Euro – încotro : sfârşitul Uniunii monetare sau refondarea UE?

Zona euro se confruntă de aproape doi ani cu o criză a datoriilor, o criză financiară, economică şi de credibilitate. Cu fiecare nou Consiliu European şi întâlnire de înalt nivel se speră la o soluţie miraculoasă, care să pună capăt acestei crize. Pentru a putea identifica soluţiile necesare pentru ieşirea din criza datoriilor suverane, sau pentru a afla de ce soluţiile adoptate nu au fost suficiente, este necesar să înţelegem mai clar natura problemei. Ne confruntăm cu o problemă economică sau politică? Avem nevoie de o schimbare a Tratatului UE? De o uniune fiscală şi bugetară? Sau poate chiar de renunţarea la moneda unică?

Într-adevăr, instituţiile europene, în frunte cu şefii de stat şi de guvern reuniţi în Consiliul European, au adoptat în ultimele luni o serie de hotărâri şi măsuri decisive pentru ieşirea din criza zonei euro şi a datoriilor suverane: creşterea capacităţii financiare a fondului european de urgenţă (facilitatea europeană de stabilitate financiară) de la 440 la 1.000 miliarde de euro; adoptarea pachetului de guvernanţă economică având ca scop reducerea deficitelor bugetare şi a datoriilor, precum şi a dezechilibrelor economice între ţările europene prin mai buna coordonare a politicilor fiscale şi economice; adoptarea pachetului de supraveghere financiară având ca obiectiv principal mai buna reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare; numirea lui Olli Rehn ca vicepreşedinte al Comisiei Europene răspunzător pentru zona euro. Cu toate acestea, măsurile au fost insuficiente pentru calmarea pieţelor financiare şi scăderea costurilor de finanţare ale ţărilor europene aflate în dificultate la un nivel sustenabil. Dimpotrivă, în ultima săptămână aceste costuri de împrumut au atins cote record (7,89% la obligaţiunile italiene cu scadenţă la 3 ani şi 7,56% la 10 ani). Mai mult, rating-ul de ţară al Franţei a fost retrogradat „din greşeală”, al Portugaliei în mod „real”, iar evenimentele politice şi schimbările de guvern din Grecia şi Italia au produs fluctuaţii semnificative pe burse şi pe pieţele financiare.

O problemă de credibilitate?

Toate evenimentele recente privind evoluţia crizei zonei euro şi reacţiile de pe pieţele financiare ne dovedesc că ne confruntăm în primul rând cu o problemă de credibilitate. Dacă veştile privind demisia lui Berlusconi au dus la fluctuaţii majore ale obligaţiunilor suverane italiene în aceeaşi zi, iar costurile de creditare ale Franţei au crescut pe seama zvonurilor neconfirmate de retrogradare a rating-ului de ţară, înseamnă că pieţele financiare reacţionează mai mult la zvonuri decât la măsurile concrete luate. Pericolul este însă ca speculatorii să fie cei care beneficiază de pe urma acestei crize, în detrimentul contribuabililor şi al cetăţenilor europeni care vor fi nevoiţi să suporte povara politicilor de austeritate prin tăierea salariilor, a beneficiilor sociale şi pierderea locurilor de muncă.

În nenumărate rânduri, argumentul pentru impunerea politicilor de austeritate este că acestea sunt necesare pentru a recâştiga încrederea pieţelor financiare. Dar să nu uităm că motivul pentru care ţările au ajuns să aibă un nivel atât de ridicat al deficitului bugetar şi al datoriilor este că ele au trebuit să salveze băncile şi instituţiile financiare de la faliment, în condiţiile în care acestea îşi asumaseră riscuri prea mari sub stimulentul beneficiilor şi al comisioanelor generoase pe care le câştigau pe termen scurt (cazul Irlandei, al Spaniei, dar şi al Greciei, care au trebuit sa intervină pentru sectorul bancar sau imobiliar). În vederea salvării instituţiilor financiare aflate în dificultate, recapitalizarea băncilor şi stimularea cererii, statele europene şi nu numai au utilizat fonduri publice, acumulând astfel deficite bugetare foarte mari. Este chiar o problemă de „hazard moral”, ştiind că multe dintre aceste instituţii financiare erau ”prea mari pentru a falimenta” şi că vor primi ajutor din partea statului. Prin urmare, atitudinea aceloraşi instituţii financiare care sunt chemate acum să contribuie la finanţarea fondului european de urgenţă şi să suporte o parte din pierderi este cel puţin duplicitară.

O soluţie propusă: Fondul european pentru stabilitate financiară

În ceea ce priveşte acest Fond european pentru stabilitate financiară, deşi decizia de a-i creşte capacitatea financiară la 1.000 de miliarde de euro a fost luată la nivel politic, se pune problema implementării sale. Fondul, constituit ca „vehicul cu scop special”/ societate cu răspundere limitată, are ca obiectiv să vândă obligaţiuni şi alte instrumente de creditare pe piaţă, iar banii obţinuţi din asemenea titluri să-i ofere cu împrumut statelor membre ale zonei euro aflate în dificultate, sau să emită garanţii de credit ataşate obligaţiunilor acestor ţări. Miniştrii de finanţe ai zonei euro au discutat în ultimele două săptămâni mai multe variante pentru a spori finanţarea, garanţiile şi liniile de credit ale fondului european de urgenţă: implicarea de credite ale Băncii Centrale Europene; implicarea FMI, inclusiv prin majorarea resurselor acestuia în vederea suplimentării capacităţii sale de creditare; sau implicarea investitorilor privaţi şi a fondurilor de investiţii în cadrul unor parteneriate public-private. Ministrul de finanţe francez a propus chiar ca fondul de urgenţă european să fie transformat într-o bancă, având posibilitatea de a fi refinanţată de Bancă Centrală Europeană.

Creditorii internaţionali s-au arătat însă reticenţi să investească în Fondul european de stabilitate financiară, fără o garanţie fermă a implicării Băncii Centrale Europe – care ar trebui să joace un rol similar cu cel al băncilor centrale naţionale. În aceste condiţii, Klaus Regling, directorul fondului, a declarat că „deteriorarea puternică a condiţiilor de piaţă din ultima lună a însemnat că, în cele din urmă, capacitatea fondului de salvare ar putea fi mult mai mică decât obiectivul anticipat de 1.000 de miliarde de euro”.

În acest sens, mulţi analişti şi politicieni consideră că Banca Centrală Europeană ar putea opri extinderea crizei datoriilor prin achiziţia de obligaţiuni ale guvernului italian şi ale altor guverne, depăşind interpretarea îngustă a misiunii sale. Astfel, intervenţiile şi achiziţiile BCE de pe piaţa secundară ar putea opri speculaţiile şi îndoielile legate de viitorul obligaţiunilor italiene, spaniole, portugheze sau irlandeze. Merkel se opune însă transformării BCE în „creditor de ultimă instanţă”, înaintea unei mai strânse integrări europene şi a transformării uniunii monetare într-o uniune fiscală care să asigure controlul strict asupra politicilor fiscale şi bugetelor statelor membre.

Germania se opune totodată şi emiterii euro-obligaţiunilor, care ar reprezenta o alternativă mai credibilă la Fondul european de urgenţă. Crearea acestor euro-obligaţiuni ar însemna punerea în comun a datoriilor tuturor ţărilor zonei euro, „re-împachetarea” şi emisiunea acestor obligaţiuni pe pieţele financiare, utilizând personalitatea juridică a comunităţii europene şi garanţia bugetului UE. În mod evident, ţările cu rating de credit foarte bun, precum Germania, se tem că în acest fel propriile costuri de creditare ar putea creşte, mai ales în lipsa unor pârghii certe de control asupra ţărilor europene mai puţin „disciplinate”.

Agenţiile de rating au jucat şi ele un rol major, atât în ceea ce priveşte criza financiară, cât şi cea a datoriilor suverane. În primul rând, acestea nu au reuşit să anticipeze şocurile şi riscurile sistematice acumulate pe pieţele financiare, precum prăbuşirea pieţei imobiliare în SUA şi contagiunea pieţelor financiare prin securitizare (punerea în comun a portofoliilor de credit, atât sigure, cât şi cu risc foarte crescut/subprime) şi înţelegerea insuficientă a produselor financiare derivate foarte complexe, care au avut ca efect îngheţarea împrumuturilor inter-bancare şi scăderea preţurilor activelor „bune”. Mai important însă, agenţiile de rating au fost ghidate în acţiunile lor de puternice conflicte de interese. Agenţiile erau plătite tocmai de instituţiile al căror rating trebuiau să îl evalueze, piaţa agenţiilor de rating fiind dominată de cele trei instituţii americane: Fitch, Moody’s, Standard&Poor’s. În ceea ce priveşte criza datoriilor zonei euro, agenţiile de rating au favorizat volatilitatea, speculaţiile şi contagiunea ţărilor din sudul Europei, scăzând rating-urile ţărilor aflate în dificultate tocmai atunci când acestea aveau nevoie de încrederea investitorilor şi urmau să intre în acorduri de împrumut cu FMI sau BCE, angajându-se la programe de consolidare fiscală. Mai mult, zvonurile şi „greşelile” de rating au produs fluctuaţii importante pe pieţe.

Aparut pe site-ul Europuls

_________________________________________________________

Europuls este o organizaţie non-guvernmentală formată din tineri români experţi în afaceri europene. Scopurile ei sunt îmbunătăţirea cunoştinţelor românilor despre Uniunea Europeană şi încurajarea unei mai bune comunicări despre România la nivel european prin schimburi de idei şi a celor mai bune practici. Europuls publică articole şi analize pe site-ul www.europuls.ro, organizează dezbateri, seminarii şi conferinţe.