Primul lucru care trebuie spus despre revolutia egipteana este ca a fost, pana in prezent, predominant non-violenta. In acest sens, ea se inrudeste cu cea din Tunisia, cu cele „colorate” din Ucraina, Liban si Georgia, dar mai ales cu cele care au demolat edificiile leniniste din Europa de Est si Centrala. Fundamentul acestei revolutii pare sa fi fost auto-imputernicirea civica (self-empowerment), deci, simplu spus, resurectia societatii civile (nu intamplator, conceptul insusi de „societate civila”a fost recent interzis in China!) Revolutia egipteana insemana recucerirea suveranitatii populare. Vom vedea cat de adanc si pentru cat timp…
În ce mă priveşte, eu am pledat întotdeauna, în scrierile şi prelegerile mele, pentru abordarea de tip multicauzal a acestui tip de fenomene. Revoluţiile din 1989 nu au fost nici ideologice, nici teleologice, nu au avut o singură cauză şi, în mod cert, au avut numeroase efecte. Societatea civilă a contat, a constitutit un mit politic, o construcţie simbolică aptă să galvanizeze, să inspire adeziuni, loialităţi, angajamente colective. Nu adevărul lor importă, ci veracitatea. În acest sens, mă disting de tezele profestorului Stephen Kotkin şi nu cred că societatea civilă a fost doar o reverie, un vis social, o utopie construită de intelectualii critici care îi citiseră pe Tocqueville şi pe Gramsci. Acest lucru mi se pare valabil nu doar la Praga, Budapesta, Leipzig si Varsovia, dar si la Bucuresti, Sofia, Belgrad, Tirana, Kiev, Tbilisi si, azi, la Cairo. Stiu ca exista destui sceptici si nu contest ca au in mare masura dreptate cand vorbesc despre formidabila capacitate de rezistenta, repliere si metamorfozare a birocratiilor dominante. Dar acest lucru nu mi se pare ca stirbeste semnificatia emancipatoare a miscarilor from below pe care le numim societate civila. Care miscari transcend, cel putin intr-o faza initiala, manicheismele ideologice incremenite si promit/permit un tip de democratie directa altminteri de nagandit. Dar o democratie fara partide, atragatoare uneori in teorie, este una ce poate foarte usor degenera in haos. Idealismul militantilor civici nu se poate substitui pe lunga durata necesitatii coagularii formatiunilor bazate pe reprezentarea fortelor sociale si pe adeziuni ideologice coerente.
Nu stim inca, si va mai dura ceva timp pana vom putea face pronosticuri mai precise, deci pana cand vom sti daca vom asista la prelungirea puterii militarilor (cea mai bine organizata forta din acea tara), la nasterea unei democratii seculare ori la ascensiunea la guvernare, prin alegeri libere, a unor grupari interesate sa emuleze modelul revolutiei iraniene din 1979. Va fi o dictatura militara precum in Birmania, o teocratiei fundamentalista precum la Teheran, o democratie cu puternice partide islamice precum in Turcia, o democratie controlata ca aceea din Rusia, ori o democratie secular-liberala in sensul bine-cunoscut. Dar putem spune acum ca, dincolo de orice scenarii conspirationiste, prabusirea autocratiei simbolizate de regimul Mubarak a fost determinata de forte interne, in primul rand de ceea ce David Kirkpatrick, corespondenul lui New York Times, identifica drept o tendinta radical noua in politica regionala, anume „o miscare larg seculara, condusa de tineret” capabila sa unifice (vom vedea pentru cata vreme) grupurile de opozitie liberale cu acela islamiste.
Am scris aici. in aceste zile tumultuoase, despre revolutie si contrarevolutie in Egipt. Ca politolog si ca istoric-analist al revolutiilor din 1989, constat ca modelul revolutiei de catifea dezvoltat in Cehoslovacia in lunile noiembrie si decembrie ale acelui annus mirabilis pare sa fi influentat decisiv strategia de rezistenta si revolta a protestatarilor de la Cairo. Este ceea ce prevedea, in urma cu doua decenii sociologul Daniel Chirot, in studiul sau inclus in volumul pe care l-am coordonat despre acele revolutii (aparut in traducerea romaneasca semnata de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu la editura Polirom, Revolutiile din 1989: Cauze, semnificatii, consecinte). In viziunea lui Chirot, autor al unei carti esentiale despre Modern Tyrants, revolutiile secolului al XXI-lea vor avea cauze cultural-sociale, mai degraba decat origini strict economice. In Egipt s-a produs o cezura intre o clasa de tineret tehnocratica si moderna ca orientari valorice, pe de o parte, si un regim anchilozat, de tip sultanist, in care cultul liderului se ingemana cu o coruptie tot mai scandaloasa. Explozia era inevitabila, lucru observat (cu o oarecare intarziere si de administratia Obama), problema era ritmul prabusirii a ceea ce numin l’ancien regime. Echilibrul geo-strategic in regiune este in clipa cand scriu aceste randuri relativ stabil, dar nu stim cat va mai dura angajamentul egiptean in raport cu acordurile de la Camp David. Atitudinea recomandabila este asadar una de optimism prudent: optimism pentru ca naruirea fara masacre a unei dictaturi este intotdeauna un lucru salutar. Prudent pentru ca din ruinele acestei prabusiri pot tasni forte ce nu sunt neaparat favorabile valorilor individualismului civic, ale pluralismului democratic.
Bine punctat, domnule profesor.
As mai adauga la analiza dvs o interventie a profesorului Paul Amar care mi se pare cruciala:
„It is crucial to remember that this uprising did not begin with the Muslim Brothers or with nationalist businessmen. This revolt began gradually at the convergence of two parallel forces: the movement for workers’ rights in the newly revived factory towns and micro-sweatshops of Egypt especially during the last two years, and the movement against police brutality and torture that mobilized every community in the country for the last three years. Both movements feature the leadership and mass participation of women (of all ages) and youth (of both genders). There are structural reasons for this.
The passion of workers that began this uprising does not stem from their marginalization and poverty; rather, it stems from their centrality to new development processes and dynamics. In the very recent past, Egypt has reemerged as a manufacturing country, although under the most stressful and dynamic of conditions. Egypt’s workers are mobilized because new factories are being built, in the context of a flurry of contentious global investment. Several Russian free-trade zones and manufacturing settlements have opened up, and China has invested in all parts of the Egyptian economy. Brazil, Turkey, the Central Asian Republics and the Gulf Emirates are diversifying their investments. They are moving out of the oil sector and real estate and into manufacturing, piece-goods, informatics, infrastructure, etc. Factories all over Egypt have been dusted off and reopened, or newly built. And all those shopping malls, gated cities, highways and resorts have to be built and staffed by someone. In the Persian Gulf, developers use Bangladeshi, Philippine and other expatriate labor. But Egypt usually uses its own workers. And many of the workers in Egypt’s revived textile industries and piece-work shops are women. If you stroll up the staircases into the large working-class apartment buildings in the margins of Cairo or the cement-block constructions of the villages, you’ll see workshops full of women, making purses and shoes, and putting together toys and computer circuitboards for sale in Europe, the Middle East and the Gulf.”
Since the early 1990s, Egypt has cut back welfare and social services to working-class and lower-middle-class Egyptians. As Julia Elyachar has argued, in the place of food subsidies and jobs they have offered debt. Micro-credit loans were given, with the IMF and World Bank’s enthusiastic blessing, to stimulate entrepreneurship and self-reliance. These loans were often specifically targeted toward women and youth. Since economically disadvantaged applicants have no collateral to guarantee these loans, payback is enforced by criminal law rather than civil law. This means that your body is your collateral. The police extract pain and humiliation if you do not pay your bill. Thus the micro-enterprise system has become a massive set of police rackets and “loan shark” operations. Police sexualized brutalization of youth and women became central to the “regulation” of the massive small-business economy. In this context, the micro-business economy is a tough place to operate, but it does shape women and youth into tough survivors who see themselves as an organized force opposed to the police-state. No one waxes on about the blessings of the market’s invisible hand. Thus the economic interests of this mass class of micro-entrepreneurs are the basis for the huge and passionate anti-police brutality movement. It is no coincidence that the movement became a national force two years ago with the brutal police murder of a youth, Khalid Saeed, who was typing away in a small internet café that he partially owned. Police demanded ID and a bribe from him; he refused, and the police beat him to death, crushing his skull to pieces while the whole community watched in horror.
Textul integral aici
http://www.jadaliyya.com/pages/index/586/why-egypts-progressives-win
Va multumesc pentru aceste accente necesare intelegerii dinamicii sociale a revolutiei egiptene din aceste saptamani. In „New York Times” de astazi, duminica 13 februarie 2011, am citit un articol (op-ed) semnat de scriitorul Nikolai Grozni care compara aceste evenimente cu ceea ce s-a petrecut intre 1989-1991 in Bulgaria si alte state din fostul Bloc Sovietic. Concluzia mi se pare revelatoare, mai ales ca exista nu putine voci sceptice ori chiar cinice care spun ca nimic nu s-0a schimbat de fapt, ca vechile structuri au ramas de fapt intacte (ramane sa vedem cat de adevarata este aceasta perspectiva-avertisment): „No matter what happens next in Egypt, it will all gave been worth it. After living in oppression for so long, Egyptians have already achieved what matters most: they have regained their dignity”. Articolul se intituleaza „The Ghost of Revolutions Past”.
Cand am scris „Revolutiei si contrarevolutiei in Egipt” aratatm ca nu stim inca dramaturgia noii puteri, chimia sa interioara, cine va fi seful garzii pretoriene care il va inlatura pe Mubarak (asa cum, de fapt, generalul Stanculescu a facut posibila inlaturarea si arestarea lui Ceausescu prin acea lovitura de palat care a urmat revolutiei anticomuniste din strada). Un bun prieten imi spunea ieri ca, pana una-alta, revolutia s-a soldat cu venirea la putere a unui regim militar, deci nu s-au implinit (inca) dezideratele democratice ale protestatarilor. Dar tempo-ul revolutionar este intotdeauna foarte diferit de cel conventional, deci vom putea vedea foarte curand negocieri foarte interesante intre militari si exponentii factiunilor civile. Vom vedea daca va fi complet abolita orice forma de cenzura, daca societatea civila va fi lasata sa se organizeze fara ingradiri politienesti, daca sultanismul corupt va fi inlocuit de transparenta, pluralism si ceea ce se cheama accountability.
Pentru comparatia dintre aceasta „cascada de respingere populara a status quo-ului” si revolutiile din 1989, sugerez acest site:
http://www.opendemocracy.net/kristian-coates-ulrichsen-david-held-alia-brahimi/arab-1989?utm_source=feedblitz&utm_medium=FeedBlitzEmail&utm_content=201210&utm_campaign=Nightly_2011-02-13%2005%3a30#
Cu bune ganduri,
Vladimir Tismaneanu