vineri, martie 29, 2024

Evoluţionism, teologie, credinţă. Câteva clarificări, câteva impasuri

A trecut mai bine de un secol şi jumătate de când Charles Darwin dăruia umanităţii una dintre cele mai influente şi mai teribile cărţi din câte se vor fi scris vreodată. Originea speciilor avea să nască imediat controverse (vezi disputa cu episcopul Samuel Wilberforce[1], care a avut loc la câteva luni după publicarea cărţii), iar ele nu s-au oprit până astăzi. Darwinismul continuă să fie înţeles drept un portstindard al ateismului de o serie diversă de intelectuali publici (în special de cei din sfera “noului ateism”, printre care mulţi biologi precum R. Dawkins, E. O. Wilson sau Jerry Coyne). Darwin însuşi pare să fi asimilat treptat şi cu enorme dificultăţi imaginea unei lumi bazate pe selecţie naturală, devenind, dintr-un teist cuminte şi puţin interesat de metafizică, un suflet chinuit oscilând între puseuri ateiste şi melancolie agnostică. Iată ce îi scria biologului american Asa Gray, la 22 mai 1860:

“Cu privire la perspeciva teologică a întrebării; acesta este întotdeauna un subiect dureros pentru mine. – Sunt uimit –  N-am avut nici o intenţie să scriu la modul ateist. Dar recunosc că nu pot vedea la fel de clar ca alţii, şi cum mi-aş dori să pot, dovada unui proiect de creaţie şi binefacere sub toate aspectele care ne interesează. Mi se pare că există prea multă nenorocire în lume. Mi-e imposibil să cred că un Dumnezeu binefăcător şi omnipotent ar fi creat intenţionat ihenumonidele cu intenţia expresă ca ele să se hrănească din corpurile omizilor vii, sau ar fi lăsat ca pisica să se joace cu şoarecii.”[2]

Stupefacţia sa era mai veche. Deja, în schiţa pe care o realizează încă din 1842 Originii speciilor, Darwin scrie:

“Este denigrator să spui că Creatorul a nenumărate sisteme ale lumii ar fi trebuit să-i creeze pe toţi acei paraziţi târâtori şi viermi lipicioşi care mişună în fiecare zi pe uscatul şi în apele acestui glob. Încetăm să ne minunăm, oricât de mult am deplânge asta, că un grup de animale trebuie să fi fost create pentru a-şi depune ouăle în măruntaiele şi carnea altora, că anumite organisme trebuie să găsească plăcere în cruzime…”.[3]

Am putea înmulţi semnificativ citările de acest tip, dar acestea sunt, cred, suficiente şi lămuritoare. Înţelegerea semnificaţiei propriei descoperiri a produs, în Darwin însuşi, un şoc psihologic fără precedent, o tulburare care avea să fie întreaga viaţă o sursă constantă de suferinţă şi inadecvare. Chiar şi agnosticismul său târziu se aseamănă mai mult cu abandonul stoic al unui om care vrea să atenueze o măcinare dureroasă, mai degrabă decât cu o reconciliere cu divinul:

“Nu pot pretinde să aduc nici cea mai mică lumină în probleme atât de obscure. Misterul începutului tuturor lucrurilor nu poate rezolvat de noi şi, în ceea ce mă priveşte, trebuie să mă mulţumesc a rămâne agnostic.”[4]

Noua teorie a evoluţiei prin selecţie naturală conţinea un potenţial subversiv şi disruptiv special. Desigur, acesta poate fi argumentat mult mai temeinic printr-o parcurgere a bibliografiei filosofic-polemice decât anecdoctic. Acest lucru ar exceda însă cu mult posibilităţile puse la dispoziţie de spaţiul unui articol, la fel şi intenţiile mele. Astfel, încă de la finalul secolului al-XIX-lea, darwinismul livrează un pachet de argumente care vor folosi din plin ateismului contemporan. Majoritatea acestor argumente atacă şi corodează în special orizontul psihologic de aşteptări ale teistului. Nici un om rezonabil nu mai poate susţine o argumentaţie teistă, bazată pe pretenţia descifrării în natură a intenţiilor şi activităţii unui Creator înzestrat cu psihism, voinţă şi mai ales cu bunăvoinţă. Filosoful Philip Kitcher a sintetizat admirabil aceste argumente în lucrarea sa, Living with Darwin. Evolution, Design and the Future of Faith[5]:

i) cantitatea enormă de suferinţă pe care ne-a arată o lume evoluţionistă. Desigur, oamenii au fost dintotdeauna tulburaţi de prezenţa răului şi a suferinţei în jurul lor, însa darwinismul revelează suferinţa drept lege a lumii vii, mărind incomensurabil scara la care o percepem;

ii) implauzibilitatea parcursului vieţii (“De-a lungul a milioane de ani, miliarde de animale suportă cantităţi uriaşe de durere pentru ca, după un vast număr de extincţii ale speciilor, pe una dintre rămurelele arborelui evolutiv, să apară o specie cu acele caracteristici speciale care o vor face demnă de adularea unui creator”);

iii) implauzibilitatea modului de operare al Creatorului ( „a accepta că fiecare specie a fost creată în mod individual folosindu-se vestigiile speciilor anterioare, cu toate rebuturile care s-au acumulat de-a lungul istoriei vieţii, înseamnă a accepta şi faptul că Dumnezeu lucrează în feluri absolut capricioase”);

iv) implauzibilitatea providenţialismului (“O istorie dominată de selecţia naturală este extrem de greu de înţeles în termenii providenţei. Mutaţiile apar fără vreo direcţie prestabilită, iar unele servesc nevoilor organismului – dar marea lor majoritate se dovedeşte dăunătoare în cel mai înalt grad”;

v) în ciuda faptului că s-a argumentat adesea că este nevoie de moarte şi păcat pentru a garanta libertatea umană, se puteau imagina multe alte parcursuri care să nu fi presupus o asemenea cantitate disporpoţionată de suferinţă;

vi) colapsul logic: dacă suferinţa este necesară pentru mântuire, atunci cei ce nu au suferit nu se vor mântui, iar dacă nu este necesară, atunci orice suferinţă inutilă este imorală conform oricărui concept rezonabil al dreptăţii;

vii) lipsa întemeierii logice: acest tablou nu poate fi justificat prin invocarea caracterului incomprehensibil al acţiunii divine, pentru că acceptarea unei astfel de premise ar duce la un relativism total şi la un scepticism absolut:

“Această strategie de retragere (a intenţiilor lui Dumnezeu în spatele unui văl insondabil n.m., D.C.) are însă un preţ…. Dacă suntem pregătiţi să tratăm divinul ca fiind în mod fundamental  misterios şi incomprehensibil, de ce să ne oprim aici? De ce să nu mergem mai departe? Am putea spune că toate dovezile unei descedenţe comune sunt înşelătoare, că speciile au fost create recent împreună cu ceea ce par a fi vestigii ale unor foste organe şi structuri, cantităţi uriaşe de gunoi genomic şi că există motive insondabile ale Creatorului pentru a proceda aşa… Apelul la “mister” este întotdeauna la îndemână, dar reprezintă de-a pururi o abdicare de la spiritul cercetării.”[6]

Toate acestea sunt argumente puternice, care pot produce multiple efecte, chiar dacă nu atât de extinse pe cât speră cei care le avansează. Cum este posibil să scape credinţa neatinsă după o asemenea şarjă? Răspunsul este că nu scapă. Dar nici nu sucombă. Desigur, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, fronturile -deschise de iluminism- pe care se lupta împotriva teologiei tradiţionale, erau  multiple (filosofic, cosmologic, filologic, cel al criticii istorice şamd). Şi, cu toate acestea, pentru a folosi expresia lui Jacob Taubes, “ceea ce părea imposibil la sfârşitul secolului XIX s-a întâmplat: teologia ca ştiinţă continuă să existe.”[7] Cum este posibil acest lucru?

Vom remarca pentru început faptul că niciunul dintre aceste argumente nu susţine că, în urma revelaţiilor evoluţioniste, susţinerea unui crez teist n-ar mai fi posibilă. Ea este însă considerată nerezonabilă. Trăim într-o lume care nu prezintă nici un semn vizibil al prezenţei sau intervenţiei unui creator binevoitor. Devine, evident, rezonabil şi sustenabil să renunţăm la ideea că el ar exista şi să adoptăm teza mai probabilă că nu există un astfel de creator. Această plasare a argumentului în zona implauzibilităţii psihologice este dură, neiertătoare şi poate produce ravagii în conştiinţele credincioşilor dispuşi să le examineze serios. Este probabil motivul pentru care, în ciuda resurselor teologice remarcabile disponibile pentru apărare şi contraatac, toate teismele au rămas profund anxioase în faţa revelaţiilor evoluţioniste. Până la urmă, credinţa este, cel puţin în parte, un fapt psihologic, după cum arată unii dintre cei mai profunzi teologi contemporani.[8] Însă, din motive structurale, o credinţă sau, în sens mai larg, o religie (mai ales cea creştină) nu pot fi abandonate în baza unor apeluri la rezonabilitate. Pentru că, mai profundă decât majoritatea criticilor ei, teologia şi-a pus de mult problema rezonabilităţii rezonabilului. Prin chiar ceea ce îl defineşte în mod specific, actul de credinţă presupune un raport problematic şi tensionat cu “evidenţa raţională”. Nu e nimic raţional în acceptarea ideii că un zelot evreu oarecare de acum două milenii, născut şi mort în pământul Palestinei, este chiar Dumnezeu. Un astfel de lucru este pur şi simplu nerezonabil, dar cine se aşteaptă ca un Dumnezeu să fie rezonabil şi să nu exceadă cadrele aşteptărilor noastre? Karl Löwith exprimă acest lucru cu maximă claritate: „Înţelegerea creştină a istoriei şi a timpului nu e o chestiune ce ţine de demonstrarea teoretică, ci o preocupare a credinţei, căci numai prin credinţă putem „şti” faptul că trecutul ultim şi viitorul ultim, primele şi ultimele lucruri, converg în şi sunt reprezentate de Isus Cristos ca mântuitor… Pentru raţiunea naturală a unui istoric empirist, faptul că fericirea noastră eternă şi izbăvirea eternei creaţii ar depinde de un episod care s-a întâmplat să se fi petrecut acum două mii de ani în Palestina nu poate fi decât incredibil…. Dacă creştinii moderni nu simt că pretenţia universală a unei astfel de particularităţi, că un „odată” temporal pretinzând a fi „pentru totdeauna” reprezintă un scandalon, aceasta se datorează numai unei lipse de imaginaţie şi a obişnuitei confuzii între credinţa în Cristos şi religia creştină în general.” [9] Aşadar, credinţa îşi afirmă caracterul radical în raport cu pretenţia rezonabilă tocmai prin aceea că pune în discuţie rezonabilitatea rezonabilului, arătând, fie şi indirect, abisul (Ab-grund, ar spune Heidegger) care se cască sub orice act al raţiunii. Ceea ce nu înseamnă că lezarea simţului rezonabil al omului obişnuit nu rămâne unul dintre cele mai eficiente, dacă nu cel mai eficient, mijloc de pierdere a credinţei.

Pentru a înţelege mai bine imunitatea parţială a teologiei  în raport cu revelaţiile despre natură care ni se livrează neîncetat, va trebui să privim lucrurile mai îndeaproape. Desigur, aceste motive sunt structurale[10], însă deocamdată nu am spus mare lucru. Pentru a aproxima mai bine problema, va trebui să ne plasăm în mijlocul luxurianţei fenomenelor. Ca să nu extindem discuţia mai mult decât ar fi omeneşte posibil de susţinut, mă vor referi strict la cazul creştinismului. Ceea ce izbeşte privirea istoric-survolantă este diversitatea formelor de manifestare, simţire şi gândire adunate sub pălăria creştinismului. Ce legătură există între isihasm şi exuberanţa bussiness a neoprotestanţilor contemporani? Dar între mica sectă adventistă evreiască imediat după moartea lui Hristos şi fastul împăraţilor bizantini? Ce legătură există între prelaţii care-l sfătuiau pe regele Carol al V-lea cu privire la noii săi supuşi americani şi vânzătorii ambulanţi de Biblii de pe străzile marilor oraşe americane? Între fervoarea conchistadorilor, care îmbina mercantilul cu pietatea, şi tehnofobia mediilor fundamentaliste de azi? Dar între militantismul drepturilor femeilor (presupus ca întemeiat de creştinism)  şi apoftgemele lui Tertulian cu privire la femeile ca tentaţii trimise de diavol, ce legătură între reţetele medievale pentru evitarea tentaţiei masturbării prin rugăciune şi pietatea agresivă şi inflamată a unei părţi semnificative din republicanii americani? Dar între mişcările mistico-politice de tipul legionarismului şi circulaţia icoanelor digitale cu urări de sănătate pe Facebook? Putem decela un miez creştin nenegociabil în diversitatea manifestărilor istorice, în raport cu care să măsurăm devianţa de la dreapta credinţă? Sau avem mai degrabă de-a face cu un grup de asemănări de familie făcut posibil printr-o ramificare continuă şi multinivelară a unui set iniţial de practici, idei şi concepte?

Presupoziţia mea hermeneutică susţine că este imposibil să dai seamă de varietatea luxuriantă a manifestărilor adunate sub numele de creştinism altfel decât într-o logică a reţelei şi a proliferării cartografice.

Astfel, creştinismul este mai întâi un patos, un miez de sensibilitate care dobândeşte semnificaţie prin stabilirea unui cadru conceptual teologic originar, un cadru care va fi extins în epocile următoare. Psihologii ştiu de multă vreme că un afect există socialmente doar atunci când este preluat într-o matrice conceptuală şi culturală care să-l facă inteligibil şi comunicabil. Copilul care cade pentru prima oară caută din priviri, în ochii părintelui, semnificaţia lucrului care tocmai i s-a întâmplat. Pavel este omul care a iniţiat reţeaua conceptuală (memetică) creştină  cunoscută sub numele de teologie, dând semnificaţie miezului de excitaţie afectivă originară. Dacă acceptăm ipoteza formei reţelare a teologiei va trebui să determinăm pe scurt şi caracteristicile unei reţele conceptuale. Orice reţea memetică/conceptuală vie îmbracă un miez patetic, un anumit sentiment al lumii şi are drept sarcină fundamentală reinterpretarea simbolurilor iniţiale în lumina noilor „fapte” ale naturii:

„Teologia remodelează orizontul omului, interpretându-i situarea în termenii simbolurilor canonice şi acţionează simultan ca o forţă conservatoare şi catalizatoare. Ca apologetică, ea încearcă să conserve simbolurile originare, însă, prin transferarea simbolurilor canonului într-o situaţie schimbată, teolgia funcţionează drept catalizator în naşterea unui nou simbolism. Prin urmare, sarcina teologiei poate fi descrisă ca o dialectică a „perseverării în schimbare”. Echilibrul între simbol şi situaţie este arareori atins şi niciodată altfel decât temporar. În cursul interpretării teologice, simbolurile îşi au propriul ciclu de viaţă şi mor atunci când teologia nu le mai poate traduce în situaţia temporală.”[11]

Astfel, sarcina şi obligaţia oricărei reţele teologice este aceea de a acoperi simbolic întreg câmpul realităţii. O schimbare de optică asupra realităţii poate fi arareori fatală unui sistem teologic, dar o extindere a realităţii factuale dincolo de posibilităţile reţelei teologice poate produce crize profunde. La fel şi proliferarea de idei eretice. O spune plastic şi convingător G.K. Chesterton:

„E o problemă de un singur inch, însă un inch poate fi totul când e vorba de echilibru. Biserica nu-şi poate îngădui să se abată nici cât firul de păr de la anumite lucruri, dacă vrea să continue experimentul său uriaş şi indrăzneţ de echilibru iregular. E destul să laşi să slăbească o singură idee şi alta va creşte în forţă. Nu o turmă de oi mâna ciobanul creştin, ci o cireadă de tauri şi tigri, de idealuri teribile şi doctrine devoratoare, fiecare dintre ele destul de puternică încât să se prefacă într-o falsă religie şi să pustiască lumea. Să ne amintim că Biserica s-a ivit anume pentru idei primejdioase. E o îmblânzitoare de lei. Ideea naşterii din duhul sfânt, cea a morţii unei fiinţe divine, a iertării păcatelor şi a împlinirii profeţiilor sunt idei care, oricine poate vedea, n-au nevoie decât de o atingere pentru a se preface în ceva blasfemic şi feroce.”[12]

Acelaşi Chesterton spunea că dogmele sunt fixe, dar că ele delimitează un teren de joc. Jocul suportă cele mai teribile lucruri şi cea mai deconcertantă diversitate. Criza cea mai profundă a unei teologii derivă, însă, din extinderea nepermisă a terenului de joc.[13] Am dus deja prea departe această analiză. Esenţial pentru scopul articolului de faţă este să înţelegem că aflarea unor fapte noi despre lume, schimbarea de optică asupra naturii sau reînvierea unor vechi intuiţii nu pot în principiu anula sau „infirma” o teologie, o doctrină religioasă şi nici nu deermină in mod necesar abandonarea credinţei.

Asta nu înseamnă că noile posibilităţi în cunoaşterea naturii, apariţia unei noi cosmologii, învierea unor căi alternative ale locuirii în lume, hrănirea unor alte moduri de a simţi şi crearea unor „înţelepciuni” alternative nu pot lasă cicatrice adânci sistemelor teologice ale religiilor încă vii. Relevarea unei lumi „evoluţioniste” face parte din proiectul (neo)iluminist al unei descrieri complet imanente a naturii şi este, prin aceasta, un fenomen pe deplin modern. Intrarea în modernitate, cu tot ceea ce implică această mutaţie culturală majoră, nu înseamnă numai începerea unui travaliu de jos în sus a cercetării naturii care va livra mereu ameninţări teologiei. Înseamnă deopotrivă a lansa alternative spirituale viabile, cum este, de pildă, cea seculară.[14] Impunerea imaginii darwiniste a realităţii este numai una dintre direcţiile intelectuale ale unei revoluţii culturale care a început cu revoluţia copernicană şi care a dus la moartea cosmologiei medievale. Acest lucru demonstrează pe deplin teza susţinută mai sus. Moartea cosmologiei ierarhice care dominase Evul Mediu şi care oferise, prin doctrina analogiei, nenumărate posibilităţi teologiei, n-a dus totuşi la o prăbuşire a întregului edificiu teologic, aşa cum visaseră iluminiştii. Dacă este să-l credem pe Jacob Taubes, această schimbare de paradigmă fusese pregătită de mult, la fel ca şi instrumentarul conceptual al ştiinţei moderne, în sânul creştinismului (de pildă, prin teologia subversivă a lui Ioachim din Fiore). Cosmosul ptolemaic era ierarhic, în care ceea ce era sus avea o superioritate de fond în raport cu ceea ce era de jos, sublunarul era menit să imite supralunarul, iar biserica avea rolul fundamental de a asigura, prin liturghie, corespondenţa între cele două regiuni ale cosmosului şi ale fiinţei. Lumea medievală este o lume inteligibilă, ierarhică, raţională. În Evul Mediu, „principiul analogiei exprima corespondenţa fundamentală între dedesubt şi deasupra, cer şi pământ, natural şi supranatural.”[15] Copernicanismul va aplica o lovitură letală acestei poziţionări, deschizând totodată posibiltăţi noi pentru teologie (de exemplu, protestantismul va ataca rolul bisericii catolice prezumat de principiul analogiei). De asemenea, anumite căi teologice vor fi închise, probabil definitiv.: „În universul copernican, pământul nu mai „reflectă” perfecţiunea cerească. Axa verticală se prăbuşeşte, iar dedesubt şi deasupra nu mai pot fi distinse cu adevărat. Această situaţie se află la rădăcina teologiei şi metafizicii moderne.”[16] Odată cu intrarea în modernitate, un întreg model cosmologic se prăbuşeşte. Este cel pe care Rémi Brague îl numeşte „modelul standard”.[17]

Ce se petrece, aşadar, în zorii lumii moderne? Simplu spus, în termenii lui Brague,” o schimbare cosmografică de proporţii”. Aceasta va antrena, la rândul ei, noi reprezentări de ansamblu ale lumii, o nouă sensibilitate şi revenirea în forţă a unor modele uitate sau dormitânde. Lărgirea cosmosului prin folosirea telescoapelor, dar şi a raţionamentului (Tycho Brahe a stabilit, în 1577 că toate cometele se deplasau pe orbite exterioare lunii), dublată de o creştere în adâncime a privirii ce deschide dimensiunea microscopică, a produs o reconfigurare de proporţii a sentimentului şi tabloului lumii. Moartea cosmosului este dublată de moartea cerului, omul devine o simplă variaţiune pe o scală infinită, lumea însăşi devine amorală şi im-pertinentă din punct de vedere moral, violenţa este vădită ca naturală şi inconturnabilă. Revin, de asemenea, viziunile alternative: gnoza, epicureismul şamd. În toate privinţele, asistăm la o „pierdere de lume”.  După revoluţia care începe modernitatea, „lumea nu mai poate fi obiectul unei experienţe, ci doar al unei gândiri.” Faptul că teologia poate pierde serviciile unui întreg model cosmologic fără a sucomba probează cele pe care le-am susţinut mai sus. Teologia post-copernicană nu mai poate reveni la analogia bazată pe un model ierarhic al universului, deşi nostalgia acestui model continuă să existe în poziţionări teoretice contemporane, cum sunt,de pildă, cele de tipul intelligent design. Teologia post-copernicană devine dialectică, filosofică şi istorică. Paradoxal, teologia rasăriteană, care n-a avut niciodată un model analogic atât de intens valorizat precum cea catolică, constată că are de spus nesperat de mult lumii contemporane.

Am încercat în acest (poate prea lung) articol să aproximez câteva dintre complexităţile relaţiei dintre biologia evoluţionistă – pe care am înţeles-o ca parte din proiectul ştiinţific de explicare şi descriere a naturii – şi teologie, respectiv credinţele religioase (în special cea creştină). Ceea ce ne arată despre om teoriile evoluţiei este perfect compatibil cu imaginea modernă a unei naturi indiferente şi  a unei cosmografii care nu mai are nici o implicaţie etică sau teologică. Dumnezeu este imposibil de identificat în tabloul naturii, interioritatea omului a devenit spaţiul lui predilect, ca să nu spun unic, de manifestare. După cum spune Brague, „cerul este iremediabil pierdut pentru teologie”. [18] Aş spune că şi pământul. Asta, după cum am văzut, nu lasă neatinsă teologia, dar nici nu îi aplică o lovitură fatală. Suntem încă departe de „sfârşitul credinţei”. Privind lucrurile în acest fel, putem aprecia că atât poziţiile de tip „new atheism” (Dawkins, Coyne, Wilson etc), cât şi cele de tip NOMA sunt subcomplexe, parţiale şi, poate, superficiale. Desigur, nu vreau să spun prin asta că ştiinţa modernă nu are un potenţial civilizator uriaş. Sau că ştiinţa este condamnată iremediabil să rămână strict ştiinţifică.

Ce se poate spune despre viitorul credinţei? Aş plasa mai degrabă dificultăţile teologiei contemporane în zona producerii de tehnologie, care este un livrator efectiv de realitate ce riscă să extindă terenul de joc al omenirii dincolo de gardurile împrejumuitoare ale dogmelor religioase. Pe fondul avansului secularismului, au loc deconcertante reorientări spontane ale spiritului religios. Puzderia de religii consumiste, naturiste, umaniste stă mărturie. Reacţia inversă, dar simetrică, este fundamentalizarea în jurul vechilor credinţe, ale căror posibilităţi originare sunt reaccesate compulsiv. Secularizarea produce o eliberare şi o deteritorializare a impulsului religios care este periculoasă, tocmai pentru că este anarhică. Urmând până la capăt calea creştină a căutării adevărului, descoperim, în zorii noului mileniu, că adevărul nu poate fi integrat total într-o soluţie globală a convieţuirii. Pe de altă parte, dacă viitorul credinţelor va depinde tot mai mult de livrarea de mesaje identitare într-un ritm tot mai alert, asta va duce la polarizare şi la prăbuşirea a ceea ce era resimţit în trecut ca spaţiu comun al dialogului.

Rămâne de văzut dacă potenţialul religios nomad, eliberat în lumea de azi, poate fi prins şi în alte proiecte globale decât cel creştin şi dacă el va putea, în cadrul unor proiecte istorice alternative, să fie asociat cu forme de noi  de raportare la lume şi cu noi (sau mai vechi, dar uitate) moduri de a simţi. Rămâne de văzut dacă ştiinţa are forţa de a întemeia un umanism respectabil, dacă are forţa de a insufla pe scară largă un sentiment al lumii şi al locului nostru în univers, care să fie organizat în cadrul unor poziţii seculare coerente. Viitorul va trebui să dea la iveală noi modalităţi de administrare a iluziei în interiorul spaţiului politic. Şi, pentru prima oară în istorie, o metodă a convieţuirii în spaţiul care nu (mai) admite nici o ficţiune comună. Nici măcar aceea că putem convieţui respectându-ne reciproc ficţiunile.

Desigur, toate aceste meditaţii sunt irelevante pentru omul care crede. Pentru el, credinţa face cât toate faptele.

NOTE______________


[1] http://darwinday.org/educate/oxforddebate/

[2] Scrisoare către Asa Gray, 22 mai 1860, , citat în Jerry Coyne, Credinţă vs. ştiinţă, Litera, Bucureşti, 2016. trad. Carmen Iulia Bourceanu, p. 123. Scrisoarea poate fi găsită integral la Darwin Correspondence Project (scr. nr. 2814): http:// www.darwinproject.ac.uk

[3] Citat în Autobiografia lui Charles Darwin urmată de Fragmente din călătoria unui naturalist în jurul lumii, Humanitas, Bucureşti, Humanitas, 2017, trad. I.M. Voiculescu, Andrei Bontaş şi Ancuţa Bontaş, p. 26, traducerea fragmentului îi aparţine lui Mircea Flonta.

[4] Ch. Darwin, Autobiografia, citat în Mircea Flonta, Darwin şi după Darwin. Studii de filozofie a biologiei, Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 210

[5] Philip Kitcher, Living with Darwin. Evolution, Design and the Future of Faith, Oxford University Press, Oxford, pp. 123-131

[6] Puteţi vedea o expunere similară în Jerry Coyne, Ştiinţă vs credinţă, ed. cit., pp. 171-202, de exemplu.

[7] Jacob Taubes, Teologia după revoluţia copernicană, Tact, Cluj-Napoca, 2009, trad. Andrei State şi George State, p. 75

[8] Vezi, de exemplu, Paul Tillich, Dinamica credinţei, Heralad, Bucureşti, 2007, trad. Sorin Avram Vârtop, p. 23: “Credinţa ca preocupare ultimă este un act al personalităţii totale. Se petrece în centrul vieţii personale şi include toate elementele acesteia. Credinţa este cel mai centrat act al minţii umane. Nu este o mişcare a unei părţi speciale sau a unei funcţii speciale a fiinţei totale a omului. Acestea sunt toate unite în actul credinţei.”

[9]Karl Löwith, Istorie şi mântuire. Implicaţiile teologice ale filosofiei istoriei, Tact, Cluj-Napoca, 2010, trad. Alex Moldovan si George State, pp. 240-241. Vezi şi Jacob Taubes: “„Pavel vine şi spune: Iată-L pe Mesia! Oamenii trebuie să ştie deja că el a murit pe cruce. Căci s-a vorbit despre asta, i-o moarte de ocară. Fiul lui David atârnă aici pe cruce… Aceasta răstoarnă total şi groaznic valorile gândirii romane şi evreieşti. Sigur că asta n-a prins, imediat, la toţi, dar se pare că a aprins, totuşi, o scânteie. Credinţa în acest fiu hulit al lui David devine un echivalent pentru toate – ca să vorbim paulinic – faptele. Această credinţă este mai importantă decât toate faptele”, în Jacob Taubes, Teologia politică a lui Pavel, Tact, Cluj-Napoca, 2011, p. 21.

[10] O interesantă, dar nu foarte prietenoasă cu cititorul nespecialist, abordare structuralistă a chestiunii propune cercetătorul Virgil Alexandru Iordache aici: https://www.contributors.ro/cultura/despre-lipsa-de-legatura-a-teoriei-evolu%C8%9Biei-biologice-cu-teologia/

[11] Jacob Taubes, Teologia după revoluţia…., p. 54

[12] G.K. Chesterton, Ortodoxia sau dreapta credinţă, Paralela 45, Piteşti, 2002,  trad. Irina Petraş, p. 82

[13] Ideea teologiei ca proces interpretativ bazat pe cadre dogmatice fixe şi resemnificare de simboluri apare şi la alţi filosofi ai religiei, ca de exemplu la egiptologul Jan Assmann: “From Moses to Akhenaten. Ancient Egypt and Religious Change, AUC Press, Cairo, 2014, p. 48: “Since religion is normally about permanence and the exclusion of change, the argumentative expenditure of legitimizing the new over against the old is particularly high. This may possibly be the origin of theology.”

[14] Am detaliat felul în care înţeleg umanismul secular aici: https://www.contributors.ro/cultura/%E2%80%9Cbonobo-si-ateul%E2%80%9D-cateva-ganduri-despre-umanism/

[15] Jacob Taubes, Teologia după revoluţia…, p. 24

[16] ibidem, p. 25

[17] Rémi Brague, Înţelepciunea lumii. Istoria experienţei umane a universului, Tact, Cluj-Napoca, 2012, trad. Cornelia Dumitru. Vezi şi https://bookhub.ro/recenzie-intelepciunea-lumii-istoria-experientei-umane-a-universului-de-remi-brague/: “Dar ce este „viziunea standard”? Aceasta propune o „lume etajată”, asimetrică din punct de vedere axiologic, marcată de „o diferenţă de valoare în avantajul cerului”. Omul, condamnat să trăiască în lumea „sublunară” este „cel mai reuşit animal”, o fiinţă cu o poziţie intermediară între lumea sub- şi cea supralunară: „Ambiţiile omului antic şi medieval au, în accest fel, un aspect cosmic. Ele sunt stârnite şi, în acelaşi timp, îngrădite de locul ce îi este atribuit în ierarhia realităţilor fizice care compun cosmosul…. Da, omul este o stea pământeană (terrena stella) împresurată de un nor, iar steaua, la rându-i, este un om ceresc (celestis homo). Astfel, traiul pe pământ nu corespunde năzuinţei noastre celei mai profunde. Sfera ultimă ni s-ar potrivi mai bine.” De aici, nu mai este decât un pas pentru a trasa o formă de izomorfism între om şi lume şi a transforma omul într-un „microcosmos”. Desigur, tema este veche, dar numai în cadrul viziunii standard îşi dobândeşte deplina importanţă. Lumea nu este pasivă în aşteptarea imitaţiei, ea influenţează „ceea ce este jos”, „îl cheamă pe om, prin intermediul influenţelor, să se lase pătruuns de ea”. Într-un astfel de „cosmos etic”, în care lumea  este văzută ca find fundamental bună, răul nu poate fi decât excepţie şi temporară distorsiune. Este un cosmos deopotrivă înţeles şi trăit în care „a spune ce este omul înseamnă a-l aşeza într-o ordine spaţială, dinamică şi axiologică.”

[18] Desigur, teologia are soluţii în faţa acestei “tăceri a divinului”. Vezi, de exemplu, cartea aceluiaşi Rémi Brague, Dumnezeul creştinilor. Câteva clarificări, Deisis, Sibiu, 2017, trad. Maria-Cornelia Ică Jr, pp. 117-162

Distribuie acest articol

62 COMENTARII

  1. Nu a existat ” REGELE CHARLES al V-lea „, stimate Dle Castaian !
    Lasind la o parte anglicizarea aceasta oribila, o neglijenta de amator, sa preciez ca este desigur vorba de: Regele CARLOS I al Spaniei, ales apoi si IMPARAT al Sfintului Imperiu Roman de Natiune Germana , sub numele de CAROLUS ( CAROL, KAROL ) al 5-lea .
    Regele Charles al 5-lea a existat numai in Franta

    In alta ordine de idei, vorbiti despre ” abisul (Ab-grund, ar spune Heidegger) care se cască sub orice act al raţiunii” , dar nici macar nu atingeti, poate nu era loc de comentariu, desi cred ca este o scapare esentiala, actul rational care ar fi ” proiectarea inteligenta ” ( Intelligent Design ), actul de comportare rationala a ceeace este deasuora rariunii,

  2. Incitant subiectul!
    Câteva observații:
    Darwin nu s-a băgat la bătaie cu teologii și a fost, prin aceasta extrem de inspirat. Nici n-a vrut să tranșeze problema, nici s-o dreagă. De fapt, a tranșat-o, atunci când a zis că între oameni și animale nu este o diferență de natură ci de grad. Și ca fost seminarist, putea să lase o lucrare care să fie publicată postum, dacă voia o împăcare cu clerul – probabil că a fost împăcat cu Cel de sus. Darwin a fost extrem de inspirat că nu s-a prins în clinciuri ne-științifice: prin asta a dovedit că este om de știință și, din fericire pentru urmași, a contribuit în restul vieții la nașterea sau avansarea altor științe (statistica biologică, botanica etc.).
    R. Dawkins sau E.O. Wilson sunt atei, însă nu prea încap în categoria atei superficiali! În primul rând, oamenii au performat în știință și și-au permis să aibă păreri după o anumită experiență.
    Din nefericire pentru credincioși, chiar și în panteonul divinităților omenirii are loc un fel de evoluție. Dacâ vârsta medie a unei specii este evaluată pe la 5 milioane ani, cea a unei divinități este cam de 3000 ani. Nimeni nu mai sacrifică azi lui Isis, zeităților hitite sau mai știu eu cui.
    Trăim probabil, după cum scrieți, o perioadă „dintre”. Yuval Harari ne și dă numele viitoarei religii: Dataism, dar vom vedea (sau vor vedea cei care vor fi) …
    Nu știu dacă știința are forța de a întemeia un umanism respectabil, știu că știința a pus bazele trans-umanismului, care chiar e o problemă pentru religiei: învingerea morții!
    Trăim vremuri tulburi și trecem care cum poate prin ele: unii prin credință, alții închinându-ne la NBIC. Experiența de până acum arată că cei care au avut mai multă putere de a-i distruge pe alții au supraviețuit.

    PS: Darwin a dat în judecată pe un căruțaș pentru că-și bătea calul și pe un stăpân de câine care-și înfometa câinele. Oare de ce?

    • „Y H on Transhumanism and The Singularity” https://youtu.be/qc4v7AvqigU
      Un discurs in siajul lui Fukuyama, invitatie la „uneasiness”, avertizand asupra inexorabilei transgresari a umanului (Sapiens devenind Homo Deus!) prin impetuozitatea irepresibila a tehnologiei, cercetarii si experimentarii stiintifice in spiritul, oarecum secular religios, al asa numitului Proiect Gilgamesh, de imortalitate, un fel de nou Golem…

      Desigur religia crestina are in evanghelicul Donald Trump un suporter inept, recenta si atat de nediplomatica referire la Ierusalim, (Jerusalem Al Quds), fiind motivata de proiectul eschatologic parousiac, „the Second Coming of J Christ”, al crestinismului reformat.

      • A, teoriile conspiratiei despre Ierusalim. Am auzit, intotdeauna din mediile progresiste ca acuzatie la adresa odioasei „christian right”, niciodata de la cei acuzati ca le-ar sustine.

      • Sa ne amintim ca Donald Trump e, zice-se, presbiterian. Ei, bine, Presbiterian Church USA si-a retras investitiile pe care le detinea in Israel pe motive politice – BDS.

    • Dawkins este un biolog competent si un popularizator al stiintei remarcabil, dar filozofia ii este straina. Cam toti noii atei sunt certati cu acesta disciplina. Argumentul pe care il pune Dawkins in centrul criticii sale este cel mai prost argument din istoria occidentului.

  3. Argumentele lui Kitcher se bazeaza pe doua prezumtii subrede : a suferintei si a eficientei.

    Singura experienta a suferintei pe care o avem este aceea experimentata de Homo Sapiens. Nu stim cu adevarat daca animalele sufera sau nu. Sigur, ele experimenteaza durere, adica o reactie neurochimica absolut indispensabila pentru supravietuire si adaptare pentru orice organism. Dar cu ce drept extrapolam un termen incarcat cu valente morale dincolo de domeniul sau de aplicabilitate, al agentilor morali? Apoi, asa cum se admite, nu era nevoie de darwinism pentru a recunoaste si a dezbate problema durerii si a suferintei, si nu e clar de ce darwinismul o mareste incomensurabil.

    Singura experienta pe care o avem este a unui univers finit, cu resurse limitate. In el agentii sunt constransi sa opereze pe criteriul eficientei. In schimb, Dumnezeu nu este un agent in univers, ci inafara lui. Cand ne imaginam cum ar opera Dumnezeu, suntem in mod firesc tributarii unei gandiri ingineresti. Dar daca Dumnezeu nu este un inginer, ci un artist?

    • Eroare: nu extindem sfera AGENȚILOR morali!!! Animalele și tot ce-i în afara agentului moral sunt OBIECTE (evident, nu în sens de lucruri!) morale. Agentul moral are îndatoriri și responsabilități față de obiectul moral. This is ethics! Dacă așteptăm o justificare științifică a comportamentului nostru etic, înseamnă că nu e etică. Dacă așteptăm reciprocitate, adică dacă așteptăm ca obiectele etice non-umane să devină agenți morali, deființăm etica.
      Mai apoi, dacă animalele simt durere, dar nu suferă (psihic), e cam aberație, iertați-mă. Înseamnă că n-am avansat deloc de la Descartes iar neurobiologia, etologia etc. nici nu s-au născut.
      Proba comportamentului etic este în relație cu cei mai slabi. Nici măcar când avem de câștigat dintr-un astfel de comportament, nu înseamnă că ne manifestăm etic. (Deși „Ethics pay!”, dar într-un alt mod.)
      Nu știu unde e Dumnezeu: în lume sau în afara ei, deasupra noastră sau și-n ochii vițelului crescut într-o boxă în care nu poate să se-ntoarcă și iese doar pentru a deveni baby-beef, dacă este un artist sau un inginer al complexității și haosului, știu însă că ne îndepărtăm de etică (de judecata etică) și devenim tot mai imorali dintr-o grămadă de motive, la a cărei creștere contribuie atât știința cât și religiile diverse. Pare că în universul nostru finit nu mai există variante.

      • Cu riscul de a ma contrazice, citez din William Lane Craig:
        „I followed Murray in distinguishing three levels of pain awareness. The lowest level would simply be the reaction to noxious stimuli – the way an amoeba will recoil if poked with a needle. The second level of pain would be the kind of pain awareness that sentient life has – conscious animals who have mental states and who feel pain. The third level awareness would be an awareness that one is in a second-level awareness of pain – the awareness that I am myself in pain. And the evidence suggests that animals may not have the neural capacity for that third-level pain awareness apart from the higher primates, which are most like man, and if that’s the case then that would mean that the large majority of animals don’t suffer in the same way that humans suffer. Yes, they suffer, they have pain awareness, but it would be second-order pain awareness. They wouldn’t have the third-order pain awareness that I am myself in pain. And this is significant because I think that those who use animal pain to push the problem of evil tend to think of animals as being in this third-order sort of pain awareness. And if they don’t really have that kind of pain awareness I think that makes the problem of animal suffering and pain much more tractable. They don’t suffer in the same way that humans do.”

        https://www.reasonablefaith.org/media/reasonable-faith-podcast/do-animals-suffer-in-the-same-way-humans-do/

    • Nu cred că pot fi de acord cu niciuna din afirmaţiile dvs.

      Spuneţi:
      1. „Singura experienta a suferintei pe care o avem este aceea experimentata de Homo Sapiens.”

      Pe această linie de gândire şi după această logică, nu avem nici macar asta: singura experienţă a suferinţei o avem fiecare, în noi înşine. Nu putem şti exact ce simt ceilalţi oameni. Pe de altă parte, am în minte comportamentul unui căine, când un alt câine a fost călcat de o maşină. A scos nişte urlete de durere îngrozitoare, s-a dus pe drum şi şi-a tras tovarăşul, cu gura, pe marginea drumului. Ce credeţi, a „suferit” sau doar „l-a durut”?

      2. „Singura experienţă pe care o avem este a unui univers finit, cu resurse limitate.”
      Mie mi se pare că universul e infinit, cu resurse nelimitate. Aa, că noi, ca indivizi, nu avem acces la el decât oarecum virtual, e altă chestiune. Iar dacă universul e infinit apare intrebarea unde se situează Dumnezeu, fie el inginer, artist sau ce o fi el (acestea sunt deja alte întrebări).

        • Citatul din Craig nu îmi place deloc. Adică e foarte străveziu unde vrea să ajungă. Nu pot să nu mă întreb care e rostul acestei clasificări? Mă gândesc, de exemplu, că şi proprietarior de sclavi le-ar plăcea. Dar nu mai dezvolt, să lăsăm.

          Iar problema infinitului e cu atât mai complicată atât în sens obiectiv (sunt destui fizicieni importanţi care încearcă să estimeze curbura spatiului şi pe baza ei să vadă dacă cercul se poate închide) cât şi în sens subiectiv, dar aici cred că putem cădea la pace: universul accesibil este finit. Totuşi, eu mă simt confortabil cu un univers infinit, sufăr de claustrofobie!

          Aşa se întâmplă când nu se poate stabili (din motive obiective, desigur) o bază comună încă de la începutul discuţiei. Deşi apreciez buna intenţie de ambele părţi.

    • AT : „Dar daca Dumnezeu nu este un inginer, ci un artist?”
      Da chiar ! Si, ca orice veritabil artist, stie ca fara durere (sau suferinta, cum preferati) arta nu exista. De aia deci atita durere si suferinta in lume.

      • 1) Aici ajungem la problema solipsista: cum putem demonstra ca exista o realitate exterioara, cu alte minti ca a mea? Realitatea e ca nu putem, asta e o credinta fundamentala, ceea ce filosofii anglofoni numesc „properly basic belief”. Credinta in Dumnezeu ar putea fi in aceeasi categorie. Totusi, credinta ca animalele au o experienta a suferintei la fel cu a oamenilor este invalidata de dovezile pozitive ca creierul si capacitatile mentale ale animalelor nu sunt pe acelasi nivel cu ale omului. Vezi si mai sus citatul din Craig.

        2) Fie ca ne referim la finitudinea universului in sens obiectiv, fie ca ne referim in sens subjectiv la parte de univers pe care o putem accesa, eu cred ca argumentul sta in picioare. In sens obiectiv, este o problema stiintifica, si din cate stiu eu, oamenii de stiinta sunt de parere ca universul este finit. Apoi, exista si problema matematica-filozofica a imposibilitatii unui infinit concret, cum ilustreaza paradoxul lui Hilbert. In sens subiectiv, in mod virtual resursele pe care le avem la dispozitie putem spune ca sunt infinite in sens ca maine vom descoperi alte resurse in cotloanele universului, dar aici si acum suntem evident limitati in cat putem realiza din ceea ce ne-am dori.

  4. Lumea va fi împărțită în două. Unii ce vor domina tehnologia și știința și alții care vor filosofa în continuare în jurul găurii de la covrig. Românii au înclinații către a doua categorie.

    • Pai ateii domina deja stiinta si tenologia, de mai bine de un secol. Cantitativ cel putin, in aceste domenii ateii sunt de mult majoritari. Pacat ca aceasta majoritate subperformeaza jenant in privinta contributiilor stiintifice majore, capitol la care si azi, la fel ca acum cateva secole, domina copios ceilalti,

      • @ventidius

        Era imposibil sa lipseasca de la apel manipulatorii de serviciu! Spui ca „Pacat ca aceasta majoritate (adica ateii) subperformeaza jenant in privinta contributiilor STIINTIFICE MAJORE, capitol la care si azi, la fel ca acum cateva secole, domina copios ceilalti.”

        Sa vedem care este de fapt realitatea:

        „Cei mai mari oameni de stiinta nu cred in Dumnezeu”

        Un sondaj facut in anul 1998 printre membrii „Academiei Nationale de Stiinta” din SUA (tara cu cele mai multe Premii Nobel pentru stiinta), publicat in revista „Nature”, arata ca marea lor majoritate nu crede in Dumnezeu.

        http://www.nature.com/articles/28478

        http://www.nature.com/articles/28478/tables/1

        Ce este si mai important este evolutia credintei in Dumnezeu in randul oamenilor de stiinta, in secolul XX. Sondajul arata urmatoarea situatie:

        In anul 1914:

        – Necredinciosi – 52,7%
        – Agnostici – 20,9%
        – Credinciosi – 27,7%

        In anul 1933:

        – Necredinciosi – 68%
        – Agnostici – 17%
        – Credinciosi – 15%

        In anul 1998:

        – Necredinciosi – 72,2%
        – Agnostici – 20,8%
        – Credinciosi – 7%

        «Leuba a afirmat ca nivelul mai mare de necredinta a celor „mai mari” oameni de stiinta se datoreaza „cunostintelor, intelegerii si experientei lor superioare”. In mod similar, omul de stiinta Peter Atkins de la Universitatea Oxford a comentat studiul nostru din 1996: „Poti sa fii un om de stiinta si sa ai credinte religioase. Dar nu cred ca poti fi un adevarat om de stiinta, in sensul cel mai profund al cuvantului, pentru ca (n.m. stiinta si religia) sunt categorii de cunostinte din alte lumi (alien categories of knowledge).” Astfel de observatii ne-au determinat sa repetam a doua faza a studiului lui Leuba, pentru o comparatie actualizata a convingerilor religioase ale oamenilor de stiinta „mai mari” si „mai putin mari”.

        Din grupul nostru de oameni de stiinta „mai mari” au facut parte membrii ai Academiei Nationale de Stiinte (ANS). Studiul nostru a constatat respingerea aproape universala a transcendentului de catre oamenii de stiinta ai ANS din categoria stiintelor naturale. Neincrederea in Dumnezeu si nemurire a biologilor din ANS a fost de 65,2% si, respectiv, de 69,0%, iar printre cercetatorii fizicieni ai ANS a fost de 79,0% si 76,3%. Majoritatea celorlalti au fost agnostici in ambele probleme, cu putini credinciosi. Am gasit cel mai mare procentaj de credinta printre matematicienii ANS (14,3% in Dumnezeu, 15,0% in nemurire). Cercetatorii biologi au avut cea mai mica rata de credinta (5,5% in Dumnezeu, 7,1% in nemurire), cu fizicienii si astronomii avand procente putin mai mari (7,5% in Dumnezeu, 7,5% in nemurire).»

        • Amuzant este faptul ca nu ma combateti deloc ci doar imi confirmati afirmatiile. Exact asta am afirmat si eu, respectiv faptul ca de un secol cel putin, procentual, majoritatea oamenilor de stiinta stiinta sunt atei. Problema tocmai de aici vine, ca desi constituie o majoritate zdrobitoare numeric, atunci cand vorbim de contributii majore, apte sa primeasca un premiu Nobel, contributia lor e atat nesemnificativa, ca o putem considera ca exceptie. Avem dupa statisticile d-voastra, in medie, aproape 90% dintre oamenii de stiinta necredinciosi(atei sau agnostici) si doar 10-15% crediciosi. In ciuda acestui fapt, situatia in cazul castigatorilor de premiii Nobel pentru stiinta e practic inversata: majoritatea aia de 90% castiga in intregul secol sub 10% din totalul premiilor pentru stiinta, 9% din cele pentru Medicina, 7% din cele pentru chimie, 5% pentru economie si 4,7 % in cazul Fizicii. Se mai scot ateii cu literatura unde au 30%, dar la stiinte sunt in mod clar varza.
          Disproportia este prea mare ca sa fie intamplatoare, mai ales daca luam in considerarea faptul ca ateii in general au in medie un nivel de inteligenta mai ridicat decat credinciosii. E prea aberant, prea evident. Oamenii de stiinta atei sunt majoritari fara indoiala, dar din pacate e vorba de acea majoritatea mediocra, care domina numeric in cadrul oricarui grup, Misterul este mare. Atat de mare incat pana si Pasteur a incercat o explicatie atunci cand a spus ca putina stiinta te desparte de credinta, multa stiinta te intoarce la ea.
          Situatia din cazul ateilor e izbitor de asemanatoare cu cea a femeilor care si ele, la randul lor, subperformeaza la nivelul stiintei de varf, desi ca nivel mediu de inteligenta stau foarte bine. Explicatia poate fi aceeasi, mediocritatea. Desi nivelul mediu de inteligenta e mai ridicat, extremele sunt mai putine si mai moderate, adica in cadrul grupului atat cei extraordinar de prosti cat si cei extraordinar de destepti si intuitivi sunt rara avis, sau daca exista totusi nu imping prostia sau genialitatea pana la nivelul pe care il pot atinge ceilalti.

          • @ventidius

            Comentariul tau este de fapt o predica. Cred ca ai confundat „Contributors”cu Biserica! Aici afirmatiile trebuie sustinute cu argumente credibile, nu cu credinte (impresii), sau cu cifre scoase din burta.

            • @Cetatean
              Predica? Nici pomeneala, nu v-am oferit nici sfaturi, nici indrumari morale nici interpretari biblice. Confundati intelesul termenilor pe care ii folositi, la fel cum ignorati semnificatia statisticilor, mereu aceleasi, pe care le tot postati de ani de zile, cu sau fara legatura cu subiectul. Eu as fi spus ca e un exercitiu de sofism. Am folosit in mare parte chiar cifrele pe care le-ati vehiculat d-voastra, nu m-a interesat daca le-ati scos din burta sau din alta parte.

            • @ventidius

              Vad ca nu poti sa renunti la manipulare. Repet, spui ca: „desi constituie o majoritate zdrobitoare numeric, atunci cand vorbim de contributii majore, apte sa primeasca un premiu Nobel, contributia lor (adica a ateilor) e atat nesemnificativa, ca o putem considera ca exceptie.” Mai spui ca „majoritatea aia de 90% castiga in intregul secol sub 10% din totalul premiilor pentru stiinta, 9% din cele pentru Medicina, 7% din cele pentru chimie, 5% pentru economie si 4,7 % in cazul Fizicii”. In

              Dupa cum am spus in comentariul anterior, pe „Contributors” afirmatiile trebuie sustinute cu argumente credibile, nu cu credinte-dogme-impresii (ca la Biserica), sau cu cifre scoase din burta. Sa vedem, deci, care este realitatea:

              Am luat un singur exermplu, si anume cazul Premiilor Nobel pentru Medicina (cine are curiozitate si timp de pierdut sa demonteze manipularile tale, poate sa faca aceeasi verificare si pentru celelalte cazuri). Astfel, in anul 1998, in care a fost facut ultimul sondaj, avem urmatoatra situatie:

              – Necredinciosi – 72,2%
              – Agnostici – 20,8%
              – Credinciosi – 7%

              http://www.nature.com/articles/28478

              http://www.nature.com/articles/28478/tables/1

              In acel an, erau in viata 67 de laureati ai Premiului Nobel pentru Medicina, cu urmatoarele cetatenii:

              America – 38
              Marea Britanie – 10
              Franta – 3
              Germania – 3
              Suedia – 3
              Elvetia – 2
              Italia – 2
              Africa de Sud – 1
              Australia – 1
              Belgia – 1
              Canada – 1
              Japonia – 1
              Venezuela – 1

              https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_Nobel_laureates_in_Physiology_or_Medicine

              Rezulta ca 57% dintre laureatii Premiului Nobel pentru Medicina din intreaga lume erau membri ai „Academiei Nationale de Stiinta” din SUA in anul in care s-a facut sondajul printre membrii acestei prestigioase institutii. Tinand cont de faptul ca sondajul ne spune ca doar 5,5% dintre biologii americani au crezut in Dumnezeu (adica doar de 5,5% din 57% dintre laureatii Premiului Nobel pentru Medicina din intreaga lume putem sa fim siguri ca cred in Dumnezeu – vezi si P.S.), rezulta ca „atunci cand vorbim de CONTRIBUTII MAJORE, apte sa primeasca un premiu Nobel”, contributia CREDINCIOSILOR „e atat NESEMNIFICATIVA, ca o putem considera ca exceptie”, adica exact opusul afirmatiei facute de tine (afirmatie „argumentata” cu „cu cifre scoase din burta”).

              P.S. Daca suntem de acord cu afirmatia facuta de Leuba (care a facut sondajul din 1914) ca nivelul mai mare de NECREDINTA a celor „MAI MARI” oameni de stiinta se datoreaza „cunostintelor, intelegerii si experientei lor superioare”, si cu afirmatia facuta de omul de stiinta Peter Atkins de la Universitatea Oxford (Marea Britanie) ca „nu cred ca poti fi un ADEVARAT OM DE STIINTA (n.m. adica sa ai „contributii majore”) … si sa ai credinte religioase”, atunci trebuie sa admitem faptul ca si printre ceilalti 43% dintre laureatii Premiului Nobel pentru Medicina care nu au fost cetateni americani (deci nu au fost inclusi in studiu), vom gasi foarte putini credinciosi. In plus, doar cineva cu rea credinta poate sa sustina ca savantii francezi, suedezi, englezi sau germani (de exemplu) s-ar afla la polul opus fata de cei americani in ceea ce priveste credinta in Dumnezeu. Niciun om cu o gandire critica neatrofiata nu va cadea in capcana acestei manipulari.

              P.P.S. Evident ca mortii nu au fost chestionati ;-) asa ca nu putem sa vorbim despre „intregul secol” atunci cand vorbim despre sondajul din 1998 (decat daca ne lasam manipulati de fanatici religiosi ca tine). Dupa cum am aratat si in primul comentariu, procentul oamenilor de stiinta credinciosi a scazut constant de-a lungul timpului. Oglinda cea mai fidela o reprezinta sondajul din 1998, nu cel din 1933 sau din 1914. Cu toate acestea, si la inceputul secolului XX credinciosii erau minoritari printre oamenii de stiinta (vezi primul meu comentariu).

            • @Cetatean
              Hi, hi, hi! Daca Nature spune ca doar 5,5 dintre biologii americani sunt credinciosi inseamna musai ca nu pot fi mai mult de 5,5% credinciosi printre castigatorii americani ai premiului Nobel pentru medicina. O fi vorba de numerus clausus?

            • @ventidius

              Vad ca insisti cu manipularile, insa am o veste proasta pentru tine: niciun om cu o gandire critica neatrofiata nu va cadea in capcana acestei noi manipulari.

              Daca suntem de acord cu afirmatia facuta de Leuba (care a facut sondajul din 1914) ca nivelul mai mare de NECREDINTA a celor „MAI MARI” oameni de stiinta se datoreaza „cunostintelor, intelegerii si experientei lor superioare”, si cu afirmatia facuta de omul de stiinta Peter Atkins de la Universitatea Oxford (Marea Britanie) ca „nu cred ca poti fi un ADEVARAT OM DE STIINTA (n.m. adica sa ai „contributii majore”) … si sa ai credinte religioase”, atunci concluzia logica este ca procentul credinciosilor in grupul laureatilor Premiului Nobel pentru Medicina este mai mic decat in grupul biologilor fara Premiului Nobel.

              Ce spun autorii sondajului din 1998:

              „Metoda noastra a generat cu siguranta un esantion MAI DE ELITA decat cea a lui Leuba, care (daca comentariile lui Leuba si Atkins sunt corecte) poate explica nivelul extrem de scazut al credintei printre repondentii nostri.”

              http://www.nature.com/articles/28478

              Deoarece cel „mai de elita” esantion este cel al laureatilor Premiului Nobel (care este o submultime a esantionul din anul 1998), rezulta ca laureatii Premiului Nobel pentru Medicina au un „nivel extrem de scazut al credintei”. Repet: concluzia logica este ca procentul credinciosilor in grupul laureatilor Premiului Nobel pentru Medicina („mai de elita”) este mai mic decat in grupul biologilor fara Premiului Nobel, adica mai mic de 5,5%.

          • Sunteţi amuzanţi amândoi în aceeaşi măsură, cum vă susţineţi afirmaţiile calitative pe baza unor presupuneri cantitative.

    • Comment foarte greu de combătut (chiar dacă aș vrea)! Tot cursul istoriei de până acum arată că da, așa a fost, așa va fi. Și religia ca balsam. Fericiți (dar nu aici) cei săraci, căci …

  5. E un articol care e bine scris si care nu foloseste sofisme, ci incearca sa mentina speranta unui credincios. Din pacate, nu ma convinge in coerenta lui din mai multe motive. Cred ca stiinta a dat o lovitura de moarte teologiei, chiar nu vad ce ar mai putea spune teologia despre lume?! Sunt doua axe aici: 1. Teologia incerca sa foloseasca acelasi limbaj natural si rationamentele pe care le foloseste , ca baza(pentru ca pe aceasta baza s-au dezvoltat limbajele de specialitate, matematicile etc), stiinta. Ori daca joaca pe acest teren, afirmatiile sale nu au acoperire nici logica (cred ca demersul din lucrarile lui Graham Priest- de ex. `Dincolo de limitele gandirii` este demolator), nici empirica. Nici nu inventeaza alt limbaj, ci doar alti termeni. Spuneti ca un Dawkins nu e complex (si nu pot sa spun ca il apreciez pentru propaganda pe care o face in favoarea ateismului- cred ca poti sa faci propaganda adevarului, stiintei, altfel suna ca un fel de religie alternative; dar il apreciez ca om de stiinta), dar de ce folosirea unor ritualuri sau unor cuvinte mari precum `Fiinta`, `Absolut` etc e complexa si nu concepte precum `camp general covariant`, `cauzalitate`, `fenotip`. Cred ca stiinta a adus vremea modestiei si ar trebui sa fim extrem de reticenti in fata unor cuvinte mari precum cele de mai sus. SI poate goale…Daca teologia va folosi un limbaj, inevitabil va trebui sa respecte niste reguli de rationament(iar logica sa nu `tine`). Sa presupunem ca are o axiomatica proprie, dar va trebui sa stabileasca si termenii si regulile aferente. Ca o logica non-clasica. Dincolo de faptul ca nici o biserica nu va accepta ca e doar o axiomatica , un formalism, un joc de limbaj. Dar sa admitem ca ar fi asa ceva. Ok, dar asta nu duce la nici un adevar preferential, nu vad de ce aici am gasi un adevar mai `adanc` (folosesc termeni care imi displac, pentru a stabili cadrul pretentios in care se vrea judecata religia) decat in alta parte. Ar fi o logica ca oricare alta, nici macar prea interesanta (o logica fuzzy sau logicile non-crysipiene pot da seama de intreg edificiul conceptual teologic crestin si inca mult mai mult). Iar daca ne deplasam pe taramul faptelor, verificabilului teologia chiar e total depasita si inutila (de la `suflet` la `univers`)
    2. Daca teologia spune ca e un joc care se izoleaza , stabileste o granite dincolo de granita stiintei (nu prea inteleg ce inseamna asta, pentru ca iar cadem intr-un cerc vicios- o sa incepem sa vorbim iar despre Fiinta, Absolut, Duh etc pentru a justifica ceva ce nu credem ca poate fi justificat cu limbajul stiintei), atunci trebuie sa depasim si sa aruncam scara (vorba lui Wittgenstein) si sa nu ne mai folosim de limbaj. Dar aici nu mai raman decat tehnicile de meditatie si ma tem ca budismul s-a apopiat cel mai mult de aceasta `teorie` si nicidecum teologia crestina (sigur, exista si la noi isihasti)
    Ca exista sau nu un Dumnezeu, sincer nu am cum sa stiu, dar mi se pare irelevant! Daca ar exista, stiu ca stiinta nu are nevoie de el sa explice universul si apoi intrebarile noastre s-ar multiplica si la adresa lui: ce este, cum este ?etc Ajungem la dificultatile lui Platon din Sofistul.
    De fapt, cred ca cei care au dat o lovitura de moarte credintei nu sunt fizicienii sau biologii, ci istorici ai religiilor precum Eliade sau Culianu. Ce ne spune ca o teologie e superioara alteia sau ca una e adevarata si alta e falsa? Ei au reusit sa vada niste structuri mentale si sociologice, acolo unde altii vorbeau in termeni pretiosi. Faptul ca un termen are ca extensiune infinitatea, nu il face adevarat/profund/complex.
    P.S. La un moment dat aveam impresia ca teologia negativa sau anumite scrieri patristice contin ceva profund si de neegalat. In continuare cred ca sunt un joc al mintii deosebit de profund, dar au fost depasite cu mult in complexitate de eforturile de gandire din stiinta de azi. Pe vremea lui Darwin sau Newton poate mai exista nevoia de a apela la niste principii si concepte pe care ai fi crezut ca nu le gasesti sufficient explicate de stiinta lor. Azi exista concepte si teorii care nu mai fac sa caut texte teologice, mi se par datate si interesante doar ca obiect istoric. In orice domeniu nevoia de credinta sau teologie este o nevoie depasita (stiu ca suna dur) de complexitatea stiintei actuale. As mentiona cu titlu de exemplu: lucrarile lui Carlo Rovelli (ceva mai popular ar fi Reality is not what it seems), Lisa Randall (Warped Pasages), d’Espagnat (On Physics and Philosophy), lucrariile unor Penrose sau Stapp despre fizica si minte, On the Big Picture a lui Sean Carroll, o sinteza fantastica a Laurei Ruetsche (Interpreting Quantum Theories), studiile de neurostiinte (pe la noi s-a tradus din A. Damasio ) dar si psihologie evolutionista, lucrarile despre paradoxele gandirii limitelor ratiunii (cum spuneam, Priest e un classic, dar si Eco in Kant si ornitoringul, Quine etc ), o viziune revolutionara despre sentimente (Lisa Feldman Barrett, How Emotions Are Made, the secret Life of the Brain) , cum gandim despre IA (The Master Algorithm, Pedro Domingos) etc etc.
    Nu cumva reintoarcerea la cartile de teologie, la biserica si la ritualuri sunt doar simple conditionari emotionale si ar fi vremea sa ne privim din mai multe perspective?

    • Va multumesc mult pentru interes si comentariul elaborat. Contine sugestii pretioase (ideatice, dar si bibliografice) si lucruri la care ma voi gandi in amanunt. :)

    • Unde domnul Castaian vede sugestii pretioase eu vad doar afirmatii fara acoperire.

      Teologia nu a avut niciodata pretentia sa spuna ceva despre lume, in sensul reductionist in care inteleg ateii lumea – universul material. Chiar nu vad cum stiinta, limitata programatic la acesta, poate sa dea o lovitura de moarte teologiei, care este despre lumea transcendenta. Iar cu privire la existenta acesteia, chiar dumneavoastra recunoasteti ca sunteti agnostic.

      Fie si numai din perspectiva istorica, teologia are intietate asupra limbajului. Daca oamenilor de stiinta nu le place ca folosesc acelasi limbaj cu teologia, ei sunt cei care ar trebui sa-si schimbe limbajul.

      Teologia se descurca destul de bine cu logica clasica. Urmariti orice dezbatere crestin-ateu din domeniul apologeticii.

      „stiinta nu are nevoie de [Dumnezeu] sa explice universul”. OK, si ce-i cu asta? Cand a avut vreodata stiinta nevoie de Dumnezeu? Majoritatea coplesitoare a oamenilor care au trait vreodata si, ma hazardez sa spun, vor mai trai nu au ca unic scop in viata explicarea mecanismelor universului material.

      „Cei care au dat o lovitura de moarte credintei nu sunt fizicienii sau biologii, ci istorici ai religiilor precum Eliade sau Culianu”. Aici comiteti sofismul genetic. Explicarea modului de aparitie sau evolutie a unei credinte nu inseamna invalidarea ei. Apoi, in cele ce urmeaza, va contraziceti. „Nevoia de teologie este o nevoie depasita… de complexitatea stiintei actuale.” Deci cine e responsabil de lovitura de moarte: oamenii de stiinta sau istoricii religiilor?

      • @AT
        E adevarat ca pentru oamenii obisnuiti cosmologia si metafizica nu au mare relevanta, insa filozofii, teologii si oamenii de stiinta au pentru ele un interes comun. Si nu poate fi cu totul irelevant faptul ca, pentru o lunga perioada, care a durat pana tarziu, pana spre mijlocul sec. XIX, a fost nevoie de un interventia unui creator care sa umple golul si sa faca lucrurile sa mearga. Pana la urma, chiar daca ateismul e vechi de cand lumea, abia Marx a fost primul care a promovat un sistem cosmologic pur ateu, care exclude cu totul rolul interventiei divine. Pana la el acest sistem era greu de realizat tocmai pentru ca nu se putea concepe un sistem credibil care sa apara si sa functioneze de la sine, independent de o interventie externa. E adevarat ca aparitia unei ipoteze alternative in sine nu invalida teologia si argumentele ei de baza, dar in conditiile in care existenta sau inexistenta divinitatii e imposibil de probat stiintific, simplul fapt ca stiinta le-a oferit adversarilor posibilitatea de a dispune de o alternativa cosmologia credibila a fost important. Sa nu uitam ca nici sistemul heliocentric nu a oferit in primele doua secole dupa Copernic dovezi stiintifice pozitive in favoarea valabilitatii sale. Insa simplul fapt ca a fost conceput ca o ipoteza alternativa, suficient de interesanta ca sa atraga un numar semnificativ de oameni de stiinta, a fost bulgarele declansator al avalansei care a dus in final la abandonarea sistemului geocentric. Nu a contat nici macar faptul ca adeziunea acelor oameni de stiinta nici nu avea, in majoritatea cazurilor, vreo legatura cu stiinta, cel putin asa cum o acceptam noi astazi.

  6. Edgar O. Wilson vine dintr-o familie tradiţională americană creştină. El scrie foarte ferm şi decis: am respect faţă de cei care cred, m-am decis pentru altceva. Respectul pentru cei de altă părere e pentru profesorul de biologie evoluţionară de la Harvard mai mult decât bun simţ. E felul lui de a trăi.
    Textul autorului vine târziu, cu 50 de ani mai târziu..?

    … „.-. Desigur, toate aceste meditaţii sunt irelevante pentru omul care crede. Pentru el, credinţa face cât toate faptele… „..

    Teologia, credinţa, mesianismul, exclusivismul religiilor nu a dus la un dialog sau toleranţă în secolului 21.
    Küng/Tübingen etc, cei care predică din partea teologică dialogul ecumenic sunt deja uitaţi?

    Küng … „.. Gilt die moderne Religionskritik noch?

    „…Nein, ich habe sie nicht vergessen, die Kritik der Religion, habe sie jahrelang studiert, mit viel Passion und wahrhaftig nicht ohne Sympathie für die Großen dieses Genres, von Feuerbach über Marx bis Nietzsche und Freud. In allzu vielem hatten und haben sie recht, als dass man sie auch heute noch (oder heute wieder) ungestraft ignorieren könnte. Denn analysiert man das Persönlichkeitsprofil so mancher frommer »Gläubiger« – und dies wahrhaftig nicht nur im Christentum -, so wird man es mit Ludwig Feuerbach nicht bestreiten können: Der Glaube an Gott kann den Menschen von sich selber entfremden und verkümmern lassen, weil der Mensch Gott mit den Schätzen seines eigenen Innern ausgestattet hat. Zu wenig menschlich, zu wenig Menschen sind diese Gottgläubigen, als dass Gottlose sich von ihrem Gottesglauben anstecken lassen könnten! Ja, man kann den Republikaner Feuerbach verstehen, dass er die Menschen von Kandidaten des Jenseits zu Studenten des Diesseits machen wollte: aus den religiösen und politischen Kammerdienern der himmlischen und irdischen Monarchie und Aristokratie zu freien, selbstbewussten Bürgern.
    Allerdings haben wir seit Feuerbach ein Doppeltes hinzugelernt:
    1. Dass Gott nur das ins Jenseits hinausprojizierte, hypostasierte Spiegelbild des Menschen sei, hinter dem in Wirklichkeit nichts stehe, wurde von Feuerbach nie bewiesen, immer nur behauptet. Heute gibt es ungezählte Menschen, die freie, selbstbewusste Bürger der Erde sind, gerade weil sie an Gott glauben als den Grund und die Garantie ihrer Freiheit und Mündigkeit.
    2. Auch der gott-lose Humanismus hatte allzu oft inhumane Folgen, und in den Schreckenserfahrungen unseres Jahrhunderts – zwei Weltkriege, Gulag, Holocaust, Atombombe -erwies sich der Weg von der Humanität ohne Divinität zur Bestialität oft als kurz.
    Aber Rückfrage: Gilt die Aussage von den freien, selbstbewussten Menschen, die an Gott glauben, nicht bestenfalls für westliche Wohlstandsgesellschaften, kaum aber für Kontinente wie Lateinamerika? Hat man dort zur Analyse der unmenschlichen Verhältnisse, an denen nicht zuletzt Religion und Kirche schuld sind, nicht zu Recht Einsichten von Karl Marx herangezogen? Marx wollte die Kritik des Himmels in die Kritik der Erde verwandeln, die Kritik der Religion in die Kritik des Rechts, die Kritik der Theologie in die Kritik der Politik. Wer die oft unmenschlichen Verhältnisse etwa in Lateinamerika kennt, kann kaum bestreiten, dass der herrschende Gott der Christen vielfach der Gott der Herrschenden war: eine Jenseitsvertröstung, eine Deformation des Bewusstseins, ein Schmücken der Ketten mit Blumen, anstatt sie zu zerbrechen.
    Inzwischen hat sich allerdings auch für die bisher Unbelehrbaren unwiderlegbar gezeigt, dass bei allen richtigen Analysen die Marxschen Lösungen – Abschaffung des Privateigentums und Sozialisierung von Industrie, Landwirtschaft, Erziehung und Kultur – zu einer beispiellosen Ausbeutung der Völker und einer Zerstörung von Moral und Natur geführt haben. Zu einem automatischen Absterben der Religion aber kam es, wie Marx annahm, global gesehen nicht. Statt der Religion war zwar eine Zeitlang die Revolution das Opium des Volkes – von der Elbe bis Wladiwostok, auch in Kuba, in Vietnam, Kambodscha und China. Aber jetzt hat sich von Osteuropa und der DDR über Südafrika bis nach Südamerika und den Philippinen gezeigt, dass Religion nicht nur Mittel der sozialen Beschwichtigung und Vertröstung sein kann, sondern auch – so schon in der nordamerikanischen Bürgerrechtsbewegung – Katalysator der sozialen Befreiung: und dies ohne jene revolutionäre Gewaltanwendung, die einen Teufelskreis von immer neuer Gewalt zur Folge hat.
    »Gewiss«, sagt da so mancher Zeitgenosse, »Gottesglaube mag Katalysator der äußeren, sozialen Befreiung sein. Aber die noch dringlichere innere, psychische Befreiung von Angst, Unreife und Unfreiheit?« Ich gebe zu: Mit vollem Recht kritisierte Sigmund Freud Machtarroganz und Machtmissbrauch der Kirchen, kritisierte er die Fehlformen der Religion, Realitätsblindheit, Selbsttäuschungen, Fluchtversuche und Verdrängung der Sexualität, kritisierte er aber auch ganz direkt das traditionelle autoritäre Gottesbild. In der Tat wird hinter der Ambivalenz dieses Gottesbildes sehr oft das ins Metaphysische, ins Jenseits oder in die Zukunft projizierte eigene frühkindliche Vater- oder Mutterbild sichtbar. Und selbst heute noch wird manchmal in religiösen Familien der strafende Vater-Gott von Eltern als Erziehungsinstrument zur Disziplinierung der Kinder missbraucht, mit langfristigen negativen Folgen für die Religiosität der Heranwachsenden. Der Gottesglaube erscheint so als Rückwendung zu infantilen Strukturen, als Regression auf kindliches Wünschen. …..

    Meine Antwort also auf die moderne Religionskritik zusammengefasst:

    – Der Gottesglaube war und ist gewiss oft autoritär, tyrannisch und reaktionär. Er kann Angst, Unreife, Engstirnigkeit, Intoleranz, Ungerechtigkeit, Frustration und soziale Abstinenz produzieren, kann geradezu Unmoral, gesellschaftliche Missstände und Kriege in einem Volk oder zwischen Völkern legitimieren und inspirieren. Aber:
    – Der Gottesglaube konnte sich gerade in den letzten Jahrzehnten wieder zunehmend als befreiend, zukunftsorientiert und menschenfreundlich erweisen: Gottesglaube kann Lebensvertrauen, Reife, Weitherzigkeit, Toleranz, Solidarität, kreatives und soziales Engagement verbreiten, kann geistige Erneuerung, gesellschaftliche Reformen und den Weltfrieden fördern.”…. /… Râspunsul meu la critica religiei… credinţa în dumnezeu poate…

    ….. „…

    ….. „ … Urmând până la capăt calea creştină a căutării adevărului, descoperim, în zorii noului mileniu, că adevărul nu poate fi integrat total într-o soluţie globală a convieţuirii. Pe de altă parte, dacă viitorul credinţelor va depinde tot mai mult de livrarea de mesaje identitare într-un ritm tot mai alert, asta va duce la polarizare şi la prăbuşirea a ceea ce era resimţit în trecut ca spaţiu comun al dialogului…. „…

    Islamul politic nu e identic cu koran etc. Vine ceva mai târziu decât creştinismul. Nu cred că China se va lăsa terorizată de religioşii de oricare provenienţă. Europa bătrână nu mai e măsura universală?
    Tea party, americanii din bible belt l-au dus pe D. Trump în Casa Alba. Nu cred că e o problemă mare. SUA ara balanţa puterilor. După 8 ani vine altcineva.

    .-.. „.. Rămâne de văzut dacă ştiinţa are forţa de a întemeia un umanism respectabil, dacă are forţa de a insufla pe scară largă un sentiment al lumii şi al locului nostru în univers, care să fie organizat în cadrul unor poziţii seculare coerente…. „…

    „ Liberté , Egalité , Fraternité
    este răspunsul de 200 de ani din partea statului secular. Altă bază în UE.27 nu avem. Polonia romana- catolică atacă azi Franţa din motive religioase, din cauza credinţei. Polonia vrea o altă UE, una creştină.

    Viitorul e deschis.

    • Da, sigur, sa judecam la rece, liberte, egalite, … mama genocidurilor.
      https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/a-produs-revolutia-franceza-un-genocid-modern-cazul-vandeea
      https://carturesti.ro/carte/vandeea-de-la-genocid-la-meoricid-205896
      Astia sunt primii care au facut tabacarii pentru pielea de om, de la ei s-au inspirat ceilalti:
      http://www.viveleroy.fr/Les-tanneries-de-peau-humaine-sous,66
      Dupa atata liberte, egalite si revolutii stiintifice, am putea sa ne punem intrbari mai multe despre rostul omului. Recomand cu caldura
      https://w2.vatican.va/content/benedict-xvi/en/speeches/2006/september/documents/hf_ben-xvi_spe_20060912_university-regensburg.html
      https://w2.vatican.va/content/benedict-xvi/de/speeches/2006/september/documents/hf_ben-xvi_spe_20060912_university-regensburg.html
      a critique of modern reason from within has nothing to do with putting the clock back to the time before the Enlightenment and rejecting the insights of the modern age. The positive aspects of modernity are to be acknowledged unreservedly: we are all grateful for the marvellous possibilities that it has opened up for mankind and for the progress in humanity that has been granted to us. The scientific ethos, moreover, is – as you yourself mentioned, Magnificent Rector – the will to be obedient to the truth, and, as such, it embodies an attitude which belongs to the essential decisions of the Christian spirit. The intention here is not one of retrenchment or negative criticism, but of broadening our concept of reason and its application. While we rejoice in the new possibilities open to humanity, we also see the dangers arising from these possibilities and we must ask ourselves how we can overcome them. We will succeed in doing so only if reason and faith come together in a new way, if we overcome the self-imposed limitation of reason to the empirically falsifiable, and if we once more disclose its vast horizons. In this sense theology rightly belongs in the university and within the wide-ranging dialogue of sciences, not merely as a historical discipline and one of the human sciences, but precisely as theology, as inquiry into the rationality of faith.
      Only thus do we become capable of that genuine dialogue of cultures and religions so urgently needed today. In the Western world it is widely held that only positivistic reason and the forms of philosophy based on it are universally valid. Yet the world’s profoundly religious cultures see this exclusion of the divine from the universality of reason as an attack on their most profound convictions. A reason which is deaf to the divine and which relegates religion into the realm of subcultures is incapable of entering into the dialogue of cultures. At the same time, as I have attempted to show, modern scientific reason with its intrinsically Platonic element bears within itself a question which points beyond itself and beyond the possibilities of its methodology. Modern scientific reason quite simply has to accept the rational structure of matter and the correspondence between our spirit and the prevailing rational structures of nature as a given, on which its methodology has to be based. Yet the question why this has to be so is a real question, and one which has to be remanded by the natural sciences to other modes and planes of thought – to philosophy and theology. For philosophy and, albeit in a different way, for theology, listening to the great experiences and insights of the religious traditions of humanity, and those of the Christian faith in particular, is a source of knowledge, and to ignore it would be an unacceptable restriction of our listening and responding. Here I am reminded of something Socrates said to Phaedo. In their earlier conversations, many false philosophical opinions had been raised, and so Socrates says: „It would be easily understandable if someone became so annoyed at all these false notions that for the rest of his life he despised and mocked all talk about being – but in this way he would be deprived of the truth of existence and would suffer a great loss”.[13] The West has long been endangered by this aversion to the questions which underlie its rationality, and can only suffer great harm thereby. The courage to engage the whole breadth of reason, and not the denial of its grandeur – this is the programme with which a theology grounded in Biblical faith enters into the debates of our time. „Not to act reasonably, not to act with logos, is contrary to the nature of God”, said Manuel II, according to his Christian understanding of God, in response to his Persian interlocutor. It is to this great logos, to this breadth of reason, that we invite our partners in the dialogue of cultures. To rediscover it constantly is the great task of the university.

      • Mama genocidurilor nu este Liberte-Egalite-Fraternite, ci cei care le-au folosit ca pretext. Și dac-ar fi așa, rămân multele genociduri de dinainte de 1789 și teroarea de după. Cui le atribuim?
        Dialogul lui Manuel al II-lea Paleologul cu cadiul din Ankara, prin interpret, este mai mult o demonstrație a superiorității creștinismului asupra islamului.
        După Vatican 2, chemările la dialog ale unui papă demisionar sună mai mult a capitulare….

      • La body counting, astia cu fericirea generala si egalitatea (obtinute revolutionar) au depasit de mult orice concurenta.
        Discursul e din 2006. Nici nu se punea problema demisiei atunci.
        Daca e vreo chemare la dialog, e vorba de dialogul din universitate intre ratiune si credinta (if reason and faith come together in a new way, if we overcome the self-imposed limitation of reason to the empirically falsifiable, and if we once more disclose its vast horizons. In this sense theology rightly belongs in the university and within the wide-ranging dialogue of sciences,)
        E vorba de a folosi ratiunea pentru lucruri care nu pot fi supuse experimentelor sau modelelor matematice, de ex., comparatia dintre religii. E ok ca fiecare sa isi apere pozitia si sa considere ca spune adevarul si are dreptate. Ce rost are dialogul daca se abolesc diferentele dintre pozitiile celor care isi vorbesc? Daca totul e tot aia, daca partenerii nu cred ca enunturile lor sunt adevrate, mai bine stau acasa, ca sa nu bata apa in piua.

      • „ Liberté , Egalité , Fraternité

        Altceva nu avem în UE/NATO. Un stat clerical creștin favorizat de PIS /Polonia e numai o abatere politică temporară? Declarația de Independență SUA, Constituția SUA și Declarațiile Drepturilor Omului în Franța sunt și rămân bazale civilizației occidentale. UE și NATO sunt formele care se bazează pe aceste „principii normative“. Sunt de acord, vorbele sunt vorbe. Dar altceva mai bun ca „principii normative“ nu avem. Religia e de domeniul privat în statul secular francez și în SUA unde biserica nu e aliată cu statul american. Mentalitatea și tradiția oamenilor diferă. Nu e o problemă. Faptele trebuie judecate, vorbele și părerile sunt libere. Libertatea cuvântului e un principiu normativ suprem în civilizația occidentală euroatlantică. România nu a avut 1938- 2018 timp de 80 de ani un stat de drept consolidat cu principii normative de nivel european, occidental.

        Ce va urma?

      • PIS favorizeaza un stat crestin clerical? Pana si Junker e de alta parere. http://www.romania-actualitati.ro/jean-claude-juncker-crede-ca-polonia-se-poate-reconcilia-cu-ue-112526
        Bazele civilizatiei occidentale nu trebuie cautate undeva, in secolele XVI sau XVII, ci mult, mult inainte. Francisco Da Vitoria nu a pornit de la zero. http://www.chafuen.com/home/francisco-de-vitoria.
        Nu orice democratie e atat de revolutionara ca cea franceza. In NATO, elementul anglo-american a fost si mai e inca f puternic, iar Franta s-a tinut departe de NATO niste ani buni.
        Poate nu stii, dar Robert Schuman, Adenauer si De Gasperi erau crestini practicanti. Nu au amestecat lucurile si ar fi aberant sa spunem ca au pus bazele unei structuri crestin clericale. E drept ca acum UE i-a uitat pe parintii fondatori, dar istoria ramane.
        In SUA crestinismul a fost si mai e inca foarte, foarte prezent in politica. Biserica, mai ales cea protestanta, e foarte activa in politica. Nu se amesteca lucrurile, dar nici nu se poate vorbi de secularismul fanatic a la Liberte, Egalite.
        Am dat linkul in germana la discusul Papei de la Regensburg. Niciun moderat din Germania nu a considerat ca Benedikt XVI a sustinut ceva de genul stat crestin clerical. Informatii suplimentare, tot in germana: https://www.bundestag.de/parlament/geschichte/gastredner/benedict/rede/250244
        Nu am inteles legatura dintre concluzia comantariului si subiectul articolului. (UE spune ca avem stat de drept, dar ca nu trebuie sa fie periclitat. In 1944, Romania a revenit la sistemul din 1938, comunistii erau practic inexistenti, ei au luat puterea ulterior.)

  7. Sa spunem ca ar fi asa. Stiinta invinge religia in cele din urma. Faptele, cat si vorbele, dovedesc ca dezvoltarea tehnologiei nu duce la prosperitate asa cum se spera, desi se dau ca argumente progresele medicinei. Asta o dovedeste spectrul de probleme mentale care devin patologice generate de folosirea tehnologiei. Mai mult investitiile in inteligenta artificiala cu scopul de a domina lumea (vezi decl lui Putin) si proiectul nereusit al unui bot care in cele din urma devine nazist. Asta dovedeste ca stiinta nu reuseste un lucru: schimbarea caracterului, sau a inimii, in limbaj vechi. Spun asta din experienta personala, ca Dumnezeul religiei poate interveni in structurile fine ale constiintei umane asa cum stiinta nu poate face. Spun asta si din perspectiva serviciului umanitar desfasurat in penitenciare, care a dat rezultate in viata celor care l-au cautat pe Dumnezeu. Cei care se opuneau acestor gen de proiecte erau inspirati de stiinta, pe cand cei care contribuiau la proiect erau manati de compasiune biblica. Nu spun neaparat crestina deoarece multi asa zisi crestini reprezinta gresit ceea ce pretind ca cred. Experienta personala a unui om nu poate fi contrazisa si aici este forta celor credinciosi. Dawkins apeleaza la argumente cunoscute si convinge Anglia sa renunte la credinta. Experimentul acesta social are efecte in stiri unde se vede depravarea unor oameni fara constiinta morala. Nu, Romania nu e neaparat o tara crestina, dar sigur nu ar avea nevoie de un asemenea parcurs in care sa iti fie teama sa iti lasi fata pe strada (vezi si Suedia). In fata acestor perspective, prefer credinta, prefer sa accept limitarile stiintei si sa folosesc tehnologia ca pe o unealta, nu ca pe un zeu. Cand umanismul falimenteaza, omul isi da seama ca Dumnezeu este singura solutie si asta s-a dovedit intr-o multitudine de situatii.

    • Cum puteţi spune că „dezvoltarea tehnologiei nu duce la prosperitate”? Doar ca să vă justificaţi opţiunile?

      • Dezvoltarea tehnologiei nu produce, altceva, decat…tehnologie dezvoltata :)
        Mai trebuie facut „cate ceva” insa, pentru a obtine efecte concrete pozitive in viata oamenilor…
        Ar fi bine minunat ptr Romania daca, de ex, nivelul de prosperitate ar creste, in aceeasi masura si concomitent cu cresterea vitezei internetului…dar nu e cazul!

        • Preferaţi varianta pesimistă, ca să nu spun altfel. Vedeţi tehnologia doar ca pe un telefon mobil din ce în ce mai „şmecher”.

          Din punctul meu de vedere, acesta e doar un aspect, spectaculos (şi pozitiv, în ciuda cârtitorilor) al revoluţiei tehnologice. Încerc să vad tehnologia global. Mă gândesc şi la progresele medicinei, dar şi la costul şi calitatea pastei de dinţi, de exemplu. Vă gândiţi, „în spiritul tradiţiilor”, câţi oameni mureau de tuberculoză sau cum le mirosea gura chiar şi regilor din secolele trecute. Mi se pare evident că prosperitatea creşte vizibil dar nu exponenţial, aşa cum creşte tehnologia. Şi e firesc.

          Bineînţeles că „viteza netului” e mai uşor de crescut decât calitatea oamenilor, aici suntem de acord. Dar cred totuşi că, în măsură mică, infinitezimală dacă vreţi, creşte şi calitatea umana. Privim prea de aproape ca să avem o perspectivă şi suntem prea „părtaşi” ca să fim obiectivi.

          • Nu cred ca cineva poate gasi o inovatie tehnologica fara efecte secundare, care creeaza alte probleme, de cele mai multe ori neprevazute. Pasta de dinti polueaza. Facebook a fost criticat chiar de unul dintre initiatori. Medicina duce la explozia demografica. Pilula contraceptiva reduce natalitatea sub un nivel sustenabil pentru supravietuirea unei populatii. Combinate, cele doua duc la un efec disgenic. Samd.

            • Mă surprindeţi neplăcut, de data aceasta.

              Luneta ce efecte secundare negative a avut? Dar dopul „rapid” de la berea Tuborg?

              Pe de o parte, că nu inovaţia are efecte negative, ci aplicarea ei extensivă. Şi vaca poluează dar nu e mare inovaţie.

              Pe de altă parte, eu nu am afirmat că progresul tehnologic nu are şi părţi rele. Dar nu a intrat în aria discuţiei.

              Înţeleg, printre altele, că sunteţi adeptul mentinerii populaţiei sub control (numeric, nu îndrăznesc să mă gândesc la mai mult!) prin decimare, prin ciumă şi tuberculoză. Naziştii – buni, medicina – rea! Veţi spune că nu negaţi părţile bune ale medicinei, aţi vrut doar să arătaţi că are şi părţi rele. Vă voi răspunde că nici în vis nu ar trebui să vă treacă prin minte că suprapopularea este din cauza medicinei.
              Se pare şi că nu vă spălaţi pe dinţi, doar nu puteţi încuraja poluarea planetei! În ciuda tuturor acestor aspecte, sunteţi credincios, probabil creştin. Deci vă iubiţi apropiaţii, dar să nu fie prea mulţi (şi să nu stea prea… aproape).

        • Raspunsul era pentru domnul Deliu. Cred ca selectia desirativa poate functiona in ambele sensuri. Totusi ne straduim sa fim obiectivi. Nu imi plac stereotipiile de genul: oamenii religiosi vor sa vada numai partea lor. Si oamenii de stiinta au aceleasi inclinatii, poate uneori mai mari, in ciuda pretentiilor de obiectivism.

  8. lectura energizanta, subiect fertil. totusi textul a iesit putin din albie. „clarificarile” din final ar fi trebuit evidentiate cumva ca sa nu ramana doar pentru autor. oricum, textul e lizibil, curge ca ozana.

    ALTE articole, tot de aici, care trateaza aceeasi tema, cu greu pot fi citite pentru ca sunt caznite, asudate si, mai grav, prolixe, atinse de microbul academismului, de parca ar fi confectionate din taieturi cu foarfeca din anale universitare si reviste plicticoase. cand vorbesti despre asta, n-o faci in fraze greu de inteles, printre care logica se joaca de-a v-ati ascunselea, lasi deoparte limba de lemn a filosofiei, explicatia intortocheata. subiectul este si asa complicat, asa ca rationamentele nu trebuie sa fie precum labirintul lui dedal. explicatiile trebuie sa fie limpezi, fara expunere dezlanata, principiul logic sa luceasca in text precum firul ariadnei.

    poate intr-un alt articol, daca vi se pare interesant, ati putea zugravi, sintetic, alte aspecte. cum se vede aparitia cosmosului, a Terrei, a vietii si a omului din diferite unghiuri. cum e vazuta ea de oameni cu diferite niveluri ale credintei (ateu/agnostic/deist/teist/credincios).

    cum a aparut lumea din perspectiva stiintei „atee” (cosmologie, paleontologie, antropologie etc.); evolutia deista (Leonardo da Vinci); cum vad lucrurile catolicii (evolutie teista); viziunea adeptilor designului inteligent; care e perspectiva dogmatica traditionala (creationismul) sau teza sticloasa a dl. a. lemeni.

    • Va multumesc mult pentru aprecieri si sugestii. Interesul mare pentru articolul asta, care nu e, totusi, usor de citit, m-a convins ca trebuie sa mai scriu pe tema. Va salut cu prietenie.

  9. Religia ucide ! De crimele musulmanilor e vinovat tot Iisus caci e clar ca fara El nu ar fi existat nici islamul. Articolul vrea sa intorca lumea la „vremurile bune de altadata” cand vrajitorele erau arse pe rug si fratii isi puneau unul altuia masca de fier. Iisus a fost un fanatic Evreu plin de ura pentru cultura, civilizatia, religia polyteista, democratia si arta Romane. Sunt multi prin SUA azi care cred ca trebue exterminat poporul Roman ca cica asa a vrut Iisus. Religia a fost introdusa de criminalul Constantin care a justificat cu creshtinismul assasinarea sotiei si in Anglia de criminalul Henry al VIII-lea care a justificat cu creshtinismul protestant assasinarea unora dintre cele 8 sotii ale sale.

    • Ati citit, macar de curiozitate, ce a spus si a facut Isus, inainte de a-l califica drept „plin de ura” ? Tocmai pe cel care a spus ca exista o singura porunca: „iubeste” ?
      Sau va incredeti total in propaganda comunista ?

  10. Teribil de deprimat a mai fost Darwin de propriile descoperiri.

    Trebuia poate să se arunce orbește, întru o fericire indelebilă, în tentaculele certitudinii ortodoxe, cu blindetea de tip Tanacu și cu onestitatea Teoctist-Securistă.

    Cred că problema cea mai mare a teologiei (nu a spiritului, neapărat) este – în timp ce pretinde să vorbească în numele lui Dumnezeu, ca avocat, voce și reprezentant asumat al lui Dumnezeu – discrepanța dintre pretenții și realitatea sordidă, înăbușitoare, primitivă a ortodoxiei profitoare, primitive și incoerente.

    Dacă există vreun Paradis, bănuiesc că un savant de calibrul extraordinar al lui E. O. Wilson ar putea apărea pe acolo, poate spre propria sa uimire.

    Mă îndoiesc că asceților obezi, martirii cu Mercedesuri, vile și ghiuluri obscene le-ar da Sintul Petru bună ziua, forget about Green Card.

  11. „Deseori, oamenii considera ca propiile lor lacune sunt (cum, altfel?) lacunele intregii societati, si atunci se straduiesc sa o reformeze, incapabili fiind sa se reformeze ei insisi.” (I. Asimov)
    Aveam un profesor de epistemologie (rabin, intr-o scoala laica!) care ne repeta, suficient de des ca sa tinem minte, ca contrariul adevarului nu este minciuna, ci convingerea!
    Ideea ar fi, deci, ca pentru un om echilibrat, curios si cu mintea deschisa, stiinta nu trebuie vazuta ca fiind contrariul religiilor, pentru simplul motiv ca nu se ocupa de acelasi subiect!
    Sunt complementare.

    Darwin nu contrazice Genesa biblica – care nu trateaza de originea biologica a speciilor! – decat pentru cei convinsi de asta, din ambele tabere beligerante!

    Mi se pare profund inutil, dar mai ales pagubos, ca in 2018 sa avem acelasi discurs conflictual, in contextul in care viata de zi cu zi ne demonstreaza complementaritatea celor doua domenii.
    Fara a intra in detalii stiintifice sau dogmatice, cred ca e simplu de inteles ca un cercetator stiintific, sau doar un simplu beneficiar al avansarilor stiintei si tehnologiei, asa cum suntem fiecare dintre noi, cei care nu mai locuim in grote si nici nu mai comunicam cu porumbei calatori, este capabil, in acelasi timp si fara sa se forteze :) , sa-si respecte semenii, sa nu fure, sa nu ucida, sa-si respecte angajamentele si cuvantul dat…Unde e problema aceea atat de insolubila?
    Cine foloseste ca argument contra religiei imposibilitatea facerii lumii in 6 zile, de ex?
    Cel care asta a priceput si care, pe buna dreptate, considera ca e o poveste de adormit copiii.
    Daca insa, mesajul biblic, incepand cu Geneza, e un pic mai complex decat pare, si daca evolutia demonstrata stiintific e si ea, la randul ei, mai putin determinista decat pare, intelept ar fi sa ne calmam ardorile si sa ne preocupam de a ne trai viata cat mai bine cu putinta!
    Indiferent ca suntem demnii urmasi ai maimutelor sau ai lui Adam, tot doar acid nucleic suntem…cu sentimente, insa :)

      • Discursul conflictual este intre creationisti si evolutionisti, respectiv numerosii, si din ce in ce mai virulentii, lor adepti.
        Problema este ca in 2018 oamenii ar fi putut trai si in prosperitate, si in respectul traditiilor lor spirituale, dar nu e cazul.

    • Va multumesc pentru comentariu. Daca ati citit cu atentie articolul, ati vazut, desigur, ca am incercat tocmai asta: sa depasesc logica brut-conflictuala.

      • Desigur,
        si imi cer scuze ca nu am spus-o, explicit : va apreciez abordarea, cu atat mai mult cu cat, din observatiile mele, este rara in media romaneasca.
        Multumesc.

      • Domnule Castaian, as dori sa imi exprim si eu aprecierea fata de articol. Se vede ca incercati o abordare cat mai impartiala, desi pe undeva mi se pare ca exprimati speranta ca in cele din urma stiinta va domina, iar credinta ca ceva primitiv, se va stinge. Este ceea ce am citit printre randuri, dar nu superficial. Stilul dumneavoastra de abordare este totusi marcat de respect si de bun simt.

    • Draga Ela, sunt totusi puncte in care stiinta nu se poate conecta in sens de complementaritate cu credinta biblica. Desi unii teologi accepta evolutionismul teist, totusi la o cercetare atenta se vede ca lumea a fost creata in sase zile. Asta o considera cei care iau Biblia in serios. Iar daca nu o iei in serios, nu ai credinta crestina.

  12. Oamenii au avut intotdeauna nevoie sa creada ca exista ceva/cineva deasupra tuturor lucrurilor pentru a oferi un sens vietii si acestei lumi. Cred ca la originea acestei credinte a stat mai ales teama de haos si de moarte. Oamenii au avut nevoie sa creada ca dupa moarte nu raman in 4 scanduri, ci se duc undeva intr-un loc sigur si frumos. Au nevoie de credinta ca-si vor regasi fii, fiicele, parintii, prietenii, lucru care nu poate fi garantat de nimeni. „Configuratia” in care traim acum nu se mai poate repeta niciodata.
    De asemenea, cu sau fara credinta, oamenii vor porni intotdeauna razboaie si vor aduce suferinta celorlalti. Este in firea lor sa poarte razboaie si sa scrie istorie. Oamenii s-ar plictisi in Paradis. Iata ce spunea Cioran in „Caderea in Timp”: „„Dupa ce a stricat adevarata eternitate, omul a cazut in timp, unde a izbutit, daca nu sa prospere, cel putin sa traiasca: sigur e ca s-a obisnuit cu noua lui conditie. Procesul acestei caderi si al acestei deprinderi se numeste Istorie. ” Atunci omul a inceput sa se gandeasca la lumea in care traieste si sa capete o constiinta. Darwin a inteles faptul ca un creator universal si atotputernic nu exista.

  13. In titlu, in loc de virgule, as folosi conjuctia „si”. Iar inainte de evolutionism si-ar putea gasi locul si „design -ul inteligent”. :) Notiunile nu se concureaza si nu se exclud. Trebuie doar sa se deschida una catre cealalta. Omenirea evolueaza, iar definitiile unor notiuni precum „dumnezeu”, „rai”, „iad”, „sfinti”, „creatie”, „materie”, „energie” etc trebuie sa tina pasul cu vremurile.
    De ce n-ar fi posibil ca fiintele si plantele de pe Pamant sa fie speciile ce-au rezistat si-au evoluat, din mult-mai-multele create, demult, de fiinte inteligente si evoluate, ce credeau intr-o forma de divin (fie ea doar simtire sau energie) si-au vrut sa creeze o lume?… De ce n-ar putea religiile Pamantului sa „recunoasca” un adevar simplu: Dumnezeu, daca exista, e unul singur si nu poate fi numit dupa bunul plac a unuia sau altuia?… De ce n-ar putea Stiinta sa descopere ca miracolele povestite de diverse religii sunt banalitati ale fizicii cuantice si e posibil sa se fi intamplat aievea?… De ce trebuie sa cautam diferente, cand, de fapt, cu mintea si inima deschise, ar trebui sa cautam asemanari?…

  14. Sunt multe semne de intrebare cu privire la acest articol. In primul rand, care evolutionism? Pe vremea lui Darwin, era vorba de aparitia speciilor prin selectie naturala. Cand s-a descoperit genetica mendeliana, a fost vorba de sinteza moderna. Acum, ca s-a descoperit biochimia genelor si proteinelor. avem sinteza evolutiei extinse, incluzand echilibrul punctuat si mecanismul mutatiilor. In loc sa clarifice lucrurile, complexitatea masinariilor celulare face teoria lui si mai spectaculoasa, daca nu mai implauzibila. Asa se face ca specialistii continua sa speculeze multe variante, dovada a insuficientei teoriei prezente: niche construction, process structuralism, epigenetics, etc.
    https://www.youtube.com/watch?v=pwnerL8M1pE
    In acelasi timp, profesorii de la catedra injsista pe o definitie care din start este menita sa puna evolutionismul in conflict cu religia. In SUA, Asociatia Nationala a Profesorilor de Biologie a dat aceasta definitie: „The diversity of life on earth is the outcome of evolution: an unsupervised, impersonal, unpredictable and natural process of temporal descent with genetic modification.” https://www.youtube.com/watch?v=x-MuGUVWeFs
    Atunci ce mai e de discutat?

    Apoi, care este statutul evolutionismului dpdv stiintific? Toata lumea e de acord ca avem de a face cu o teorie stiintifica, dar orice evolutionist care se respecta insista sa o declare un fapt. Dar faptul este ca suficienta mecanismului mutatiilor de a genera noi specii nu a fost niciodata dovedita experimental. Nu avem decat o extrapolare, pentru multi nejustificata, a observatiilor disponibile, la scara milioanelor de ani.
    https://www.youtube.com/watch?v=mfylw5okAag&t=64m55s

    Ajungand la interactiunea dintre evolutionism si religie, argumentul este prezentat ca si cum existenta lui Dumnezeu este postulata ca sa explice diversitatea speciilor biologice. Dar de fapt, nu cred sa fi existat vreodata un apologet care sa formuleze un astfel de argument. Asadar, plauzibilitatea existentei lui Dumnezeu trebuie evaluata ca probabilitate conditionata nu doar de observatiile darwiniste, ci si din toate domeniile care induc ideea existentei lui, inclusiv biologia. Daca explicatia stiintifica pentru evolutia vietii este un argument impotriva existentei lui Dumnezeu, lipsa unei explicatii pentru aparitia ei este un argument pentru?

    In fine cred ca conflictul postulat cu mecanismele biologice denota o intelegere simplista a providentei divine. Rezultatul datului cu banul este determinat de providenta, de fortele fizice sau e aleator? Dar un cutremur care face sute de morti? Cu acest gen de intrebari filozofii crestinii, cel putin, s-au luptat cu mult inainte de descoperirea mutatiilor genetice.

  15. Cu trecerea timpului, obstacolele și mai ales înfrângerile propriului orgoliu, te-au schimbat într-un om mai bun, mai înțelept, mai tolerant, mai răbdător.
    Poate și pentru că în momentele de restriște și de mare cumpănă ți-ai întrebat sufletul inimii tale și deschizându-te astfel, ai putut accesa într-un fel unic și Scânteia Conștiinței Universale și ai obținut răspunsul la dilema existențială în care te-ai aflat.

    Şi cel mai important pentru tine, ţi-ai alinat durerea sufletească, tristeţea, teama, ruşinea, vinovăţia, mânia. Desigur şi psihoterapia…şi ştiinţa… şi tehnica… şi evoluţia speciilor…

    Altruismul, cumpătarea, onestitatea, respectul, devotamentul, angajamentul și responsabilitatea le-ai dobândit prin educație, prin cultură și prin interacțiunea cu semenii tăi odată cu trecerea anilor.

    Nu este nicio contradicţie între valorile morale umaniste şi virtuţile morale creştine.
    Este bine că trăim într-un stat laic, care respectă drepturile fiecăruia.

    Smerenia, uniunea, iubirea, iertarea și stăpânirea de sine, pe care le trăiești profund, rostind și simțind, vers după vers, Tatăl Nostru, ar fi trebuit sa le aplici și în fiecare clipă a vieții tale în relație cu oamenii din jurul tău. EU sunt TU, timp şi univers ? Tat twam asi.

    Iubirea vine de la Tatăl, Iertarea de la Fiul, Smerenia de la Duhul Sfânt, Uniunea unește și Stăpânirea de sine închide în mod firesc semnul crucii.
    Mai simplu și mai la îndemână de atât, nu putea face Iisus Hristos pentru a ne învăța, iubește-ți aproapele ca pe tine însuți :
    să ne dăruiască o rugăciune cu reguli de bună purtare față de semenii noștri, o învățătură spirituală și semnul crucii care să consfințească peste veacuri amintirea jertfei sale.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Doru Valentin Căstăian
Doru Valentin Căstăian
Profesor, publicist, traducator, doctor in filosofie (Universitatea de Vest Timisoara), realizator de scenarii pentru softuri educationale.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro