marți, decembrie 7, 2021

Euro – încotro : sfârşitul Uniunii monetare sau refondarea UE?

Zona euro se confruntă de aproape doi ani cu o criză a datoriilor, o criză financiară, economică şi de credibilitate. Cu fiecare nou Consiliu European şi întâlnire de înalt nivel se speră la o soluţie miraculoasă, care să pună capăt acestei crize. Pentru a putea identifica soluţiile necesare pentru ieşirea din criza datoriilor suverane, sau pentru a afla de ce soluţiile adoptate nu au fost suficiente, este necesar să înţelegem mai clar natura problemei. Ne confruntăm cu o problemă economică sau politică? Avem nevoie de o schimbare a Tratatului UE? De o uniune fiscală şi bugetară? Sau poate chiar de renunţarea la moneda unică?

Într-adevăr, instituţiile europene, în frunte cu şefii de stat şi de guvern reuniţi în Consiliul European, au adoptat în ultimele luni o serie de hotărâri şi măsuri decisive pentru ieşirea din criza zonei euro şi a datoriilor suverane: creşterea capacităţii financiare a fondului european de urgenţă (facilitatea europeană de stabilitate financiară) de la 440 la 1.000 miliarde de euro; adoptarea pachetului de guvernanţă economică având ca scop reducerea deficitelor bugetare şi a datoriilor, precum şi a dezechilibrelor economice între ţările europene prin mai buna coordonare a politicilor fiscale şi economice; adoptarea pachetului de supraveghere financiară având ca obiectiv principal mai buna reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare; numirea lui Olli Rehn ca vicepreşedinte al Comisiei Europene răspunzător pentru zona euro. Cu toate acestea, măsurile au fost insuficiente pentru calmarea pieţelor financiare şi scăderea costurilor de finanţare ale ţărilor europene aflate în dificultate la un nivel sustenabil. Dimpotrivă, în ultima săptămână aceste costuri de împrumut au atins cote record (7,89% la obligaţiunile italiene cu scadenţă la 3 ani şi 7,56% la 10 ani). Mai mult, rating-ul de ţară al Franţei a fost retrogradat „din greşeală”, al Portugaliei în mod „real”, iar evenimentele politice şi schimbările de guvern din Grecia şi Italia au produs fluctuaţii semnificative pe burse şi pe pieţele financiare.

O problemă de credibilitate?

Toate evenimentele recente privind evoluţia crizei zonei euro şi reacţiile de pe pieţele financiare ne dovedesc că ne confruntăm în primul rând cu o problemă de credibilitate. Dacă veştile privind demisia lui Berlusconi au dus la fluctuaţii majore ale obligaţiunilor suverane italiene în aceeaşi zi, iar costurile de creditare ale Franţei au crescut pe seama zvonurilor neconfirmate de retrogradare a rating-ului de ţară, înseamnă că pieţele financiare reacţionează mai mult la zvonuri decât la măsurile concrete luate. Pericolul este însă ca speculatorii să fie cei care beneficiază de pe urma acestei crize, în detrimentul contribuabililor şi al cetăţenilor europeni care vor fi nevoiţi să suporte povara politicilor de austeritate prin tăierea salariilor, a beneficiilor sociale şi pierderea locurilor de muncă.

În nenumărate rânduri, argumentul pentru impunerea politicilor de austeritate este că acestea sunt necesare pentru a recâştiga încrederea pieţelor financiare. Dar să nu uităm că motivul pentru care ţările au ajuns să aibă un nivel atât de ridicat al deficitului bugetar şi al datoriilor este că ele au trebuit să salveze băncile şi instituţiile financiare de la faliment, în condiţiile în care acestea îşi asumaseră riscuri prea mari sub stimulentul beneficiilor şi al comisioanelor generoase pe care le câştigau pe termen scurt (cazul Irlandei, al Spaniei, dar şi al Greciei, care au trebuit sa intervină pentru sectorul bancar sau imobiliar). În vederea salvării instituţiilor financiare aflate în dificultate, recapitalizarea băncilor şi stimularea cererii, statele europene şi nu numai au utilizat fonduri publice, acumulând astfel deficite bugetare foarte mari. Este chiar o problemă de „hazard moral”, ştiind că multe dintre aceste instituţii financiare erau ”prea mari pentru a falimenta” şi că vor primi ajutor din partea statului. Prin urmare, atitudinea aceloraşi instituţii financiare care sunt chemate acum să contribuie la finanţarea fondului european de urgenţă şi să suporte o parte din pierderi este cel puţin duplicitară.

O soluţie propusă: Fondul european pentru stabilitate financiară

În ceea ce priveşte acest Fond european pentru stabilitate financiară, deşi decizia de a-i creşte capacitatea financiară la 1.000 de miliarde de euro a fost luată la nivel politic, se pune problema implementării sale. Fondul, constituit ca „vehicul cu scop special”/ societate cu răspundere limitată, are ca obiectiv să vândă obligaţiuni şi alte instrumente de creditare pe piaţă, iar banii obţinuţi din asemenea titluri să-i ofere cu împrumut statelor membre ale zonei euro aflate în dificultate, sau să emită garanţii de credit ataşate obligaţiunilor acestor ţări. Miniştrii de finanţe ai zonei euro au discutat în ultimele două săptămâni mai multe variante pentru a spori finanţarea, garanţiile şi liniile de credit ale fondului european de urgenţă: implicarea de credite ale Băncii Centrale Europene; implicarea FMI, inclusiv prin majorarea resurselor acestuia în vederea suplimentării capacităţii sale de creditare; sau implicarea investitorilor privaţi şi a fondurilor de investiţii în cadrul unor parteneriate public-private. Ministrul de finanţe francez a propus chiar ca fondul de urgenţă european să fie transformat într-o bancă, având posibilitatea de a fi refinanţată de Bancă Centrală Europeană.

Creditorii internaţionali s-au arătat însă reticenţi să investească în Fondul european de stabilitate financiară, fără o garanţie fermă a implicării Băncii Centrale Europe – care ar trebui să joace un rol similar cu cel al băncilor centrale naţionale. În aceste condiţii, Klaus Regling, directorul fondului, a declarat că „deteriorarea puternică a condiţiilor de piaţă din ultima lună a însemnat că, în cele din urmă, capacitatea fondului de salvare ar putea fi mult mai mică decât obiectivul anticipat de 1.000 de miliarde de euro”.

În acest sens, mulţi analişti şi politicieni consideră că Banca Centrală Europeană ar putea opri extinderea crizei datoriilor prin achiziţia de obligaţiuni ale guvernului italian şi ale altor guverne, depăşind interpretarea îngustă a misiunii sale. Astfel, intervenţiile şi achiziţiile BCE de pe piaţa secundară ar putea opri speculaţiile şi îndoielile legate de viitorul obligaţiunilor italiene, spaniole, portugheze sau irlandeze. Merkel se opune însă transformării BCE în „creditor de ultimă instanţă”, înaintea unei mai strânse integrări europene şi a transformării uniunii monetare într-o uniune fiscală care să asigure controlul strict asupra politicilor fiscale şi bugetelor statelor membre.

Germania se opune totodată şi emiterii euro-obligaţiunilor, care ar reprezenta o alternativă mai credibilă la Fondul european de urgenţă. Crearea acestor euro-obligaţiuni ar însemna punerea în comun a datoriilor tuturor ţărilor zonei euro, „re-împachetarea” şi emisiunea acestor obligaţiuni pe pieţele financiare, utilizând personalitatea juridică a comunităţii europene şi garanţia bugetului UE. În mod evident, ţările cu rating de credit foarte bun, precum Germania, se tem că în acest fel propriile costuri de creditare ar putea creşte, mai ales în lipsa unor pârghii certe de control asupra ţărilor europene mai puţin „disciplinate”.

Agenţiile de rating au jucat şi ele un rol major, atât în ceea ce priveşte criza financiară, cât şi cea a datoriilor suverane. În primul rând, acestea nu au reuşit să anticipeze şocurile şi riscurile sistematice acumulate pe pieţele financiare, precum prăbuşirea pieţei imobiliare în SUA şi contagiunea pieţelor financiare prin securitizare (punerea în comun a portofoliilor de credit, atât sigure, cât şi cu risc foarte crescut/subprime) şi înţelegerea insuficientă a produselor financiare derivate foarte complexe, care au avut ca efect îngheţarea împrumuturilor inter-bancare şi scăderea preţurilor activelor „bune”. Mai important însă, agenţiile de rating au fost ghidate în acţiunile lor de puternice conflicte de interese. Agenţiile erau plătite tocmai de instituţiile al căror rating trebuiau să îl evalueze, piaţa agenţiilor de rating fiind dominată de cele trei instituţii americane: Fitch, Moody’s, Standard&Poor’s. În ceea ce priveşte criza datoriilor zonei euro, agenţiile de rating au favorizat volatilitatea, speculaţiile şi contagiunea ţărilor din sudul Europei, scăzând rating-urile ţărilor aflate în dificultate tocmai atunci când acestea aveau nevoie de încrederea investitorilor şi urmau să intre în acorduri de împrumut cu FMI sau BCE, angajându-se la programe de consolidare fiscală. Mai mult, zvonurile şi „greşelile” de rating au produs fluctuaţii importante pe pieţe.

Aparut pe site-ul Europuls

_________________________________________________________

Europuls este o organizaţie non-guvernmentală formată din tineri români experţi în afaceri europene. Scopurile ei sunt îmbunătăţirea cunoştinţelor românilor despre Uniunea Europeană şi încurajarea unei mai bune comunicări despre România la nivel european prin schimburi de idei şi a celor mai bune practici. Europuls publică articole şi analize pe site-ul www.europuls.ro, organizează dezbateri, seminarii şi conferinţe.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Criza asta are o cauza pe care nici una din solutiile ce se vehiculeaza nu incearca sa o rezolve si de acceea orice peticire nu va rezolva problema decat partial si temporar. Criza nu e de incredere, criza e de controlul realitatii: cum sa ai incredere intr-o piata a unor datorii care doar cresc si niciodata nu scad? Cum sa imprumuti la nesfarsit pe cineva sperand ca poate vei recupera banii, si imprumutandu-l si mai mult ca sa nu dea faliment si sa pierzi ceea ce i-ai dat deja? E un cerc vicios, dar toate statele care au imprumuturi nu le vor plati niciodata si asta e clar tuturor.

    Toate datoriile statelor au la baza aceeasi problema: se intrec intre ele in a cheltui cat mai mult fara a tine cont cu adevarat nici de posibilitati, nici de nevoi. Statele arunca cu bani pe care nu ii au intr-un concurs de mandrie nationala: avem cele mai bune servicii, cele mai mari ajutoare sociale, cea mai verde iarba etc. De fapt, statele europene au un cost urias al guvernarii fara ca nimeni sa le ia la intrebari pe ce cheltuie banii si de ce. Peste 50% din veniturile oricarui european se duc in taxe si impozite, procentul ajunge si la 70% in unele state, iar asta reprezinta costul guvernarii. Se poate argumenta ca mare parte din bani se intorc la cetateni sub forma de servicii si ajutoare, dar partea care se intoarce e foarte greu de cuantificat si e la bunavointa statelor de a stabili cat si cum, de aceea totul e vazut ca un cost al guvernarii. Banii se duc intr-o mare galeata numita buget national, in care e un concurs intre tari „care ia procentual (din PIB) cat mai multi bani in buget”, apoi ii toaca pe ce le place, ca sunt autostrazi, ajutoare sociale, fantani arteziene sau vanghelioane.

    Nici un stat nu pleaca de la o lista de nevoi: avem nevoie sa reparam 5000 km de sosele in urmatorii 5 ani, avem costuri cu justitia, armata, politia, pompierii de X miliarde euro, avem venituri minime garantate de Y miliarde, astea se supun la vot (referendul, o data la 5 ani) si daca se aproba se vede care e suma totala necesara si se calculeaza ce taxe sunt necesare pentru a acoperi. Nu, se face invers: statul ia banii si abia apoi vede pe ce cheltuie, iar daca anul asta autostrada planificata nu se mai face (ca e in intarziere) taxele nu scad cu suma respectiva, se cheltuie pe altceva.

    In aceste conditii cine are incredere sa imprumute un asemenea iresponsabil precum statul european? Trebuie sa fii si mai iresponsabil sau, pur si simplu, foarte lacom si sa risti puternic pe banii altora – asta ar fi definitia bancilor care crediteaza state.

    Vreti o solutie? Schimbam modul de functionare a statului si sigur nu mai avem nevoie de imprumuturi.

  2. Comentariile mele in bold:


    Într-adevăr, instituţiile europene, în frunte cu şefii de stat şi de guvern reuniţi în Consiliul European, au adoptat în ultimele luni o serie de hotărâri şi măsuri decisive (avand in vedere ca nu s-a rezolvat nimic, nu par chiar decisive, nu?) pentru ieşirea din criza zonei euro şi a datoriilor suverane: creşterea capacităţii financiare a fondului european de urgenţă (facilitatea europeană de stabilitate financiară) de la 440 la 1.000 miliarde de euro (show me the money!!! nu au trilionul ala, se tot roaga de chinezi sa le dea macar o parte); adoptarea pachetului de guvernanţă economică având ca scop reducerea deficitelor bugetare şi a datoriilor, precum şi a dezechilibrelor economice între ţările europene prin mai buna coordonare a politicilor fiscale şi economice (bullshit, nu exista nici o parghie care sa constranga in vreu fel vreun stat sa se poarte responsabil; de aia se si intalnesc Merkozy & co acum); adoptarea pachetului de supraveghere financiară având ca obiectiv principal mai buna reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare (ce metoda mai buna sa atragi investitori decat sa spui ca ii vei supraveghea mai atent si reglementa mai tare!!!); numirea lui Olli Rehn ca vicepreşedinte al Comisiei Europene răspunzător pentru zona euro (daca nu vine Olli Rehn cu vreun trilion de euro de la el de-acasa, nu conteaza). Cu toate acestea, măsurile au fost insuficiente pentru calmarea pieţelor financiare şi scăderea costurilor de finanţare ale ţărilor europene aflate în dificultate la un nivel sustenabil. Dimpotrivă, în ultima săptămână aceste costuri de împrumut au atins cote record (7,89% la obligaţiunile italiene cu scadenţă la 3 ani şi 7,56% la 10 ani). .

    În nenumărate rânduri, argumentul pentru impunerea politicilor de austeritate este că acestea sunt necesare pentru a recâştiga încrederea pieţelor financiare. Dar să nu uităm că motivul pentru care ţările au ajuns să aibă un nivel atât de ridicat al deficitului bugetar şi al datoriilor este că ele au trebuit să salveze băncile şi instituţiile financiare de la faliment, în condiţiile în care acestea îşi asumaseră riscuri prea mari sub stimulentul beneficiilor şi al comisioanelor generoase pe care le câştigau pe termen scurt (cazul Irlandei, al Spaniei, dar şi al Greciei, care au trebuit sa intervină pentru sectorul bancar sau imobiliar). În vederea salvării instituţiilor financiare aflate în dificultate, recapitalizarea băncilor şi stimularea cererii, statele europene şi nu numai au utilizat fonduri publice, acumulând astfel deficite bugetare foarte mari. Este chiar o problemă de „hazard moral”, ştiind că multe dintre aceste instituţii financiare erau ”prea mari pentru a falimenta” şi că vor primi ajutor din partea statului. Prin urmare, atitudinea aceloraşi instituţii financiare care sunt chemate acum să contribuie la finanţarea fondului european de urgenţă şi să suporte o parte din pierderi este cel puţin duplicitară. Deci in 2009 statele au trebuit sa intervina sa salveze niste banci de la faliment. Banci care nu aveau suficienti bani ca sa-si vada singure de treaba lor. Si acum suntem mirati si suparati ca bancile alea nu ajuta statele sa iasa din criza. Da, da, sigur, in ultimii doi ani bancile alea au invatat sa transforme plumbul in aur si o duc atat de bine ca nu mai au ce face cu banii, numai asa de-ai naibii nu vor ele sa ajute bietele state europene. Nici nu mai intreb cate banci au avut nevoie de ajutor in Grecia, Spania sau Italia…

    În ceea ce priveşte criza datoriilor zonei euro, agenţiile de rating au favorizat volatilitatea, speculaţiile şi contagiunea ţărilor din sudul Europei, scăzând rating-urile ţărilor aflate în dificultate tocmai atunci când acestea aveau nevoie de încrederea investitorilor şi urmau să intre în acorduri de împrumut cu FMI sau BCE, angajându-se la programe de consolidare fiscală. Scuze, dar asta face o agentie de rating. Daca ajungi sa ai nevoie de „increderea” investitorilor inseamna ca n-ar trebui sa ai un rating prea bun. E ca si cum te-ai supara ca bancile nu dau credite somerilor, doar aia au cel mai tare nevoie de bani, nu?

    WTF?!?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Cristina Buzasu
A studiat economie politică la London School of Economics (LSE), precum şi relaţii economice internaţionale la Academia de Studii Economice. Şi-a format apetitul pentru politici europene în calitate de preşedinte al Societăţii Europene LSE, dar nu a renunţat nici la pregătirea sa economică, lucrând ca analist la firma de consultanţă Roland Berger. În prezent este administrator pentru două comisii de specialitate în cadrul Parlamentului European, unde se specializează pe domeniul telecomunicaţiilor, al energiei şi al politicii europene de vecinătate. Cristina este interesată de abordarea interdisciplinară a proiectului european, prin îmbinarea aspectelor economice, politice şi filosofice.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Dimensiunile teritoriale ale depopulării țării în anul 2020

Populația rezidentă a țării era la începutul anului 2021 de aproape 19,2 milioane locuitori. Declinul din anul 2020 a fost deosebit de...

Egalitatea și economia de piață

Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin...

Neamțu’ Țiganu’ citește Coranu’

Hafsa, Akif, Azra, Suleymen, Neyla, Dzina, Aisha... și multe alte nume. Eu nu știu cine sunt acești copilași, nu-i recunosc după fețe,...

Noi, chinezii

            Cu mulți ani în urmă am fost surprins să aflu că, în limba română (ba chiar în cea veche) există un...

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro