joi, martie 28, 2024

Experimentul mandatarilor, „micii capitalişti” din comerţul României şi spaima de îmbogăţire (1967-1969)

Recent am redescoperit un document din arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român privind experimentul mandatarilor. Studiile iniţiate în primăvara anului 1967 au fost analizate de autorităţile comuniste de la Bucureşti la 28 iunie 1967, într-o şedinţă a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Apoi, Ilie Verdeţ a semnat la 4 august 1967 „Hotărârea nr. 1827 a Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România privind aplicarea în mod experimental a unor măsuri de îmbunătăţire a activităţii de restaurante şi hoteluri”.

Foarte interesant de remarcat este faptul că Ilie Verdeţ a semnat documentul respectiv în calitate de adjunct al lui Ion Gheorghe Maurer şi înlocuitor legal al acestuia. Nu cunoaştem până în prezent motivele pentru care prim-ministrul Maurer l-a lăsat pe Verdeţ să îşi asume răspunderea pentru o măsură atât de radicală în comerţul interior al României, care punea sub semnul întrebării chiar ideologia comunistă privind modul de administrare a bunurilor statului şi rolul negativ pe care îl puteau avea persoanele particulare într-o asemenea acţiune (expresia utilizată în epocă de miniştrii comunişti fiind „contravine principiilor de echitate socială”).

Începând din anul 1948, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încercat prin măsuri administrative şi confiscări arbitrare şi abuzive să blocheze orice fel de activitate particulară care putea genera o acumulare primitivă de capital şi, implicit, invidia membrilor clasei muncitoare care, teoretic, se aflau la putere în România. Dictatura proletariatului – aşa cum le plăcea politicienilor de la Bucureşti să clameze de la tribuna partidului unic – reprezenta singura opţiune capabilă să aducă progresul în România şi orice fel de abatere de la dogmele comuniste trebuia pedepsită aspru. În acest sens, principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate la 11 iunie 1948 (întreprinderi industriale, bănci, societăţi de asigurări, mine şi societăţi de transport). Administraţia statului s-a extins apoi în domeniul cinematografelor şi al caselor de sănătate (noiembrie 1948), în unităţile spitaliceşti, farmacii şi la depozitele de medicamente (2 aprilie 1949) şi asupra întreprinderilor chimice şi a unităţilor sociale şi de cultură particulare din întreaga ţară.

Naţionalizările efectuate în etape de liderii comunişti din România şi confiscările abuzive de bunuri particulare nu au condus la miracolul îmbogăţirii, aşteptat de clasa muncitoare şi de cei care au ieşit din puşcării după 23 august 1944 şi au fost năimiţi de sovietici pentru a conduce România. Eşecul economic era previzibil şi, în mod deloc surprinzător, politicienii de la Bucureşti au ajuns şi ei la aceeaşi concluzie după circa 20 de ani: capitaliştii se aflau în continuare pe marginea prăpastiei, în timp ce comuniştii păşeau victorios înaintea capitaliştilor, în hăul din care clamau victoria lor ideologică.

Pentru a redresa situaţia gravă care exista în domeniul comerţului interior, autorităţile comuniste de la Bucureşti au renunţat la ideea de a deţine controlul asupra tuturor mijloacelor de producţie din ţară şi au permis, începând din august 1967, ca diferite persoane particulare să se ocupe direct de administrarea unor restaurante, bodegi, bufete, cofetării şi a altor unităţi similare pe care Ministerul Comerţului Interior şi Oficiul Naţional de Turism nu reuşeau să le facă rentabile. Acele persoane erau numite angajaţi-mandatari şi trebuiau să provină din rândurile salariaţilor care aveau încheiat un contract de muncă pe o perioadă nedeterminată la întreprinderea de stat care deţinea unitatea oferită pentru administrare cu mandat.

În sinteza economică justificativă pe care au primit-o membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., pentru a fi discutată la şedinţa din 28 iunie 1967, s-a precizat astfel: „În oraşe sunt circa 2500 unităţi mici şi mijlocii, unele dintre acestea fiind situate în altă localitate decât cea în care se află sediul întreprinderii sau cooperativei tutelare. Buna funcţionare a unor astfel de unităţi depinde în mare măsură de gradul de iniţiativă de care dispun, precum şi de cointeresarea conducătorilor în funcţie de rezultatele economico-financiare ce se obţin.

Într-adevăr, administrarea în sistemul actual al acestor unităţi îl pune pe şeful de unitate în situaţia de a primi de la organizaţie alimentele, băuturile, listele preparatelor, preţurile de desfacere etc. şi de a respecta numeroase reglementări. Ca urmare, în toate unităţile se servesc cam aceleaşi mâncăruri şi băuturi, iar lucrătorii au o comportare care lasă de dorit.

În scopul înlăturării neajunsurilor de mai sus, se propune trecerea treptată a unităţilor din categoria celor arătate, în administrarea unui angajat mandatar sau unui colectiv de comandatari. […]

Drepturile principale ale mandatarului vor fi următoarele:

a) are calitatea de angajat cu toate drepturile conferite de legile în vigoare angajaţilor (la asigurări sociale, pensie, ajutoare de boală, de maternitate etc.). Aceste drepturi vor fi stabilite pe baza unui salariu de calcul prevăzut în contract, chiar dacă câştigul efectiv va fi mai mare sau mai mic. Cotele de asigurări sociale, de pensii etc. se percep la salariul de calcul;

b) retribuirea muncii se va face din câştigul net realizat, după ce au fost plătite toate obligaţiile băneşti către organizaţia socialistă, contractantă sau către alte persoane fizice sau juridice.

În cazul comandatarilor, câştigul net se împarte între ei după înţelegerea convenită, sau proporţional cu salariul de calcul;

c) mandatarul sau comandatarii pot fi ajutaţi în muncă de membrii de familie şi rude apropiate; împărţirea câştigurilor se face potrivit înţelegerii dintre ei. Rudele şi membrii de familie care muncesc ocazional în unitate nu au calitatea de angajat şi nici drepturile care decurg din aceasta. […]

d) mandatarul se poate aproviziona prin organizaţia comercială contractantă la preţul cu amănuntul minus rabatul comercial. Mărfurile se pot livra cu plata imediată sau pe credit, stabilită în cadrul unui plafon, urmând a fi plătite în termenele prevăzute în contract;

– mandatarul poate folosi produse din gospodăria proprie;

– de asemenea se poate aproviziona şi din alte surse, la preţuri de învoială, de la ferme de stat sau cooperative agricole de producţie, de la membrii cooperatori, producători individuali şi de pe piaţa ţărănească, cu excepţia băuturilor alcoolice;

– mandatarul poate desface şi unele produse nealimentare specificate în contract, cum sunt: produse de artizanat, cosmetice, ţigări etc.;

d) preţurile de desfacere la preparatele de bucătărie şi celelalte mărfuri comercializate prin unitate vor fi formate astfel:

– la un număr restrâns de preparate culinare şi produse de bufet de consum obişnuit, se vor practica preţurile stabilite de către organizaţia socialistă contractantă, prin corelare cu preţurile din unităţile similare ca tip şi categorie; aceste preţuri sunt considerate plafon, mandatarul putând vinde şi cu preţuri mai mici;

– la celelalte preparate şi produse de bufet şi la băuturile nealcoolice, în scopul stimulării iniţiativei pentru diversificarea sortimentului şi asigurarea operativităţii în formarea preţurilor, mandatarul va stabili singur preţurile;

– pentru băuturile alcoolice se vor practica preţurile stabilite de Ministerul Comerţului Interior pentru categoria de localuri în care a fost încadrată unitatea respectivă;

– la produsele nealimentare, aprovizionate din fond centralizat, se vor practica preţurile de stat cu amănuntul, iar la cele provenite din cumpărări directe, acestea vor fi stabilite de mandatar” (i).

Specialiştii români care au conceput acel model economic şi au lucrat pentru elaborarea documentului respectiv estimau că „sistemul preconizat ar urma să se introducă în anul 1967 în aproximativ 200 de unităţi în comerţul de stat şi circa 100 în reţeaua cooperaţiei de consum” (ii).

Acel experiment economic a început în august 1967 şi rezultatele înregistrate au determinat guvernul de la Bucureşti să aprobe la sfârşitul acelui an extinderea sistemului de conducere cu mandat la alte 700 unităţi din comerţul interior şi 400 unităţi din reţeaua cooperaţiei de consum. (iii)

În aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste de la Bucureşti constau că „în R.D. Germană, în anul 1966 existau 9600 unităţi comerciale în comision (inclusiv cele cu participarea statului) şi 5800 unităţi comerciale particulare. În semestrul I/1968, ponderea desfacerilor unităţilor particulare în R.D. Germană a reprezentat 21% din totalul desfacerilor prin comerţul cu amănuntul, inclusiv alimentaţia publică; în R.P. Polonă ponderea comerţului particular a reprezentat, în aceeaşi perioadă, 1,2%, iar în R.P. Ungară 0,8%. În anul 1966 în R.P. Polonă funcţionau 920 unităţi comerciale particulare, iar în R.P. Ungară numărul acestora era de 310 unităţi” (iv). Toate aceste date statistice au fost găsite de economiştii români în „Anuarul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc – 1967”, „Buletinul informativ al C.A.E.R.” (semestrul I/1968) şi în anuarele statistice ale R.D.G., R.P. Polone şi R.P. Ungare din anul 1967.

Pentru cititorii de astăzi, asemenea detalii ar putea fi considerate nesemnificative, însă pentru un cetăţean polonez care a început să fabrice şi să vândă chit pentru geamuri în acei ani, având în acelaşi timp grijă de cei doi angajaţi ai săi, lucrurile stau cu totul altfel. Afacerea respectivă a luat avânt în ultima parte a Războiului Rece şi a încetat la sfârşitul anilor ’90 deoarece pe piaţa poloneză a apărut siliconul, iar numărul de sere de legume deţinute de cetăţenii polonezi a început să scadă semnificativ – în final fiind afectată cererea de chit pentru geamuri.

În aceeaşi ordine de idei, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri János Fazekaş a afirmat la reuniunea din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. că „în R.D.G. 30% din comerţ este comerţ particular, iar în Ungaria 80% din bufetele alimentare de la sate sunt cu mandatari. Faţă de ce avem noi alţii au mult mai mult” (v).

Revenind la cazul României, autorităţile comuniste de la Bucureşti au recunoscut în luna ianuarie 1969 că vânzările realizate de mandatarii români în anul 1968 au reprezentat „14,4% din totalul desfacerilor în sectorul de alimentaţie publică şi 1,9% din totalul desfacerilor prin comerţul socialist” (vi). În acelaşi timp, Ion Păţan (ministrul Comerţului Interior) şi Virgil Pîrvu (ministrul Finanţelor) au subliniat la 23 ianuarie 1969, într-un document comun pe care l-au semnat şi l-au trimis lui Ion Gheorghe Maurer, faptul că „unii mandatari depăşesc cu mult volumul desfacerii prevăzute în contract – în funcţie de care plătesc suma globală datorată întreprinderii – şi, ca urmare, acumulările aferente plusului de desfacere rămân mandatarului ca venit, care nu se impozitează sub nici o formă. Exemple de acest fel s-au constatat la unităţile: „Vârful cu Dor”, „Aluniş”, „Dealul Zorilor”, „Hipodrom”, „Bucov” şi „Parc Bucov” din oraşul Ploieşti, unde mărfurile ridicate de mandatari în lunile martie şi aprilie 1968 din depozitele organizaţiei depăşesc cu peste 100% desfacerile ce le-au fost stabilite.

La acestea se mai adaugă şi desfacerile realizate din aprovizionarea făcută direct de pe piaţă sau din gospodăria proprie, al căror volum nu se poate determina din lipsă de evidenţă.

Prin depăşirea desfacerii în aceste două luni, mandatarii respectivi au realizat, în acest timp, un venit peste cel datorat întreprinderii de circa 60 mii lei care n-a fost impus sub nici o formă.

În plus, există tendinţa din partea mandatarilor de a-şi spori veniturile şi pe alte căi, cum ar fi:

– vânzarea cu precădere a unor produse şi preparate cu preţuri mari;

– fabricarea de sortimente în ateliere proprii (prăjituri, îngheţată, citronadă etc.), situaţie neluată în calcul la stabilirea obligaţiilor contractuale, ceea ce duce la micşorarea acumulărilor realizate de întreprindere şi la obţinerea de venituri suplimentare din partea mandatarilor, care pe lângă realizarea rabatului nu plătesc impozitul aferent pe circulaţia mărfurilor.

De exemplu, în urma unui control efectuat de trusturile de cofetării şi răcoritoare 1 şi 2 din Bucureşti, la sesizarea organelor Ministerului Finanţelor, 70 mandatari au fost obligaţi să plătească impozitul pe circulaţia mărfurilor în sumă de 230 mii lei.

Mandatarul cofetăriei din cadrul Cooperativei de consum din comuna Ghiroda, judeţul Timiş, şi-a procurat utilajul necesar fabricării îngheţatei pe care l-a instalat în afara sediului unităţii, desfăcând zilnic circa 100 kg îngheţată atât prin unitate cât şi prin tonete cu angajaţii săi. Precizăm că impozitul pe circulaţia mărfurilor la îngheţată este de 10%, iar la băuturi răcoritoare de 15%. În aceste condiţii mandatarul respectiv într-o singură lună, numai la îngheţată, s-a sustras de la plata unui impozit de circa 6 mii lei.

În aceste condiţii impozitarea veniturilor mandatarilor numai la nivelul salariului tarifar de încadrare – ca urmare a calităţii de angajat aşa cum se prevede în reglementarea actuală – nu are în vedere veniturile efectiv realizate şi contravine principiilor de echitate socială (subl.n.)” (vii).

Se cuvine să facem trei precizări pentru a înţelege mai uşor detaliile menţionate de Ion Păţan (ministrul Comerţului Interior) şi Virgil Pîrvu (ministrul Finanţelor) în documentul pe care l-au semnat. Un autoturism sovietic „GAZ M21 Volga” putea fi cumpărat în anii ’60 şi de persoane particulare române, prin Casa de Economii şi Consemnaţiuni – unde trebuiau depuşi 70.000 lei (circa 6000 dolari), o sumă foarte mare la acea vreme. În anul 1968 autoturismul „Dacia 1100” („Renault 8”, asamblat din părţi componente şi piese franţuzeşti la uzina de la Colibaşi) se vindea cu 55.000 lei, iar un automobil cehoslovac „Skoda 1000 MB” nou putea fi cumpărat cu 50.000 lei.

A doua precizare se referă la rezultatele economice obţinute de mandatari, în general. Ambii miniştri au recunoscut în documentul pe care l-au trimis prim-ministrului Ion Gheorghe Maurer că „se observă în general o îmbunătăţire a serviciului prin creşterea atenţiei şi solicitudinii faţă de consumatori şi stăruinţa de a produce preparate culinare şi de cofetărie mai variate, în vederea satisfacerii cât mai depline a cerinţelor. De exemplu: unitatea „Parc” din Cluj asigură un meniu pensiune de 7,25 lei în local (faţă de 9,5 lei practicat în restaurantele pensiune) şi de 9,25 lei livrat la domiciliu; braseria „Horia” din aceeaşi localitate serveşte zilnic clienţilor săi, în cea mai mare parte studenţi, circa 15-20 sortimente preparate calde. În multe unităţi ca: birturile „Macedoneanul” şi „Plosca Plină”, bodega „Calul Bălan” din Timişoara; bufetele „Tîrnave” şi „Brădet” din oraşul Sibiu; restaurantul „Filiaşi” – gară (judeţul Dolj); bufetul „Gugeşti” (judeţul Vrancea) etc., s-a intensificat desfacerea preparatelor din producţia proprie atât la mâncăruri cât şi la minuturi spre deosebire de perioada anterioară când aceste unităţi desfăceau astfel de produse în cantităţi mici, pondere mare având băuturile;

– s-a realizat o creştere substanţială a acumulărilor, obţinându-se în aceste unităţi o rentabilitate medie anuală mai mare faţă de cea realizată pe total sector în alimentaţia publică. În sistemul Ministerului Comerţului Interior, rentabilitatea medie a unităţilor date în mandat este de 7,7% faţă de 4,5% pe total sector, iar în cooperaţia de consum rentabilitatea este de 8,55% faţă de 5,99%.

La unităţile de alimentaţie publică, ce iniţial lucrau cu pierderi sau cu beneficii reduse, s-a prevăzut realizarea unor beneficii însemnate, stabilite prin contractele încheiate la darea în mandat, ca de exemplu […]

Din cele arătate, rezultă că măsura de administrare a unor unităţi prin angajaţi-mandatari a permis, pe lângă adaptarea mai elastică la cerinţele consumatorilor, să se obţină rezultate mai bune atât în diversificarea profilului reţelei cât şi în creşterea rentabilităţii unităţilor.

Aceste rezultate se datoresc îndeosebi cointeresării sporite a angajaţilor-mandatari şi creşterii operativităţii în aprovizionarea unităţilor” (viii).

Am redat un fragment mai mare din documentul respectiv deoarece acei miniştri nu s-au gândit probabil niciodată că va fi publicat la un moment dat în România sau într-o altă ţară. Asemenea detalii nu pot fi puse la îndoială întrucât nu era nimeni interesat să mintă într-un raport oficial şi să fie, ulterior, arestat de organele de represiune pentru inducere în eroare a autorităţilor statului. Frica exista în continuare, aşa cum se manifesta din plin şi invidia faţă de capra vecinului, care ar fi fost mai grasă. Şi aici ajungem la problema principală a sistemului mandatarilor: capacitatea acestora de a face profitabile nişte unităţi economice care produceau pierderi sau aveau profituri reduse atunci când se aflau în administrarea statului a generat o problemă majoră la vârful piramidei statului.

Invidia era prezentă la nivelul înalt al nomenclaturii şi, de exemplu, Ştefan Voitec a întrebat la reuniunea din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. cum este posibil ca un mandatar care avea 27 de ani să deţină un autoturism vest-german „Ford Taunus” în valoare de 140.000 de lei. (ix) La rândul său, Dumitru Popescu a afirmat că „astă vară roşiile care costau 5 lei la piaţă la ei se vindeau cu 20 lei kg. Aici nu era vorba de prelucrarea materiei prime, de activitate proprie, ci pur şi simplu de transportul de la piaţă la magazin şi au luat de 4 ori preţul. Fenomenul acesta este mai larg şi se aplică şi la alte categorii de alimente” (x).

Simion Bughici, preşedinte al CENTROCOOP, a fost mai ponderat în aprecierile la adresa mandatarilor şi a declarat la şedinţa din 4 februarie 1969 astfel: „Eu vreau să vedem cum s-a discutat această problemă. Ea a fost foarte mult frământată, s-a tot spus: ce facem cu deservirea populaţiei că în unele unităţi deservirea este proastă, că nu există interes ş.a.m.d.

S-a găsit această formă. Eu trebuie să spun că la început a fost o rezistenţă la aparatul ministerului că spunea că nu ne băgăm în această chestiune. Pe urmă au fost reţineri şi la cei care trebuie să fie puşi mandatari, şi ei spuneau: nu ne băgăm în această chestiune. Între timp lucrurile s-au lămurit.

Eu trebuie să spun că într-o serie de unităţi, şi îmi pare rău că sunt aici tovarăşi care au constatat şi în presă s-a vorbit despre acest lucru, unde s-a spus «sus cu mandatarii», ca apoi să strige «jos cu mandatarii».

S-au făcut unele lucruri bune într-o serie de unităţi care au fost predate mandatarilor şi pregătirea sortimentelor şi deservirea s-au îmbunătăţit şi oamenii veneau şi consumau la aceste unităţi. Noi nu i-am mobilizat să vină, veneau singuri. Eu am mâncat în luna iulie (1968, probabil – nota P. Opriş), când familia a fost plecată 2 săptămâni, la unitatea unui mandatar, am stat acolo la masă cu fel de fel de oameni. I-am întrebat de ce mănâncă acolo pentru că este mai scump, mi-au spus că chiar dacă dă 1 leu şi jumătate mai mult nu contează, pentru că îi place cum este pregătită mâncarea şi cum este servit acolo. La o unitate din Râşnov am întâlnit foarte mulţi consumatori din Braşov, de ce veneau, pentru că mandatarul se pricepea foarte bine să facă mititei. L-am întrebat cum procedează, mi-a spus că el se scoală la 1 jumătate sau la 2 noaptea şi atunci se apucă să prepare carnea pentru mititei. Ştia cum să-i facă şi erau buni şi avea clienţi mulţi.

Sigur tovarăşi, atunci aşa s-a prevăzut să stabilim un beneficiu serios care să fie vărsat de către mandatari întreprinderii comerciale şi ceea ce rămâne după ce şi-a achitat toate obligaţiile să-i rămână lui. Aşa s-a gândit atunci (în iunie 1967 – nota P. Opriş). A apărut că între timp unii ne-au păcălit pe noi, alţii s-au păcălit pe ei. Au fost unii care au avut sarcini mari de beneficii şi au spus că nu pot să le îndeplinească şi au rugat să li se ia contractul, li s-a luat. […]

Eu cred că este bine ca tovarăşii să se pronunţe. Sunt o serie întreagă de chestiuni care trebuie puse la punct. De lichidat, dacă e vorba, noi putem să lichidăm această instituţie în 24 de ore (subl.n.)” (xi).

Problema îmbogăţirii – sesizată de politicienii comunişti români la cele 1900 unităţi economice încredinţate mandatarilor şi care funcţionau la sfârşitul anului 1968 în România (xii) – a fost analizată şi criticată de Emil Bodnăraş la aceeaşi şedinţă din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Fiind nemulţumit de faptul că mandatarii nu împărţeau cu statul beneficiile pe care le obţineau peste nivel stabilit în contractele încheiate cu întreprinderile socialiste şi, mai mult decât atât, mandatarii angajau chiar şi 25-30 de lucrători în anumite perioade ale anului, Emil Bodnăraş a răbufnit, reproşându-i ministrului Ion Păţan: „Aţi făcut mici capitalişti!” (xiii).

Foarte atent la aspectele ideologice, fostul ofiţer român şi spion al U.R.S.S. a insistat pentru menţinerea purităţii comuniste a statului român, astfel: „Comitetul Executiv [al C.C. al P.C.R.] nu vorbeşte de lucrători, ci de membrii familiei şi de rude apropiate. Dv. (ministrul Ion Păţan – nota P. Opriş) operaţi cu un termen pe care o practică l-a consacrat şi îl consideraţi consolidat din punct de vedere politic, ideologic şi economic şi mergem înainte cu salariaţii. Rudele şi membrii de familie care lucrează 8 ore pot deveni comandatari şi capătă calitatea de angajat pe baza contractului încheiat cu organizaţia socialistă. […] Dar am pus şi o anumită concepţie. La baza acestei instituţii am spus să lucreze membrii de familie, rude apropiate cât şi 2-3 oameni, dar tot pe bază de mandatar şi nu de salariat. Instituţia aceasta nu este pe baze capitaliste (subl.n.)” (xiv).

Nicolae Ceauşescu a sprijinit ideea lui Emil Bodnăraş şi i-a spus ministrului Ion Păţan că „în hotărârea Comitetului Executiv nu scrie nicăieri că mandatarii sau comandatarii au dreptul să angajeze salariaţi, pentru că atunci s-ar fi spus clar” (xv).

Deoarece Ion Păţan a afirmat că problema alcătuirii preţurilor doar de către mandatari fusese analizată deja de conducerea partidului şi nu a intervenit pentru plafonarea acestora, Emil Bodnăraş i-a reproşat sec: „Dumneavoastră nu trebuie să operaţi cu anonimatul, să spuneţi că s-a hotărât la conducere, dar cine este la conducere, tovarăşul Ceauşescu, Prezidiul Permanent, Comitetul Executiv. Consider că nu trebuie să se vorbească cu anonimatul (sic!)” (xvi). Concret, Emil Bodnăraş dorea ca Ion Păţan să-şi asume răspunderea pentru greşeala referitoare la neplafonarea de către stat a preţurilor la produsele vândute de mandatari şi să nu-i învinuiască pe liderii P.C.R. pentru faptul că erau incompetenţi – aceştia nefiind în stare să înţeleagă în vara anului 1967 efectele propriilor decizii privind crearea sistemului mandatarilor în economia românească.

Nicolae Ceauşescu a fost de partea lui Emil Bodnăraş şi a solicitat imediat documentele şedinţei din 28 iunie 1967 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. Deschizând stenograma acelei reuniuni, liderul suprem al P.C.R. a spus: „Mi s-au adus documentele şedinţei Comitetului Executiv. Eu văd că discuţiile la Comitetul Executiv au fost foarte scurte. În stenogramă se spune: «Să încercăm această formă, să vedem ce iese, cred că nu va ieşi rău. Să se facă o hotărâre în care să se spună că se trece la experimentarea acestor unităţi. Să se facă o hotărâre scurtă, care să prevadă toate aceste lucruri, pentru că astfel nu se poate acţiona, suntem un stat organizat şi trebuie să facem o hotărâre, pentru ca omul să ştie pe ce bază face acest lucru». Aceasta a fost toată concluzia la Comitetul Executiv, eu nu am spus un cuvânt mai mult (subl.n.)” (xvii).

Între timp, Ion Păţan recunoscuse faptul că a apărut o abatere de la intenţiile liderilor P.C.R. „pentru că câştigurile [mandatarilor] pe care le-au realizat au fost mult mai bune decât cele pe care le-ar fi realizat ca salariaţi. Noi am luat măsuri ca să se revină la normal, că n-au ce căuta lăcătuşi, ingineri, tot felul de specialişti în această treabă. Adevăratele câştiguri pe care le au aceştia noi nu le cunoaştem. Noi ştim ce marfă au primit şi de aici rezultă că ei câştigă de la 2000 lei la 12.000 lei pe mandatar. În cazul că se vor aproba propunerile noastre, acest câştig va fi plafonat la 3000 lei” (xviii).

În concluzie, nişte oameni simpli au obţinut rezultate economice pe care liderii P.C.R. nici nu le visau şi, aceiaşi politicieni s-au gândit că, prin veniturile obţinute, mandatarii nu respectau principiile de echitate socială – îmbogăţirea fiind considerată o problemă majoră, care ţinea de dogmele partidului unic. Şi astfel, mandatarii şi capra lor cea grasă (fără carnet de partid, dar cu ştiinţă de carte şi fler economic) au fost sacrificaţi pe altarul „Codului principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste” – iniţiat oficial în iulie 1971 şi adoptat în unanimitate la Congresul al XI-lea al P.C.R. (21-24 noiembrie 1974). A face bani mulţi din activităţi economice în timpul comunismului putea fi considerat un act reprobabil atâta timp cât profitul final nu ajungea în întregime la statul condus de nişte politicieni incapabili să acţioneze în mod eficient pentru dezvoltarea economiei naţionale.

Câteva idei interesante despre asemenea probleme pot fi regăsite şi în volumul „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” – care a apărut recent la Editura Trei, în cadrul colecţiei „Contributors”. Lansarea oficială va avea loc joi, 20 iunie 2019, la librăria Modul Cărtureşti (strada Academiei nr. 18-20, la parterul Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti). Cartea va fi prezentată de Bogdan Murgescu (istoric, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România), dr. Vasile Buga (istoric, cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului), Dumitru Lăcătuşu (doctor în istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) şi de autorul volumului.

NOTE_______________

i) Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 14/1969, f. 198-200.

ii) Ibidem, f. 202.

iii) Ibidem, f. 46-47.

iv) Ibidem, f. 185-186.

v) Ibidem, f. 55.

vi) Ibidem, f. 186.

vii) Ibidem, f. 189-190.

viii) Ibidem, f. 187-188.

ix) În stenograma şedinţei din 4 februarie 1969 s-a consemnat astfel: „Tov. Ştefan Voitec: Dacă se cunoaşte în ce limite sunt câştigurile acestor mandatari? Eu am avut un accident şi era să mă omoare, iar cel care m-a izbit era un mandatar care avea 27 de ani şi deţinea un Taunus care costă 140.000 lei?”. Ibidem, f. 49.

x) Ibidem, f. 47-48.

xi) Ibidem, f. 57-59.

xii) Ibidem, f. 46.

xiii) Ibidem, f. 50.

xiv) Ibidem, f. 50; 52.

xv) Ibidem, f. 52.

xvi) Ibidem, f. 54.

xvii) Ibidem.

xviii) Ibidem.

Distribuie acest articol

41 COMENTARII

  1. Articolul dlui. Petre Opriș, foarte bine documentat, ca de obicei, umple un gol din istoriografia economică a comunismului românesc, contribuind la înțelegerea cauzelor pentru care planificarea centralizată a activităţii economice este ineficientă şi nu poate duce decât la penurie și totalitarism. Felicitări.

    Notă: Dedesubturile economiei şi comerţului, aflate în România comunistă în mâinile securităţii, precum şi arta supravieţuirii într-un asemenea sistem sunt descrise cu talent de povestitor în cartea lui G. Florescu, Confesiunile unui cafengiu, Humanitas, Bucureşti, 2008.

    • – „70.000 lei (circa 6000 dolari)” Fiti serios, poate la negru, desi 1 dolae atinsese 100 lei, abia prin 88-89 la negru. Oficial ~ 18 lei. O data, sau de 2 ori, chiar paritate 1/1 !
      – mandarul cui ?
      – lipsesc datele despre R.S.F.J. Alea i-au speriat e comunisti !
      In rest, vedeti ca activau 5 societati mixte si cu capital privat ! (vedeti cursul profesorului Dragos Sitaru, despre aceste societati).

  2. E o moda in a sustine preeminenta eficacitatii capitalului privat fata de capitalul de stat in ce priveste generarea profitului pe de o parte si a satisfactiei clientilor pe de alta parte. In vreme ce statul este din start prezumat ca un slab administrator pe o piata total controlata, privatul are creditul ca livreaza bunuri si servicii garantat mai bune, mai ieftine si in cantitati indestulatoare pe o piata libera. Prin urmare, cu toate panzele sus, economiile vireaza de la stat catre privat.
    Dupa treizeci de ani de transformari salbatice, la noi e exemplu, PIB-ul s-a triplat iar datoria totala a crescut de la zero la 50% din PIB. Ce este straniu esta ca, daca privim structura datoriei de peste 100 de miliarde, cca 40% este in sarcina statului, iar restul de 60% in sarcina privatului.
    Mai mult, in situatia in care bunurile de uz public -sosele, spitale, scoli, etc- se lasa indelung asteptate nu poti sa nu te intrebi: ce e mit si ce e realitate in privinta eficacitatii economiei private?
    Tehnologic unul si acelasi surub poate fi achizitionat fie la standarde spatiale cu pretul a 1000 de unitati, fie la standarde nucleare cu pretul de 100 de unitati, fie la standarde premium cu pretul de 10 unitati, fie la sandard dedeman cu pretul de o unitate. Liberalismul neaos, lenes si corupt, cu tendinte de cartelizare si monopolizare a pietei, a livrat prea des produse si servicii de masa la preturi spatiale, cu aerul ca ofera trupul si sangele Domnului. Cum sa nu dai cu capul de pamant la asemenea binefaceri?

    • Nu e nici o modă, asta e realitatea :) Gradul de îndatorare nu spune nimic despre nivelul economiei; lichidarea datoriei externe a lăsat toată industria într-un stadiu de rămânere în urmă fără precedent; practic majoritatea investițiilor care funcționează sunt făcute de la zero, de unde și creditele… Între noi fie vorba, pare aproape imposibil să ai meniuri diferite în două restaurante de stat, asta cred că până și ei își dădeau seama, din moment ce îi aprovizionezi la fel, aprobi aceleași rețetare, doar bucătarul diferă :)

    • @M. Constantin – care liberalism, acela al firmelor de securiști mai vechi și mai noi care livrau companiilor de stat, instituțiilor de stat, spitalelor de stat, școlilor de stat etc. etc ? Asta ca să nu mai vorbim de CFR-ul lui Necolaiciuc, exemplul perfect de liberalism de partid și de stat.

      România nu a avut liberalism niciodată, nici măcar la 1870. Până și atunci statul român s-a hotărât că ia el căile ferate. După 1989, liberalismul a ținut cam 2 ani, cât s-au vândut rulmenți în Turcia și salam în Polonia. După care a venit Văcăroiu și a cerut un time-out de 4 ani.

      Economia privată este eficientă, dar dacă vreți căi ferate de stat, autostrăzi de stat și spitale de stat, aceea nu mai e economie privată. Iar din comentariul dvs exact asta rezultă, că le vreți de stat.

      • Din pacate traim de decenii exact ce spuneti, doar ca eticheta este total anapoda pusa si asta deruteaza multa lume. Din pacate ce traim sub zodia liberalismului romanesc nu are nici o legatura cu etica protestanta citita si rascitita de mai bine de o suta de ani. Din pacate ceea ce a produs efecte coplesitoare in spatiul occidental, odata avortat in spatiul estic, a diseminat o inflatie de Q7 si X5 care se simt confortabil in noroaiele locale. Din pacate capitalul privat este extrem de performant, dar nu la noi.
        In plus, controversa sterila stat/ privat cat timp nu livreaza vizibil, consistent si sustenabil in Romania reala risca sa roteasca floarea soarelui spre China. Mosii recent comemorati ar spune ca nu conteaza culoarea pisicii cat timp prinde soareci.

        • @M.Constantin – asta e doar o tentativa de mistificare, ba chiar una nu prea sofisticata. In realitate, pisica asta a noastra nu prinde soareci. A devenit obeza, nu se misca decat pana la castronul cu mancare si inapoi in culcus. Culoarea ei e doar un mod de a deturna discutia.

    • Budgetul militar e un exemplu unde monopolurile private de armament (avioane, submarine, tancuri, etc) “jefuiesc” statul (secret, totul e secret, mai ales preţul şi ce e de fapt cumpărat în primul contract între stat- minister şi compania privată) în est şi în vest.
      Acum Franţa, Spania şi RFG au semnat un tratat (volum 500 miliarde Euro) de stat pentru un avion militar de livrat în anul 2040. Nu e nimic nou (RFG a cumpărat avioane Startfighter Americane în anii 1960 cu F.J. Strauß ca ministru, zeci de piloţi au murit. Meritul ministrului F.J. Strauß/RFG e compania europeană Airbus ca concurent pentru Boeing) în achziţionarea statului în domeniul militar. Asemănător a fost cu monopolurile în telecomunicaţii, căi ferate, etc. Statul a plătit de multe ori dublul “valorii” (altfel în Eleveţia unde tunelul de 50 km, de fapt trei tuburi de 150 km, s-au realizat ca pret, termin şi calitate în parametrii stabiliţi la început. Mentalitatea, responsabilitatea şi competenţa Elveţienilor …) .
      Oricum economia privată e singura cale care prin concurenţă produce “progress”.
      In RFG BIP 1950-1960 s-a triplat şi salariile s-au dublat (moneda DM stabilă).
      Cred ca azi căi ferate moderne sunt o necestitate în ţară. Peste 10 ani benzina e prea scumpă pentru transporturi “grele” pe distanţe mari. Investiţia statului în căile ferate şi transportul prin companii private (locomotive, vagoane, servicii) ar putea reduce riscurile şi ar putea îmbunătăţi serviciile pentru călători.
      Care e situaţia la căile ferate româneşti de azi? Ce urmează în domeniul investiţilor în infrastructură?
      Opoziţia ar trebui să pună azi intrebări în parlament…..

      • A nu se confunda F-104 Starfighter cu oricare MiG.
        Scrie acolo ca F-104 e „de inalta performanta”.
        O fi strungul sovietic mai bun ? Partidul unic mai apt sa canalizeze talentele muncitoresti ? Caci dinspre minciuna stiu ca sunt profesori.

      • @Kurt – Gotthard Base nu s-a încadrat în costurile prevăzute inițial. A pornit de la 6,3 mld CHF inițial, iar după 17 ani a fost finalizat, dar la 12,2 mld CHF.

        Separat de asta, mentalitatea elvețienilor provine din bunăstarea materială. O bunăstare întinsă pe generații întregi. Probabil de pe la 1850 încoace, nimeni n-a mai avut nevoie să fure în Elveția, deci nu mai au de unde să știe cum se face :) Dar eficiența nu e nemaipomenită nici în Elveția, Gotthard Base putea fi realizat la sub 60% din costurile finale. Însă fiind realizat pe bani publici, rezultatul a fost cel care a fost.

        În materie de transport feroviar, România mai are nevoie cam de 3.000 km de căi ferate noi pentru ca rețeaua să devină funcțională. În ritmul actual, acești 3.000 km noi nu vor fi construiți nici în 300 de ani, pentru că mai e nevoie și de refacerea permanentă a celor vechi. E evident că trebuie schimbat modelul de business, dar nu vrea nimeni asta.

        Estimativ, kilometrul de cale ferată costă în România de peste 5 ori mai mult decât ar trebui. Asta înseamnă cu peste 500% mai mult, ca să ne dăm seama de enormitatea dezastrului. Plus că statul român nu obține nimic dacă ar construi vreo cale ferată nouă, așa că de ce ar face-o?

        • Kurt are intotdeauna o scuza la indemana : limba romana nu este limba lui materna.

          Ca urmare foloseste tehnica de „copy and paste” a unor texte „kilometrice” din limba germana, in special.

          Desigur dvs., prin forta lucrurilor, cunoasteti aceasta limba de altfel ca si alti romani.

          Traiesc intr-o tara anglofona dar n-am vazut nici un comentariu pe vreun site de limba engleza in alta limba; daca e cazul, se face trimitere la textul original din alta limba dar, fara nu se publica extrase din limba originala.

          Este doar o remarca care poate nu este pe placul tuturor .

          • Engleza este lingua franca în vremurile noastre, e normal să fie prezentă peste tot. Reciproca nu e foarte valabilă, alte limbi nu prea au de ce să fie prezente pe site-urile de limbă engleză. Deși pe Youtube e plin de comentarii în diverse limbi, adesea amestecate la întâmplare. Și nici măcar cu litere latine toate.

            În mod similar, în spațiul ex-sovietic se pot întâlni mereu exprimări în rusește, aceea e lingua franca pentru ei.

  3. Pentru mine perioada descrisa in articol este punctul in care unchiul meu isi incepea o afacere extrem de profitabila prin intermediul unei cooperatii de consum – a fost, dupa stiinta mea, primul roman care a produs slapii – flip flops – romanesti.

    stiu cat de mult si-a batut capul – era mereu interesat de ceva nou si mai ales reusea cu propriile sale maini sa faca ceea ce altii nu puteau. Imi aduc si cum aminte cu drag ce slapi super meseriasi aveam in picioare de ma intreba toata pustimea de la bloc…Unchiul meu, conform povestii de mai sus, s-a imbogatit, a prosperat, viata familiei sale s-a schimbat fundamental dar…. Nu erau suportati cei care faceau banii prin puterea capului si a mainilor lor…

    Familia lui se afla acum o parte in Suedia si alta in Germania – au plecat cu 1 an inainte de caderea cortinii pentru ca au inteles ca aici nu se poate trai asa cum si-ar fi dorit.

  4. Corrigenda: În aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste de la Bucureşti constatau că „în R.D. Germană, în anul 1966 …
    Problemele din economia socialistă au fost explicate chiar de liderii politici comunişti în documentele pe care le-am menţionat. Dacă totul era în regulă în România anului 1967, iniţiativa comuniştilor de la Bucureşti privind apariţia mandatarilor în România nu ar fi avut nici o logică. Înşişi liderii politici au constatat că ideile lor economice erau deficitare la capitolul eficienţă.

  5. La incepurile comunismului , inca existau asa numiti intreprinzatori si mici meseriasi , de la pantofari la tapiteri ,de la zugravi la mici magazine , cu de toate si multe multe altele . O perioada acesti oameni ,sa ii numim intreprizatori au rezistat in mica economie de piata . O data cu aparitia fabricilor de stat si cu mutarea unei parti a populatiei de la sate catre oras , ca muncitori in formare (ce denumire frumoasa ) , acesti mici intreprinzatori dispar . Disparitia lor ,sau mai bine zis cauza disparitiei acestora , este impozitarea afacerii in cauza, cu sume ce depaseau posibilitatile de plata ,ale celor mai sus numiti .Asadar statul in mod premeditat elimina o categorie socio -profesionala fara a pune pentru moment ceva in loc si fara a da o sansa de viata , celor eliminati astfel din propria afacere . Este prima crima sociala facuta de regimul asa numit socialist . Invatamintul de toate gradele dispunea la inceputuri de profesori si invatatori extrem de competenti , dar care nu aveau in bagajul lor de cunostiinte si care (multi dintre ei ) nu doreau sa inmagazineze in mintea lor si a elevilor lor , minciuna numita comunism . Mare parte au fost inlaturati (cei care nu au dorit sa execute ordinile de partid ) si inlocuiti cu profesori si invatatori facuti la asa numitele facultati muncitoresti(cu termen redus ) , in mare parte efectuind cursuri ,in regim de invatamint seral . A fost a doua mare crima socio-profesionala . O data cu venirea la putere a noului conducator ,cel impuscat in decembrie 1989 ,tara se inchide si mai mult si incepe o propaganda extraordinara oarecum similara cu cea actuala din Coreea de Nord, propaganda ce aduce in prim plan cultul conducatorului mult iubit Sa ne imaginam ,ca cineva peste 1000 de ani , ar citi intimplator un ziar din epoca asa numita de aur . Spre surprinderea noastra a tuturor , lucrurile erau prezentate la exceptional si binefacerile comunismului in frunte cu secretarul general ,la fel .Cititorul peste veacuri, ar fi profund impresionat de bunastarea acelor vremuri (un mare fals desigur ). A urmat o perioada in care populatia nevoita sa supravituiasca ,nu facea altceva , decit acolo unde se afla la locul de munca ,fura din produsul muncii tuturor(asa era numita ,bunul intregului popor ) si schimba sau vindea in contrapartida altora ce procedau la fel . La un moment dat ,este adevarat , au existat acesti mandatari si unele cooperative , ce aveau un regim special ,dar minunea nu a tinut mult si au fost repede eliminate . Productia interna de bunuri ,neavind o tehnologie care sa ii permita vinzarea pe piata externa la un pret competitiv , a fost nevoita sa fie sponsorizata de statul roman si toata aceasta sponsorizare ,era facuta pe munca aproape sclavagista a populatiei si prin trimiterea la export, a celor mai bune produse, la un pret mult mai mic , decit pretul de cost .Practic nivelul de trai , era foarte jos , doar pentru a sustine megalomania conducatorului acelor vremuri si propaganda falsa si mincinoasa, ce era mereu folosita pentru mintirea populatiei . Ce s-a intimplat a vazut o lume intreaga . Cele doua moduri de organizare cea capitalista si cea comunista nu pot fi comparate . Nevoia de dezvoltare in primii pasi de capitalism duce si la imprumuturi masive pe pietele de capital si fara discutie provoaca si derapaje in faza ei initiala . Cine priveste insa in urma, intelege repede beneficiile nu numai materiale ci se morale (cu toate derapajele in aceasta faza initiala ) si daca privesti si in viitor vei intelege lesne diferenta . deja binefacerile sunt vizibile cu ochiul liber si cine nu intelege asta inca este dator sa se gindeasca la cei ce vin in urma noastra .

    • Stimabile, din doua una:

      1. o fi vazut toata lumea, dar romanii n-au vazut
      2. romanii mai vor, dupa cum reiese din logica de Videle

      Plus ca unii student din vest abia asteapta sa gaureasca capete.

    • Anatomopatologul este cel mai bun medic atunci cand diseca un cadavru. Stie exact cauza mortii. Cu toate acestea, mortul de la groapa nu se mai intoarce…
      Pe de alta parte, neonatologul, la aparitia unui mugur de viata spune: 3,2 kg, 52 cm, fara defecte congenitale. Mai mult deocamdata nu poate si asta in ciuda tuturor tratatelor de ‘eugenie’.
      Oricata dorinta am avea de a incheia rotund un rationament care sa includa trecutul, prezentul si viitorul intr-o logica cauzala, ma tem ca un scepticism serios sta in calea promovarii agresive a gandirii partizane cu valente totalitare.

      • Traiasca… partidul… comunist… roman
        Romania… pace
        Partidul… Ceausescu… Romania

        Asta vede anatomopatologul Scully, pe ruinele societatii socialiste multilateral dezvoltate.
        Se vede si din trenurile lui Cuc daca se vrea.
        Strastrabunicii n-au avut nevoie de ciuma rosie, ciuma de care nici strastranepoti ei nu vor avea nevoie.

  6. Aleatoriu:
    -„iar datoria totala a crescut de la zero la 50% din PIB.”
    Pare a fi doar 35% :P
    https://www.debtclocks.eu/public-debt-and-budget-deficits-comparison-of-the-eu-member-states.html
    – „E o moda in a sustine preeminenta eficacitatii capitalului privat fata de capitalul de stat ”
    O moda? sau o realitate?
    Am inteles, esti la stadiul intrebarilor ” nu poti sa nu te intrebi: ce e mit si ce e realitate in privinta eficacitatii economiei private?”

  7. Din păcate nu se spune nimic despre perioada dinaintea Revoluției – țin minte că existau mici locații care dădeau filme pe video contra unui preț modic pe bilet, atunci a apărut pe micile lor ecane Cichicean – Jackie Chan, și alte filme occidentale de duzină, dar care au oferit românilor perspectiva vieții occidentale. ȘI în cazul alimentarelor și bodegilor existau acești mandatari. Cred că plafonarea câștigurilor era mai mult virtuală, pur și simplu ce era peste plafon nu se raporta….
    În cazul serviciilor, ineficiența statului era mai pregnantă, de asta s-a și recurs la mandatari, care și-au făcut loc până și în folclorul suburban – https://www.youtube.com/watch?v=0G4hBZ8k5Mc – Bălălău e mandatar/la Intercontinental…

    • Aici nu erau „mandatari”, era celebra „autofinanțare” a instituțiilor ( în Craiova când eram licean mergeam la „Teatrul Liric” , la „Național” – erau mai aproape dar mai erau și altele). Amuzant e că nu cred că exista un sistem de cenzură instituțional pentru filmele astea ( sigur că nu ar fi dat ceva explicit antiregim, dar era mai degrabă o autocenzură) . Presupun că fără cenzură ar fi putut umple sala și la spectacolele de teatru, n-ar mai fi avut nevoie de video :)

  8. Am prins si eu o bucățică din mandatari si intr-adevar calitatea si comportarea ospatarilor era ceva ce nu credeam ca poate exista în Ro.
    Comparînd cu vremurile de azi e greu explicabil. Am fost în ultima vreme mai des prin Ro si am mîncat pe ici pe colo, de data asta nu m-am îmbolnăvit, în schimb au pățit-o prietenii mei care trăiesc în Ro. În principiu mai peste tot se mănîncă prost, noutatea fiind ca s-a si scumpit.
    Unde sunt mandatarii d’antan?

    • Intr-o buna zi, prin ’70, fosta mea invatatoare, matematiciana de felul sau si cu un dulce, inconfundabil, accent macedonean, trecand pe la noi pe-acasa, cum pastrasem legatura peste timp, ne-a adus niste prajituri invelite in hartie alba, de ambalaj ieftin, cu blatul foarte inalt, consistente, din ciocolata si, invitandu-ne sa ne servim, si afland ca ne plac la gust, „Multumim, nu trebuia sa ne aduceti nimic!”, ne-a zis: „Ma bucur ca va plac, fiindca, sa stiti, prajiturile astea sunt de la „mandatar”, am gasit unul prin preajma, la mine in cartier, pe la piata Matache”… Auzeam atunci prima oara de acesti „mandatari”, insa in aceeasi zi am si descoperit „secretul” de fabricatie al prajiturilor de „mandatar”: in loc de unt, uzual in retetarul standard de cofetarie, „mandatarul” folosise in compozitie, original si cu „generozitate”, inedita, untura!…;-);-);-)
      Inevitabil, orice curiozitate pentru ciudatenia numita „mandatar” s-a stins fara regrete…
      Recunosc faptul de netagaduit ca articolul este excelent, ca intotdeauna, multumesc si mult succes proximei lansari de Carte de Autor!
      Bravo!

    • Despre NEP-ul leninist s-a scris mult pretutindeni, acest fenomen inspirandu-i si poetului Vladimir Mayakovskyi, de exemplu, doua super-haioase piese de teatru comic-satiric, The Bedbug & The Bathhouse, traduse si in romaneste, candva…

  9. Au existat si in comunism intreprinzatori care s-au imbogatit, si au fost tolerati de autoritatile comuniste pentru ca aveau preocupatii neobisnuite.

    In orasul meu natal exista un individ care crestea nutrii. Blana lor mergea toata la export si el era unul dintre putinii care reuseau sa creasca nutrii si sa produca o blana de valoare, aducand valuta buna.

    Individul asta era milionar in lei pe vremea odiosului, si se bucura de banii lui ziua in amiaza mare deoarece statul avea nevoie de valuta si puteau sa-i confiste afacerea, insa nu puteau sa faca ce facea el. Banuiesc ca era si cam sub pulpana fostei securitati, altfel nu pot sa explic cum a rezistat pana la revolutie cu toti banii intregi si afacerea cu nutrii.

    • Din cate stiu eu si ciobanii din zona sibiului aveau o oarece „protectie” in sensul ca „milionar” nu era un tabu – numai daca vedeti ce monumente funerare sunt prin cimitirele din zona – si crescatorii de albine, care, majoritatea erau „adventisti” si, doar vindeau, nu consumau (mai erau si viticultori :-) ), aveau un regim similar oricum, aparte.
      Nu stiu ce portite aveau, dar daca vedeai in curtea unuia cateva aro si cateva dacii, nu era de mirare. Altfel nici unii nici altii nu se aratau in lume ca ducand o viata de huzur.

    • Well… nu numai blana, dar carnea de nutrie devenise substitutul ideal pentru carnea ‘adevarata’, era nechezolul fleicilor de porc si altele.

    • Cazul pe care-l prezinti nu intra in categoria „mandatarilor”, La o alta scara poate fi asimilat cu crescatorii de oi. Crezi ca unii ciobani, de prin Marginimea Sibiului, sa zicem, nu erau milionari?
      (Am un prieten care prin anii `80 crestea vreo 30-40 de nutrii; de fapt de ele se ocupa tatal sau.)
      „Mandatarii” erau mandatati de stat sa gestioneze o cofetarie, un local (restaurant, cabana la munte ) etc.
      Cazul pe care il cunosc, pentru ca mergeam des la cabana Caprioru (Timis), unde mandatar era Boandy baci. Cred ca si in 1974 mai era mandatar, pentru ca urcasem la cabana sa vedem finala campionatului mondial din 1974, din Germania de Vest (ajunsi la cabana, am aflat ca transmite si TVR :D )
      Pe linga alimente, Boandy baci cumpara tuica in cantitate mare (100 litri) cu 18-20 de lei/litrul, dar la cabana o vindea cu 40 de lei/litrul..
      Cine stie sa faca bani ii face :P

    • Mai erau pietrarii din cimitiere.. Ala care alucrat ptr noi era banuit ca avea un milion la CEC . In modul cel mai,legal.
      Si unii ciobani ….

      A ca unii (mai alesciobanii) aveau „conexiuni” este adevarart.Insa si abuzau (un cioban cu protectie -pasuna cam pe unde dorea cu conditia sa fie teren al CAPului .Platea protectia cu buti de telemea veche , miei si „chefuri haiducesti” la care stabii aduceau bautura)

  10. Castigurile banesti din activitati, sa le spunem ‘neinregimentate’ au existat pana in decembrie 89.
    Sume fabuloase pentru acea vreme le realizau echipe ale unor comunitati maramuresene, sub comanda unui lider impus prin meritocratie (am spune astazi) care se angajau la curatirea calelor vapoarelor din Constanta si Mangalia. Munca de rob, la care nu se incumeta nimeni altcineva, dar care trebuia facuta. Maramuresenii erau cei care isi impuneau termenio: plati astronomice si mancare nici macar visata de muritorii obisnuiti, adusa special pe comenzi facut de primul secretar judetean.
    Pentru variatie, defrisarile erau o alta activitate dura prestata doar de maramureseni, cu aceasi eficienta si daruire si cu aceeasi recompensare financiara uriasa stabilita la mica/marea intelegere cu organili.
    Mai existau si mici activitati de familie, cum era choscul cu floricele de porumb din Saturn, unde stand la coada am avut timp sa calculezi incasarile orare. Rezultatul m-a facut sa mi se inmoaie picioarele gandindu-ma la capra cea grasa si frumoasa ce crestea pe langa chioscul cu floricele. Mai erau desigur si cei implicati in lantul de fabricatie si distributie al ochelarilor de soare si al altor ‘chinezarii/turcisme’ avant la lettre. Desigur, tovarasii dela organe isi luau partea lor (revenue share, nu?). Ca si astazi, pe vremea lui Mocea si Mazare.

    • Oșenii și maramureșenii erau capabili de un volum de muncă incredibil, era firesc să pretindă și o plată pe măsură. Prin 1985 – 1988 lor li se părea normal să muncească pentru 15.000 – 16.000 pe lună, dar ca exemplu concret, o normă de coasă de 180 zile-om era pentru ei treabă de 2 oameni pentru o săptămână.

      Aveau uneori expresii care păreau amuzante, gen ”ori crapă calul, ori se rupe hamul”, dar când înțelegeai de unde provin deveneau sinistre: dacă ei considerau că o căruță foarte încărcată poate fi trasă totuși de caii pe care-i aveau, luau un braț de fân și-i dădeau foc sub cai.

  11. E … discutii din fundul curtii …

    Locuiam cateva familii intr-o curte gen „vagon”…. Seara maturii se adunau la o sueta in fundul curtii … si puneau tara la cale. Erau oameni patiti care stiua ca aversu are si un revers.
    In aclean aveam 15 ani.. ,ma prefaceam ca citesc ceva si ascultam cu atentie ce discutau maturii .
    Concluzia care s-a desprins era ca de fapt statul transfera activitatile care nu sunt rentabile pentru o exploatare centralizata (prea mici) si mai ziceau ca este o dovada de bun simt economic .. „domle o gogoserie nu are de ce sa fie a Statului.Prea mica ! Olasi particularului sa isi bata el capu cu aporovizionarea, cu productia si alte cele.E omu fericit ca castiga fara sa il bata la cap directoru si personalul .. si isi vede de treaba siplateste Statului ce trebe!” sau „Domne asa e mai simplu – fara multi birocrati , functionari si bagatoiri de seama ptr un bufet sau un atelier ori frizerie!”
    Unu nu a zis ca ar fi anticomunism (ma rog stua sa nu calce anumite limite) insa toti sublimiau ca cu cateva gigiserii si bufete si 3 ateliere mici nu se darama socilaismul.. canu se atinge nimei de inytreprinderilemai marim alea care suporta personal adtiv Dar cam toti au observat ca debitu de tigari e „altceva” care poa fi aporivizionat centralizat si controlat eficient plus ca „tabacu si alcoolul e al Statului” (erau monopoluiri ale Statului si in 1930!)….
    Cam asta a fots opiniaomuluisimpludin Andronache …. ca vulturl nu prinde muste ca nu este eficeint ptr vultur .

    Ca ma rog erau si unii mai tampiti care nu vedeau decat „principii” este altceva ….

  12. o economie controlata (si centralizata), sau mai mult, o societate controlata, trebuie sa aiba la butoane oameni de un anumit nivel ca sa aiba pretentia de a rezista macar cateva generatii. conducatorii din comunism erau la noi si cam in toate tarile fratesti oameni simpli, fara scoala, care nu aveau cum sa creeze si sa conduca sisteme asa complicate. primul esalon de partid in Ro, URSS s.a., era total depasit in actiunea de a guverna, ei luau deciziile, indiferent de faptul ca existau oameni pregatiti pe diverse domenii, buni specialisti, de fapt cei cu notele cele mai mari din facultate erau inregimentati in PCR, conducatorii de intreprinderi erau in general oameni capabili, dar varful decizional era incompetent.

    • Si ce ma rog sa decida un varf competent, sa depaseasca productia SUA sau Franta „la toate capitolele” ?
      Comunistii de azi, pionierii de ieri, datori sunt sa manance fiecare un vagon de steril si sa faca bai de mercur zilnice pentru crimele perpetuate.
      Daca nu aici pe pamant, atunci sub pamant.

  13. Multumiri pentru prezentarea unor informatii care, asa cum si dvs ati spus, nu pot fi banuite a fi trucate. Apreciez faptul ca autorul nu a tinut neaparat sa-si puna o amprenta personala „puternica si continuu-prezenta”, ci, exceptand penultimul paragraf in care trebuia sa incheie cu o concluzie, ne ofera posibilitatea de a avea propriile pareri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro