Comunismul e singurul sistem politic din lume în care dispariția unui dictator nu atrage după sine dispariția dictaturii. El este o dictatură în formă continuată, complet diferită de dictaturile punctuale. Hitlerismul, fascismul italian, franchismul, dictatura din Portugalia, peronismul – dictaturi toate – au dispărut odată cu Hitler, Mussolini, Franco, Salazar sau Perón. Comunismul sovietic nu a dispărut odată cu Lenin. Au urmat, generați de aceeași structură, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko, Gorbaciov… Prin alcătuirea lui diabolică, comunismul generează la nesfârșit primi-secretari de partid care perpetuează sistemul. De aceea el se consideră veșnic și ireversibil. Nu longevitatea liderului contează, ci a partidului și a structurii răului pe care acesta îl întrupează. Comunismul are, ca balaurul din poveste, mai multe capete. Nu ajută la nimic să retezi un cap, trebuie anihilat balaurul în trupul și în inima lui. Când comunismul s-a prăbușit în celelalte țări din Estul Europei, balaurul părea să fi pierit; nu a căzut doar unul dintre capetele lui. La noi, în schimb, balaurul s-a metamorfozat.
    M-am întrebat dacă clasa politică din ultimii treizeci și cinci de ani a avut sau nu creativitate în construirea și rafinarea structurilor răului. A adăugat ea de la o generație sau alta ceva nou față de ce moștenise? A reușit ea să conserve corupția din comunism și s-o amplifice prin apariția unor teatre de operațiuni infinit mai generoase?
    Să ne reamintim de cartea lui Valeriu Nicolae, Nu tot ei (2020), o prețioasă colecție de CV-uri ale politicienilor români din care aflăm, și asta în primul rând grație isprăvilor PSD în conjuncție cu PNL, că românii au obținut, prin „excelența în negativ“, o certă genialitate a răului.
    În ce constă ea? În realizarea condițiilor sociale care duc la un genocid spiritual în absența unui aparat de represiune de tip totalitar. Nu e puțin lucru să faci să existe crima, dar cadavrul ei, nu. Când tragi într-un popor cu gloanțe morale, leșul nu se vede. Crima e difuză. Obții doar un popor letargic. Spre deosebire de genocidul fizic, genocidul spiritual nu-și exhibă cadavrul. El topește, de la o generație la alta, substanța unei comunități, desfăcând treptat legăturile care o țineau laolaltă: limba cuviincios vorbită, capitalul de inteligență, grupurile de excelență și competență, decența conviețuirii, câștigul cinstit, lucrul bine făcut. Genocidul spiritual pe care-l trăim de la apariția Uniunii Social-Liberale (USL) încoace – Doamne!, oare chiar am uitat că artizanii ei, în 2011, au fost Victor Ponta și Crin Antonescu, care au bătut palma cu proprietarul Antenei 3? – poate stârpi un popor fără să-l extermine fizic printr-o acțiune concertată, ci doar activând mecanismele lentei lui degradări.

V. Standardizarea figurilor răului

    Ca să se producă, genocidul spiritual are nevoie de standardizarea figurilor răului, care, funcționând à la longue, otrăvesc pas cu pas organismul social. Altfel spus, e nevoie de crearea unui tipar care, odată realizat, poate duce la producerea în serie a agenților răului, la obținerea legiunilor de escroci, a trupelor de partid cu combatanți identici, a comandourilor instruite pentru a ocupa în mod disciplinat, cu proceduri perfect puse la punct, toate instituțiile administrative, legislative, executive și judecătorești ale țării. Toți aceștia nu fac decât să aplice tiparul pus la punct în laboratoarele puterii, specifice perioadelor inventariate mai sus, acolo unde se coace puroiul născut din plămada răului. Tiparul reprezintă un principiu de economie: dintr-un singur tipar pot ieși oricâte exemplare individuale perfect definite.
    Apariția unei specii de politicieni mafioți presupune și ea crearea tiparului, a prototipului. Odată tiparul creat, nu mai rămâne decât să dai drumul mașinii de multiplicare, care va arunca pe piața politică, blocând-o, serialitatea exemplarelor identice. Ceea ce se obține pe această cale este în primul rând familiarizarea cu produsul de serie care umple piața și care, în inconștientul nostru colectiv, începe să funcționeze ca simulacru al politicianului etern.
    „Standardizarea celor mai bune practici“ este esența taylorismului definit ca „teorie a managementului științific“. La începutul secolului XX, americanul Frederick Winslow Taylor, inginer mecanic, și-a propus ameliorarea eficienței economice prin selectarea procedurilor care dau cele mai bune rezultate în cel mai scurt timp. În „stadiul Dragnea“ al genocidului spiritual, taylorismul a devenit managementul științific al contraselecției, care a dus la standardizarea celor mai bune practici mafiote. Pe scurt spus, la o mecanizare a răului în practicile economico-sociale.
    În toate CV-urile trecute în revistă de Valeriu Nicolae în cartea amintită, avem un exemplu de „tipar la lucru“. El este un software de creativitate în negativ. Unul care preia, adaptează și amplifică vechiul tipar comunist, făcându-l să funcționeze în mod ipocrit sub steagul cu cele douăsprezece stele aurii dispuse în cerc al Uniunii Europene, care alcătuiesc simbolul de unitate al civilizației Occidentului. Care este numitorul comun al acestor CV-uri? Ce condiții, prinse, toate, în matrița tiparului, trebuie să îndeplinească indivizii? Încerc să le inventariez în episodul următor.

VI. Eu cu cine nu votez? 12 criterii

    Iată care cred eu că sunt „calitățile“ care-i fac pe candidații la „prezidențiale“ să nu poată fi votați:

    1. Să fie personaje obscure, fără nici o calificare, de care n-a auzit nimeni, selectate de cât mai jos și ridicate apoi, într-un timp scurt, la funcții administrative și politice de vârf, care să le asigure câștiguri ieșite din comun și averi considerabile. Acestea sunt premisele fidelizării complete.
    2. Să fie dispuși să facă orice pentru a nu se mai întoarce în locul din care au plecat.
    3. Să creeze și să mențină prin activitatea lor un mediu social în care urmează să se recunoască în permanență, până la punctul în care vor ajunge să creadă că mediocritatea, incompetența și ticăloșia lor reprezintă regula firească a lumii.
    4. Și totuși să râvnească – pentru a se putea vindeca, fie și doar formal, de complexe – la diplome, doctorate, titluri de orice fel, obținute prin circuite frauduloase create anume pentru ei.
    5. Să urască neabătut cultivarea minții, vorbirea aleasă și orice virtute intelectuală.
    6. Să obțină nenumărate funcții și posturi pentru care nu au nici pregătire și nici timpul necesar pentru a le acoperi.
    7. Să nu vrea să facă nimic pentru ceilalți, ci totul pentru „ei și-ai lor“.
    8. Să fie lipsiți de scrupule. Să nu aibă zvâcniri de conștiință, remușcări sau rușine. Să aibă capacitatea infinită de a minți public.
    9. Să fie dedulciți la furt, averi, bunuri. Să fie locuiți de fiara lăcomiei care se trezește în ei ori de câte ori vin în contact cu locurile unde apar bani publici.
    10. Să intre rapid în logica lui „așa se face“, în logica lui „se minte“, „se fură“, „se-nșală“ ca reguli fundamentale ale vieții.
    11. Să ajungă să fie convinși că toate comoditățile vieții obținute pe căi murdare li se cuvin. Să devină bădărani, obraznici, disprețuitori.
    12. Să nu realizeze niciodată cât rău au făcut pe lume. Să se considere, în fața oricărei judecăți, nevinovați. Și să susțină mereu că sunt patrioți.

VII. CV-ul cărui politician e cel mai scandalos?

    Comentând CV-urile parlamentarilor noștri, Valeriu Nicolae ne pune sub ochi documentul probatoriu al genocidului spiritual continuat după 1990, în forme noi, asupra populației române. Ele sunt doar o mostră din sutele de mii de CV-uri asemănătoare, distribuite de la baza piramidei până la vârful ei. E vorba în aceste pagini de inventarierea procedeelor și tehnicilor de păstrare a punctelor de putere care au dus la organizarea perfectă a unei haite de prădători perpetuate de la o generație la alta. La treizeci și cinci de ani după Revoluția din decembrie 1989, România continuă să fie victima sutelor de mii de oameni care au CV-uri asemănătoare cu cele prezentate în cartea Nu tot ei. Majoritatea copleșitoare a românilor sunt și vor continua să fie abuzați atâta vreme cât instituțiile create anume pentru a-i apăra sunt conduse tocmai de cei de care ar trebui să fie apărați. România trăiește de treizeci și cinci de ani în coșmarul din care nu se poate trezi decât printr-un vot purificator.
    Când citești cele peste o sută de portrete de politicieni, tentația e să le compari, să faci clasamente, să te întrebi care dintre aceste personaje și înspăimântătoarele lor CV-uri e cel mai nerușinat. Care e cel mai urât, mai hidos, mai repugnant, mai ticălos? Se poate oare răspunde la această întrebare? Se poate, așa cum se răspunde la o întrebare asemănătoare în următoarea anecdotă zen intitulată Cea mai bună bucată:

Într-o zi, călugărul zen Panshan Baoji a plecat de la templul său cu bolul de orez pentru a cerși mâncare prin satul apropiat, un obicei răspândit printre cei din această ramură a budismului. Panshan a trecut pe lângă taraba unui măcelar și a văzut un client care voia să cumpere niște carne. Acesta i–a spus măcelarului:
— Taie-mi, te rog, cea mai bună bucată de carne.
Măcelarul a lăsat cuțitul jos, s-a uitat la client și i-a răspuns:
— Stimate domn, fiecare bucată e cea mai bună!
Auzind aceste cuvinte, Panshan a fost iluminat.

    Așa am devenit și eu „iluminat“ citind paginile acestui volum. Răspunsul „fiecare bucată e cea mai bună“ abolește de fapt comparativul, trecând lucrurile într-o omogenitate a superlativului. Care CV, din cele care sunt în paginile amintite, e cel mai scandalos? Răspuns: fiecare e cel mai scandalos.
    E oare cel mai scandalos CV-ul lui Lucian Simion, care deschide volumul? Al omului care trece de la inginer-șef la asfaltări Tulcea la trafic de buticar în Turcia, apoi la o afacere de confecții, apoi, ca pesedist, devine director general la salubritate, apoi pleacă la „o specializare“ în SUA, apoi trece la conducerea unor societăți de turism, apoi la studiul lobbying-ului în Cehia, apoi face un masterat la ASE, apoi devine prefectul județului Tulcea, apoi face cursurile Colegiului Național de Apărare al lui Oprea (cursuri de „Securitate și bună guvernare“), apoi devine guvernatorul Deltei, în sfârșit, din 2016, intră în Parlament din partea PSD și devine vicepreședinte în Comisia pentru mediu și echilibru ecologic. Neîndoielnic, acesta e cel mai scandalos! Sau oare cel mai scandalos e CV-ul lui Ion Mocioalcă, baron PSD trecut prin studii de drept, apoi de economie, prin doctorate, prin diferite comisii parlamentare, ctitor al Academiei de Științe ale Securității Naționale împreună cu Oprea, Nicolicea și Meleșcanu, apoi președinte la Comisia de apărare? Da, neîndoielnic, acesta e cel mai scandalos! Dar poate că cel mai scandalos e totuși CV-ul lui Mihai Tudose, șomer până la 25 de ani, apoi student la o facultate de drept neacreditată, apoi parlamentar, apoi specialist în securitate națională, apoi masterand în politici externe la SNSPA, apoi în turism la Universitatea de Științe Agronomice, apoi profesor la Universitatea Națională de Apărare, apoi plagiator al lucrării de doctorat, în sfârșit prim-ministru? Sigur, acesta e cel mai scandalos! Și totuși cel mai scandalos pare a fi CV-ul lui Laurențiu Baranga, care în 2017, „pe lângă slujba de opt ore la guvern în București, era și director al Departamentului de Științe și Inginerie la cea mai celebră facultate din România, la «Valahia» din Târgoviște, conferențiar universitar tot la «Valahia», mediator pentru Ministerul Justiției, președinte al Asociației de Responsabilitate Economică, membru al ARACIS la Ministerul Educației Naționale, manager de proiect și student la cursurile Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Superior. Toate în același an“. Neîndoielnic, acesta e cel mai scandalos!
    Și tot așa, până la sfârșit, cu toate cele peste o sută de CV-uri și cu personajele din a căror arhivă fac parte, fie că sunt de la PSD (cele mai multe), fie de la PNL, fie de la cine știe ce partid amărât care ia la alegeri puțin peste 1%. Toate, absolut toate, sunt „cele mai scandaloase“. Indiferent ale cui sunt: ale lui Mihai Fifor, Lucian Bode, Emilia Arcan și fiica, Paul Stănescu și rudele, Nicolae Bădălău, Alina Gorghiu, Ioan Bălan, Claudiu Manda, Tudor Ciohodaru, Marcel Ciolacu etc. etc…

VIII. Managementul științific al contraselecției

Care sunt efectele acestui mecanism al răului ajuns, la capătul a trei decenii, la perfecțiune?
    Am spus că marea reușită a sistemului politic corupt din ultimele trei decenii a fost crearea managementului științific al contraselecției. De ce socotesc contraselecția boala letală a României în clipa de față? Pentru că ea secătuiește rezervorul de inteligență și moralitate care asigură forța oricărei națiuni. Pentru că ea suprimă în fașă elitele și performanțele acestei țări.
    Compromiterea cuvântului „elită“ în ochii oamenilor a început în comunism și continuă astăzi la scară planetară prin neo-ideologia corectitudinii politice, apoi a religiei woke și, mai nou, prin ideologia MAGA și a suveranismelor de la noi.
    Ea reprezintă ostoirea oftatului întins peste lume de toți cei care consideră inegalitatea naturală dintre oameni ca fiind o nedreptate. În felul acesta, tot ce reprezintă excelență e amendat din capul locului. Ieșirea din rând trebuie penalizată și, în locul ei, maxima de conduită în viață e „capul la cutie“. Geniul e vinovat că e geniu. Și trebuie detestat.
    Dar, ne putem întreba, de ce dotările inegale prin naștere ar trebui să ne dea o stare de disconfort sau să ne ducă cu gândul la discriminare, de vreme ce discriminarea aceasta nu e indusă de noi printr-o mentalitate păcătoasă, ci de însăși natura care operează discriminator (începând, de pildă, cu sexul) în opțiunile ei perfect aleatorii? Și de ce ne-ar contraria inegalitatea in­divizilor, de vreme ce ea face cu putință progresul omenirii?
    Societatea avansează grație ingeniozității, geniului, talentelor și feluritelor competențe. Un filozof danez, Kierkegaard, spune la un moment dat într-o notă de Jurnal: „Caracteristica genului uman în raport cu specia animală este că individul e superior genului“. Individul e superior genului, dar asta nu înseamnă că fiecare membru component al genului are același potențial de creativitate sau originalitate. Și nici că potențialul acesta este distribuit în exces. Cei excepționali, tocmai pentru că sunt excepții, sunt puțini. Ingeniozitatea și originalitatea nu sunt apanajul majorității. Cei originali și îndeajuns de liberi pentru a se sustrage rutinei și „despotismului obiceiului“ (John Stuart Mill) sunt „cei puțini“, în timp ce „cei mulți“ livrează configurația genului și asigură forța obiceiului. Originalitatea celor puțini ca emergență a noului are de partea ei progresul în spațiul protecției: focul față în față cu frigul, întunericul și carnea crudă; deplasarea unei greutăți pe roți față în față cu târâtul ei pe pământ; becul față în față cu opaițul sau lampa cu gaz; busola față în față cu orientarea după semne naturale; motorul față în față cu tracțiunea animală; WC-ul față în față cu privata; ceasul față în față cu mersul soarelui; tiparul față în față cu copistul etc. etc. În toate aceste cazuri avem de-a face cu „cei puțini“, cu indivizi împlântați în magma genului ca tot atâtea puncte de articulare ale lui. „Această minoritate este sarea pământului; fără ea, viața omului ar deveni o baltă stătută“, spune John Stuart Mill în faimoasa lui carte Despre libertate.

IX. Elogiul elitelor

    A face elogiul elitelor nu înseamnă a nu iubi oamenii în discreția existenței lor, iar a-i admira pe cei care constituie sarea pământului nu înseamnă a-i disprețui pe „cei mulți“. De ce ar trebui să mă simt jignit de existența lui Platon, a lui Bach, a lui Dostoievski, a lui Federer, a lui Bill Gates? Adevărul e că „cei puțini“ i-au iubit pe „cei mulți“ și le-au oferit acestora protecție, bucurie și un grad sporit de libertate: i-au civilizat, le-au dat un comportament superior, un mod superior de a simți, un gust superior, o așezare mai avantajoasă în lume și între semenii lor. Individul care a inventat roata n-a inventat-o doar pentru el. Cel care a inventat becul nu l-a inventat doar ca să aibă lumină în casa lui. Schubert nu și-a scris Impromptu-urile ca să le asculte singur între patru pereți. Nu profităm toți de pe urma existenței lor? Nu grație lor viața noastră e mai comodă, mai frumoasă și mai plină de satisfacții?
    În locul omagiului adus geniului, excelenței, competenței și tuturor celor care, spre folosul tuturor, ies din rând, ideologiile care se bazează pe ,,pasiunea egalitarismului“, cum e și comunismul, fac din nivelare regula de funcționare a întregii societăți. Excepţia, talentul, performanţa ieşită din comun sunt şi ele cultivate în structuri prestabilite şi sunt subordonate unui scop: propaganda. Balerinul, patinatorul, gimnasta, solistul de concert etc. sunt produsele de vitrină ale sistemului şi performanțele lor au o singură menire: să certifice virtuţile sistemului şi să contribuie la glorificarea celui care-l întrupează. În rest, ieşirea neprogramată din rând e un păcat.
    După cel de-al Doilea Război Mondial, o dată cu instaurarea comunismului de tip sovietic, apoi, până la național-comunismul, protocronismul și tracomania lui Ceaușeascu, în România s-a instaurat și legea contraselecției. Totul s-a petrecut atunci potrivit vorbei lui Lenin, citată adesea: „Bucătăreasa trebuie să învețe să conducă statul“. Și bucătăreasa, în loc să-și onoreze aleasa meserie și să facă din ea o artă, a tot învățat să conducă statul pe spatele nostru. Am trăit sub personaje care, deținând puterea, urau orice competență și care, când nu-i terorizau pe cei competenți – indiferent că vorbim despre competența muncitorului, a inginerului ori a cărturarului –, adorau să maimuțărească competențele – făcând pe savanții, pe academicienii, pe miniștrii, pe președinții, pe arhitecții țării.

X . Eu cu cine votez?

    Dacă majoritatea clasei politice din România este rezultatul unei contraselecții, atunci „eu cu cine votez“? Mai putem oare descoperi în zgura ei, pentru a-l putea multiplica, prototipul omului dispus să facă totul pentru ceilalți și nimic pentru el însuși?
    Ar trebui, punându-ne această întrebare, să ieșim de sub auspiciile fatalismului istoric în care am trăit în comunism. Azi – cu tot PSD-ul, cu toți bătrânii securiști și cu urmașii lor și ai rudelor lor distribuiți în punctele vitale ale țării – nu mai trăim în implacabil. Înainte de ’90, nimic nu depindea de noi. Acum însă e cu totul altceva. Acum ne facem sau ne desfacem destinul istoric cu mâna noastră. Ne-am făcut-o cu mâna noastră jignind, în 2016 – prin absenteism la alegerile parlamentare (39% votanți) – dreptul și obligația morală de a vota. Am stat în casă covârșiți de superioritatea scepticismelor noastre de doi bani, afișându-ne trufia de prost-gust a unui gest făcut în răspăr. Ce trebuie să facem azi, înțelegând că de noi, de ieșirea noastră la vot și de discernământul nostru depinde totul? Ce putem face ca, după un eventual absenteism și după un vot păgubos, să nu ajungem iar, stânși în grupuri și grupulețe, să ne văicărim de ce „ni s-a-ntâmplat“? Să clamăm iar că suntem românii urgisiți de soartă, care, când se întâlnesc, nu le rămâne altceva de făcut decât să cadă unii în brațe altora, plângându-și de milă și dând vina pe „vitregia istoriei“?
    Revin la cartea lui Valeriu Nicolae. Trecând în revistă mai bine de o sută de CV-uri de parlamentari – o mostră care dă seama de vastitatea corupției autohtone –, autorul pare să spună pentru prima oară un adevăr pe care îl ignorăm știindu-l: România se află pe mâna unei uriașe armate de impostori. Cartea pune de fapt în scenă o perplexitate: este oare adevărat ce trăim? Dând astfel glas unei stupefacții care ne încearcă pe foarte mulți, autorul a devenit o voce care răsună în vinovata noastră tăcere.

XI. Ponta, Antonescu, Simion… Ce-au făcut ei pentru România?

    După ce acele pagini-portrete ale rușinii au apărut – sunt cinci ani de-atunci –, liniștea instalată în toate partidele vorbește de la sine despre punctul dramatic în care se află viața politică de la noi. Cum oare de nici un partid nu a simțit nevoia să-și facă din cele două sute de pagini muniție de campanie electorală și să înceapă să-și primenească oamenii din partid?
    Ce-ar fi să-i obligăm pe politicieni, în preajma acestor alegeri, să ne audă? Să audă strigătul „e de-ajuns!“ și „ne-am săturat de voi!“. De „voi“ însemnând: de „voi“ în varianta cea mai degradată a omului politic. De „voi“ însemnând, de pildă, de conservele politice Ponta și Antonescu, care apar din nou, sprințari și impudici, la tribune, după ce în urmă cu vreo 15 ani ne-au dat pradă monstruoasei coaliții a USL-ului. Și, apropo.
    Eu cred că apariția neașteptată pe scena politică a unui personaj cu alură certă de trufanda politică, asemeni lui Ilie Bolojan, nu e întâmplătoare. Asemenea întâmplări, încărcate de doza de neverosimil care le suprimă caracterul întâmplător, sunt dovezi că totul e încă de sperat și de făcut în hărtănita noastră țară. Suntem prea săraci pentru a ne permite luxul să pierdem un om de acest format politic. Pentru simplul motiv că de la cineva de ținuta lui putem aștepta, cu îndreptățire, un nou început. Niciodată în acești 35 de ani România nu a avut o figură politică cu un capital de credibilitate care să nu se năruie după câteva luni. Ilie Bolojan nu seamănă cu cei de pe harta politică a momentului. Iată un om care nu înșală, care face ce spune, care nu are timp de glumițe și de vorbe în doi peri, care știe să dea „un raport de țară“ și care știe să ne arate că-i pasă de noi și numai de noi.
    Știu, bineînțeles, că dl Bolojan nu e candidat la președinție și că drumul lui, din poziția pe care o are acum, către locul marilor decizii nu e lesne de imaginat. Dar îmi vine să spun: „Nu mă interesează! Dl Bolojan să facă ce știe iar noi să facem ce putem, pentru a avea odată și odată parte, prin el, de actul autentic al guvernării!“.
    Dacă pe Crin Antonescu și Victor Ponta tocmai ceea ce au făcut până acum împotriva României știu ce nu-i recomandă pentru candidatura la funcția de președinte, pe George Simion nu știu ce anume l-ar recomanda. Căci, în afară de agitarea galeriilor de fotbal și de îmbrăcarea unor grupuri de românași în ie și ițari, nu știu să spun ce a făcut pentru iubita Românie. Și totuși știu, și în cazul lui, ce anume nu l-ar recomanda în ruptul capului: un om care, adresându-se mulțimii, îndeamnă la jupuirea de vii a membrilor BEC (o „metaforă”, desigur) practică de facto incitarea la crimă. Ca să nu mai vorbim de procesul intentat de el în Republica Moldova – și pierdut în prima instanță – împotriva lui Anatol Șalaru, fostului ministru al Apărării din țara vecină, care l-a acuzat pe președintele AUR că a avut de-a face cu agenți ai serviciilor secrete de la Moscova.
    Închei, parafrazându-l pe autorul cărții Nu tot ei. Deocamdată, poporul român doarme liniștit în cel mai cumplit vacarm. Poate va face efortul să se trezească. Tăcerea mormântală care urlă…

(Ilustrații de Mihai Coșulețu)

Descarcă articolul în format PDF