luni, mai 27, 2024

Euristica fricii, etică și drepturi fundamentale

 Însă acolo unde există pericolul
Se ivește și ceea ce aduce salvarea.
Hölderlin

1.Argument, 2. De la physis-ul grec la o etică intergenerațională, 2.1. Heidegger, tehnica modernă și nevoia imperioasă de livrare, 2.2. Günther Anders și obsolescența omului, 2.3. Hans Jonas pentru o nouă formă de responsabilitate, 3. Efectele în Drept, 4. Ce aduce nou hotărârea CtEDO; 5. Concluzii

Argument

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată de Marea Cameră la data de 9 aprilie a.c.[1] în materia dreptului de acces la o instanță și a dreptului la viață privată, în contextul modificărilor climatice, vine cu câteva noutăți asupra cărora merită reflectat. Ne propunem să furnizăm unele repere celor interesați de acest subiect – juriști ori nejuriști –, care nu se vor încumeta să citească cele circa trei sute de pagini ale hotărârii. Vom relua, în același timp, tema limitelor tehnicismului și nevoii unei abordări interdisciplinare în cazul unor dezbateri juridice presante. O incursiune, fie și sumară, în zona litigiilor de mediu întemeiate pe drepturi fundamentale ilustrează neajunsurile teoriei pure a dreptului și invită cel puțin la o nuanțare.

Ceea ce problematica mediului și a schimbărilor climatice evidențiază este mai mult decât reglementarea unor comportamente în vederea evitării producerii unor prejudicii în prezent, de tipul celor cunoscute și definite în dreptul modern. Miza acestor norme este una nouă, existențială, anume blocarea faptelor omului de azi pentru a preîntâmpina problemele de mâine despre care știm că pun în pericol echilibrele Terrei cu consecințe dezastruoase pentru următoarele generații. Suntem pe tărâmul tradițional al Politicului. Dreptul poate interfera ? Până unde poate merge această interferență ?

În materialul de față vom încerca să schițăm maniera în care tema tehnicii și a mediului a fost evocată de câțiva importanți filosofi ai secolului al XX-lea. Heidegger dă tonul cu o modalitate neobișnuită de abordare a tehnicii. Jargonul său cere o anume răbdare, însă familiarizarea de după efort este pe deplin răsplătitoare. În viziunea filosofului german, esența tehnicii moderne ar fi „nevoia imperioasă de livrare” pe care omul o satisface pe seama naturii devenită o simplă „situare disponibilă”. Plecând de la această privire ce scrutează mult mai departe decât orice ecologie, s-au putut dezvolta teorii filosofice mai apropiate de concret, cu directă relevanță în drept. Hans Jonas e cel mai cunoscut exponent al noii etici ce se interesează de natură.

După o succintă prezentare a unor teorii care fără îndoială au marcat, direct sau indirect, generații de intelectuali, vom surprinde modul cum parte din aceste idei au fost preluate în dezbaterea politică și, începând cu anii ’90, s-au transformat în instrumente juridice din ce în ce mai concrete. Apoi, este interesant de observat cum, gradual, mediul a căpătat relevanță în cadrul unor litigii ce au ca obiect drepturi fundamentale (rights-based climate litigation). În acest sens, jurisprudența CtEDO este grăitoare căci, fără a neglija celelalte instrumente internaționale de protecție, în mod evident, Consiliul Europei oferă mecanismul supranațional cel mai avansat de salvgardare a drepturilor și, pe această cale, constituie barometrul cel mai fin al abordărilor în materie.

În sfârșit, vom vedea ce aduce nou această hotărâre, al cărei limbaj este impregnat de teoriile etice amintite, ca un ecou peste timp al unei invitații la responsabilitate adresată de filosofi cu multe decenii în urmă.  

De la physis-ul grec la o etică intergenerațională

Diferența între modul cum vechii greci percepeau Natura și maniera modernilor de a se raporta la ea reprezintă o temă amplă. În esență, Natura (physis) era privită ca un sistem ordonat pe care omul, locuindu-l, trebuie să-l respecte, înțelegându-i legile și străduindu-se să le urmeze (comportamentul uman, dar și legile pozitive, trebuie să se întemeieze pe legile naturale, susțineau stoicii greci și primii jusnaturaliști latini, sub influența stoicilor)[2].

Plasând omul în centrul Creației, creștinismul a pus bazele unei priviri schimbate asupra Naturii, în care instrumentalizarea acesteia a devenit nu doar o posibilitate, ci un adevărat precept, un imperativ divin[3].

Epoca industrială, derivată din revoluția științifică – având ea însăși la bază raționalismul cartezian –, este cea care adâncește prăpastia dintre om și Natură[4], iar efectele asupra mediului se văd în marile orașe europene începând cu secolul al XVIII-lea. Căci științele moderne ale naturii își au începutul în secolul al XVII-lea, iar tehnica motoarelor se dezvoltă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Veacul următor este dominat de o formă de capitalism industrial în care entuziasmul noilor descoperiri, respectiv nevoia de a depăși mizeria vieții de zi cu zi, în cazul claselor paupere, făceau ca problemele de mediu să fie aproape inexistente în dezbaterile teoretice sau politice.

Heidegger, tehnica modernă și nevoia imperioasă de livrare

Martin Heidegger este filosoful ce își propune să recupereze Ființa (a fi-ul) pe care metafizica occidentală ar fi uitat-o preocupându-se exclusiv de ființare[5]. La filosoful german, cruciale sunt diferențele ontologice, iar domeniul tehnicii nu face excepție. De aceea, între ceea ce pare tehnica și esența sa diferența este fundamentală. În timp ce prima duce cu gândul la o rătăcire, a doua poate fi sursa salvării. Iar demersul de identificare a esenței este insoțit de o arheologie a limbii (vechi grecești și germane) care dă naștere unui limbaj specific, cu o logică proprie și sensuri neobișnuite.

Astfel, esența tehnicii este plasată, nici mai mult, nici mai puțin, în scenariul adevărului[6]. Ge-stell, în terminologia heideggeriană, desemnează „esența tehnicii în strângerea ei laolaltă, ca planificare, ordonare și dispunere a lumii”[7]. „Distincția pe care o face Heidegger între esența tehnicii și formele ei de manifestare în cadrul tehnicii moderne ne interzice să vedem în persoana lui un simplu adversar al tehnicii care se ridică împotriva modernității de pe pozițiile unei „ontologii pastorale”. Aici nu este vorba de o întoarcere la un mod de producție revolut, ci de încercarea de a-l muta pe om dintr-o proastă așezare față de lucruri și față de el însuși” (a se vedea prima notă a traducătorilor de la pg. 165).

Tehnica nu este un simplu mijloc, ci o modalitate a scoaterii-din-ascundere. Așadar esența tehnicii ține de domeniul adevărului (a-letheia)[8], ca dezvăluire (op.cit. pg. 137). Or, acea scoatere-din-ascundere care conduce destinele tehnicii moderne nu se ridică la rangul unei produceri în sensul de poiesis. „Scoaterea-din-ascundere care domină tehnica modernă este o cerere insistentă de livrare prin care naturii i se pretinde, în chip insolent, de a ceda energie, o energie care poate fi extrasă și înmagazinată ca atare.”

Nu este acest lucru valabil și cu privire la bătrâna moară de vânt? Nu, ne spune filosoful (op.cit., pg. 139). „Paletele ei sunt lăsate în voia vântului și ele rămân intim legate de bătaia acestuia. Moara de vânt nu ne oferă energie eoliană pentru a o înmagazina. În schimb, unui ținut i se cere în chip insistent să se livreze extracției de cărbune și minereu. Pământul iese acum din ascundere doar în calitatea lui de bazin carbonifer, solul în aceea de zăcămând de minereu”.

Dar același lucru e valabil și pentru cultura pământului căci, „între timp, cultivarea câmpului a fost cuprinsă și ea de vârtejul unui alt tip de cultivare, care constrânge natura: o constrânge în sensul acelei insistente cereri de a se livra.” (op.cit. pg. 140).

Caracterul de constrângere, în sensul unei cereri insistente de livrare reprezintă maniera de a descrie tehnica pentru care natura este o simplă „situare disponibilă”, o resursă. De altfel, nivelul lingvistic este unul privilegiat spre a scoate la iveală înclinația unei epoci, accentele sale specifice. Iar termenul resursă, aplicat inclusiv oamenilor, este unul aproape de neocolit în descrierea unei realități economice prezente.

Or, spune Heidegger, „cândva se chema téchne scoaterea la iveală a ceea ce este adevărat în sfera frumosului”. Acea poiesis pe care o puneau în joc artele frumoase se chema de asemenea téchne (pg. 163). Excesul de tehnică de azi ne împiedică să vedem ce e esențial în tehnică, așa cum, de prea multă estetică, ratăm ceea ce este esențial în artă (pg. 164).

„În ciuda faptului că delirul tehnicii se întinde pretutindeni, poate să apară ziua când, prin tot ce e de ordinul tehnicului, esența tehnicii să înceapă să străbată ca revelatoare de adevăr” (idem). Datorită faptului că esența tehnicii nu e ceva de ordinul tehnicului, meditația esențială asupra acesteia și disputa decisivă cu ea trebuie să se petreacă într-un domeniu înrudit și, în același timp, fundamental diferit de ea. Filosoful german sugerează că acest domeniu este Arta, cea care, ca téchne, e încă sursă de Poezie.

Sigur, această meditație ne încântă gustul pentru speculație, dar ne lasă oarecum descumpăniți pentru că nu are nimic de ordinul soluției pragmatice pentru ieșirea drin criza ecologică. Cu toate astea, se dovedește înalt inspiratoare.

Câțiva studenți străluciți ai lui Heidegger au continuat firul gândirii maestrului în privința tehnicii. Printre ei, Günther Anders și Hans Jonas, ambii trădând o certă anxietate pe marginea dezvoltării tehnologice. Perspectivele lor sunt însă mai puțin speculative decât ale profesorului, mai aplicate, ținând mai mult de domeniul antropologiei și eticii.

Günther Anders și obsolescența omului

În cazul lui Günther Anders avem o reflecție despre post-umanism, anume despre autonomizarea produselor tehnologiei într-o epocă în care omul este depășit de propriile înfăptuiri[9]. Anders realizează că „omul nu mai trăiește într-o lume populată de albine, crabi sau cimpanzei, ci într-una saturată de aparate de radio și uzine“[10]. De la începutul anilor ‘40, el lucrează la această carte de antropologie filosofică în care privește omul nu în raport cu natura, ci din perspectiva tehnicii. Reflectează asupra acesteia atunci când omul, a cărui artificialitate a vieții e în creștere, pare că se dotează cu mijloace pentru propria aneantizare. Auschwitz, apoi Hiroshima, aduc în actualitate catastrofa de azi și de mâine, iar arma nucleară constituie un fel de încununare a tehno-științei.

Hans Jonas pentru o nouă formă de responsabilitate

Jonas este un alt student al lui Heidegger care dezvoltă o teorie etică fundamentală pentru dezvoltarea dreptului[11]. Noua formă de responsabilitate derivă din aceea că evoluția naturii este influențată de comportamentul uman, că omul pune în pericol natura și periclitează celelalte generații, prin exploatare și risipă, diminuându-le șansa de a beneficia de privilegiul vieții[12]. Gândirea lui Hans Jonas cuprinde două precepte majore: „Acționează astfel încât efectele acțiunii tale să nu distrugă posibilitatea vieții în viitor” (forma pozitivă), respectiv „Nu compromite condițiile pentru o continuare nedefinită a vieții”(forma negativă).[13]

Teama este aceea că Homo faber e pe cale să triumfe asupra lui Homo sapiens, în raport de care fusese, în mod firesc, doar o componentă bine ținută în frâu[14]. Caracterul limitat al resurselor planetei, exploatate sub imperativul nesecatei nevoi de livrare, dublat de semnele unei degradări a mediului, conduce la o nouă formă de responsabilitate: cea față de generațiile viitoare. Spre deosebire de responsabilitatea comună (ex post), această nouă formă de responsabilitate este una ex ante.

Odată cu publicarea în 1979 a Principiului responsabilității, fundamentele unei noi etici erau așezate. Sursa responsabilității rezidă în ceea ce trebuie făcut vizând viitorul[15]. Jonas explică faptul că o nouă viziune etică este esențială, pe de o parte, din cauza puterii distrugătoare a omului și, pe de altă parte, din cauza capacității finite a naturii de a se autoregenera.

În ultimă instanță, viziunea sa etică expusă în Principiul… este bazată pe ideea posibilității ca lumea și tot ce ființează să dispară. E ceea ce a numit el euristica fricii[16], adică accesul la noi cunoștințe sub impulsul afectului puternic al fricii de extincție. Omul, ca garant al Ființei (sau ca Dasein, unică ființare ce are acces la Ființă, cum ar fi spus Heidegger) are o datorie morală față de natură. O adecvată grijă față de natură cere umanității să asume această nouă formă de responsabilitate.

În acest sens, Jonas este întemeietorul unei forme de etică a mediului ce implică prezervarea umanității. Opera sa fenomenologică susține prezervarea vieții în toate formele sale, umană și non-umană. Din imperativul „Acționează încât efectele acțiunii tale să nu fie distructive pentru posibilitatea vieții în viitor” rezultă două obligații. Prima este aceea referitoare la oameni și privește deopotrivă generația prezentă și generațiile viitoare. A doua este o obligație față de natură și fundamentează justiția mediului. Elementele ce alcătuiesc natura determină o obligație pentru societățile umane în măsura în care ele contribuie la prezervarea condițiilor necesare existenței umanității, dar și pentru că ele au și o valoare instrinsecă, independentă de orice utilitate.

Bunăstarea generațiilor nenăscute depinde de calitatea mediului natural. Astfel, „destinul comun al omului și naturii, redescoperit în fața pericolului comun, ne conduce la redescoperirea demnității proprii a naturii și ne impune să ne îngrijim de integritatea sa dincolo de aspectul utilitar”[17]. Natura, ca obiect al responsabilității omului, intră direct în domeniul eticii[18]. Dimensiunea etică a mediului înconjurător este bazată pe existența solidarității intergeneraționale care, pentru filosof, derivă din principiul responsabilității.

Dintr-o perspectivă utilitaristă, existența unor drepturi între generații succesive legitimează existența unor transferuri care să asigure echitatea între acestea. Una dintre aplicațiile acestei perspective este introducerea unei etici pozitive în deciziile economice, pe baza principiului coproprietății dezvoltat de Claude Henry[19]. Acest principiu stipulează că două generații succesive au drepturi egale în ceea ce privește mediul: prima care a ajuns să se nască nu poate exploata în mod ireversibil resursele naturale decât în măsura în care poate garanta generației viitoare o compensație suficientă. Obligația ce rezultă constituie principiul ce unește două generații succesive și se bazează pe un mecanism institutional de redistribuție[20].  

Așa cum mărturisește Jonas însuși într-un interviu acordat în anii ‘90[21], tezele sale din Principiul… au execitat o influență în Partidul social democrat german, mai cu seamă asupra cancelarului Helmut Schmidt. El relatează cu umor modul cum membrii Bundestag-ului se contraziceau cu privire la detalii ale cărții făcând proba unei bune cunoașteri a textului. În iunie 1986 este chiar invitat la congresul SPD de la Essen consacrat unor teme legate de raportul dintre tehnologie și medicină[22].

Ulterior, prin conceptul de dezvoltare durabilă, definit în Raportul Brundtland (1987) și care derivă din principiul responsabilității jonasian, justiția intergenerațională reiese ca fiind o necesitate în orice viziune pe termen lung[23]. Definind-o ca fiind dezvoltarea care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi, protecția mediului este vazută ca fiind intrinsec legată de dinamica dezvoltării societății.

Alte câteva elemente de context: în Franța, în 1974 se prezintă pentru prima oară un ecologist în campania pentru prezidențiale și abia în 1988 este numit ca ministru al mediului un ecologist veritabil (Brice Lalonde), în guvernul Michel Rocard. Totuși, tezele lui Ivan Illich sau James Lovelock după care „Terra e un ecosistem viu, dar fragil” au un ecou încă limitat[24].

Efectele în Drept

După această dezbatere a anilor ’70-’80, preocuparea pentru prezervarea mediului și oprirea ori încetinirea proceselor de degradare a naturii se concretizează în inițiative la toate nivelurile. Ele se înlănțuiesc, începând cu Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice de la Rio (1992) prin care se constată fără echivoc influența comportamentului uman în schimbările climatice, Protocolul de Kyoto (1997) ce stabilește obligații de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) diferențiat pentru țările industrializate și cele aflate în curs de dezvoltare economică, Convenția de la Aarhus (1998), până la Acordul de la Paris (2015), tratat internațional ce enunță obiectivul global prioritar de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră și menținerea nivelului încălzirii planetei sub pragul de 2 grade Celsius. Apoi, sunt alte documentele semnate la nivelul ONU – Pactul de la Glasgow (2021), Planul de punere în practică de la Charm-el-Cheikh (2022). Nu în ultimul rând, Conferința din Dubai (2023), ce stabilește noi obiective.

De altfel, există și o practică bine stabilită la nivelul Comitetului ONU pentru Drepturile Omului în privința recunoașterii dreptului la un mediu sănătos, ca drept fundamental. În privința analizei neluării măsurilor vizând protejarea mediului și evitarea încălzirii globale prin prisma Pactului privind drepturile civile și politice, abordarea este încă prudentă.

La nivelul Uniunii Europene și a Consiliului Europei există de asemenea declarații, rezoluții, hotărâri ale curților de justiție (CtEDO și CJUE)[25]. Toate acestea se regăsesc expuse in extenso în hotărârea Marii Camere pronunțată în cauza Verein KlimaSeniorinnen Schweiz și alții c. Elveției, iar reluarea lor detaliată ne pare inutilă. La nivel jurisprudențial, s-a făcut de mult pasul spre o interpretare largă, creativă, a noțiunii de viață privată în sensul includerii dreptului la un mediu sănătos[26].

Mai mult, așa cum se arată în hotărârea amintită (par. 235-272), există o jurisprudență în statele membre (Germania, Franța, Irlanda, Olanda, Norvegia, Spania, Marea Britanie, Belgia) care stabilește obligații pozitive mai accentuate ale guvernelor în adoptarea politicilor de mediu. Așa numita rights-based climate litigation reprezintă lectura problematicii schimbărilor climatice într-o cheie a drepturilor fundamentale. Sau, invers, extinderea drepturilor fundamentale în zona obligațiilor statelor asumate în legătură cu încetinirea schimbărilor climatice și reducerea emisiilor GES.

În speță, s-a realizat un nou pas, atât în interpretarea legitimității procesuale, în interpretarea întinderii dreptului la un proces echitabil, în varianta dreptului de acces la un tribunal, așa cum vom vedea, cât și în maniera de interpretare a sensului material, substanțial, al dreptului ocrotit de art. 8 din Convenție – dreptul la viață privată.

Ceea ce ne pare important și interesant de observat este decalajul dintre momentul semnalării la nivel etic a problemelor de mediu (anii ’70)[27], asumarea unor măsuri la nivel politic (anii ’90) și sancționarea juridică a încălcării obligațiilor (anii 2020). Așadar, Dreptul nu ajunge decât cu mare întârziere să își adapteze mecanismele de sancționare acolo unde semnalele de alarmă au fost trase cu mulți  ani în urmă de gânditori precum Jonas sau Illich. Poate e de înțeles când e vorba de mize globale grefate pe diverse niveluri de conștientizare și de dezvoltare economocă. Dar nu e deloc liniștitor.

Ce aduce nou hotărârea CtEDO

Cauza Verein KlimaSeniorinnen Schweiz și alții c. Elveției  a fost inițiată de o asociație non-profit elvețiană – având drept membre femei cu vârste de peste 70 de ani, al cărei scop este protejarea mediului și combaterea schimbărilor climatice -, și patru persoane fizice care au invocat efecte directe asupra sănătății lor decurgând din schimbările de climă. Invocând, în esență, lipsa sau insuficiența măsurilor care să combată aceste fenomene la nivelul autorităților elvețiene, s-au plâns de încălcarea articolelor 2 (drept la viață), 6 (drept la un proces echitabil), 8 (drept la viață privată), respectiv 13 (drept la un recurs efectiv).[28]

La nivel intern, instanțele elvețiene au respins plângerile ca inadmisibile, intrând în categoria actio popularis, anume a acțiunilor prin care nu se invocă un drept propriu mai caracterizat decât al restului populației, ci se încearcă protejarea unui interes colectiv.

Hotărârea de care ne ocupăm este rodul unor deliberări în care s-a testat întâi de toate rolul Curții, așa cum rezultă el din art. 19 (asigurarea respectării angajamentelor asumate de Statele Membre) și din art. 32 par. 1, 2 din Convenție, ce stabilește că e în sarcina sa să-și decidă limitele competenței. Competență care evoluase deja, atât prin sucesive expandări ale noțiunii de „victimă”, prin extinderea sferei persoanelor îndreptățite să formuleze cereri în fața Curții (compatibilitatea ratione personae), cât și în privința dreptului substanțial, prin interpretarea pretoriană a conținutului drepturilor (ratione materiae).

4.1. Mai întâi, în ceea ce privește îndreptățirea de a sesiza instanța europeană (locus standi), CtEDO a făcut o analiză contextualizată ce contrazice susținerile Tribunalului Federal al statului pârât dar, mai important, propria jurisprudență de dinainte, potrivit căreia o astfel de cerere i-ar fi depășit competența.

În secțiunea destinată acestei chestiuni prealabile din cuprinsul hotărârii se arată că dacă, din ansamblul populației relevante, cercul victimelor afectate în mod direct sau potențial de schimbările climatice este definit de o manieră amplă și generoasă, acest fapt riscă să pericliteze principiile constituționale interne și separația puterilor în stat, deschizând larg accesul la sistemul judiciar ca mijloc de a provoca schimbări în politica generală referitoare la climat. Dacă, dimpotrivă, cercul este prea mic și restrâns, lacune și disfuncționalități, chiar evidente, în acțiunea guvernmentală sau în procesele democratice riscă să conducă la atingeri ale drepturilor fundamentale ale indivizilor sau grupurilor de indivizi fără ca aceștia să aibă posibilitatea de a sesiza Curtea[29].

Or, ținând cont de problemele repartizării intergeneraționale a efortului legate de consecințele și riscurile schimbărilor climatice, membrii societății care sunt susceptibili a fi cei mai atinși de efectele acestor fenomene pot fi considerați net defavorizați sub planul reprezentării. Necesitatea, pe de o parte, de a asigura protecția efectivă a drepturilor ocrotite de Convenție și, pe de altă parte, de a veghea ca aceste criterii legate de calitatea de victimă să nu alunece către o acceptare de facto a unei actio popularis, a reprezentat o dilemă presantă la deliberări, se arată în motivarea Curții.

După această formulare a problemei, înainte de a trece la analiza situației concrete a asociației reclamante, Curtea a statuat, cu titlu de principiu, două criterii în funcție de care se va ghida în evaluarea calității de victimă în litigii legate de neîndeplinirea obligațiilor statelor vizând riscurile schimbărilor climatice. Acestea sunt, în primul rând, ca reclamantul să fie expus de o manieră intensă efectelor nefaste ale schimbărilor climatice. Astfel, un nivel de gravitate notabil trebuie să caracterizeze riscurile negative ale unei acțiuni sau inacțiuni a autorităților publice pentru reclamant. În al doilea rând, trebuie să existe o nevoie imperioasă de a asigura protecția individuală a reclamantului, dată fiind lipsa unor măsuri rezonabile și adecvate de reducere a prejudiciului (par. 487).

Trecând la analiza situației asociației reclamante, Curtea face ample referiri la Convenția de la Aarhus (N.B., adoptată sub egida ONU) și la rolul organizațiilor non-guvernamentale în susținerea cauzei legate de protecția mediului și de împiedicare a consecințelor nefaste ale schimbărilor climatice. Apoi, constată că bună parte din statele membre ale Consiliului Europei recunosc asociațiilor de mediu calitate procesuală în litigii vizând măsuri specifice ce afectează mediul. Chiar dacă nu există o poziție clară în legătură cu calitatea procesuală a acestora în litigii legate de schimbările climatice, Curtea ia act că răspunsurile statelor au fost în sensul de a nu exclud de plano recunoașterea unei astfel de calități asociațiilor.

 Considerațiile particulare legate de schimbările climatice pledează, în opinia Curții, pentru recunoașterea posibilității ascociațiilor ca, în anumite condiții, să aibă calitatea de reprezentante ale aderenților lor care susțin că le sunt încălcare drepturi fundamentale. Așa cum deja s-a mai statuat (decizile pronunțate în cauzele Asselbourg și alții c. Luxemburg, 29 iunie 1999, respectiv Yusufeli İlçesini Güzelleştirme Yaşatma Kültür Varlıklarını Koruma Derneği c. Turciei, 7 decembrie 2021, par. 41-43), se poate imagina ca o asociație să aibă calitate de a acționa în fața Curții chiar în ipoteza în care ea însăși nu se pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor.

În legătură cu obiectul litigiului – și aici e schimbarea de viziune în materia calității procesuale pe care hotărârea de față o aduce[30] – „natura particulară a schimbărilor climatice, subiect de preocupare pentru întreaga umanitate, și necesitatea de a favoriza repartizarea intergenerațională a efortului în acest domeniu, militează în favoarea acordării posibilității asociațiilor de a acționa în fața Curții în cauzele climatice.”[31]

În fine, pentru a da concretețe exigenței enunțate mai sus, anume să nu permită decât în condiții restrictive sesizarea Curții pe probleme climatice, se apreciază că există un mod specific de analizare a dreptului unei asociații de a participa la proceduri în fața Curții (nu în calitate de victimă în sens restrâns ci) în calitate de reprezentantă a aderenților săi. Astfel, asociația ar trebui să fi fost constituită în mod legal în țara respectivă sau să aibă calitatea să acționeze în acel stat. În plus, să fie în măsură să probeze că urmărește un scop specific, conform obiectivelor sale statutare, de apărare a drepturilor fundamentale ale aderențiolor săi sau ale altor indivizi afectați în țara respectivă, limitându-se sau nu la acțiuni colective pentru protecția acestor drepturi împotriva amenințărilor legate de schimbările climatice. În fine, să fie în măsură să demonstreze că poate fi un veritabil reprezentant al aderenților săi sau al altor persoane afectate, în țara de origine, ale căror viață, sănătate sau stare de bine, așa cum sunt protejate de Convenție, se găsesc expuse unor amenințări sau consecințe nefaste specifice legate de de schimbările de climă (par. 502). Evident, asociația reclamantă din prezenta cauză a îndeplinit aceste condiții în mod plenar.

Cererile celorlalte patru reclamante au fost respinse pentru incompatibilitate ratione personae, condițiile prevăzute în paragrafele 483-484 (amintite mai sus) nefiind îndeplinite spre a li se recunoaște calitatea de victimă.

4.2. Analiza plângerii asociației prin prisma art. 6 este realizată în strânsă legătură cu considerațiile de mai sus. În cazul art. 6, ce protejează dreptul la un proces echitabil, având drept componentă dreptul de acces la un judecător, analiza s-a făcut mai întâi sub aspectul aplicabilității art. 6 (admisibilitatea ratione materiae), articol ce vizează numai cauze legate de acuzații în materie penală și pe cele privind drepturi și obligații civile.

Pe scurt, spre a fundamenta aplicabilitatea art. 6, s-a apreciat că litigiile vizând schimbările climatice sunt, în substanță, litigii ce vizează drepturi cu caracter civil, că există în cadrul lor un dezacord real și serios cu privire la maniera de a garanta respectarea acestor drepturi, iar rezultatul procedurii angajate este direct determinant pentru dreptul reclamantului (par. 615-623).

În speță, acțiunea formulată de asociația reclamantă în plan intern viza în mare măsură măsuri legislative care nu intrau în câmpul de aplicare a art. 6. Cu toate acestea, acțiunea privea și punerea în aplicare de măsuri care țineau de competența autorităților și care se impuneau pentru ca statul să poată atinge obiectivul de reducere a gazelor cu efect de seră cu 20% și astfel să pună capăt emisiilor ilegale. Reclamanții, de altfel, cereau ca respectivele omisiuni ale autorităților publice să fie declarate ilegale.

Din punctul de vedere al Curții, capătul de cerere vizând deciziile cu caracter politic ce sunt supuse procesului democratic nu țin de domeniul de aplicare a art. 6[32]. În schimb, cererea ce viza o punere în aplicare efectivă a măsurilor de atenuare prevăzute de legea în vigoare intră în câmpul de aplicare al acestei dispoziții convenționale (par. 616).

Pe fond, s-a constatat că acțiunea asociației reclamante a fost respinsă mai întâi de către o autoritate administrativă iar apoi de către două instanțe judecătorești interne, la două niveluri de jurisdicție, fără să i se fi examinat fondul plângerii, ceea ce constituie fără o îndoială o ingerință în dreptul de acces la un tribunal.

Se ia act că instanțele interne au justificat această ingerință prin urmărirea unui scop legitim, acela al menținerii unei separații între puterea legislativă și cea judecătorească. Făcând însă analiza proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit, concluziile sunt în sensul încălcării art. 6.

Astfel, acțiunea formulată în fața instanței elvețiene avea un caracter hibrid. În principal, ea viza aspecte ce țineau în mod clar de procesul legislativ și care nu au legătură cu art. 6. Dar, în măsura în care asociația reclamantă înțelegea să valorifice drepturi în fața amenințării ce rezulta din inadecvarea și insuficiența acțiunii autorităților în punerea în aplicare a măsurilor de atenuare a schimbărilor climatice deja consacrate în dreptul intern, o astfel de acțiune nu poate fi considerată actio popularis, nici ca una care ridică o problemă politică pe care instanțele ar trebui să se abțină să le examineze (par. 634).

Alte elemente luate în considerare de Curte sunt acelea că: nu s-a ținut seama suficient de mult de datele științifice existente și nici nu a fost analizată vocația asociației de a acționa în astfel de litigii, chestiune care s-ar fi impus a fi analizată separat, dincolo de calificarea ca actio pupularis a cererii. Mai mult, Curtea a ținut seama de faptul că, înainte de a sesiza instanța, asociația reclamantă și membrii săi au formulat petiții la diverse organe administrative specializate, însă niciunul nu a furnizat un răspuns pe fondul acestor plângeri. În plus, instanța europeană s-a referit la faptul că membrele asociației nu au avut nici ele acces la un tribunal și nici nu existau alte căi interne de atac, nici alte garanții care să fie luate în considerare în evaluarea proporționalității ingerinței în dreptul protejat de art. 6.

În fine, Curtea evidențiază rolul cheie pe care l-au jucat, în general, jurisdicțiile naționale în litigiile referitoare la schimbările climatice, cum dovedește cazuistica anumitor state membre. De altfel, ținând seama de principiile responsabilității comune și subsidiarității, revine în primul rând autorităților naționale și mai ales jurisdicțiilor să vegheze la respectarea obligațiilor ce decurg din Convenție.

4.3. Dreptul la viață privată s-a considerat că a fost încălcat, în esență, prin nerespectarea de către statul pârât a obligațiilor pozitive ce decurg din aplicarea art. 8. Protecția oferită de acest articol se extinde și la efectele negative pe care prejudiciile de mediu sau riscurile vizând prejudicii de mediu de diverse origini le antrenează asupra sănătății, strării de bine și calității vieții persoanelor. Totodată, Curtea a dedus din art. 8 existența unui drept al persoanelor de a beneficia de protecție efectivă din partea autorităților statului contra efectelor negative grave asupra vieții, sănătății, stării de bine și calității vieții ce rezultă din consecințele nefaste legate de schimbările climatice (par. 544). Decurge de aici că respectul efectiv al drepturilor protejate de art. 8 cere ca fiecare stat membru să ia măsuri în vederea reducerii progresive a nivelului său de emisii de GES, în vederea atingerii neutralității nete în cursul următoarelor trei decenii. De aceea, autoritățile sunt ținute să acționeze în timp util și de o manieră adecvată și coerentă (par. 548).

Aplicând aceste considerente la speță, Curtea a apreciat că procesul de aplicare de către autoritățile elvețiene a cadrului legislativ existent a avut grave lacune prin, mai ales, omisiunea lor de a cuantifica  limitele naționale aplicabile emisiilor de GES, prin intermediul unui buget de carbon[33] sau în altă manieră. De altfel, s-a reținut recunoașterea de către statul pârât a neatingerii obiectivelor privind emisiile de GES. Or, neacționând în timp util și de manieră adecvată și coerentă pentru conceperea, dezvoltarea și punerea în practică a cadrului legislativ pertinent, statul pârât a depășit marja sa de apreciere, încălcând obligațiile pozitive derivând din art. 8 (par. 573).

Curtea nu a găsit de cuviință să analizeze cererea și prin prisma dreptului la viață, având în vedere că nu s-a putut proba caracterul letal pe care pretinsele omisiuni sau acțiuni inadecvate ale autorităților în materie climatică l-ar fi avut. Oricum însă, în legătură cu obligațiilor pozitive, similaritățile în analiza exigențelor art. 2 și art. 8 sunt evidente.

Cu titlu general, instanța europeană își bazează raționamentul pe o abordare ce presupune o redusă marjă de apreciere a statelor în privința angajamentului lor de a combate schimbările climatice, efectele sale nefaste, și stabilirea de scopuri și obiective în această privință, însoțită de o marjă largă în alegerea mijloacelor pentru atingerea acestor obiective. Potrivit par. 545 din hotărâre, principala obligație a statului este să adopte și să aplice în practică reglementări și măsuri capabile să reducă efectele existente și cele viitoare, potențial ireversibile, ale schimbării climatice.

Concluzii

Pasionant este ritmul amețitor al schimbărilor de abordare într-un interval relativ scurt la nivelul istoriei dreptului. De unde individul nu spera măcar să devină subiect de drept internațional, adică titular de drepturi în raport cu Statele în conflicte judecate de instanțe internaționale, acest lucru s-a realizat odată cu reglementarea dreptului la recurs individual, prin Convenția europeană și, mai apoi, prin instituirea Curții[34] ca unică structură jurisdicțională chemată să constate conformitatea cu Convenția.

Ulterior, printr-o interpretare evolutivă, dreptul la un mediu sănătos a fost derivat din art. 8 din Convenție, ce protejează dreptul la viață privată. Totuși, era greu de închipuit până nu de mult ca un individ, grup de indivizi, structură asociativă, să invoce cu succes acțiuni sau inacțiuni relevând eșecul unor politici generale de mediu (iar nu a unor acțiuni ori inacțiuni concrete), spre a fundamenta pretenția încălcării unor drepturi fundamentale.

Pasul realizat prin această hotărâre este unul mai întâi procedural – de lărgire a sferei persoanelor îndreptățite să invoce probleme climatice la Curte. Se extinde sfera noțiunii de „victimă” la entități non-guvernamentale ce luptă pentru combaterea schimbărilor de climă datorate comportamentului uman. Curtea a explicat specificul calității procesuale recunoscute asociațiilor în acest context particular. El nu rezultă din drepturi ale generațiilor viitoare, ci din promovarea distribuirii intergeneraționale a efortului (intergenerational burden-sharing) de reechilibrare a ecosistemelor planetare.

  În al doilea rând, e un pas sub aspectul dreptului substanțial, de extindere a obligațiilor pozitive ale statelor ce decurg din dreptul la un mediu sănătos, componentă a dreptului la viață privată. Pe baza unei analize în care s-a apelat masiv la principiile durabilității și precauției (ele însele merită o analiză separată, asupra consecințelor juridice), s-a reținut încălcarea de către statul elvețian a drepturilor ocrotite de art. 6 si 8 din Convenție.

Preocuparea Curții în această cauză a fost accentuarea distribuirii intergeneraționale a sarcinii/efortului. Se regăsește aici cât se poate de limpede transpunerea dezbaterii de tip etic inițiată de Hans Jonas în limbajul drepturilor. Dar sunt și ecourile avizului Comisiei de la Veneția citat mai sus, în cuprinsul notei 25, în legătură cu rolul judecătorului în litigiile climatice.

Interesant de observat este că asociația a cărei cerere în fața Curții a avut câștig de cauză este una constituită din femei, persoane cu vârsta de peste 70 de ani, ceea ce poate fi surprinzător în contextul în care tinerii sunt, în genere, vectorii discursului de mediu. Este grăitor poate pentru ideea că drepturile și obligațiile ce țin de competența Curții sunt, la rigoare, ale generațiilor actuale, iar cei susceptibili a fi cei mai atinși de efectele acestor fenomene nu trebuie defavorizați sub planul reprezentării.

Un al doilea element, la fel de semnificativ, este acela că statul pârât este Confederația Elvețiană unde măsurile de mediu sunt, în general, un exemplu pentru orice alt stat, fiind bazate pe o cultură populară prietenoasă cu natura. De altfel, indicatorii de calitate a vieții sunt o expresie a acestei realități[35]. Ceea ce lasă de înțeles acestă condamnare, credem noi, este că eforturile celorlalte state trebuie să fie cu atât mai ferme spre a nu aduce atingere drepturilor la viață, respectiv la sănătate și stare de bine, prin asigurarea unui mediu sănătos. Pe lângă acestea, hotărâre sugerează eșecul unui model economic generalizat, bazat pe consum și pe creștere economică fără limite[36].

Dar la fel de importantă este o schimbare de paradigmă, criticată în opinia (parțial) separată a judecătorului britanic, constând în ocuparea de către Drept a unor zone destinate în mod tradițional Politicului. Tim Eicke afirmă de la bun început că lucrul pe care nu-l împărtășește cu majoritatea este opinia acesteia legată de rolul Curții și de limitele a ceea ce este acceptabil în materie de interpretare evolutivă a Convenției (par. 3).

Nu magnitudinea riscului pe care schimbările climatice antropogenetice ni le aruncă în față e sursa de divergență, nici faptul că acest risc cere o cooperare globală aproape fără precedent, ci modul cum se răspunde acestor provocări. În ce măsură poate Curtea să intervină în acest domeniu, prin juridicizarea unor obligații care implică negociere și suplețe decizională, aceasta este întrebarea la care judecătorul britanic oferă un răspuns complet diferit față de majoritatea de 16 judecători. Net minoritară opinia conservatoare, dar nu mai puțin interesantă prin calitatea argumentelor[37].

Precum în cazul reglementărilor în materie de înarmare, riscurile existențiale puse de schimbările climatice îmbracă azi o haină juridică. Tematica autoanihilării umanității prin propriile performanțe puse în slujba unor scopuri prost alese se concretizează nu doar în declarații politice și documente programatice, ci dobândesc ceea ce reprezintă specificul Dreptului – sancțiunea. Poate Dreptul să schimbe cursul civilizației occidentale ghidându-l, indirect, spre un alt model economic, mai sobru, mai verde și mai respirabil? Pot influența judecătorii viitorul prin impunerea de măsuri care să stopeze schimbările climatice și dezastrele ce par a fi legate de acestea, măsuri pe care politicienii nu se grăbesc suficient să le adopte?Dificil de spus, mai ales că ponderea statelor din Consiliul Europei în privința emisiilor de gaze cu efect de seră este limitată la nivel mondial, marii poluatori găsindu-se în afara acestei organizații (China, India, SUA).

Un lucru putem spune însă cu certitudine: traducerea unor categorii noi de raporturi sociale în limbajul drepturilor fundamentale este un proces în plină desfășurare.


Note:

[1] Cauza Verein KlimaSeniorinnen Schweiz și alții c. Elveției (cererea nr. 53600/20), hotărârea Marii Camere din 9 aprilie 2024.

[2] Hans Jonas face referire, în cartea sa Le principe responsabilité (pg. 18), la care vom reveni în cele ce urmează, la concepția antică despre om și natură oferind un amplu citat din Antigona lui Sofocle, în care elogiul ingeniozității umane este dublat de o anume neliniște legată de faptul că omul poate folosi înzestrările sale în bine sau în rău. Cu toate acestea, remarcă Jonas, premisele construirii elogiului sunt în sensul că omul rămâne mic și neputincios în a strica echilibrul naturii. Or, tocmai modificarea acestei împrejurări determină anxietatea ce constituie temeiul cărții sale și, plecând de aici, a întregului discurs ecologist.

   Însă, spre a nu idealiza perioada pre-industruală, trebuie amintit că specia umană e de departe cea mai distructivă cu celelalte specii, iar asta se întâmplă cu mult înaintea apariției tehnicii moderne. Potrivit antropologului israelian Yuval Harari, când Homo Sapiens a dezvoltat noi capacități cognitive, în urmă cu cca 70.000 de ani, și a început să se răspândească pe glob, un mare număr de specii de mamifere a dispărut. Am fi, conform opiniei exprimate de autor, responsabili pentru cele mai multe dispariții de specii de pe Terra. Epoca modernă nu ar face decât să agraveze acest lucru și să dezechilibreze ecosistemele într-o manieră mult mai îngrijorătoare. Pentru mai multe detalii, a se vedea Yuval Harari, Sapiens – scurtă istorie a omenirii, Ed. Polirom 2017.

[3] „Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare ce se mișcă pe pămând” (Geneza 1:27).

[4] De altfel, Descartes își întemeiază metoda sa pe presupoziția ontologică că în natură există res cogitans-omul- și res extensa-tot restul, cu excepția lui Dumnezeu (Meditații metafizice, trad. Ion Papuc, Ed. Crater 1997).

[5] Gabriel Liiceanu, 18 cuvinte-cheie ale lui Martin Heidegger, Humanitas, 2012.

[6] Eseul Întrebare privitoare la tehnică din volumul Originea operei de artă (pg. 129-175), trad. Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger, Ed. Univers, 1982. Textul a fost prezentat de Heidegger sub forma unei conferințe ținute în 1953 la Institutul Politehnic din Munchen în seria de conferințe intitulată Artele în epoca tehnică.

[7] Henri Birault, Heidegger et l’experience de la pensé, Gallimard 1978, pg. 370

[8] În legătură cu aletheia, trebuie amintit faptul că Heidegger abandonează definiția clasică a adevărului ca „adecvare a intelectului la obiect” și valorifică etimologia cuvântului grec aletheia, cu sensul de dezvăluire.

[9] Günther Anders, Obsolescența omului. Despre suflet în epoca celei de-a doua revoluții industriale, Ed. Tact, 2013

[10] Günther Anders, op.cit., vol I, pg. 50

[11] Jonas își susține teza de doctorat sub îndrumarea lui Heidegger la Marbourg. Opțiunile politice ale magistrului de la un anumit moment nu-l împiedică să-l considere, peste timp, profesorul care l-a influențat în cea mai mare măsură în planul ideilor (Une étique pour la nature, Ed. Arthaud Poche, 2017, pg. 108).

[12] H. Jonas, Le principe responsabilité – une étique pour la civilisation technologique, Les éditions du Cerf, 1992, pg. 26. „Nicio etică anterioară nu trebuia să ia în considerare condiția globală a vieții umane și viitorul îndepărtat și existența speciei însăși” (Nulle éthique antérieure n’avait à prendre en considération la condition globale de la vie humaine et l’avenir lointain et l’existence de l’espèce elle-même.)

[13] H. Jonas, Philosophical Essays: from Ancient Creed to Technological Man. Chicago: University of Chicago Press, 1974, pg. 95

[14] Idem, pg. 28. „Natura” nu putea asuma un risc mai mare decât acela de a lăsa omul să se nască ; și toată concepția aristotelică a teleologiei naturii (physis) care se integrează pentru a forma un tot este respinsă de acest fapt pe care nici măcar Aristotel nu-l putea prevedea. Pentru el, rațiunea teoretică din om transcende natura fără a o pune în pericol prin această contemplație. Intelectul practic emancipat, însă, care a produs Știința, o moștenire a acestui intelect teoretic, nu opune doar gândirea omului, ci chiar acțiunea sa naturii, de o manieră care nu mai e compatibilă deloc cu funcționarea inconștientă a întregului : prin om, natura s-a perturbat pe ea însăși și doar prin facultatea morală a lăsat deschisă o ieșire condiționată de asigurarea unei autoreglări (trad.n. G.C., pg. 189)

[15] Damien Bazin, Sylvie Ferrari, Richard B. Howarth, Introducing Environmental Ethics into Economic Analysis: Some insights from Hans Jonas’ Imperative of Responsibility, Bordeaux Economics Working Papers, 2021, pg. 13, accesibil pe pagina web https://ideas.repec.org/p/grt/bdxewp/2021-03.htm

[16] H. Jonas, Le principe responsabilité – une étique pour la civilisation technologique, Les éditions du Cerf, 1992, pg. 13 (apărută prima oară în germană în 1979).

[17] H. Jonas, op.cit., pg. 137

[18] Limitarea antropocentrică a diverselor forme de etică, de până acum, nu mai poate subzista (op.cit. pg. 26).

[19] Claude Henry, Efficacité économique et impératifs éthiques : l’environnement en copropriété, în Revue économique nr. 2/1990, pg. 195-214

[20] Damien Bazin, Sylvie Ferrari, Richard B. Howarth, op.cit. pg. 9

[21] Une étique pour la nature, precit., Avant-propos de Sylvie Courtine-Denamy, Ed. Arthaud Poche, 2017, pg. 20.

[22] Idem, pg. 85

[23] Our Common Future, Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare (WCED), cunoscut drept Raportul Brundtland (de la numele premierului norvegian care a coordonat proiectul).

[24] Jean-Michel Djian, Ivan Illich, l’homme qui a libéré l’avenir, éditions du Seuil, 2020, pg. 131

[25] În avizul nr. 997/2020 din 9 octombrie 2020, CDL-AD(2020)020-e, care se raporta la patru proiecte de legi din Islanda, inclusiv referitoare la protecția mediului, Comisia de la Veneția oferă o perspectivă care anticipează hotărârea din 9 aprilie. Așa fiind, prezentăm paragraful 114 care e cât se poate de relevant: „Comisia de la Veneția e conștientă de problemele controlului judiciar în domeniul protecției mediului. Criticii sau scepticii vor spune că acest domeniu nu se pretează la un control judiciar, pentru că acesta ar antrena tibunalele în discuții sofisticate de științe naturale. Ei ar putea totodată să pretindă că, deoarece protecția mediului este un domeniu care ține de puterea discreționară și de compromisurile politice, în cazul în care un parlament sau un guvern ar face un compromis politic în legătură cu protecția mediului, puterea judiciară nu ar trebui să intervină. Totuși, un argument important pentru a contrazice o astfel de concluzie este că protecția mediului nu e ca un conflict tradițional privind drepturile omului, unde minoritatea are nevoie de protecție în fața majorității. În domeniul protecției mediului, există o dimensiune cu totul nouă: protecția drepturilor generațiilor viitoare. Cum generațiile viitoare nu participă în procesul democratic actual și nu votează în alegeri, puterea judiciră pare cel mai bine plasată pentru a proteja generațiile viitoare contra deciziilor oamenilor politici actuali.” (trad.n.)

[26] Lopez Ostra c. Spaniei, hotărârea din 9 decembrie 1994, Hatton și alții c. Marii Britanii, hotărârea Marii Camere din 8 iulie 2003, prin care s-a reținut că aduce atingere dreptului la viață privată orice formă de poluare (chimică, fonică sau de orice alt fel), ce afectează în mod direct și serios o persoană, prin deteriorarea mediului de viață a acesteia.

[27] Înainte de lucrarea lui H. Jonas, Ivan Illich publica eseul La convivialité (am avut la dispoziție editia franceză Editions du Seuil, 2021) în care semnalează intrarea pe o periculoasă pantă a contra-productivității, adică  depășirea unui punct după care beneficiile dezvoltării sunt semnificativ mai mici decât dezavantajele în multe domenii (educațional, medical, transporturi etc.). În acest context, afirmă el, „criza ecologică este tratată superficial în măsura în care nu se subliniază că montarea de dispozitive antipoluante nu are niciun efect dacă nu se însoțește de diminuarea producției globale” (pg. 73, capitolul intitulat „Echilibrul”). Mai mult, în capitolul „Recuperarea Dreptului” se arată că „După pervertirea științei și limbajului, pervertirea Dreptului este al treilea obstacol în calea conștientizării politice a limitelor. Partidele, legiuitorii și aparatele judiciare au fost rechiziționate în serviciul creșterii numărului de școli, de spitale, de autostrăzi, fără a mai vorbi de uzine(…) tribunalele au devenit un instrument pentru Statul Industrial” (pg. 134). Discursul său a beneficiat de un real impact asupra mediilor politice europene, mai ales în anii stabilirii în Mexic, la Cuernavaca. Totuși, abia contextul pandemic și intensificarea discursului ecologist l-au readus în atenție în Franța, după ani de relativă uitare.

[28] Alte două cauze au fost alocate Marii Camere a CtEDO, prin desesizarea Camerei, având în vedere problemele de drept asemănătoare. E vorba de cauzele Carême c. Franței (cererea nr. 7189/21) și Duarte Agostinho și alții c. Portugaliei și altor 32 de state (cererea nr. 39371/20). Prima s-a soluționat prin respingerea plângerilor ca incompatibile ratione personae cu Convenția, similar plângerilor efectuate de cele patru reclamante persoane fizice din cauza de care ne ocupăm. În cauza Duarte Agostinho s-a declarat inadmisibilitatea ratione personae în legătură cu toate statele, cu excepția Portugaliei. În privința acestui din urmă stat s-a dispus respingerea pentru neepuizarea căilor interne de atac.

[29] Hot.cit. par. 484.

[30] Trebuie amintit ce a reținut aceeași Curte într-o jurisprudență anterioară (Kyrtatos c. Greciei, 22 mai 2003, § 52) : Convenția „nu este gândită (specifically designed) să ofere protecție generală în materia mediului, ca atare ; în acest sens, legislația națională și instrumentele internaționale ar fi mai pertinente în tratarea acestui aspect.” A se vedea și Cordella și alții, 24 ianuarie 2019, § 100)

[31]Dată fiind urgența luptei contra efectelor nefaste ale schimbărilor de climă și gravitatea consecințelor acestui fenomen, mai ales riscul grav al ireversibilității, Statele trebuie să se angajeze într-o acțiune adecvată, mai ales prin adoptarea de măsuri hgenerale care să garanteze drepturile convenționale nu doar persoanelor care sunt în prezent atinse de schimbările climatice, ci și acelora care țin de jurisdicția lor și al căror exercițiu al acestor drepturi ar putea fi grav și iremediabil compromis în viitor dacă măsurile nu se iau la timp.” (§§ 498-499)

[32] Într-o democrație, ce reprezintă un element fundamental în ordinea publică europeană, așa cum rezultă din Convenție dar și din principiile subsidiarității și responsabilității împărtășite (vezi Partidul Comunist Unit din Turcia și alții c. Turciei, 30 ianuarie 1998, § 45, Recueil 1998-I, și Grzęda c. Poloniei [GC], § 324, 15 martie 2022), o astfel de acțiune depinde așadar în mod necesar de procesul decizional democratic.

O intervenție jurisdicțională, inclusiv a Curții, nu poate să înlocuiască măsuri care ar trebui luate de către puterile legislativă și executivă, sau să furnizeze un substitut acestor măsuri. Totuși, democrația nu ar putea fi redusă la voința majorității electorilor și aleșilor, în disprețul exigențelor statului de drept. Competențele jurisdicțiilor interne și ale Curții sunt deci complementare acestui proces democratic. Scopul puterii judiciare constă în a asigura necesarul control al conformității cu exigențele legale. (par. 411-412).

[33] Bugetul de carbon este reprezentat de cantitatea maxim admisă de emisii de dioxid de carbon al unei țări pentru a se alinia cu efortul global de a limita încălzirea globală la 1,5 gr Celsius peste nivelurile preindustriale, așa cum este prevăzut în Acordul de la Paris.

[34] Intrarea în vigoare a Protocolului adițional nr. 11 la Convenția europeană în 1998, prin așa zisa Mare Reformă, are ca efect principal desființarea Comisiei, aceasta și vechea Curte fuzionând într-o Curte permanentă.

[35] Report on the quality of life in European cities, 2023 (europa.eu)

[36] Jonas numește renunțarea la unele beneficii ale tehnologiei „o nouă formă de asceză”, într-unul dintre interviurile acordate în 1992. E vorba de o asceză a sobrietății. Nu o asceză legată de religie, ci una care te face, de pildă, să preferi bicicleta vehiculului poluant (Une étique pour la nature, precit., pg. 93)

[37] „Îmi pare clar faptul că Curtea (ori Comitetul Miniștrilor) nu are, de fapt, capacitatea să se angajeze în acțiuni care să  asigure, așa cum majoritatea pare să prevadă, că statele părți au adoptat și au aplicat efectiv în practică reglementări și măsuri capabile să diminueze existente și petențial ireversibile efecte viitoare ale schimbărilor climatice” afirmă judecătorul Tim Eicke (par. 13). Din punctul  său de vedere, o abordare creativă în materia art. 6 și, eventual, a componentei procedurale a art. 8 din Convenție ar fi fost suficientă și ar fi evitat crearea unor noi drepturi, dublate de obligații relativ iluzorii ale Statelor, prin prisma mecanismului de impunere al Consiliului Europei care e unul eminamente politic.

Distribuie acest articol

32 COMENTARII

  1. Foarte interesant, inedit și important. De fapt, trăim pe o planetă mică cu o populație din ce în ce mai mare. Ca urmare, schimbările climatice devin o problemă existențială pentru întreaga Omenire, deci intervenția Justiției este obligatorie ( deși, mai întâi, ar trebui intervenția statelor/guvernelor, ele având atribuții de securitate a vieții oamenilor). Hotărârea judecătorească pronunțată este de fapt o forțare a statelor să ia măsuri, ceea ce nu este prea corect, mai ales că state mari poluatoare ca SUA, China, India, etc refuză să accepte pericolul climatic.
    Deocamdată situația este încă contestată, iar impunerea juridică pare gratuită. Deși, de data asta, cred că judecătorii au dreptate.

  2. Protectia generatiilor viitoare ,protectia mediului inconjurator ,schimbarile climatice ,legislatia ce trebuieste adusa in actualitate ,regindirea procesului democratic ,recuperarea dreptului ,dreptul la viata privata,dreptul cetatenilor si creearea unui mediu mai sanatos si mai prietenos ,apararea acestor noi cutume prin dezvoltarea unor capacitati militare ce pot asigura intreg spatiul european ,punerea in miscare a unor obligatii statale atunci cind facem referire la mediul inconjurator ,modernizarea legislatiei democratice si multe altele sunt parte a prezentului si viitorului .O munca juridico-sociala ,de Sisif ,ce nu este la indemina orisicui, ne asteapta ,ca parte a viitorului nostru European .Slava domnului ca avem banii si forta juridica necesara spre a pune in miscare aceste noi adevaruri .Ceea ce urmeaza este unic in analele omenirii .Este tot mai evidenta imposibilitatea cresterii continue a economilor dezvoltate .O noua paradigma ce poate contine si „ o asceză a sobrietății ” va face păarte din noul ce treptat ne inconjoara .

  3. As fi preferat ca dl dr in drept/judecator sa se fi abtinut de la referintele la filosofie si la Heidegger, cu jargonul obscur al acestuia, si sa fi tratat mai curind speta in sine si mai ales opinia lui Tim Eicke care mie mi se pare mult mai rezonabila/logica decit cea a majoritatii.

    Lipseste si un comentariu asupra hotaririi finale care acorda 80.000 EUR asociatiei dar nu impune statului elvetian sa aduca modificari legislatiei. A fost sau nu o mare victorie a reclamantilor? Ce ar putea insemna asta in viitor in sens de procese posibile?
    Poate un comentariu si asupra interventiei destul de pertinente a statului roman (item 374 in hotarire).

    PS Ca necititor de filosofie, ori cel putin nu de Heidegger, mult mai interesanta decit analiza lui Sein/Dasein la Heidegger mi se pare analiza unor alter cuvinte, expresii si atitudini specifice epocii, ca Führerprinzip, Deutsche Wissenschaftler hinter Adolf Hitler, Bekenntnis der Professoren an den deutschen Universitäten und Hochschulen zu Adolf Hitler und dem nationalsozialistischen Staat, Weltjudentum, Schwarze Hefte, samd.

  4. Foarte bună analiză și îmbucurătoare pentru că vine ca un semnal din interiorul instanțelor care au început să privească timid dar mai atent spre probleme de mediu. Să sperăm la tot mai mulți judecători.

    Acțiunile umane din prezentul unor generații deschid perspectivele a câte unui nou viitor noilor generații.
    Poluarea de orice fel a existat în rândul fiecărei generații dar a fost ignorată sau considerată doar ca fiind un moft pentru un viitor vizat. Din păcate și în prezent poluarea este încă la fel tratată în lumea instituțională științifică și legislativă dar și în marea masă a tuturor categoriilor sociale.
    Încă din trecut toată lumea se zbătea pentru o minimă bunăstare materială (hrană și o locuință pentru odihnă) care a dus până la urmă la apariția banilor și a noțiunii de MONEY TALKS.
    Vedem cu toții însă și furia tot mai mare a naturii, dar banii încă vorbesc de genul că din multiplele forme de poluare nu există decât cea cu CO2 și totul este sub control iar de asta se ocupă și alții, nu trebuie să ne ocupăm și noi, iar restul poluărilor sunt mici sau doar mofturi, reclamanții fiind ușor de combătut încă din fașă cu niște hârtii cu diferite ștampile de „expertiză” și uneori puși să și plătească pentru „obrăznicia” lor de a se adresa instanțelor.

    Pe plaiurile noastre, fără sancțiuni locale repetate la adresa a toate tipurile de poluare, pe modelul „de asta se ocupă și alții, nu trebuie să ne ocupăm și noi” deznodământul va fi cam același ca în investigația Recorder.
    https://recorder.ro/video-pe-urmele-mafiei-gunoaielor/

  5. Care e diferenta intre un stat politienesc si un stat de drept?
    In statul politionesc fiecare avea dreptul, sau chiar datoria, sa-si toarna vecinul, colegul, sau chiar sotul, tatal, copilul.
    Si in statul de „drepti” exista acelasi principiu, vecinu a facut foc in gradina, pac, il ard, a taiat un porc, pac, il ard… statu, din motive mai mut decit obiective, nu reuseste sa rduca anumite emisii, lucru de altfel imposibil tehnic si atunci se trezesc bunicile.

    Daca as fi avocatu statului elvetian as cerceta cum se comporta bunicutele, ce calatorii au facut in ultimii 10 ani, ce au mincat, ce case au, ce amprenta ecologica au. Nu m-as mira, daca as ajunge la concluzia ca respectivele nu au respectat principiile pe care le propaga, sa fie puse sub acuzatie.

    • cu alte cuvinte, daca li se recunoaste calitatea de victima, sa li se recunoasca si calitatea de autor moral pe care o are orice consumator de resurse naturale care implica riscurile respective;
      astept ziua in care prostituatele se vor victimiza la CEDO ca nu le-a garantat statul dreptul la viata privata

      • Asta e cu bătaie: suntem toți vinovați, deci nu e nimeni vinovat. Cam așa ziceau și comuniștii: proprietatea întregului popor, deci proprietatea nimănui.

        • nu-mi aduc aminte despre comunisti sa fi sustinut ca viata e o crima; poate national-socialistii si fascistii, la care unii erau mai puri decat altii

  6. O singură curiozitate, kantiană desigur: pe cucoanele astea și pe judecători cine-i amendează pentru că au poluat planeta cu procesul lor* pur aristocratic?

    *plătit de cetățeni care in plus sunt și sancționați colectiv pentru o culpă imaginară a unor guvernanți (care pur și simplu nu pot răspunde patrimonial individual pentru deciziile politice).

  7. Foarte bine prin aducerea filosofiei in spatiul public.
    Filosofii ar face bine daca ar deveni mai prezenti pe probleme vitale, specifice
    Sau nu mai stiu cum se poarta o polemica serioasa care ar trebui sa-l spulbere pe Marx si materialismul dialectic !

  8. Reiau cele de mai sus. In timp ce ucrainenii sunt nazisti, fascisti si nu se protesteaza serios, iar rusii sunt aducatori de pace etc.si nu li se reproseaza crimele/ teroarea comunista precum si planurile de dominatie sangeroasa asupra altor popoare – ajungem sa=l citim cu stupoare pe col Soloviev care vrea marea cu sarea, la propiu, asa cum a facut chiar azi, 28 aprilie 2024. Si nimeni nu protesteaza .

  9. Asa incep toate regimurile autoritare, mai intai punand bazele unor ideologii, iar apoi implementand aceste ideologii in plan politic si legislativ. Mai intai exista ideea, iar apoi aceasta devine lege. La fel se intampla in prezent si cu „ideologia verde” care urmeaza a fi legitimata prin crearea de legi, iar astfel de procese, precum cel din Elvetia, creaza precedente care pun bazele legiferarii acestor politici „verzi” si pot fi invocate in viitor la orice „abatere climatica”. Se va crea astfel o lume orwelliana, in care o clasa de elite va putea sa incalce legislatia verde, sa consume energie nelimitat, sa circule cu ce avioane sau masini va dori oricand si oriunde, iar marea masa va fi supusa interdictiilor si va trebui sa respecte legile. Atentie, nu vorbim aici despre legile in vigoare care intra in sfera penala, precum cea care afirma ca „poluatorul plateste”, atunci cand o companie sau un individ polueaza mediul intentionat sau nu. Aici ma refer la o noua ideologie „verde” care invoca apocalipse climatice inchipuite, care arunca vina pe omenire, iar in viitor va naste un posibil regim autoritar. „Dominatie prin resurse” as numi eu noul razboi economic intre marile puteri, pentru ca in final despre asta este vorba. Aceste resurse (minereuri de metale rare) sunt vitale pentru tehnologiile viitorului (militare, AI, computere cuantice, etc.), iar cine le detine si le exploateaza, detine puterea.

  10. Sunt curios care este opinia autorului acestui eseu despre rezolvarea unui potențial, și de altfel frecvent, conflic intre puterea judecătorească și cea legislativă, în special când ultima este întărită printr-un referendum. Poate un grup neales de nimeni de 5-7 sau 9 judecători invalida o hotărâre a majorității unui grup uman de 9, 18, 65 sau 85 milioane de cetățeni?
    Nu ma refer la Curtea Constituțională din România, ci la instante mai serioase precum CEDO.
    Sa luam un exemplu concret. Dacă un stat european hotărăște ca imigranții întrați ilegal în EU nu au drept de azil, fiind imigranți economici, de ce ar trebui un grup de judecători, mulți din alte tari, sa aibă puterea sa împiedice expulzarea lor?

    • Un alt exemplu “concret”: rușii votează într-un referendum organizat de Duma să “elibereze” populația Republicii Moldova de jugul proeuropean. Poate CEDO, adică un grup neales de câțiva judecători, să întoarcă atunci decizia poporului rus?
      Nealeșii dumneavoastră sunt de fapt aleșii aleșilor dumneavoastră. Alegerea nu este directă, dar ea există. Și există o convenție a țărilor participante care au prestabilit deja regulile jocului. E ca la fotbal: când se întâlnesc echipele regulile sunt deja convenite.

      • Interesanta logica. Deci aleșii aleșilor pot anula legi făcute de cei aleși direct. Câțiva juriști din Bulgaria, Malta, Franța, etc pot anula o lege votata de Bundestag.
        La fotbal arbitrul respecta într-adevăr reguli stabilite in avans, dar nu se apuca sa le invalideze pe cele existente. In plus si arbitrii greșesc.

        • Când aleșii direct au promulgat deja o lege care stipulează că, în cazul unui conflict, legea europeană are prioritate în fața celei naționale, iar chestia asta a mai fost consfințită și printr-un referendum național, mi-e că nu prea mai e loc de întors. Sau doriți să avem o lege cadru, iar la aplicarea ei să cerem de fiecare dată aprobarea publicului?

          Chiar dacă mai greșește și arbitrul, la fotbal nu spectatorii decid. Chiar dacă îl plătesc și pe arbitru, în momentul când își cumpără bilet.

          • ”legea europeană are prioritate în fața celei naționale (…) mi-e că nu prea mai e loc de întors.”

            Legea europeană e o glumă proastă, atât timp cât Parlamentul European nu are drept de inițiativă legislativă. Iar Comisia Europeană conduce prin Directive obligatorii pentru țările membre, la fel ca Biroul Politic al CC al PCUS (Comitetul Central al Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) pe vremuri. După Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană a fost capturată de marxiști, iar legislația lor impusă prin Directive nu mai are nicio legitimitate democratică.

            În Statele Unite există o distincție clară între legislația federală și legislația statelor, iar legislația federală este adoptată de Congress. Membrii Congress-ului sunt aleși nominal, nu pe liste de partid, iar Congress-ul nu recrutează postaci pe care să-i trimită pe forumurile din cele două Dakote sau din cele două Caroline, așa cum procedează Cancelaria de la Berlin.

            • Există mai multe asemănări între UE și SUA decât deosebiri.
              Alegerile pentru UE se fac de către statele membre, după propria procedură electorală. UE este o comunitate internațională care evoluează, se dezvoltă, învață și se adaptează cerințelor cetățenilor săi.

    • E simplu , puterea legislativa, politicul, creaza probleme pe care nu le poate rezolva aruncand in carca puterii judecatoresti tot mai mult seninte colorate politic, depinde cine ii numeste in functii inalte.
      N-ar fi mai corect ca oamenii sa-si aleaga singuri judecatorii incepand de la Curtea Constiutionala si pana la ultima instanta ?

  11. Toate discutiile au loc in spatiul cultural europan, mai restrans cel vorbitor de limba germana. In Europa traieste o populatie minora fata de restul lumii in care aceste probleme sunt discutate cel mult informativ.
    Europenii sunt convinsi ca pot influenta la scara planetara problema de mediu, de multe ori nici macar nu sunt bagati in seama si nimeni din restu lumii accepta vre-un un amestec.
    Toate conferintele COP , intretim ajunse parca la NR 27 n-au schimbat mare lucru, aceleasi ritulari declarative, apeluri, intentii in rest mult fum si poluare pt deplasarea zecilor de mii de politicieni si ONG-isti undeva in lume.
    Justitia asa cum se prezinta acum incepe sa devina jucator, fapt extrem de periculos, isi pierde independenta.
    Legi sunt destule, chiar prea multe insa nu sunt respectate respectiv exista prea multe exceptii, derogari si altele care complica extrem de mult situatia.
    Nimeni nu este impotriva reducerii poluarii asa cum nimeni nu poate fi impotriva unor technologii care pot reduce substantial acest fenomen insa masurile trebuie sa fie lipsite de ideologii, trebuie sa fie astfel concepute incat sa nu ingradesca miscarea individului, a unui mod deviata cat mai liber si autodeterminat.
    Intre timp intervenitia statului devine tot mai excesiva pana in momentul in care cetatenii se vor razvratii, am avut destule exemple in timpul pandemiei, avem destule greve in Europa, polarizarea masiva in SUA, cu alte cuvinte deocratiile incep sa se clatine datorita interventionismului statal din interior.
    Daca se continua in acest mod alunecarea catre forme totatilitare de conducere si ingradirea libertatilor devine un pericol.

    • Și Iisus era în minoritate. A făcut bine că a insistat?
      Justiția nu își pierde independența. Prezervarea mediului este un drept fundamental, iar dacă ideologiile politice îl ignoră, exact independența justiției poate asigura respectarea acestuia. Ideologie este ignorarea mediului in favoarea altor “priorități”, nicidecum respectarea dreptului la un mediu natural cât mai puțin influențat de factorii antropici.
      Tehnologiile pot ele însele limita libertățile oamenilor. Emisiile statelor dezvoltate au efecte negative asupra altor state, mai ales asupra celor mai puțin dezvoltate, obligând populațiile acestora să-și părăsească locurile de baștină pentru a supraviețui. Închipuiți-vă că ați fi trăit în Maldive și știți că în cel mult un secol o treime din suprafața statului va dispărea sub ape! Ce libertate vă conferă atunci un V8 în Detroit?

  12. „Totuși, un argument important pentru a contrazice o astfel de concluzie este că protecția mediului nu e ca un conflict tradițional privind drepturile omului, unde minoritatea are nevoie de protecție în fața majorității. În domeniul protecției mediului, există o dimensiune cu totul nouă: protecția drepturilor generațiilor viitoare. Cum generațiile viitoare nu participă în procesul democratic actual și nu votează în alegeri, puterea judiciară pare cel mai bine plasată pentru a proteja generațiile viitoare contra deciziilor oamenilor politici actuali.”

    puterea judiciară pare acum cel mai bine plasată sa ia decizii politice

  13. Probabil in curand, vor exista grupuri de „cetateni responsabili” care vor solicita la CEDO condamnarea unor guverne pentru ca nu iau masuri impotriva modificarii influentei curentilor oceanici asupra climei, ca nu iau masuri pentru ca Gulf Stream sa actioneze asa cum actiona acum 50 de ani, ca nu iau masuri impotriva excesului de radiatie solara care interfereaza in mod esential cu clima planetei in ultimele decenii, ca nu iau masuri impotriva modificarii unghiului dintre axa Terrei si planul miscarii de revolutie( e adevarat, modificarea este infima, dar se pare ca influenta modificarii este destul de radicala in privinta influentelor asupra climei) !!!

    Ca marea majoritate a judecatorilor din Romania sunt imbecili, corupti si ticalosi, este un lucru bine stiut, dar ca si la CEDO imbecilitatea este la ordinea zilei intr-o asemenra masura, nu parea a fi de crezut!

    Decenta ar fi trebuit sa oblige CEDO sa se abtina intr-o astfel de cauza, pentru ca nu dispune de competenta stiintifica necesara pentru a decide asupra a astfel de fenomene!

    Repet, schimbarile climatice nu sunt cauzate de actiunile umane din ultimii 150 de ani, cantitatea de dioxid de carbon din atmosfera este infim modificata de actiuni ale omului. E foarte bine sa limitam emisiile toxice, pentru protectia sanatatii oamenilor, dar asta nu inseamna nimic relativ la problema schimbarilor de clima, acestea nu pot fi stopate pentru ca tin de factori la scara planetara, la scara comportamentului sistemului solar.

    A duce civilizatia umana cu 200 de ani inapoi din cauza mofturilor unor indivizi ce nu stiu ce spun, acompaniati fiind de o masa de „cercetatori” bine platiti din granturi „ecologiste”, este mai mult decat o crima! Asadar, atentie mare la ceea ce va doriti!

  14. Cvazitotalitatea comentatorilor nu dispune de competente stiintifice; in comentariile noastre ne bazam in general pe informatiile acumulate din sursele de informare disponibile si pe rationamente logice sau pe stari emotionale. O clasificare a grupurilor interesate de prezenta tema, in naivi nestiutori si detinatori incontestabili ai adevarului, ar trebui sa fie evitata in favoarea argumentelor, mai mult sau mai putin sustenabile.
    Daca pe de o parte avem incredere in puterea Pamantului de a rezista la presiunile unei entitati minore alcatuita din totalitatea fiintelor umane, pe de alta parte ar trebui sa rememoram unele evenimente din existenta Pamantului si de asemene sa apelam la unele dintre legile fizicii.
    O sistematizare sumara – care ar putea fi completata cu alte informatii – ar include urmatoarele:
    1. Pamantul se afla intr-un echilibru stabil consolidat pe parcursul intregii sale existente.
    2. Din punct de vedere mecanic, orice modificare a masei unui corp aflat in miscare- de orice tip – precum si in echilibru de forte cu alte corpuri din sistem, produce un dezechilibru, care necesita reechilibrarea sistemului.
    3. Referitor la volumul de aer disponibil, un calcul sumar al volumului ar indica un strat lichefiat cu grosimea de cca 3m. 3m !
    4. Referitor la influenta neglijabila a unei fractiuni infime dintr-un element strain asupra unei cantitati dominante, ar trebui sa recurgem la o similitudine cu procedurile de dozare a elementelor active din medicamente. Buturuga mica…
    5. Evolutia populatiei mondiale de la 3 B in urma cu zeci de ani, la 8 B in prezent, insotita de o crestere asimptotica a consumului.
    6. O noua interpretare a extinctiei dinozaurilor emancipata de opiniile axiomatice prezente , ar oferi o alta perspectiva asupra vietii pe Pamant, desfasurata probabil in spirala.
    Revenind la tema articolului, se poate constata ca masurile juridice luate pe plan european, referitoare la protectia mediului au efect nul atata timp cat europenii – aflati la un nivel aproape constant in ultimi 60 de ani, dpdv al nr de locuitori – sunt constransi sa le respecte,reprezinta cca 1/16 din populatia lumii, iar principalele resurse ale vietii – aerul si apa – sunt caracterizate de mobilitate geografica si praduite in alte parti ale globului.

    2dubla masura a masurilor.

    • Gresiti, Pamintul nu e „in echilibru stabil consolidat”. N-a fost niciodata, nu va fi decit poate dupa ce-l va praji Soarele, peste vreo 5 mld de ani. Pe planeta asta au loc mii de cutremure pe zi, majoritatea sub 4 si noi nu le simtim. Din fericire pentru noi. (Doar in Vrancea au loc zilnic intre 3 si 10 , nepunindu-le la socoteala pe cele din celelalte zone active seismic ale Romaniei). Scoarta terestra e in continua miscare si transformare, a fost dintotdeauna si va fi intotdeauna. Da, exista episoade de activitate mai intensa, orogenezele spre exemplu, si episoade mai calme, insa scoarta nu e deloc imobila, e in echilibre metastabile.
      Vedeti spre exemplu eruptia vulcanica inceputa in martie in Islanda (pare a face parte dintr-un ciclu inceput acum 3 ani. Pare) si eruptia vulcanului din Insula Ruang, Sulawezi, Indonezia inceputa acum 2 saptamini, astea stau marturie ca nu doar scoarta dar si mantaua terestra se misca incontinuu.

    • Doar câteva observații:
      1. Terra translează de la începutul existenței sale prin varii stări de echilibru dinamic.
      2. Reechilibrarea oricărui sistem, mecanic, termodinamic sau electric, se face prin modificarea unor parametri de stare.
      3. neclar
      4. De acord.
      5. Evoluția asimptotică înseamnă apropierea de o evoluție liniară. Probabil aveți în vedere una foarte apropiată de verticală. Si de care parte a curbei se află evoluția este foarte important. Trebuie specificat, altfel rămâne neclar!
      6. neclar
      Revenind la tema articolului, a face ceea ce este necesar nu este condiționat de apartenența la majoritate. Efectele măsurilor pot fi, într-adevăr, minore, dar ținând cont de punctul 4, merită încercat.

      • ” 3 neclar.”
        Un studiu detaliat ar fi foarte interesant. Propun trei jaloane dintre care doar primul este accesibil la nivel de informații generale: 1. densitatea aerului la nivelul marii, 2. densit 0 (zero) a aerului la altitudinea de 50; 75; 100 Km? 3. variația liniară a densitatii aerului între nivelul 0 și un nivel util in calcul.

        • Ah, acum înțeleg ce înseamnă „ (…) 3m. 3m !” Sunt de fapt două propoziții acolo și doar întăreați rezultatul din finalul celei dintâi. Sorry!

      • ” 6. Neclar. ”
        Expunerile sunt succinte, nu au caracter categoric și reprezintă o provocare de problematizare a unei teme. Câteva idei care ar putea genera o alta paradigma :
        Dispariția dinozaurilor este acceptată la nivelul consumatorului de informație, ca fiind determinată de un eveniment cosmic.
        Pandemiile cunoscute au arătat importanta mediilor de cultura în răspândirea și evoluția agentilor patogeni.
        Marile aglomerări de ființe vii pot fi asimilate cu mediile de cultura favorizante; a se vedea pandemiile istorice de ciuma, holera, gripa spaniola, gripa aviară, covid 19 s.a.
        O populație numeroasă de dinozauri nu ar putea fi asimilată cu un mediu de cultura propice dezvoltării și răspândirii unor agenți patogeni cu agresivitate ridicată? Dispariția lor nu a fost provocată oare chiar de ei înșiși ? Prezentul poate explica trecutul, iar trecutul ar putea să ofere o proiecție spre viitor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Caian
Gabriel Caian
Doctor in Drept al Universitatii din Bucuresti cu teza "Coruptia in dreptul penal roman" 2009 Master interdisciplinar la Universitatea din Bucuresti - Facultatea de Istorie/Facultatea de Filosofie 2010-2012 Profesia- Judecator In perioada 2009-2015 a fost detasat la Agentul Guvernamental pentru CEDO In perioada 2015-2018 a fost detasat in Ministerul Afacerilor Externe in calitate de consul la Consulatul Romaniei din Marsilia In prezent judecator la Judecatoria Craiova A publicat articole in domeniul juridic si a fost coautor al cartilor Dictionar de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, 2013 Politia si drepturile omului, Ed. Universitara, 2015

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Cumpara cartea de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro