Europa şi Statele Unite astăzi: ieşirea din ipocrizie

Cel mai bun lucru pe care Europa şi Statele Unite ar putea să-l facă astăzi, odată ajunse lucrurile aici, în acest impas stânjenitor provocat de mega-scandalul dezvăluirii publice a interceptărilor N.S.A., ar fi să recunoască în cele din urmă, cu luciditate, că au nevoie una de cealaltă, că au interesul fundamental să fie în continuare alături, chiar fără afectivitatea de altădată şi fără încrederea sau admiraţia cu care se gratulau în timpul Războiului Rece.

Nu mai e vorba astăzi, vedem bine, de o căsătorie din dragoste, în caz că a fost vreodată aşa ceva. Personal, chiar cred că a fost o atracţie puternică, naturală, o fascinaţie culturală şi intelectuală reciprocă, profund benefică ambelor sisteme, din secolul al XIX-lea până relativ recent, de la Alexis de Tocqueville şi a sa inspiratoare Despre democraţie în America (1834, 1840) până la denunţarea recentă a anti-americanismului european în Uncouth Nation: Why Europe Dislikes America (Andrei S. Markovits, 2007, Princeton University Press). Dar cel puţin interesul, dacă nimic altceva, „interesul brut” pentru menţinerea relaţiei în stare de funcţionare a rămas, cred, valabil, fiind intact sau poate chiar augmentat în contextul turbulent al sistemului politicii internaţionale actuale, şi exact acest element doresc să-l demonstrez în articolul de faţă.

Europa şi America ar trebui să rămână aliate, într-o lume care parcurge un proces de schimbări structurale ameninţătoare pentru supremaţia din ultimele trei secole a civilizaţiei materiale, ideologice şi militare a Occidentului. Iată, pe scurt, ipoteza de lucru pe care o propun. Dezintegrarea lumii occidentale şi dezacordurile din spaţiul euro-atlantic, determinate sau nu de criza economică, afectează ţesătura fină a unui model civilizaţional consacrat, performant, căruia cel puţin naţiunile componente dacă nu umanitatea în ansamblu îi datorează modernitatea, povestea de succes a capitalismului şi dezvoltarea economico-socială fără precedent în istorie, precum şi valorile democraţiei liberale. Nici nu contează, în fond, care din cele două componente ale binomului lumii occidentale are mai mare nevoie de cealaltă (în opinia mea, totuşi, Europa are mai mare nevoie de America decât are America de Europa, dar nu acesta este aspectul cel mai important al analizei) ci sensul general în care avansează discuţiile pe cele două continente şi perspectiva relaţiei transatlantice, pe termen mediu şi lung.

Strategic vorbind, lumea multipolară de astăzi este structurată şi condusă de trei mari centri de putere economică, politico-militară şi influenţă culturală, care „fac agenda” la nivel global: Statele Unite, Uniunea Europeană şi China, la care se adaugă, pe un al doilea cerc de influenţă strategică, Rusia, ca fostă superputere politico-militară şi totodată membru permanent al Consiliului de Securitate, economiile emergente (India, Brazilia etc.), puterile regionale (de exemplu, Turcia) sau economiile dezvoltate dar nu dintre cele de pe podium, precum Japonia, Coreea de Sud, Australia, Israel.

Dacă ne uităm cu atenţie la caracteristicile atât de diverse, distincte şi bine conturate ale acestor poli de putere, observăm că, totuşi, cele mai mari compatibilităţi de valori, instituţii şi politici publice le găsim între Statele Unite şi Uniunea Europeană. Atât Europa cât şi America n-ar trebui să uite niciodată importanta moştenire comună a liberalismului, iluminismului şi modernităţii, consolidată în a doua jumătate a secolului XX de excelenta prestaţie comună, politico-economică, strategică şi culturală, din timpul Războiului Rece. Alianţa democraţiilor occidentale a învins Uniunea Sovietică şi regimurile socialiste satelite tocmai prin uriaşa credibilitate şi atractivitate a modelului de viaţă oferit cetăţenilor spaţiului euro-atlantic, în contrast cu frustrările şi deprimarea populaţiei din Estul Europei. Nici China, nici Rusia nu împărtăşesc valorile şi spiritul democraţiilor liberale şi sunt, explicit sau discret, ostile civilizaţiei occidentale.

În prezent, cei trei giganţi din primul cerc de putere furnizează împreună peste 50% din produsul intern brut al lumii şi deţin aproape 60% din forţa militară de pe planetă. Dacă astăzi China este a doua mare economie a lumii, predicţiile pentru anii următori arată că întâietatea va fi disputată aprig de Statele Unite şi China iar Uniunea Europeană nu poate aspira la mai mult decât poziţia a treia ca pondere globală de putere şi influenţă economică, politică sau strategică pe scena lumii, având şi dezavantajul de a fi singurul mare actor global lipsit de hard power (ca Uniune, nu neapărat ca state naţionale componente) precum şi de o voce comună articulată, promptă şi eficace în politica externă şi de securitate. Strict din acest punct de vedere, tradiţiile naţionale divergente şi diversitatea intereselor statelor membre nu mai reprezintă neapărat atu-uri ale Uniunii Europene, ca în dezbaterea culturală, ci mai degrabă limitări în zona de acţiune politică şi vulnerabilităţi riscante, greu de depăşit.

Dacă Uniunea Europeană are doar vecinătatea nord-atlantică sigură iar vecinătăţile estice, respectiv sudice destul de problematice, aflate fie în istorice „zone tampon” (Estul Europei) fie cu potenţial conflictual ridicat (Nordul Africii), Statele Unite au avantajul de a fi deopotrivă o putere cu vocaţie atlantică dar şi o putere pacifică (deci îşi pot alege şi schimba oricând perspectiva de abordare a accentelor şi mizelor, dinspre Atlantic spre Pacific sau invers), fără ameninţări teritoriale sau de proximitate în sens clasic, cu foarte largi deschideri geopolitice, cu dimensiuni şi resurse colosale. America de Nord este în sine un continent autentic, „aerisit”, foarte bine poziţionat, din care se poate privi detaşat lumea în toate direcţiile, în timp ce strategii şcolii realiste văd Uniunea Europeană doar ca pe o mică şi înghesuită parte a peninsulei marelui continent al Eurasiei, dependentă de resursele de hidrocarburi ale Rusiei şi Asiei în general. Unghiurile, perspectivele, proporţiile, resursele şi proximităţile diferă aşadar considerabil.

Bun, europenii au aflat acum că agenţia de securitate americană N.S.A. a ascultat telefoanele liderilor politici aliaţi. „Să le fie ruşine americanilor”, vibrează comentatorii anti-americani şi popoarele europene scandalizate la aflarea veştii explozive comunicate de presa germană (pe surse de la Moscova, de la amicul Snowden?), urât lucru, fără îndoială, trebuie să spunem cu toţii, principiali, dar oare este stupoarea chiar atât de mare? Sunt chiar atât de surprinşi europenii de interceptări? Erau atât de siguri de telefoanele şi sistemele lor de protecţie? Nu s-au gândit niciodată la aşa ceva? Nimeni nu ascultă pe nimeni „fără mandat judecătoresc” în Europa? Nimeni n-are nicio curiozitate strategică la Berlin, Londra sau Paris? Decizii globale, direcţii de investiţii, detalii din negocieri, noutăţi de ultim moment, bârfe, câte-o mică escapadă de lider politic, care l-ar face mai vulnerabil în campanii, deci pe care nu se poate miza? Străine sunt toate aceste curiozităţi şi interese americane pe bătrânul continent sau capacitatea tehnică e mai mică?

Dacă ar putea, tehnologic vorbind, să intercepteze la rândul lor, oare niciun ofiţer de informaţii german, francez sau britanic mai jucăuş nu şi-ar pune căştile din când în când să afle ce mai zic Barack şi Michelle, sau ce mai puneau la cale năbădăioşii George Jr. şi Condoleezza în anii complicaţi ai războiului din Irak ori la debutul crizei financiare, sau să ştie cu o zi mai repede ce tactică de negocieri vor avea partenerii la discuţiile economice despre zona de liber schimb? Aşa puritani suntem aici, în Europa? Nu cumva este o veste care dă peste cap inclusiv serviciile de contrainformaţii europene şi face praf sistemele de protecţie a demnitarilor, pe care s-au plătit sume mari de Euro din banii contribuabililor? Nu cumva are consecinţe financiare şi în domeniul contractelor IT, de sisteme de securitate? Cine mai cumpără sistemul de protecţie al Angelei Merkel? Deranjul e mare pe toate palierele instituţionale iar scandalul nu convine nici americanilor, dar nici europenilor. Dar oare cui convine?

Primii apar în ochii lumii ca „marii curioşi” detestabili ai politicii internaţionale, ceilalţi ca naivii care au o protecţie de doi bani şi tehnologii rămase în urmă, care pot fi penetrate. Dar şi unii, şi alţii, se arată acum lumii în întreaga lor ipocrizie, spre satisfacţia maximă a lui Putin şi a Chinei, acuzaţi decenii la rând de spionaj economic şi militar. Cine, voi vorbiţi, care vă interceptaţi prietenii la cel mai înalt nivel?, vor putea spune ani la rând chinezii şi ruşii, ori de câte ori va fi vorba de noi dosare de spionaj cibernetic şi furt de tehnologie.

Acum, dacă tot am aflat ceva extraordinar, că nici americanii nu sunt perfecţi nici tehnologiile de protecţie informatică infailibile, să vedem totuşi ce avem de ales, cu cine mergem mai departe. Paradoxal, ieşirea din ipocrizie dă şansa Europei şi Americii să se reevaluze reciproc, cu bune şi cu rele, să privească atent la est şi la vest, la nord şi la sud, să-şi cântărească interesele şi riscurile rupturii, şi să dea rapid răspunsul la întrebarea dacă există alternativă mai bună la ordinea occidentală instituită după al doilea război mondial. Cu cască sau fără cască.