joi, iulie 9, 2020

Eu si Bucureștiul. La răscruce

Sunt alegeri pentru primăriile și consiliile din București anul ăsta. Încă nu se cunoaște data exact. Pentru mine e cert însă că, indiferent de dată, va fi prima dată după 2010 când nu voi fi acolo. Sunt mult zece ani. Zece ani sunt și buni pentru a trage linie. Textul asta e despre cum îmi amintesc eu evenimentele și oamenii și ideile care au influențat Bucureștiului în ultimul deceniu. Din perpectiva omului care s-a frământat pentru a schimba orașul, voi urmări mai ales evoluția societății civile din oraș. Nu voi insista să expun întocmai cronologic și nici precis din punct de vedere teoretic. Totuși, pentru cititorul care dorește să clarifice conceptele pe care le folosesc, dau exemple de autori și cărți.

***

Eram în vara lui 2019 într-una din vizitele scurte de după mutarea în Olanda. Cu prieteni la o terasă pe lângă clădirea Băncii Naționale, ascultam cu groază cum fata frumoasă așezată de cealaltă parte a mesei, povestea despre ororile la care asista un medic rezident într-un spital din București. Discuția a continuat cu temele predilecte: corupție, bani cheltuiți aiurea, spitale în care ți-e frică să intri, trafic infernal, aer irespirabil. La un moment dat, fata frumoasă mă întrebă dacă totuși nu-mi lipssea orașul și dacă aș fi luat în considerare să mă întorc. Am căutat cum să descriu ce simțeam. Am găsit analogia dintre relația mea cu Bucureștiul cu o relație de cuplu în care unul dintre parteneri are speranța că îl poate schimba pe celălalt. De cele mai multe ori o astfel de relație se termină prost. Mai plecasem o dată din București și mă întorsesem sperând că voi influența în bine probleme despre care vobeam încă în 2019. Faptul că vorbeam despre ele ca și cum erau neschimbate, era pentru mine ca o recunoștere a neputinței, ca un eșec personal.

Trufia asta că pot eu shimba lumea sau, mă rog, măcar orașul ăsta, se închegase după ce mă mutasem aici prima oară. În 2008 eram unul dintre miile de absolvenți care își găseau într-una din corporațiile din București, ceea ce părea șansa vieții. Erau ultimele luni ale mandatului primarului Videanu și am găsit toate bulevardele desfundate și traficul atât de colmatat că abia mai mișca. Orașul arăta rău, dar o bună parte a populației trăia optimismul unei perioade lungi de creștere economică la care se adăugase, de curând, euforia aderării la Uniunea Europeană. Orașul nu se simțea chiar european, dar locuitorii identificau în împlinirea viselor lor de consum, semnele că se îndreptau într-acolo. Tocmai veneau în oraș retailerii globali, iar colegii erau fericiți să le cumpere hainele și mobila. Salariile le permiteau multora și credite petru case. Prețurile la apartamente creșteau de la o zi la alta, iar mulți dintre colegi își vedeau viitorul în casele din Tunari sau Prelungirea Ghencea. Recunoșteau că îi omora traficul, dar făceau efortul. Compania la care lucram oricum dădea mașini angajaților cu funcții de conducere. Mărimea mașinii era stabilită proporțional cu locul în ierarhia companiei: mașini de oraș pentru cei din vânzări, berline pentru managerii cu funcții mai mici și jeepuri pentru directorime.

Făcându-mi loc printre mașinile din ambuteiajul aproape permament de pe Calea Dorobanților, gândeam că încă vreo sută de jeepuri pe străzi erau ultimul lucru care îî mai trebuiau orașului. Colegii mei făceau însă ochii mari când le împărtășeam gândul. Cu confirmarea lor sau nu, începusem să mă gîndesc că trebuie să existe și altfel de model de urbanism. Cu ceea ce acum judec ca pe o naivitate a vârstei, devenisem încrezător că, dacă ar exista astel de know how în București, orașul și-ar fi rezolvat problemele. Și am tot rumegat ideea asta, până a devenit un fel de vis pașoptist să pot merge la studii în occident pentru a mă întoarce cu idei noi.

Între timp se alesese primar Oprescu, iar criza economică apăruse mai întâi ca un zvon, apoi ca o știre, apoi ca o constantă a discuțiilor și, nu mult după aia, a vieții în general. Eu am plecat la master la Helsinki. După doi ani de suprastimulare senzorială în București, am făcut ușor o pasiune pentru Helsinki. O pasiune aproape inexplicabilă pentru finlandezii pe care liniștea unui oraș ca și pustiu, îî plictisea până în prag de depresie. Un oraș unde, într-una din multele zile reci, la ora prânzului, nu întâlneai pe nimeni pe străzile din centru. Helsinki apare în top de fiecare dată când face cineva un clasament de calitate a vieții, de siguranță, de condiții de crescut copii etc., dar e atât de exotic din cauza climei și a variației de lumină iarna și vara, că e greu de recomandat cu toată inima. Dar mie mi-a plăcut mult. Helsinki are mai mulți copaci decât oameni. Iar finlandezii mi s-au părut că iubesc copacii mai mult decât străzile. Helsinki are insule și o deltă rezervație naturală. Are un parc cât o pădure despre care legenda spune că e legat de alte păduri și că formează un coridor continuu până în Laponia. Poate să nu fie chiar așa, dar parcul ală e suficient de mare încât să faci un traseu lunguț de ski fond. Și nu rar am văzut în tramvaie oameni cu skiuri de-a spinarea.

Eu cu București avem însă lucruri nerezolvate. La master îi căutam bolile și tratamentele. Influențat de articole ca „The city as a growth machine” al lui Harvey Molotch, am început să studiez relația de putere dintre populațiile și subculturile orașului, influența lor asupra vieții în spațiul public și rolul pe care îl au în luarea deciziilor. Anul cât am stat la Helsinki am scris o lucrare de master pe tema asta și sunt multe de spus. Fac însă un rezumat în tușe groase, pentru a mă servi de el de de aici încolo.

Pe de o parte există în București majoritatea săracă. Oamenii care depind cel mai mult de infrastructura publică a orașului, dar care o pot influența cel mai puțin. De cele mai multe ori, singurul cuvânt pe care îl pot avea în deciziile ce privesc orașul, e votul dat o dată la patru ani e. Mulți nu îl dau nici pe ală. O populație într-o stare precară, pentru care peocuparea e ziua de azi. Etnic, populația asta are un procent mult mai mare de romi decât celelalte două pe care le voi descrie. Ca vârste, aici sunt cuprinși mulți dintre bătrâni. Populația asta e asociată cu un fond locativ degradat: blocurile comuniste din zonele cele dinspre margini, dar și casele din centru. Deși nu întotdeauna ca distanță, populația asta se află la periferie. Pentru acești locuitori, spațiul public e singura destinație pentru activități de relaxare pentru că nu își permit să plătească pentru a se relaxa. Pentru unii dintre ei, spațiul public e o alternativă la o locuință mult prea mică sau improprie: strada sau parcul sunt loc de adunare, grătar, petrecere.

Mai există o populație bogată care are cea mai mare influență atât asupra deciziei economice cât și asupra celei politice. E un mix de urmași ai nomenclaturii comuniste, de îmbogățiți ai anilor ´90-2000, de antreprenori de success, de familii și relații care nu se văd decât rar în spațiul public. Principalul factor de decizie în viața Bucureștilor, această populație este motorul privatizării domeniului public al orașului. Terenuri, parcuri, clădiri de patrimoniu, dar și grosul bugetului orașului trec de ani de zile, legal sau nu, de la oraș către domeniile bogaților orașului. Populația asta are experiența Bucureștiului ca a unui spațiu pe care îl parcurge cu mașina în drumul între două spații private. Pe locuitorii din celelalte categorii, bogații orașului îi întâlnesc cel mai probabil la mall, la cluburi de fitness care necesită abonament sau în localuri cu bodyguard la ușă.

A treia categorie este una în creștere și ca număr și ca influență. Un middle class alimentat de angajații multinaționalelor, împreună cu o așa numita clasă creativă și studențime. Ca venituri, unii din această clasă de mijloc sunt la limita sărăciei, dar sunt mobili din punct de vedere social. Aici intră studenții veniți din provincie și care împart o cameră în Militari, dar care mai apoi se angajează la corporație. Mai mult decât veniturile, această categorie are ca trăsătură specifică interesul pentru cultură și pentru mediu sănătos. Interesul ăsta îi justifică aspirații politice care, după cum voi descrie în continuare, influențează nu doar orașul dar și democrația românească. La momentul 2010, concluzia mea era că middle class bucureștean se mobilizează politic din frustrare față de bogații orașului, dar sfârșește prin a refula asupra populției sărace. Ipoteza ramâne încă validă.

În 2010 m-am adăugat categoriei de bucureșteni descrisă în paragraful anterior. Am revenit și am regăsit un București care era în plin proces să își redescopere centrul vechi. Criza descurajase investițiile imobiliare de la periferie. Pe fondul prăbușirii prețurilor, puținii investitori găseau foarte accesibil centrul (cartea lui Nei Smith, „The New Urban Frontier: Gentrification and the Revanchist City”, e o sursă bună pentru a studia fenomenul). Lipsa presiunii imobiliare tocmai făcea loc unor inițiative de dezvoltare urbană alternativă la politica de demolare și construcție. Rămăseseră la datorie „the die hard” ai mișcării de conservare a patrimoniului și a parcurilor, dar la momentul ală aveau un răgaz, pentru că interesul pentru terenuri și construcții era minim. Alături de ei, pașoptiști întorși ca și mine, dar și corporatiști deziluzionați din cauza crizei, inițiau mici acțiuni de transformare a orașului după principii sustenabile: activări de grupuri de cetățeni din cartiere, câteva idei de transformare a unor foste spații industriale în motoare de revitalizare a unor zone, incubatoare pentru mobilitate și infrastructură. Ochiul meu de proaspăt absolvent de master în științe sociale, vedea un fel de sferă publică burgheză în sensul lui Habermas. O societate civilă care citea „The Death and Life of Great American Cities” a lui Jane Jacobs și nu, așa cum descrie Habermas societatea civilă a secolului XVIII, „Pamela; or, Virtue Rewarded”.

Privind la televizor, am descoperit inițiativa Make a Point de la postăvăria de pe Morarilor. Le-am scris un e-mail care începea cu „sunt student la master la Helsinki” și am rămas în echipă vreo cinci ani. Voluntar, după programul de la corporația la care am găsit loc de muncă plătit. Încercarea de a transforma spațiul Postăvăriei și turnul de apă într-o destinație pentru locuitorii din zonă și nu numai, rămâne pentru mine cel mai frumos proiect în care am fost implicat vreodată. Atunci când am introdus în circuitul cultural un turn de 40 de metri pe care îl vede oricine iese de la metrou Costin Georgian, nu știam că asta va fi punctul maxim al activității mele de voluntar. Pentru că Make a Point primea atenție și premii pentru turn, am căpătat speranța că turnul era doar începutul; că am demonstrat că se poate face și că vor veni alte proiecte similare și colaborări cu autoritățile. Însă n-au venit. În căutare de parteneri și susținere pentru mai departe, am cunoscut multă lume din ceea ce părea a fi noua societate civilă în oraș. Mulți la fel ca mine, sperând în proiectul mai mare, în proiectul care va schimba fața orașului. Caz interesant, olandezii de la Eurodite veniseră în România pentru a face parteneriate cu autoritățile locale pentru a atrage bani europeni pentru proiecte de urbanism. Când i-am cunoscut eu, atrăseseră deja fonduri pe cont propriu și scriseseră niște rapoarte bune, dar interesul primăriilor întârzia să apară.

O vreme, parte din societatea civilă părea resemnată să existe deconectată de la decizia politică. Politică era încă un cuvânt urât, iar de implicare în partide nu se punea problema. „The die hards” din mișcarea de conservare se coalizaseră în Platforma pentru București, mai ales că perspectiva creșterii economice aducea treptat înapoi presiunea imobiliară. Restul încă încercau să ajungă la primarul reales Oprescu cu mesajul lor despre cum se face urbanism sustenabil.

Între două întâlniri la Make a Point pe teme de regenerare urbană, eu nu aveam spor și pentru că treceam printr-o perioadă foarte proastă. Eram acolo în 2012 si 2013, dar mintea mea era acasă. Maică-mea se îmbolnăvise. Îmi aduc aminte de ce am făcut în anii ăia în ceața pe care o au de obicei aminitirile din zilele în care am migrene. Una peste alta, de parteneriate noi nu era vorba, iar scandalurile de corupție ale lui Oprescu dărâmaseră orice himeră a unei colaborări cu administrația. Chiar și surse de bani publici ceva mai deschise proiectelor de genul Make a Point, cum fusese Asociația Fondului Cultural Național, deveniseră inaccesibile. Inițiative de regenerare a spațiilor industriale apăruseră și dispăruseră. Iar cum piața imobiliară luase deja avânt, părea că vremea proiectelor de acest fel trecuse. Semne de resemnare au părut să dea și olandezii de la Eurodite în 2015. Copiii lor ajunseseră la vârsta școlii și așa că s-au mutat înapoi. De proiecte de urbanism cu bani UE și care să fi schimbat orașe, se auzise prea puțin în Romînia până la momentul acela.

Eu ieșisem după tragedia suferinței și a morții mamei mele fără să știu încotro să apuc. O vreme am continuat să fac ce făcusem deja: să organizez seminarii pe teme de regenerare urbană, să merg pe la evenimente ca să povestesc de Make a Point și de turn, să scriu aplicări pentru finanțări pe care nu le-am primit niciodată. La un moment dat am încetat să mai cred că ajută la ceva și m-am apucat de altele. Am început un doctorat: alte teme, alte interese. În schimb, colaboratorii interesați să schimbe Bucureștiul constituiau acum grosul prietenilor și cunoștințelor. Îmi petreceam serile cu ei în noile localuri din centru. Locuri pentru hipsteri. Locuri „underground” știute de toată lumea. Perioada anterioară nu schimbase toată viața orașului, dar măcar favorizase apariția unor locuri noi, cu muzică live, cu atmosferă interesantă. Bucureșteni amorezați de Berlin încercau să îl replice acasă. Fără să-și fi îmbunătățit traficul sau aerul, fără să-și fi protejat mai bine parcurile, fără să fie mai bun cu clădirile sau cu majoritatea locuitorilor, Bucureștiul era bun cu mine.

Catastrofa de la Colectiv a pus punct a ceea ce eu îmi amintesc ca perioada naivă a societății civile din București. Pe câțiva din cei pe care de obicei îi întâlneam la evenimente pe teme de urbanism, aveam să îi regăsesc pe lista morților. O parte din noile locuri s-au închis. Atmosfera fusese ca la Berlin, dar măsurile de siguranță nu. Oricum, erau vremuri de doliu.

Pentru marea majoritate a activiștilor și voluntarilor lucrurile deveniseră clare: era o iluzie să crezi că poți schimba orașul făcându-ți bucățica ta și sperând fără temei că administrația și-ar face treaba. „The die hards” din mișcarea de conservare a patrimoniului au spus „told you so” și au strâns rândurile în jurul lui Nicușor Dan pentru a crea o mișcare politică. Singura cale să schimbi deciziile era să iei locul decidenților în consilii și în primării. Orice cetățean bine-intenționat era mai bun decât administrația de până atunci. Chiar și eu. Într-un final m-am înscris în Uniunea Salvați Bucureștiul în vara lui 2016, după locale. Frustrarea și furia de după Colectiv erau vii. Lucrurile trebuiau să se schimbe nu doar în primării ci și în parlament și guvern. Din societatea civilă din București se coagula o mișcare pentru „salvarea României”. Iar eu candidam, la coada listei pentru București, pentru Camera Deputaților.

Fără să ia efectiv locul decidenților, USB și USR aducea oameni noi și ochi noi în consiliile locale și în parlament. Ochii noi vedeau acum cum funcționaseră instituțiile care făcusera posibilă catastrofa de la Colectiv. Primari ca Popescu Piedone de la Secorul 5, între timp condamnat în primă instanță la opt ani de închisoare în dosarul Colectiv, conduseseră orașele fără controlul consiliilor. Pentru consilii votul era doar o formalitate supusă voinței primarului, iar comisiile se întâlneau doar pe hârtie. Corupția și neglijența se acumulseră în administrația Bucureștiului la un nivel care nu putea să ducă altundeva decât la un dezastru.

Pus în perspectivă ani mai târziu, 2016 a fost un moment de cotitură pentru democrație, dar nu pentru cum se trăiește în oraș. Dacă pentru colegii activiști și voluntari din perioada 2010-2015, devenise clar că viitorul lor urma să fie în politică, viitorul Bucureștiului nu ni s-a arătat schimbat. E greu de argumentat că victoria Gabrielei Firea a dat alt curs evoluției orașului. Poiectele de infrastructură sunt tot neterminate. Atât de întârziate că probabil sunt desuete. Transportul în comun abia face față. Orele petrecute în trafic sunt la fel sau mai multe. Tot multe sunt planurile urbanistice cu clădiri noi în parcuri. Calitatea aerului e foarte proastă. Spitalele, în caz că te îmbolnăvești de plămâni, de nervi, sau de orice altceva, nu sunt cu mult mai bine față de 2015. Iar banii, e greu de spus ce s-a făcut cu ei.

După Colectiv, am început să privesc altfel riscurile specifice Bucureștiului. Orice discuție despre dezvoltare sau transformare, e demontată când un cutremur e luat în calcul. Am început să văd viitorul Bucureștiului într-un urbanism centrat pe managementul riscului seismic . Dar astea sunt doar idei răzlețe. Prin 2017 am dezvoltat ceea ce am descris atunci atunci ca pe „un comportament obsesiv la nivel macro”. Ca un om care nu suportă dezordinea în dulapuri, ieșeam în oraș și simțeam că totul este în alt loc decât unde ar fi trebuit să fie. Mi se părea că ceea ce trebuia reparat era în paragină, pe când ceea ce nu trebuia reparat era în reparație. Că reparația era de fapt o deteriorare. Că miile de bănci și de coșuri de gunoi erau toate la un loc unde nu ar fi trebuit să fie și lipseau acolo unde ar fi fost necesare. Că bordurile, că mașinile, copacii tăiați, copacii plantați, clădirile noi… Mă mutasem într-un apartament pe strada Ion Brezoianu. La pas pe Elisabeta până la Universitate, îmi ajungea timpul cât să am 4-5 tirade despre ceva care nu era unde credeam eu ca trebuia.

Îmi lipsea Helsinki. Îmi lipsise în tot acest timp. Cu liniștea, cu parcurile ca niște păduri, cu cartiere ca niște păduri. În 2018 a venit o oportunitate să plec din țară. M-am întrebat dacă chiar vreau să rămân ca să fiu dizident. Și am plecat. Sunt la Haga. Haga nu e Helsinki. Dar e aproape. Și e nu e așa de frig. Bucureștiul are alegeri anul ăsta. Eu nu o să fiu acolo. Nu sunt candidat, nu sunt membru activ într-un partid, nu sunt voluntar. Dar sunt acolo mulți care au mai mult de zece ani de experiență în urbanismul orașului. Furia rămasă de la Colectiv și frustrarea de pe urma unei adminstrații fără rezultate, sunt un motor pentru a activa oamenii. Pentru a câștiga electorat e nevoie însă de un proiect. Un proiect despre cum oamenii o să respire aer mai bun, cum o să locuiască mai bine, cum o să se deplaseze mai ușor, cum o să supraviețuiască unui cutremur sau unui incendiu. Poate și despre cum să iubească un oraș.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. nu de proiect e nevoie. e nevoie ca oamenii sa VREA, cu adevarat sa vrea sa aiba alt oras. dar nu vrem. azi in statie la tramvai la unirea: unul a baut o bere si a lasat doza de metal pe acolo, desi era cos la 2metri de el. sincer, pentru astia ca asta, daca as fi primar nu as face nimic. pentru ca nu merita. ei nu merita un oras mai bun. ei merita sa se duca inapoi in cocina din care au venit si sa stea acolo. altii isi lasa animalul sa isi face nevoile si nici capul nu ii doare. altii circula ca niste maniaci. poti sa faci ce proiect vrei, cum vrei sa faci o schimbare tipa toti. aia care s-au obisnuit asa, vor sa ramana asa, chit ca e prost, ceilalti nu au incredere si zic ca nu e facuta schimbarea cum trebuie (si de cele mai multe ori asa si e, dar nu mereu).
    si inca nu am ajuns la furt. aici am luat in calcul doar bunele intentii ale unui primar cinstit si pus pe treaba. sa te tii cand ajungem la furt.deci…..viitorul suna super prost pt orasul asta.
    cat timp oamenii nu vor sa fie ei mai civilizati si sa nu astepte doar minuni, nu se va schimba nimic radical. o sa apara vreun alt colectiv, iar ne enervam si….in final reusim….nimic.

  2. „Poate și despre cum să iubească un oraș.”

    Probabil că sunt multe lucruri interesante în articol, dar eu doar pe acesta l-am reținut.

    Orașul acesta a fost condus mereu de oameni veniți de-aiurea. În mod evident ei nu l-au iubit și nu-l iubesc nic cei de-acum. Cetățenii i-au ales în funcții publice [sau nu] pentru că ei au fost cei pe care i-au promovat partidele, iar partidele erau cele care puteau [și promiteau] să facă ceva pentru ei.

    Nu de „supermani” care se iau la trântă cu orașul avem nevoie noi, cetățenii Bucureștilor, NU de o luptă cu urbea ducem lipsă. Nu un război ne trebuie, nu un conflict – avem deja astea.

    Oamenii au nevoie de oameni care se apleacă asupra trebuințelor oamenilor!

    În opinia mea, politica de transformare a Bucureștilor nu de la proiecte mărețe trebuie să pornească, ci de la nevoile cetățenilor! Organizațiile civice (care sunt POLITICE, adică ale Polisului) au un rol imens în toate statele civilzate care au capitale așa cum ne dorim să fie București.

    Conștiința civică se cultivă și de acolo este necesar să pornească eforturile celor care cred că au de spus ceva și dețin energia de care este nevoie pentru a [re]da orașul locuitorilor săi. Pornind de la nevoile lor, inițiatorii acțiunilor civice care [pretind că] iubesc orașul vor găsi susținerea cetățenilor. Altfel, se pierd odată cu proiectele în nume personal, între interesele d-lor Beny Steinmetz, Ion Țiriac, ori Puiu Popoviciu, spre exemplu…

    Credeți că puteți să vă luptați cu așa ceva?! Este posibil, însă doar urmărind îndeaproape interesele cetățenilor și având sprijinul lor masiv și permanent!

    Altfel, sunt sigur că la Haga se circulă mai bine decât la București, iar deșeurile toxice nu sunt arse în preajma orașului, șantierele nu sunt descoperite, astfel încât vântul să spulbere praful și nisipul șamd.

  3. Mda, daca nu avem nici un proiect pentru Bucuresti, decat proiecte in desfasurare in stilul celor din secolul trecut comuniste cu blocuri si autostrazi, de ce mai vorbim?

    1. Oprit constructia de blocuri
    2. Demolat blocurile
    3. Construit max 4-5 etaje
    4. Parcarea la loc pentru parcare e sfanta
    5. Strazile, trotuarele, sunt facute prost, observ un cu totul alt standard in orasele din vest., noi facem inca dupa standardele din est.
    6. Sa dispara sarmele, cablurile si toate prostiile
    7. Fiecare sa-si intretina fatada
    8. Restructurat complet si radical piata de inchiriere, acum e un model care genereaza haos si saracie, modelul nu e ca in vest.

  4. E ca-n bancul lui Reagan cu „Voiam să văd și eu un republican” – voiam să văd și eu un alegător al lui dottore Oprescu și al lu’ duamna lu’ Pandele :) Căci bucureșteanul care n-a votat în ultimii 10 ani a votat de fapt aceste două personaje pitorești. Fără absenteismul dumenavoastră niciunul din ei n-ar fi ajuns nicăieri.

  5. Trufia pe care o afisati (vorbele dvoastra: „Trufia asta că pot eu shimba lumea sau, mă rog, măcar orașul ăsta”), este dezarmanta.
    Adica, daca ati vazut ca nu ati putut schimba Bucurestii intr-un deceniu, ati plecat in lumea larga. Dezamagit total, normal :D
    Bucurestiul are peste 500 de ani de atestare, iar dvoastra voiati sa-l schimbati dupa pohta ce-o pohteati, asa cum ai pocni din degete. Pe ceilalti bucuresteni i-ati intrebat ce si cum vor?
    ASa e ca mult mai usor e sa critici, decit sa pui umarul si sa insisti pentru a face ceva?!
    Asta-mi aminteste de Nicusor Dan care, in urma alegerilor trecute, ar fi avut ocazia sa fie vice primar al Capitalei. Dar a preferat sa stea pe margine si sa critice.

    • Pai Nicusor n-a stat pe margine, a facut si adus in Parlament USR-ul, o intreprindere extraordinara, daca ne gandim bine, taind monopolul vechilor partide.

  6. Minunat.
    Sper să fie mulți tineri ca dvs. în țară și în UE.

    …”… Un proiect despre cum oamenii o să respire aer mai bun, cum o să locuiască mai bine, cum o să se deplaseze mai ușor, cum o să supraviețuiască unui cutremur sau unui incendiu. Poate și despre cum să iubească un oraș….”….

    Ca inginer stagiar în capitală de județ am avut speranțe asemănătoare ca dvs. înainte de 1989. Am văzut de aproape ce înseamnă gospodărie comunală, transport în comun, alimentare cu apă, încălzire, etc. Am fost la București prin 1977 după cutremurul din martie 1977. Colegii din București erau mai puțin îngrijorați decât cei din provincie, cei ca mine.
    Am văzut orașe în est și în vest. Am lucrat în domeniul construcțiilor în est și vest. Smart home cu instalații electrice, sanitare și de încălzire legate și dirijate de la computer sau Smartfone sunt starea de azi în vest. Marile companii americane Google, Amazon, Apple, Microsoft sunt interesate de acest domeniu de digitalizare și informatizare a clădirilor. Probabil că noile clădiri comerciale, industriale, birouri etc vor avea parte de acest standard nou în vest și est.
    Rămâne problema excelent prezentată de dvs in privința civilizației urbane, a condiților de locuit și trăit în orașele mari, în metropolele UE. Orașele metropole europene atrag familiile tinere. Prețul pentru locuințe și chirii e o frână, un prag care împiedică la un moment dat accesul familiilor tinere cu copii în aceste centre urbane mari (peste 6.000 Euro pentru 1 m2).
    Cred că câteva centru urbane în metropole- orașe cu universități bune ca București, Sibiu, Brașov, Timișoara, Cluj, etc pot deveni sâmburi cultural-economici pentru industria 4.0. Investițile private în această industrie sunt enorme de la 100.000 la 400.000 Euro pentru un job. Investorii privați privesc atent ce s-a realizat în fiecare oraș din cea ce ați expus dvs minunat. Oamenii sunt orașul. „Valorile moi” (weiche Werte) decid dacă se fac investiții private într-un oraș în vest/ est. Concurența între orașele în UE este și va fi pentru atragerea tinerilor bine pregătiți, cu common sense ca dvs.
    În Olanda la Rijswijk am văzut complicitate în administrația orașului asemănătoare cu cea descrisă de dvs. Nu atât de deschisă, nu atât de violentă ca cea descrisă de dvs.
    Și în vest se fierbe numai cu apă.

  7. sindromul stockholm, victimele ajung sa simpatizeze calaii ? adevarul e uimitor de simplu : jivinele ce au trait in comunism sint pensionate, au vegetat atunci, vegeteaza si azi, deviza lor : sa ni se dea. asadar pupa n fund pe oricine le da. astia s milioane bune. alte milioane sint inregimentate in institutiile statului cleptocrat. aceeasi deviza au si astia. nu trebuie bocit zilnic. e inutil. trebuie stirpit statul / institutiile bolsevice (s a ratat in 89) si purces la lupta / munca dreapta. e greu ? cam da, dupa ce au fost alungate valorile si au ramas putorile

    • Nu stiu ce razboaie a castigat Man of War, dar sigur l-a pierdut pe cel cu masura, bunul simt, si nu inultimul rand, decenta exprimarii.

    • Asa cum observati, e cam greu. Cei care n-am obosit de atat lupta suntem tot mai putini decat ceilalti, pentru ca tinerii vor sa traiasca o viata normala si atunci pleaca. In Romania lipseste organizarea, exista vointa de mai bine – intelegand prin asta echitate, munca cinstita, aer curat, curatenie – dar oamenii nu se pot organiza ca sa promoveze obiectivele astea. O incercare face USR + PLUS, sa speram ca atacurile dezlantuite ale vechiului establishment – adica PSD+PNL – nu vor reusi sa prosteasca lumea asa cum se tot intampla de 30 de ani cu toti cei care vor sa schimbe ceva in bine in Romania. Media e in mainile celor care vor sa-si conserve privilegiile, banii le permit sa lanseze tot soiul de atacuri, zvonuri, manipulari. Cat mai tine asta, vom vedea, dar nu vor lasa prada din gura fara lupta.

    • @man of war _ „…alte milioane sint inregimentate in institutiile statului cleptocrat…”

      În principiu, cred că lucrurile stau precum spuneți, dar aș îndrăzni unele nuanțări.

      Este adevărat că guvernarea cleptocratică dăinuie de 30 de ani și că politicile guvernamentale sunt deosebit de importante, însă unele lucruri se pot realiza la nivel local în pofida „centrului”. Administrația locală poate fi eficientă, întrucât abilitățile manageriale sunt mai importante decât convingerile politice. Așa se explică faptul că unii primari sau consilieri locali au fost votați deși au migrat la 3-4 partide.

      Apoi, nu cred că toți bucureștenii care au mai mult de 30 de ani sunt „jivine”, nici măcar pensionarii. Iar, dacă ar fi existat candidați serioși i-ar fi votat. Or, Bucureștiul a fost condus de oameni care nu l-au iubit, veniți de-aiurea.

      La precedentele alegeri, PNL a făcut un „blat” evident cu PSD pentru a fi ales candidatul PSD. Incredibil, dar adevărat, astfel a devenit Primar General al Capitalei d-na G Firea, aleasă de doar 328.698 de bucureșteni, dintr-un număr de 1.795.151 înscriși pe liste, deci de 18% dintre cei cu drept de vot !

  8. Bucurestiul de azi trage ponoasele urbanizarii socialiste si a marilor platforme industriale, a blocurilor cu 8-12 etaje inghesuite in cartiere muncitoresti. Au venit zeci de mii de tineri tarani ce au devenit muncitori cu 4, 8, 10 clase si meserie, scoli profesionale facute la locul de munca. Dar nu au reusit sa constituie o civilzatie de tip urban. Azi in majoritate au pensii mici si traiesc la limita saraciei. Generatiile mai tinere de dupa 1990 fie au ramas dupa terminarea facultatilor in Capitala iar cei ca a doua generatie au preferat blocurile noi sau cei mai cu pretentii au emigrat. Apoi dezvoltarea urbanistica de dupa 1990 a fost haotica, doar cu interese de moment ale primarilor. In cartiere chiar semi centrale, Tei, Floreasca nu avem parcari, nu avem mici piete de cartier, nu sali de cinema, nu spectacole in aer liber. Dar avem restaurante in parcuri, tot blocuri noi, iinalte, nghesuite, mall uri mari, reduceri de spatii verzi, case darapanate ale tiganilor,etc, poluarea aerului si fonica cat de mare. Nu a existat o strategie de regandire a cartierelor vechi, de reasezare urbanistica pentru a deveni mai aerisite si functionale, estetice si civilizate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Dragos Ciulinaru
Dragos Ciulinaru
Dragoș Ciulinaru este doctorand la Centre for Migration Law, Radboud University, Olanda. Anterior a absolvit un master în științe sociale la Universitatea Helsinki. Are o experiență profesională diversă ca voluntar la un centru cultural independent, specialist resurse umane în mai multe corporații, stagiar la sediul NATO, profesor de limbă engleză în Ucraina etc.. Scrie despre comunitățile în care a lucrat și trăit, cu perspectiva cercetătorului cu formare în științe sociale.

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

Refuzat la export. Schimb de scrisori cu un prieten maghiar

Dragă Miklós, îți amintești de expresia „refuzat la export” din comunismul nostru românesc; subliniez „nostru”....

Când șahul devine rasist…

Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)