marți, ianuarie 25, 2022

Fabricarea de autocamioane la uzina „Steagul Roşu” din Braşov (1953-1955)

O discuţie despre industria constructoare de vehicule din România ar putea să provoace comentarii negative din partea unor persoane care, în perioada Războiului Rece, au îndeplinit diferite funcţii de conducere în acest domeniu de activitate. Cel mai frecvent mesaj transmis de asemenea persoane este următorul: „Numai cei care au lucrat atunci cunosc istoria adevărată!”. Din motive subiective (un orgoliu manifestat la senectute, în primul rând), relatările orale sunt puse în prim plan şi este contestat rolul dovezilor scrise într-o analiză istorică. Nostalgia faţă de perioada tinereţii („vârsta de aur” a fiecărei persoane) este firească, în opinia noastră, însă aceasta este însoţită de o atitudine negativă faţă de tot ceea ce se scrie în prezent despre perioada comunistă cu ajutorul documentelor întocmite în timpul Războiului Rece şi a informaţiilor apărute în presa vremii. Trist este faptul că o asemenea atitudine se poate constata chiar şi la istoricii români plătiţi pentru a studia diferite teme contemporane, căutarea de informaţii noi în documentele existente în arhive fiind un calvar pentru aceştia. De aceea, legendele privind umanismul comuniştilor şi ideile lor utopice (care se regăsesc, din păcate, inclusiv în documentele elaborate în prezent sub egida instituţiilor Uniunii Europene) pot să fie propagate cu foarte multă uşurinţă în rândurile unui public aflat în căutarea unor soluţii miraculoase, care să rezolve instantaneu problemele existenţei cotidiene în România.

În studiul de faţă ne-am propus să ne desprindem de faza romantică a prezentărilor edulcorate şi a planurilor utopice propuse de autorităţile comuniste şi să analizăm modul în care a apărut industria constructoare de vehicule în România, folosind şi comparând informaţiile găsite atât în arhive, cât şi în diferite publicaţii româneşti din anii ’50.

La Plenara lărgită a Comitetului Central al P.M.R., desfăşurată la Bucureşti în zilele de 19 şi 20 august 1953, a fost adoptată o hotărâre pentru „convocarea Congresului Partidului Muncitoresc Român în luna Martie 1954”. Participanţii la reuniune nu au ştiut însă în acel moment faptul că organele de represiune care se ocupau de Lucreţiu Pătrăşcanu, Remus Koffler, Herbert Zilber şi de alţi acuzaţi din lotul „Pătrăşcanu” urmau să îşi încheie ancheta în luna martie 1954 şi să trimită la Colegiul Militar al Tribunalului Suprem dosarele acestora, pentru judecare.

Vrând-nevrând, Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a văzut pus în situaţia de a amâna desfăşurarea congresului P.M.R., aşa cum fusese stabilit la 20 august 1953, deoarece nu era indicat ca Lucreţiu Pătrăşcanu şi Remus Koffler să fie condamnaţi la moarte şi executaţi în perioada desfăşurării congresului sau imediat după încheierea acestuia. O asemenea acţiune ar fi putut provoca o serie de comentarii negative la adresa liderului suprem al regimului comunist de la Bucureşti, în care cuvintele „răzbunare” şi „criminal” nu puteau lipsi, iar rezultatul propagandistic al congresului P.M.R. (pe care îl presupunem pozitiv) ar fi fost distrus de împuşcarea în închisoarea de la Jilava a celor doi foşti lideri comunişti români.

Reuniunea P.M.R. din luna august 1953 este importantă şi pentru istoria industriei constructoare de autovehicule din România. Majoritatea participanţilor la acea plenară au aflat pentru prima dată, oficial, despre planul referitor la construirea la Braşov a unei fabrici de autocamioane. Chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej a stabilit, în şedinţa din 18 august 1953 a Biroului Politic, faptul că în raportul pe care urma să îl prezinte în ziua următoare la Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. „trebuie adăugat fabrica de camioane, îmbunătăţite unele locuri mai cu seamă acolo unde este vorba de agricultură, problema condiţiilor de trai (subl.n.)”.

Liderul comunist nu i-a informat însă pe toţi cetăţenii ţării despre acel plan. În expunerea intitulată „A 9-a aniversare a eliberării patriei noastre” (prezentată în sala Operei de Stat din Bucureşti la 22 august 1953), Gheorghe Gheorghiu-Dej a utilizat extrem de multe paragrafe din Hotărârea Plenarei C.C. al P.M.R. care se încheiase recent. Acea hotărâre a fost publicată însă de-abia în anul următor, într-un volum la care aveau acces un număr mic de persoane şi pe a cărui pagină de titlu s-a menţionat „Numai pentru uz intern”. Textul din Hotărârea Plenarei lărgite a C.C. al P.M.R. din 19-20 august 1953 care lipseşte din expunerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 22 august 1953 (publicată în ziua următoare în presa de la Bucureşti) este următorul: „Pentru a asigura industria, agricultura şi comerţul cu mijloace de transport se va pune în funcţiune o fabrică de autocamioane (subl.n.)”.

Precizăm faptul că, în momentul publicării volumului menţionat, informaţia despre asamblarea la Braşov a autocamioanelor sovietice ZiS-150 (model redenumit SR-101 în România) era deja publică. Autorităţile de la Bucureşti se fereau însă, în continuare, să ofere detalii despre acele vehicule. De exemplu, la 1 mai 1954 au fost prezentate la Braşov primele exemplare SR-101 (din seria zero, probabil), la defilarea organizată cu prilejul sărbătoririi Zilei Muncii, însă în comunicatul publicat în ziarul „Scînteia” la 3 mai 1954 s-a menţinut secretomania: „Viu aplaudaţi au fost muncitorii de la uzinele „Steagul Roşu” care au obţinut în ultimul timp o serie de succese în lupta pentru a da patriei maşini şi utilaje tot mai perfecţionate”. Nu cunoaştem dacă ziaristul care a trimis articolul său la Bucureşti a văzut autocamioanele la paradă şi a scris despre acestea sau dacă textul a fost modificat în redacţie înainte de publicarea sa, conform principiului „Ce se taie nu se fluieră!”.

O situaţie identică am găsit-o în ziarul „Scînteia tineretului”. În comunicatul agenţiei de presă „Agerpres”, publicat tot la 3 mai 1954, sub titlul „La Oraşul Stalin” (identic cu cel apărut în „Scînteia”), s-a precizat astfel: „Demonstraţia oamenilor muncii a fost deschisă de coloana constructorilor de tractoare KD 35, fabricate în ţara noastră cu ajutorul tehnic acordat de Uniunea Sovietică. Cele 18 brigăzi de economii ale Uzinei de tractoare au realizat în cinstea zilei de 1 Mai economii în valoare de 117.000 lei. Întregul colectiv al uzinei dă produse în contul zilei de 9 Mai.

Au trecut apoi muncitorii de la uzinele „Steagul Roşu”. O singură brigadă de la fabrica de rulmenţi a uzinelor „Steagul Roşu” a realizat în cinstea lui 1 Mai economii în valoare de peste 700.000 lei. Urmează muncitorii de la uzinele „Metrom” care au început să fabrice pe lângă alte produse şi butelii de aragaz”.

Informaţia referitoare la autocamioanele SR-101 care au participat la parada organizată în anul 1954 la Braşov, cu prilejul zilei de 1 Mai, a apărut câteva luni mai târziu, în ziarul „Scînteia tineretului” (6 noiembrie 1954).

În altă ordine de idei, în expunerea publicată la 23 august 1953, Gheorghe Gheorghiu-Dej a anunţat că „uzina de tractoare (de la Braşov – nota P. Opriş) va produce, pe lângă tractorul K.D.-35 pe şenile (care se realiza la Braşov începând din anul 1951, sub licenţă sovietică – nota P. Opriş), şi tractorul pe roţi („Belarus MTZ-2”, lansat în producţie de serie la 14 octombrie 1953, într-o uzină aflată la Minsk – nota P. Opriş), iar alte întreprinderi vor fi profilate pentru producerea în serie şi la un preţ de cost redus a maşinilor agricole tractate şi a pieselor de schimb”.

Autorităţile de la Bucureşti au preluat astfel o idee sugerată la Moscova de liderii politici sovietici şi, în şedinţa din 23 octombrie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu a afirmat că toate documentele tehnice ale MTZ-2 (redenumit UTOS-2 în România) se aflau deja la uzina de tractoare din Braşov, iar producţia de serie urma să înceapă în toamna anului 1954 (în cel mai rău caz). Tot atunci, Gheorghe Apostol a menţionat că, în opinia sovieticilor, proiectul respectiv nu se putea finaliza complet în anul 1954 la Braşov.

În aceeaşi ordine de idei, M.G. Loşakov a propus, la începutul lunii noiembrie 1953, să fie începută urgent la Braşov „fabricarea tractorului prăşitor KDP pentru că acesta poate fi produs în serie după [o] pregătire de 3-4 luni”. În discuţia pe care a avut-o la Moscova cu reprezentanţii autorităţilor de la Bucureşti care participau la sesiunea anuală a comisiei mixte de colaborare economică în cadrul „Sovrom”-urilor, membrul colegiului de conducere din Ministerul Comerţului Exterior al U.R.S.S. şi fost adjunct al ministrului Comerţului Exterior s-a referit la modelul K.D.P.-35, o variantă mai înaltă a tractorului K.D.-35, prevăzută cu şenile mai înguste. Miron Constantinescu a insistat pentru fabricarea „Belarus MTZ-2”, în timp ce M.G. Loşakov dorea să fie trimisă urgent în România documentaţia modelului K.D.P.-35, astfel încât producţia de serie să înceapă în luna mai 1954 sau chiar mai devreme.

Deoarece problema era extrem de importantă, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica au fost desemnaţi de membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (în şedinţa lor din 11 noiembrie 1953) să analizeze situaţia şi să propună o soluţie care să satisfacă interesele ambelor părţi. În cele din urmă, autorităţile comuniste de la Moscova şi de la Bucureşti au aprobat fabricarea, în paralel, a tractoarelor K.D.P.-35 şi MTZ-2. Montarea lor în serie la Braşov a început în anul 1955, iar după doi ani a fost realizat şi prototipul UTOS-26 (o versiune îmbunătăţită a MTZ-2, care a fost apoi modificată şi exportată sub denumirea de UTOS-45).

Revenind la autocamioanele SR-101, este momentul să reamintim faptul că autorităţile de la Moscova au exprimat opinii divergente în luna iulie 1953 cu privire la fabricarea de autocamioane sovietice în România. Atunci, membrii delegaţiei conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost criticaţi dur de Gheorghi Malenkov, Viaceslav Molotov, Anastas Mikoian şi Nikita Hruşciov pentru dezastrul economic pe care l-au provocat în ţară şi primii doi lideri i-au sfătuit pe români să amâne, să contramandeze sau să modifice planul privind construirea uzinei de autocamioane. Nikita Hruşciov a aprobat însă, tot atunci, planul lui Chivu Stoica şi primele 100 de exemplare SR-101 (din seria zero şi din preserie) au fost realizate în primul trimestru al anului 1954, cu ajutorul subansamblelor şi a pieselor primite din Uniunea Sovietică.

Pentru a supraveghea aplicarea în România a deciziilor aprobate de politicienii sovietici, autorităţile de la Moscova au avut la dispoziţie la ambasada proprie de la Bucureşti, la 1 august 1953, următorul personal: ambasadorul Leonid Gheorghevici Melnikov, consilierii N.P. Suliţki, I.A. Korolev şi S.A. Pivovarov, generalul-locotenent C.S. Melnik (ataşat militar), prim secretarul V.T. Ţâganov (numele său ne aduce aminte de consilierul sovietic detaşat la Secţia Juridică a S.S.I. şi care s-a ocupat de anchetarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, împreună cu Aleksandr Saharovski), colonelul V.S. Makovkin (ataşat militar adjunct), M.A. Filatov, N.S. Vasilenko, R.V. Melnikov şi A.S. Galstuhov (aceştia îndeplinind funcţii de secretar II), I.M. Puşchin şi A.C. Şelnov (reprezentanţi comerciali adjuncţi), A.N. Goncearuc şi V.G. Lialin (secretari III), precum şi ataşatul de presă I.A. Kocetkov.

Toate persoanele menţionate trebuiau să fie la curent cu problemele cu care se confruntau autorităţile de la Bucureşti în diferite domenii de activitate, conform specializării profesionale a fiecăruia şi a atribuţiunilor de serviciu stabilite înainte de plecarea în misiune în capitala României. De exemplu, după întoarcerea de la Moscova a delegaţiei conduse de Gh. Gheorghiu-Dej şi desfăşurarea la începutul lunii august 1953 a discuţiilor autocritice în Biroul Politic al C.C. al P.M.R. despre disproporţiile majore care existau în economia românească, autorităţile sovietice au fost foarte interesate să cunoască modul de aplicare în România a ideilor economice susţinute de Gheorghi Malenkov şi impuse inclusiv în U.R.S.S. În luna iulie 1953, politicianul sovietic a acceptat ca autorităţile de la Bucureşti să construiască o fabrică de autocamioane şi să dezvolte la Braşov, în paralel, producţia de tractoare pe baza licenţelor de fabricaţie sovietice, însă în acelaşi timp dorea o reducere a ritmului de dezvoltare a industriei mijloacelor de producţie româneşti, creşterea rapidă a producţiei agricole şi dezvoltarea industriei bunurilor de larg consum.

Două dintre măsurile aplicate de autorităţile de la Bucureşti pentru dezvoltarea industriei de consum au urmărit realizarea la uzina „6 Martie” a primei biciclete româneşti postbelice („Victoria”) şi fabricarea la uzina „Electromagnetica” din Bucureşti a unui model nou de aparat de radio. Prototipul bicicletei a fost finalizat în trimestrul al II-lea al anului 1954 cu sprijinul personalului de la fabrica de specialitate existentă la Bucureşti, trecerea la producţia de serie a avut loc în toamna aceluiaşi an, iar pentru anul 1955 a fost planificată o producţie zilnică de 200 de exemplare la uzina de la Zărneşti (cunoscută de publicul larg sub numele de Tohan).

În cazul „Electromagnetica” (o uzină specializată în fabricarea de aparataj telefonic, centrale şi staţii de amplificare), autorităţile au hotărât diversificarea producţiei sale deoarece fabrica „Radio Popular” avea o capacitate mică de producţie şi nu reuşea să ofere marfă suficientă pentru piaţa internă. Drept urmare, în luna august 1954 au fost montate la uzina „Electromagnetica” zece exemplare din seria zero a unui model nou de aparat de radio. Ritmul de realizare în producţie de serie a unui exemplar urma să scadă treptat, începând din luna octombrie 1954, de la 3 minute la 2 minute şi 10 secunde. Până în anul 1956 au fost fabricate încă patru modele de aparate de radio la uzina „Electromagnetica”, apoi liniile de producţie au fost transferate la fabrica „Radio Popular”.

În perioada respectivă, montarea unui aparat de radio la bordul unui autovehicul nu mai era o noutate, iar apariţia şi folosirea tranzistorilor pe scară largă a permis o miniaturizare a tuturor tipurilor de aparate de radio. Autorităţile comuniste de la Bucureşti se aflau însă departe de realizarea unor modele care să fie instalate la bordul unor autovehicule şi una dintre principalele preocupări pe care o aveau în acea perioadă era organizarea activităţilor pentru începerea producţiei de serie a autocamionului SR-101 (uzat moral) în toamna anului 1954.

Curând, politicienii comunişti din România au constatat că situaţia economică a uzinei „Steagul Roşu” era deosebit de dificilă din cauza unor deficienţe organizatorice şi a sloganurilor propagandistice privind celebra şi funesta dictatură a proletariatului. De aceea, Ilie Verdeţ (şef al Secţiei Organelor Conducătoare de Partid a C.C. al P.M.R. şi viitor premier) a fost trimis la Braşov şi, la 6 iunie 1955, a întocmit o informare pe care o publicăm integral în prima anexă a studiului de faţă.

După cum afirma Ilie Verdeţ, în planul general de producţie pentru anul 1955 fusese stabilită fabricarea a 3000 de autocamioane SR-101 şi 1500 de motoare. Din acel plan putem să deducem faptul că jumătate din numărul de motoare necesare acelor vehicule urmau să fie importate (probabil din Uniunea Sovietică) şi la costul de fabricaţie al produsului finit trebuia să se ţină cont de cursul de schimb valutar leu-rublă (situaţia financiară a uzinei fiind astfel mai complicată).

Ilie Verdeţ a aflat de la Gheorghe Rădoi (directorul uzinei „Steagul Roşu”) faptul că, până în momentul vizitei sale (probabil 10 mai 1955), planul lunar de fabricaţie a fost îndeplinit parţial: 60% la autocamioane (150 de exemplare, în loc de 250) şi 64% la motoare (80 de bucăţi, în loc de 125). Aceste rezultate negative l-au obligat pe Ilie Verdeţ să sublinieze în informarea sa câteva dintre cauzele care au provocat eşecul economic la uzina „Steagul Roşu”, după un an de zile de la prezentarea primelor autocamioane SR-101 la parada organizată şi desfăşurată la Braşov cu prilejul Zilei Muncii:

– utilajele, obţinute în general din Uniunea Sovietică şi Republica Democrată Germană, erau folosite doar în proporţie de 40% deoarece nu exista personal calificat pentru acestea într-un număr suficient;

– doar 43% din numărul total al salariaţilor uzinei erau implicaţi în producţia propriu-zisă. Restul era considerat personal auxiliar (cu o parte dintre salariaţi care putea presta doar munci uşoare, din motive medicale);

– din cauza ineficienţei economice înregistrate, autorităţile bancare nu puteau acorda fonduri suplimentare conducerii uzinei pentru a recruta lucrători noi şi pentru a-i stimula financiar pe maiştri şi personalul care depăşea planul de producţie;

– menţinerea normelor de lucru experimentale din anul 1954, uşor de îndeplinit şi de depăşit de către salariaţii conştiincioşi ai uzinei. În felul acesta nu putea să crească productivitatea muncii;

– maiştrii şi tehnicienii din uzină ignorau munca politică pe care ar fi trebuit să o desfăşoare, în opinia liderilor comunişti, pentru a obţine rezultate economice pozitive cu colectivele pe care le conduceau.

La cauzele menţionate de Ilie Verdeţ pot fi adăugate şi altele:

– teroarea politică pe care liderii comunişti au declanşat-o împotriva opozanţilor şi a posibililor critici ai sistemului de conducere sovietic nu permitea în anii ’50 exprimarea liberă a unor opinii diametral opuse, care să ajute la obţinerea unor rezultate pozitive în domeniul economic;

– transformarea uzinei într-o „mamă a răniţilor” a generat rezultate economice negative şi autorităţile bancare au pus întrebări privind fondul de salarii, în condiţiile în care planul de producţie nu a fost îndeplinit în prima parte a anului 1955;

– consumul de metal pentru realizarea pieselor era foarte ridicat, peste limitele stabilite de către specialiştii sovietici şi aplicate în U.R.S.S. pentru fabricarea acelui model de autocamion. Deoarece SR-101 era mai greu decât ZiS-150, acesta nu a atins performanţele tehnice ale modelului sovietic (deja uzat moral);

– numărul de rebuturi înregistrate în producţie era extrem de mare;

– în uzină nu se lucra în mod ritmic, ci în salturi de producţie;

– indisciplina în muncă (absenţele nemotivate, întârzieri la serviciu, neînceperea la timp a lucrului, pauzele nemotivate în timpul programului de lucru etc.) genera pierderi economice. Indisciplina era mai frecventă în a doua parte a zilei şi în timpul nopţii;

– achitarea cu întârziere a salariilor şi posibila diminuare a acestora puteau să îi nemulţumească pe lucrătorii care şi-au îndeplinit conştiincios planul şi care observau că persoanele care nu au respectat obligaţiile de serviciu primeau totuşi salariul normal;

– depăşirea planului stabilit intra în contradicţie cu economia de tip planificat, pe care politicienii comunişti au impus-o în România, conform modelului sovietic. Depăşirile puteau duce cu gândul la o neîndeplinire a sarcinilor de serviciu de către alte persoane, astfel încât, în momentul în care se făcea analiza rezultatelor, pierderile înregistrate să se compenseze cu plusurile de producţie ale unor lucrători mai harnici sau care ştiau cum să gestioneze normele de lucru stabilite temporar în favoarea lor;

– diminuarea timpului efectiv de lucru din cauza şedinţelor pe teme politice, desfăşurate în cursul programului normal de lucru al salariaţilor. În acest sens, Constantin Niţă (şef de sector la Secţia Industrie Grea a C.C. al P.M.R.) şi Constantin Ioniţă (instructor la Secţia Organelor Conducătoare de Partid a C.C. al P.M.R.) au precizat în raportul întocmit la 4 august 1955 astfel: „Să se traseze sarcină categorică atât comitetului orăşenesc de partid, cât şi comitetului de partid al uzinei să lichideze cu sistemul dăunător bunului mers al producţiei de a ţine şedinţe şi instructaje în timpul lucrului, cât şi scoaterea din producţie pentru diferite informări a unor salariaţi (subl.n.)”;

– agitatorii politici nu au reuşit să convingă masele să îndeplinească sarcinile de serviciu conform îndemnurilor comuniste la muncă. Aceştia au demonstrat că sunt incapabili să obţină succesul scontat de politicienii comunişti instalaţi la putere de autorităţile sovietice, chiar dacă utilizau sloganuri importate dintr-o uniune de ţări (doar sovietice, în acel moment) despre dictatura proletariatului, egalitatea socială şi inexistenţa şomajului în statele socialiste. „Înverzirea” politicilor comuniste (în industria auto, inclusiv) a apărut după două decenii, în mod treptat, în Occident, printr-o promovare a ecologismului utopic, încă aceasta este o altă temă de studiu.

Cu ajutorul sloganurilor importate din Uniune, agitatorii politici au creat falsa impresie că membrii clasei muncitoare au numai drepturi, nu şi îndatoriri, iar rezultatele negative ale acelei politici de stat s-au văzut în domeniul economic, inclusiv la uzina „Steagul Roşu” din Braşov, atât la mijlocul anilor ’50, cât şi în luna noiembrie 1987 (cu prilejul revoltei lucrătorilor din uzină, care erau foarte nemulţumiţi de faptul că avansurile din salarii pe care le-au primit atunci au fost extrem de mici).

Din fericire, în arhiva Comitetului Central al P.C.R. au fost păstrate şi alte trei documente privind cazul de ineficienţă economică de la uzina „Steagul Roşu”: o notă semnată de şeful Direcţiei Treburilor a C.C. al P.M.R. şi trimisă la 25 iunie 1955 lui Constantin Scarlat (şeful Secţiei Industrie Grea a C.C. al P.M.R.); documentul intitulat „Propuneri privind îmbunătăţirea muncii politice la Uzinele Steagul Roşu”, întocmit la 4 august 1955, la Braşov (Oraşul Stalin, atunci), de Constantin Niţă (şef de sector la Secţia Industrie Grea a C.C. al P.M.R.) şi de Constantin Ioniţă (instructor în Secţia Organelor Conducătoare de Partid a C.C. al P.M.R. şi subordonat al lui Ilie Verdeţ); răspunsul lui Constantin Scarlat la nota din 25 iunie 1955 semnată de şeful Direcţiei Treburilor a C.C. al P.M.R. (26 octombrie 1955). Din cele trei documente rezultă dorinţa autorităţilor de la Bucureşti de a impune o birocratizare politică pe scară largă la uzina din Braşov. Prin înmulţirea organizaţiilor de partid, la un nivel foarte mic de conducere, s-a urmărit instaurarea unui control mult mai strict asupra colectivelor de lucrători, în scopul reducerii pierderilor economice foarte mari înregistrate până atunci şi pentru creşterea posibilităţilor de a face o propagandă agresivă în favoarea regimului comunist de la Bucureşti.

Nota semnată de şeful Direcţiei Treburilor a C.C. al P.M.R. şi trimisă la 25 iunie 1955 lui Constantin Scarlat.

Răspunsul lui Constantin Scarlat la nota din 25 iunie 1955 semnată de şeful Direcţiei Treburilor a C.C. al P.M.R. (26 octombrie 1955).

Extinderea birocratizării politice în acea perioadă nu ar trebui să ne surprindă deoarece şi în prezent se întâmplă exact la fel. Dacă rezultatele economice nu sunt cele scontate, ne putem trezi cu nişte politruci de viţă nouă pe cap, pentru o rundă de team-building, îndrumare şi dărâmare.

Dacă dorim să analizăm într-un mod excentric situaţia respectivă şi să punem şi mai multă sare pe rană, organizaţiile de partid create peste noapte, în vara anului 1955, la uzina „Steagul Roşu” din Braşov pot să fie comparate cu dozele de vaccin „booster”/„super-booster” anticoronavirus din zilele noastre. Astfel, „din actuala org. de bază Nr. 2 care cuprinde secţiile şasiu I şi diferenţial, să se formeze 2 org. de bază, una la sectorul şasiu I şi a II-a la sectorul diferenţial”. Sau „din org. de bază Nr. 3 care cuprinde secţia nestandardizare şi secţia laborator, să se formeze 2 org. de bază, una pentru nestandardizare şi alta pentru laborator”. Sau „din org. de bază Nr. 11 (administrativ) este necesar să se formeze 3 organizaţii după cum urmează:

– Org. de bază a dir. tehnic

– Org. de bază a dir. comerciale

– Org. de bază administrativ”. Restul exemplelor pot să fie găsite în a doua anexă a studiului nostru.

Pentru politicienii comunişti, asemenea „doze suplimentare” erau foarte utile pentru impunerea unui control şi mai strict asupra lucrătorilor din uzină, iar contestarea acestor măsuri nu se putea face deoarece arbitrii societăţii (organele de ordine publică, judecătorii, procurorii, avocaţii, conducătorii sindicatelor, cei ai organizaţiilor neguvernamentale etc.) se aflau în mâna liderilor politici şi nu aveau curajul să spună direct „Stopaţi nebunia introducerii controlului politic complet în societate”.

Informaţiile găsite până în prezent în arhive nu ne dezvăluie şi în ce măsură au fost implicaţi reprezentanţii imperiului în impunerea acelui tip de control, dacă s-a solicitat acordul sau avizul unor organe politice aflate într-o altă capitală din Europa sau doar atât i-a dus mintea pe politicienii comunişti de la Bucureşti.

Din păcate, astăzi se poate constata şi faptul că nimeni nu a criticat deschis iniţiativele propagandistice care frizau ridicolul, aşa cum a fost cea propusă de conducerea comitetului Uniunii Tineretului Muncitor din uzina „Steagul Roşu” în luna mai 1955: „În preajma Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Varşovia O COLOANĂ DE 15 AUTOCAMIOANE „STEAGUL ROŞU” să pornească, în cadrul unui miting, din incinta marii uzine. Pe fiecare o plăcuţă să anunţe: «Prin reducerea consumului de metal la fiecare reper, realizată din iniţiativa tineretului uzinei „Steagul Roşu” s-au obţinut economii egale cu preţul de cost a 15 autocamioane. Acesta este unul din ele» (scris cu litere capitale în documentul original – nota P. Opriş)”. Pe atunci nu exista încă moda salvării planetei de aşa-zisa încălzire climatică, emiterea unor certificate verzi pentru segregare umană (după monstruozităţile pe care naziştii le-au conceput şi aplicat în Europa, în timpul celui de-al doilea război mondial) şi contestarea publică a organelor de reproducere umană primite natural, biologic, de către agitatorii politici fără frontiere.

O altă iniţiativă provenită din interiorul uzinei, care provoacă multe semne de întrebare, este cea referitoare la creşterea cu 1500 de exemplare a numărului de autovehicule care trebuiau să fie realizate până la sfârşitul anului 1955. Acea iniţiativă a apărut la sfârşitul lunii aprilie 1955, în condiţiile în care planul lunar de producţie fusese îndeplinit în proporţie de 60%. Astfel, planificarea economică făcută în anul 1954 era distrusă de voluntarismul şi incapacitatea liderilor politici comunişti de a înţelege consecinţele pe care le aveau intervenţiile lor neavenite în programul de fabricare a autocamionului SR-101. În cazul în care considerăm benefice intervenţiile respective, este posibil să ne gândim la o planificare greşită, în 1954, a producţiei generale a uzinei pentru anul 1955, sub conducerea aceloraşi lideri politici comunişti.

În acele condiţii, poate fi considerată surprinzătoare şi menţionarea uzinei „Steagul Roşu” în comunicatul emis de Direcţiunea Centrală de Statistică de pe lângă Consiliul de Miniştri, privind îndeplinirea planului de stat pe trimestrul I al anului 1955. Mai mult decât atât, uzina respectivă s-a aflat pe lista întreprinderilor care „şi-au îndeplinit planul cincinal de producţie cu circa 9 luni înainte de termen”. Informarea întocmită de Ilie Verdeţ la 6 iunie 1955 se află astfel într-o opoziţie totală faţă de situaţia pe care Direcţiunea de Statistică a prezentat-o public la 22 aprilie 1955, însă pentru agitatorii comunişti totul era posibil. De exemplu, la 27 aprilie 1955, unul dintre aceştia a afirmat în ziarul „Scînteia tineretului” că „pe poarta uzinelor „Steagul roşu” din Oraşul Stalin a ieşit primul autocamion romînesc în contul celui de al doilea cincinal. Colectivul uzinei a sărbătorit această victorie muncind mai spornic şi realizînd noi succese”.

Ceea ce ne-a mirat la documentul „Propuneri privind îmbunătăţirea muncii politice la Uzinele Steagul Roşu”, întocmit la 4 august 1955, este lipsa caracterului de confidenţialitate al acestuia. După cum afirmam şi la început, secretomania era omniprezentă în România şi din documentul la care ne referim putem afla că existau 22 de organizaţii de bază P.M.R. în cadrul uzinei şi putem obţine schema de organizare generală a acesteia:

– conducerea uzinei (probabil organizaţia de bază nr. 1 a P.M.R.);

– secţia Şasiu I (şi putem presupune că exista şi secţia Şasiu II);

– secţia Diferenţial;

– secţia Forje;

– secţia Montaj general;

– secţia Prese ajustaj (cu structuri separate pentru montaj, tapiţerie şi capotaj);

– secţia nestandardizare;

– secţia Laborator;

– secţia administrativă (cu o direcţie tehnică, o direcţie comercială şi sectorul administrativ);

– spitalul uzinei.

Detaliile pe care le găsim în informarea semnată la 6 iunie 1955 de Ilie Verdeţ şi în celelalte documente pe care le-am menţionat sunt foarte dificil de redat din memorie de către persoanele care afirmă că „Numai cei care au lucrat atunci cunosc istoria adevărată!”. Este evident faptul că Ilie Verdeţ a făcut doar un rezumat al cauzelor care au provocat eşecul economic de la uzina „Steagul Roşu” şi că persoanele care au trăit atunci cunoşteau mult mai bine decât noi alte detalii. O „istorie completă” cu privire la acest subiect (ca şi despre altele) nu poate fi însă scrisă deoarece informaţiile sunt infinite, iar spaţiul editorial este totuşi limitat. De aceea, istoricul este nevoit să aleagă din multitudinea de informaţii găsite pe cele esenţiale şi sigure, care să îl ajute la prezentarea şi analizarea unei imagini generale despre un fenomen sau un eveniment, astfel încât să se înţeleagă ce anume a fost bine şi rău la un moment dat.

În cazul de faţă, istoricul poate prezenta şi patru documente inedite, probele scrise prin care să demonstreze că faptele respective au avut cu adevărat loc. Şi ce anume poate fi mai bun decât un document semnat chiar de un politician comunist? Gura păcătosului adevăr grăieşte! Pardon de expresie deoarece cuvântul „păcătos” este de obicei asociat cu religia, în timp ce Ilie Verdeţ şi colegii săi jucau la echipa adversă, în posturile de atei convinşi.

Informarea întocmită la 6 iunie 1955 de către Ilie Verdeţ, şeful Secţiei Organelor Conducătoare de Partid a C.C. al P.M.R., privind situaţia economică şi politică foarte dificilă existentă la uzina de autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov.

C.C. al P.M.R.

SECŢIA ORGANELOR CONDUCĂTOARE DE PARTID

[Ştampilă:]

C.C. al P.M.R.

Secţia Organelor Conducătoare de Partid

REGISTRATURA Nr. 5308

Data 14 VI 955

[Ştampilă:]

Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R.

No. 913/15 VI 1955

[Consemnare manu, cu stiloul:]

1630/G.A. (probabil Gheorghe Apostol – nota P. Opriş)

[Rezoluţie scrisă cu creionul roşu, probabil de Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Gheorghe Apostol – nota P. Opriş:] De acord cu propunerile

INFORMARE

Biroul comitetului regional de partid Stalin a analizat în ziua de 10 mai a.c. măsurile politice şi organizatorice luate de comitetul de partid şi conducerea administrativă de la Uzinele „Steagul Roşu” pentru asigurarea producţiei de 3000 camioane şi 1500 motoare în anul 1955.

Din raportul prezentat de către directorul uzinei, a re[i]eşit că în momentul de faţă în uzină nu sunt creiate (sic!) condiţii pentru asigurarea realizării celor 3000 camioane şi 1500 motoare deoarece în prezent abia se produc 150 camioane şi 80 motoare lunar. Din raportul dat la şedinţă a re[i]eşit că utilajele sunt folosite doar 40% întrucât nu au schimburile complecte (sic!).

Pentru producţia de camioane uzina nu are suficiente braţe de muncă calificate în această ramură. Astfel, din 5892 salariaţi, 2559 sunt productivi şi 3333 auxiliari ce nu se pot califica, mulţi din ei având certificate medicale de muncă uşoară.

Pentru rezolvarea acestor probleme s-a propus: degrevarea fondului de salarii ca apoi uzina să-şi recruteze cadrele de care are nevoie, iar cei necorespunzători să fie repartizaţi la alte uzine şi fabrici, complectarea (sic!) schimburilor cu muncitori pentru folosirea justă a capacităţii utilajelor, iar pentru salarizarea maiştrilor şi stimularea celor ce depăşesc planul s-au făcut propuneri de premiere ce trebu[i]esc aprobate de M.I.M.C.M.

În discuţiile purtate pe baza raportului prezentat în faţa biroului comit. regional a [i]eşit în evidenţă faptul că sunt subapreciate consfătuirile de producţie şi nu se ţine seamă de numeroasele propuneri făcute de muncitori, iar inovaţiile sunt ţinute mult timp la cabinetul tehnic. De pildă, maistrul Ionescu Japp a făcut în martie 1954 o maşină pentru rodajul supapelor care reduce timpii de lucru de la 7 ore la 4 minute, această maşină însă nu a fost introdusă nici până în prezent (sublinieri cu creionul roşu, în original – nota P. Opriş). Conducerea tehnică susţine că „pentru perfecţionarea maşinii maistrul trebuie să aibă şi alţi colaboratori” /fiind vorba de acordarea unui premiu de 10.000 lei/. La fel dispozitivul maistrului Dubovski, care dă posibilitatea prelucrării a 30 de piese simultan, nu este introdus deoarece „au prea multe dispozitive din cele vechi în magazie”.

Normele de lucru nu au fost reduse, ci a[u] rămas cu aceiaşi timpi ce i-a avut la primul lot de camioane, cu toate că experienţa lucrătorilor şi nivelul tehnic al uzinei a crescut. Menţinându-se normele experimentale la majoritatea reperelor, mulţi muncitori depăşesc cu uşurinţă norma fixată cu 230% şi constituie o frână în creşterea productivităţii muncii.

Munca politică în această uzină este mult îngreunată deoarece au fost aleşi în conducerea org[anizaţiei]. de bază numai maiştri şi tehnicieni (subliniere cu creionul roşu, în original – nota P. Opriş) care nu se ocupă de munca politică de masă, având multe preocupări tehnice în producţie.

Pentru întărirea muncii politice şi realizarea planului stabilit /3000 autocamioane şi 1500 motoare/ au fost luate o serie de măsuri pe linie politică şi administrativă, printre care: instruirea birourilor organizaţiilor de bază şi a muncitorilor cu problemele preţului de cost, productivitatea muncii, calitatea produselor etc.

A fost trasată sarcină comitetului de partid să analizeze trimestrial activitatea org. U.T.M., sindicat, cerc A.S.I.T. şi să se ocupe îndeaproape de inovaţiile ce sunt la cabinetul tehnic pentru introducerea lor până la 1 iulie a.c. Conducerea uzinei va da trimestrial raport de activitate în faţa comuniştilor, unde va arăta greutăţile şi lipsurile ce le au.

Propunem ca Secţia Organelor Conducătoare de Partid şi Secţia Industrie Grea şi Transporturi a C.C. al P.M.R. să trimită câte un instructor pentru a studia sarcinile ce stau în faţa acestei uzine şi să recomande comitetului regional şi orăşenesc de partid Stalin măsurile ce trebu[i]esc luate pentru respectarea angajamentelor luate de muncitorii acestei uzine.

Întrucât conducerea uzinei a făcut o serie de propuneri M.I.M.C.M. în legătură cu starea de lucruri de la uzină, considerăm necesar să se atragă atenţia conducerii Ministerului pentru a urgenta introducerea normelor ştiinţifice, repartizarea forţelor de muncă necesare, precum şi organizarea procesului de producţie.

6 VI 1955                                                       ss. Ilie Verdeţ

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Economică, dosar nr. 28/1955, f. 1-2. (O copie a documentului respectiv se găseşte la filele 8-9 din acelaşi dosar).

„Propuneri privind îmbunătăţirea muncii politice la Uzinele Steagul Roşu”, document întocmit la 4 august 1955, la Braşov, de Constantin Niţă (şef de sector la Secţia Industrie Grea a C.C. al P.M.R.) şi Constantin Ioniţă (instructor în cadrul Secţiei Organelor Conducătoare de Partid a C.C. al P.M.R.). Acest document a fost anexat la răspunsul formulat de Constantin Scarlat la nota din 25 iunie 1955 semnată de şeful Direcţiei Treburilor a C.C. al P.M.R. (26 octombrie 1955).

PROPUNERI

privind îmbunătăţirea muncii politice la Uzinele Steagul Roşu

În urma sarcinii primite din partea Secretariatului C.C. al P.M.R. pe baza informării trimise Comitetului Central, de către Comitetul Regional P.M.R. Stalin, în care arată unele lipsuri de la uzinele Steagul Roşu, facem următoarele propuneri Comitetului Regional de Partid Stalin:

1. Deoarece actuala formă de organizare a unor org. de bază nu corespunde cu specificul locului de producţie, prin faptul că două secţii diferite, atât cu producţie cât şi din punct de vedere administrativ, sunt controlate de aceiaşi (sic!) org. de bază, ceiace (sic!) îngreunează desfăşurarea muncii de partid este necesar creerea (sic!) unor org. de bază şi grupe de partid după cum urmează:

a) Din actuala org. de bază Nr. 2 care cuprinde secţiile şasiu I şi diferenţial, să se formeze 2 org. de bază, una la sectorul şasiu I şi a II-a la sectorul diferenţial.

b) Din org. de bază Nr. 3 care cuprinde secţia nestandardizare şi secţia laborator, să se formeze 2 org. de bază, una pentru nestandardizare şi alta pentru laborator.

c) Din org. de bază Nr. 4 care cuprinde secţiile montaj general şi prese ajustaj, este necesar să ia fiinţă o org. de bază montaj cu o grupă de partid pentru tapiţerie şi altă org. de bază pentru prese şi ajustaj cu o grupă de partid pentru capotaj.

d) La org. de partid Nr. 7 (forje) e necesar creerea (sic!) unei grupe de partid pentru atelierul de arcuri.

e) Din org. de bază Nr. 11 (administrativ) este necesar să se formeze 3 organizaţii după cum urmează:

– Org. de bază a dir. tehnic

– Org. de bază a dir. comerciale

– Org. de bază administrativ.

f) Org. de bază a spitalului să treacă din subordonarea directă a Comitetului Orăşenesc de Partid în subordonarea Comitetului de partid al uzinei.

2. Comitetul de partid al uzinei să complecteze (sic!) prin alegeri birourile org. de bază Nr. 7, 8, 19, 21 şi 22. De asemenea să înlocuiască secretarii organizaţiilor de bază care au munci de răspundere pe linie administrativă (exp. org. de bază Nr. 2)

3. Comitetul orăşenesc de partid să verifice care sunt cauzele că în birourile org. de bază au fost aleşi în majoritate membrii de partid cu munci administrative (tehnologi, planificatori, controlori, maiştri, dispetcheri (sic!) etc.) şi să ia măsuri corespunzătoare.

4. Să se traseze sarcină categorică atât comitetului orăşenesc de partid, cât şi comitetului de partid al uzinei să lichideze cu sistemul dăunător bunului mers al producţiei de a ţine şedinţe şi instructaje în timpul lucrului, cât şi scoaterea din producţie pentru diferite informări a unor salariaţi.

5. Comitetul regional de partid să intensifice controlul asupra felului cum se preocupă comitetul de partid şi organizaţiile de bază de primirea de noi candidaţi şi membri în partid din rândurile UTM-iştilor şi muncitorilor, precum şi metodele folosite pentru educarea şi antrenarea candidaţilor de partid la rezolvarea sarcinilor puse de partid.

De asemenea Comitetul orăşenesc de partid să urgenteze confirmarea candidaţilor de partid din rândul muncitorilor.

6. Să se traseze sarcină comitetului de partid al uzinei să-şi concentreze atenţia pe problema reducerii rebuturilor şi lichidarea muncii în asalt. În acest scop să fie mobilizaţi cei mai buni muncitori şi ingineri comunişti care să facă propuneri concrete de organizare ritmică a producţiei, precum şi de lichidarea rebuturilor.

Să se îmbunătăţească munca de agitaţie prin vitrine de rebuturi, brigăzi artistice de agitaţie, caricaturi etc.

7. Pentru lichidarea indisciplinei în muncă (lipsuri nemotivate, întârzieri de la serviciu (sic!), neînceperea şi nelăsarea lucrului la timp, folosirea incomplectă (sic!) a timpului de muncă, în cursul zilei plimbări fără rost prin uzină etc.) comitetul de partid să supună discuţiei org. de bază şi tuturor muncitorilor prin grupele de sindicat această problemă, iar conducerea administrativă să ia măsuri împotriva celor vinovaţi. Pentru reuşita acestei acţiuni, tovarăşii din conducerea organelor de partid, sindicale, UTM şi administrative trebuie să fie exemplu personal.

De asemenea pentru a întări controlul schimburilor II şi III este necesar să se asigure aceste schimburi cu ingineri şi tehnicieni bine pregătiţi.

Pentru buna desfăşurare a întregii activităţi a întreprinderii, în aceste schimburi să se numească câte un inginer pe uzină care să corespundă politic şi profesional şi care să aibă împuterniciri unice în schimbul respectiv.

8. Pentru a asigura realizarea până la sfârşitul anului a 3000 autocamioane şi 1500 motoare, comitetul regional să analizeze periodic activitatea atât a comitetului de partid cât şi a conducererii administrative din această uzină.

Niţă Constantin

şef sector Secţ. Ind. Grea CC al PMR

Ioniţă Constantin

Instructor secţia organe CC al PMR

Oraşul Stalin 4 august 1955

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Economică, dosar nr. 28/1955, f. 5-7.

Comunicatul agenţiei româneşti de presă „Agerpres” privind creşterea cu 1500 de exemplare a numărului de autocamioane SR-101 care trebuiau fabricate la uzina „Steagul Roşu” în anul 1955 (30 aprilie 1955).

1500 autocamioane peste plan – angajamentul uzinei „Steagul Roşu”

Constructorii de autocamioane de la uzinele „Steagul Roşu”, Oraşul Stalin, care au îndeplinit sarcina de producţie globală planificată pentru planul cincinal cu 9 luni înainte de termen, s-au adunat vineri după masă într-un mare miting pentru a discuta posibilităţile depăşirii planului la autocamioane pe anul 1955.

Maistrul Gheorghe Sipoş, laureat al Premiului de Stat, din sectorul şasiu, inginerul Bobeanu Traian, şeful sectorului turnătorie de oţel, tânărul oţelar Guranda Gheorghe, turnătorul Ilie Ştefan, tânărul maistru Minga Vasile din sectorul oţelărie şi mulţi alţii cari au luat cuvântul s-au angajat să sporească tot mai mult producţia de autocamioane, pentru continua reducere a preţului de cost al produselor. În numele muncitorilor din sectorul rulmenţi, inginerul Ionescu Ion, şeful sectorului, s-a angajat ca până la sfârşitul anului să dea peste plan 300.000 de rulmenţi.

Într-o atmosferă de entuziasm cei peste 5000 de participanţi la miting au hotărât trimiterea unei telegrame Comitetului Central al P.M.R. şi Consiliului de Miniştri prin care se angajează să dea patriei peste prevederile planului pe 1955, un număr de 1500 autocamioane.

Pentru frumoasa iniţiativă luată, constructorii autocamioanelor au fost felicitaţi de tov. Stoian Petrescu, locţiitor al ministrului Industriei Metalurgice şi Construcţiilor de maşini şi tov. Augustin Gheorghe, prim secretar al Comitetului regional de partid.

(Agerpres)

  • 1500 autocamioane peste plan – angajamentul uzinei „Steagul Roşu”, în „Scînteia tineretului”, anul XI, seria II-a, nr. 1867, sâmbătă, 30 aprilie 1955, p. 1.

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. Licență sovietică.
    Care era la rândul ei copia camionului american International Harvester KR-11. Cam 1243 bucăți primite de URSS în perioada 1941- 1943.
    Nu știu dacă sovieticii au avut licență sau au copiat ( cum era regula) camionul de 5 tone american.
    ( Noi ne lăudam cu un camion vechi de 15 ani care deja era depășit de alte modele americane post razboi 😀😀. )
    PS.
    Ilie Verdeț, specialistul partidului în camioane ? Avea doar 4 clase primare.
    Tipicul ” element de nădejde” al partidului.
    In 1989 era membru CC al PCR.

  2. Domnule Petre Opriș,
    De ce vă mai faceți probleme de conștiință referitoare la comentariile negative din partea unor persoane care, în perioada Războiului Rece, au îndeplinit diferite funcţii de conducere în acest domeniu de activitate, cel mai frecvent mesaj transmis de asemenea persoane este următorul: „Numai cei care au lucrat atunci cunosc istoria adevărată!”?
    În opinia mea, întrebarea pe care orice om cât de cât normal din punct de vedere psihiatric și-o poate pune, mai ales după ce află de bulibășeala totală din cece pecere, sună cam așa: babuinii și macacii, care au condus România, regularizând-o până aproape de colaps, știau cum îi cheamă, în rusă, în română? Reușeau să-și găsească nasul pe față folosind instrucțiuni în rusă sau în română?
    Ca să fiu mai clar: în articol ați menționat cazul Pătrășcanu și problemele lui Ghiță-Dej. Știți de unde i s-a tras în principal lui Pătrășcanu? Aceasta ca să înțelegeți halul de babuineală și macaciceală în care erau cei care conduceau România în aceea perioadă, nu cî îștia care conduc acum ar avea mai multă inteligenă !!! Ceea ce vă supun acum atenției știu de la regretatul meu tată care, la rândul său, știa istoria de la regretatul Corneliu Co-posu. Deci, Corneliu Coposu a fost arestat de securitate când cu Tămădău. A fost băgat prin pușcăriile în care politicii erau anchetați, cu toate mizeriile posibile. La un moment dat, s-a trezit transferat la sediul Ministerului de Interne, care este și acum, după ce a fost sediul cece pecere. A fost încarcerat într-o celulă de la mezanin. Primea trei mese pe zi, aduse de la Capșa. Cam la o săptămână după transfer, au început să-l ancheteze, civili-zat. La unul sau două interogatorii a venit însuși Drăghici. Securiștilor puțin le păsa de PNȚ, de partidele istori-ce. Îl întrebau, la început, despre tratativele purtate pentru pregătirea acțiunii de la 23 august, la care Corneliu Coposu participase, alături de Lucrețiu Pătrășcanu. Și despre activitățile Guvernului constituit pe 24 august. După un timp, întrebările au devenit specifice: în ce relații era cu Lucrețiu Pătrășcanu și ce știa despre execuția lui Antonescu, mai exact despre grațierea mai multor condamnați din „lotul Antonescu”, insistând asupra moti-velor pentru care Lucrețiu Pătrășcanu insistase pentru grațierea lui Eugen Cristescu, fostul șef al SSI, Serviciul Secret de Informații. La un moment dat l-au întrebat pe Corneliu Coposu dacă era coleg Lucrețiu Pătrășcanu în aceeași lojă masonică. Corneliu Coposu nu le-a oferit vreo informație despresubiectele arzătoare pentru securiști. Ca urmare, Corneliu Coposu a fost transferat înapoi în penitenciarele obișnuite în epocă. Întrebările veneau de la NKVD. Ghiță dej și compania se angajaseră să ofere Moscovei informațiile cerute.
    Din auzite, Corneliu Coposu știa că NKVD vroia să afle structura rețelei MI 6 din Balcani, inclusiv România, știind că șeful acesteia era și șeful Lojei Regulare de Rit Scoțian Antic și Acceptat (nu știu dacă am folosit de-numirea corectă). NKVD și securiștii autohtoni bănuiau că Eugen Cristescu ar fi fost acest personaj.

    • Deşi am mai scris despre problemele privind 23 august 1944 şi despre dorinţa unor politicieni comunişti români de a fi recunoscuţi drept salvatori ai patriei (inclusiv în cartea mea care a apărut recent), voi relua cercetarea pe această temă deoarece am găsit două documente valoroase şi inedite:
      – mărturia generalului Serghei Nicolau (Serghei Nikonov) despre acţiunile desfăşurate de SSI împotriva legionarilor după 23 august 1944;
      – relatarea foarte amplă a mareşalului Malinovschi despre modul cum a decurs operaţiunea Iaşi-Chişinău. Gheorghe Ghoerghiu-Dej a adnotat acest material şi era foarte nemulţumit de ignorarea liderilor comunişti din anii ’50 de către mareşalul sovietic în relatarea sa.

      • LA MULȚI ANI și MULTĂ SĂNĂTATE !!!!
        Vă mulțumesc pentru răspuns.
        1 – După nume, după port, Serghei Nicolau, adică Serghei Nikonov, trebuie să fi fost, la bază ofițer NKVD. Mărturia lui despre acțiunile SSI contra legionarilor trebuie să fie ex-trem de interesantă. După câte știu, este interesant dacă și ce scrie despre rebeliunea legionară din ianuarie 1941. Atunci, conform unor rapoarte ale Abwehr (totuși, serviciul al armatei germane, nu al NSDAP), organizația muncitorească a mișcării legionare era plină stup de agenți NKVD. Aici este de menționat un fapt: pentru sovietici, Komin-tern-ul era o organizație de spionaj, în care erau detașați ofițeri GRU (armată) și NKVD. În toate acțiunile de Komintern aveau un rol foarte mare și intrigile din Polit-Birou al CC al PCUS, până la nivel de Stalin. GRU și NKVD acționau separat, fiecare cu reguli conspirative foarte stricte, îndeosebi GRU. La nemți, Abwehr și RSHA (cunoscut mai ales ca Gestapo) se mâncau între ele ceva de nedescris. Se pare că atunci când Hitler a optat să-l sprijine pe Antonescu, au contat foarte mult rapoartele Abwehr.
        2 – În contextul epocii, relatarea mareșalului Malinovski este normală. Din punct de vedere militar operativ, inclusiv al acțiunilor secrete/politice, P.C.d.România, cu număr mic de membri și simpatizanți, nu avea cum să conteze. Pentru comparație, în Polonia s-au purtat adevărate războaie secrete între nemți, serviciile secrete poloneze (care aveau puternice legături la Londra) și organizațiile secrete ale sovieticilor, în care operau mulți polonezi. S-a ajuns până la folosira noțiunilor de polonezi-londonezi și polonezi-kominter. Partidul comunist polonez, comparativ cu PCdR, avea mult mai mulți membri.

          • Serghei Nicolau s-a referit și la epurarea legionarilor aduși în PCR, încă din toamna lui 1944 ca să fie mai mulți membri PCR?

    • „Numai cei care au lucrat atunci cunosc istoria adevărată!”
      Istoria ADEVARATA n-o cunoaste nimeni, nici cei care au lucrat atunci. In primul rind era o secretomanie ca nu stia stg ce face dr. Desi eram implicat destul de adinc in proiectarea avioanelor nu am fost nici eu, nici alti colegi, informati despre primul zbor al avionului. Desigur am aflat indirect, de la alti colegi care erau la fata locului, dar oficial cred ca nici dupa 15 ani nu s-a spus nimic.
      In al doilea rind nici documentele nu sunt perfecte, nu tot ce se-ntimpla se documenta. Existau o multime de intelegeri de culise, ca uneori ramineai perpelex cind aveai in mina niste contracte si vedeai ca se-ntimpla altfel.
      Ca asta e unul din misterele Romaniei se intimpla niste lucruri de care nimeni nu stia, pe care nimeni nu le-a propus, nu le-a votat. Tipic dictaturii, hotaririle se iau functie de toanele dictatorului, de cum s-a trezit dimineata.

      • În studiul intitulat «Stocul de automobile „Dacia 1300” şi vânzarea acestuia în rate lunare (octombrie 1973 – aprilie 1974)» (studiu care va apare curând pe Contributors) l-am menţionat pe fostul general de Securitate Ion Mihai Pacepa. Motivul este simplu şi are legătură cu „Numai cei care au lucrat atunci cunosc istoria adevărată!”. Pentru a nu fi, probabil, acuzat de faptul că o serie de informaţii dezvăluite în anul 1987 sunt doar nişte minciuni, Ion Mihai Pacepa a consemnat la începutul volumului „Orizonturi Roşii” astfel: „Convorbirile din această carte au fost scrise din memorie de generalul-locotenent Ion Mihai Pacepa. Ele sunt tot atât de exacte pe cât pot fi orice convorbiri neînregistrate, reamintite”.

  3. Citind ce scrie dl Opris tin sa-i multumesc pentru informatii DAR SI pentru imaginea de ansamblu a conducerii de atunci. De imi vine sa cochetez cu ideea ca gradele de prostie + cele de hotomanie, smechereala si abureala de partid erau direct proportionale cu functiile detinute in PMR. Atitia habarnisti la un loc mai rar, zau!
    Iar indemnul militant „tarii cit mai multe diferentiale” mi se pare amuzant.

    OT, o curiozitate: ingineri (si istorici) dumneavoastra, stiti cumva daca Romania a produs vreodata diferentiale cu alunecare limitata? Alea pe care unii le punem azi pe masinile noastre.

    • Cu plăcere. Despre diferenţialele cu alunecare limitată nu cunosc nimic. Poate că le voi găsi prin documentele despre tractoarele FIAT realizate la Braşov sau despre camioanele SR-131 şi ROMAN.

  4. Domnule Petre Opriș,
    Aproape sufocându-mă de indignare, nu pot să nu vă atrag atenția asupra faptului că tratați cu dispreț, că igno-rați, poate că din cauza unei lipse de documentare mai inside. Este o chestiune pe care 97,5% că nu o găsiți în documentele din arhiva cece pecere. De ce? Pentru că este greu de crezut că vreun activist pecere ar fi scris măcar un rând despre rolul Riței, sora mai tâmpită a lui Ceaușescu, și al soțului ei în producția Electro-magnetica, uzină socialistă pe care o menționați în treacăt, de centrale telefonice și telefoane, aparate radio, toate militare, precum și, începând de prin 1982, de telemetre laser militare.
    Istoria Riței & soțului este următoarea: pe la începutul anilor 70, cel puțin, aufost mutați în București. Trebuiau să le găsească un rost, adică slujbe și un domiciliu. Cu locuința a fost cel ușor: o mică vilă/căsuță pe o stradă care dă în strada Antiaeriană, pe partea cealaltă decât unde este acum un comandament NATO și comanda- mentul Divizei 1 motomecanizate Tudor Vladimirescu. Au rezolvat-o și cu încadrarea în plaiul muncii: formal erau angajați la uzina Electromagnetica. După toate indiciile, Rița a cerut să rămână la același statut, adică să fie casnică. Soțul la fel, adică să crească porci. Vindeau porcii în Piața 13 Septembrie, care acum este în paragi-nă. La un moment dat, pe la sfârșitul anilor 70, nu sunt sigur, un nepot de al doilea sau al treilea care făcuse UPB-ul la Electrotehnică, s-a milogit de o încadrare în București. Unde a ajuns? La Electromagnetica. Manda pe tanda, referitor la telemetrele laser care erau studiate, proiectate și realizate ca prototipuri în IFA Măgurele – Laboratorul DSL, istoria este următoarea: pe bază de nepot de Rița, ce făcea DSL era trecut în producția Electromagnetica. În final, în 1990, România se împodobise cu complex militaroindustrial, cu cercetarea știin-țifică militară turlă (la țară se spune turlă pe căcat) în care trudeau vreo 5000-6000-7000 de salariți, dintre care mulți erau militari detașați, care complex militaro-industrial românesc se zice că ar fi produs vreo 100-150 de telemetre laser pentru tanc. Care telemetre laser, prin 1990-91-92, fiind experimentate pe teren au produs rezultate inimaginabile: tancul fix, copacul fix, la 4500 metri, măsurați cu pasul, seturile de telemetrări laser erau cam așa: 50 metri, 5500 metri, 400 metri, 2100 metri, 850 metri. În episodul următor al amintirilor, vă voi descrie o versiune șopocăită de militari, deci nerecunoscută vreodată oficial, a incendieri bibliotecii centrale universitare, a clădirii de visavi de cece pecere, cu un telemetru laser Electromagnetica instrument laser.

    • Există un dicton pentru istorici: „Sine ira et studio”. De aceea nu mă ocup de vendete personale şi rămân pe tărâmul ştiinţei care se numeşte „istorie”.

      • Vă dați seama că nu este nici un fel de vendetă/răzbunare din partea mea. Dintr-un motiv foarte simplu: nu mai am nimic de câștigat !!! Sunt prea bătrân, mi-am trăit viața, așa cum a fost, în ultimă instanță, făcută praf de băieții buni și patrioți, cu ochii albaștrii ca marea, din „fostul” DSS (Departamentul Securității Statului). Cred că din punctul dumneavoastră de vedere, fac parte din categoria cea mai rea de oameni, categorie care poate fi definită prin parafrazarea unui proverb german-„Să te ferească Bunul Dumnezeu de copii, de nebuni și de oameni bătrâni care nu mai au ce pierde sau câș-tiga!!!” Ca să fiu mai clar: continuarea la descrierea cazului complex militaro-industrial românesc este o comparație, o comparație din care orice orice om cât de cât normal d. p.d.v. psihiatric ar putea înțelege marasmul societății românești, marasm creat de mulți „ofițeri militari sau conspirați” care ne conduc și azi. Comparația este între complexul militaro-industrial românesc și firma ISKRA Ljubljana, numită așa până prin 1992-1993, când a devenit FOTONA Ljubljana. Această firmă a produs cam în aceeași perioadă cu geniile noastre carpatine, 18.000-19.000 de telemetre laser. Cu astfel de telemetre laser au fost dotate tancurile T72 Moderna, produse și cu o colaborare cu cehii. Grosul pieții pentru ISKRA – FOTONA a fost constituit de clienți din Africa și Asia-moderniza-rea tancurilor acestora, inclusiv modele americane mai vechi, nu de genul M1A1 Abrams. În 1991, ISKRA – FOTONA a câștigat, alături de alte firme yugoslave, o licitație în Golf, adică UAE, Abu-Dhabi. Ai noștrii geniali ofițeri linjineri rrroooomâni??

      • Sper să îmi iertați această intervenție târzie. Poate și cam sentimentală ! Dacă este să îmi amintesc de stagiul militar, am văzut că se poartă în comentarii, trebuie să recunosc, în ce privește autocamioanele Bucegi și Carpați, pe SR 101 nu l-am prins, că din stagiul militar TR îmi amintesc de aceste camioane. Eram la compania transmisiuni, în garnizoană cu compania transporturi a diviziei 1 motomecanizate Tudor Vladimirescu. În dotare erau multe camioane Carpați și Bucegi. Și au dus în aplicați toată divizia. Primul spectacol de groază comă și delir a fost la îmbarcarea în trenuri la dus. autospe-cialele R130 Radio au fost esențiale la tractare… În aplicație…. fără comentarii. La întoarcerea în cazarmă, în parcul auto comun, din 250 de camioane, mai erau 10-15. Dintre acestea, 4 sau 5 fuseseră tractate. Recuperarea parcului auto a durat cam o lună după terminarea aplicației.

        • Voi reveni la calitatea foarte scăzută a autocamioanelor româneşti, la care voi adăuga tractoarele. La mulţi ani!

  5. „[…] împuşcarea în închisoarea de la Jilava a celor doi foşti lideri comunişti români” (L. Pătrășcanu și R. Koffler, 16/17 aprilie 1954).
    Raportul, din 1968, al Comisiei de partid instituită pentru anchetarea cazului respectiv – se știu prea bine motivațiile și scopurile lui N. Ceaușescu din acea împrejurare! -, specifică: „Menționăm că, deși în procesul-verbal de execuție s-a consemnat că executarea s-a făcut de plutonul de execuție după legarea la ochi a lui Pătrășcanu, în realitate el a fost împușcat pe la spate, prin surprindere, într-o cameră” (ANIC, Fond CC al PCR, Secția Cancelarie, dosar nr. 64/1968; apud Gh. Onișoru, Stalin și poporul rus…, vol. 2, Buc., Ed. Corint, 2021, p. 410).
    O amintire personală, din vremea studenției: în anul universitar 1975/1976, la seminarul adiacent cursului „Istoria PCR”, am auzit prima oară că, de fapt, L. Pătrășcanu a fost împușcat în cap, de la spate, într-o încăpere extrem de redusă ca dimensiuni (în care, cel închis acolo putea sta numai în poziție verticală, sprijinit de ziduri, cu genunchii ușor flexați), aflată la subsolul fostului sediu al CC al partidului (azi, sediul Ministerului de Interne).
    Dețineți, dle Opriș, informații suplimentare în acest caz particular? Oricum, felicitări pentru noua contribuție, aici publicată.

    • Aveți dreptate !!! Fără să vreau să vă supăr, aș mai adăuga două detalii:
      1-L. Pătrășcanu și R. Koffler au fost executați conform procedurilor NKVD – KGB. Nu este clar, mai exact nu știu cine a inventat această procedură, GESTAPO-ul sau NKVD – KGB. Condamnatul era scos de un ofițer, în acest caz de securitate, la plimbarea regulamentară sau sub un pretext oarecare (de genul supliment de declarație sau altul). Ofițerul, înarmat cu un pistolet de calibru mic, îl escorta, din spate. La un moment dat, când se considera în stare, ofițerul îl împușca în ceafă, la baza craniului. Moartea era instantanee și nu era prea mult zgomot. Asta doar dacă ofițerul-călău nu greșea.
      2-În cazul lui L. Pătrășcanu, ofițerul-călău, pe numele lui Moldovan, ajuns colonel în 1968 (atunci când a fost interogat de comisia cece pecere) a ratat, având nevoie de două sau trei gloanțe ca să-l omoare pe L. Pătrăș-canu. L-a rănit inițial și a curs mult sânge. În 1968, colonelul Moldovan, după ce și-a omorât, pistolul din dota-re (un model greu cu calibrul 9 mm), soția și copilul s-a sinucis.
      2b-Este o chestiune care ține de patologia psihiatrică: colonelul Moldovan ilustrează faptul că un ofițer-călău trebuie să aibă un psihic aparte (o combinație de psihic de criminal dar care respectă disciplina/ordinele). Pre-gătirea moral-volitivă/politică/ideologică nu prea dă rezultate. În al doilea război mondial, la nemți, naziștii for-te care executau evrei în Ucraina, la Babii-Iar, ca în poze, nu „rezistau” prea mult – după maxim 3000-4000 de exeuții, înnebuneau, deveneau niște legume.

    • Din păcate, nu deţin nici o altă informaţie inedită despre acest episod sinistru din istoria României. Am citit în primul rând documentele oferite public de CNSAS (o iniţiativă excelentă, în opinia mea), articolele apărute în „Magazin istoric” în anii ’90 şi cartea doamnei Lavinia Betea despre Lucreţiu Pătrăşcanu. Documentele şi articolele le-am salvat, pentru orice eventualitate, în arhiva mea electronică.
      La mulţi ani, Mircea!

      • Menționarea numelui coonelului secu Moldovan și a circumstanțelor sinucideriiacestuia o puteți găsi într-una din cărțile publicate de General (nu mai țin minte câte stele, cred că afost cel puțin general-locotenent), în rezervă, Ion Mihai Pacepa. Acesta menționează, ca sursă, documente de uz intern ale DSS, folosite în 1967-1968, atunci când se curățau ei între ei în DSS pe motiv de Drăghici. Era în perioada în care nu era încă reconsiderat de Leanța. Pacepa nu pomenește, evident, de modul în care el a fost pe post de Moldovan dar cu opozanții lui Tito. A fost denunțat pentru săvârșirea acestor crime de către colegii lui de acțiune.

  6. Deci asa cum imi inchipuiam romanii, care se bat cu caramida ce grozava era Romania in socialism, produceau pe stoc, de proasta calitate si intr-un haos organizatoric general. Si inca se plang ca occidentul le-a distrus floarea economiei, marile uzine producatoare de orice avea nevoie tara. Ce produceam era sub licenta, nici nu mai conteaza originea, dar romanii erau mandri ca lucrau calare pe rebuturi in toate sectoarele economice

  7. V-ați prins!!! Bancul cu urangutanul Toto vă sună cunoscut? Știți, e bancul acela cu avionul ăla mare cu mulți pa-sageri la bord prăbușit în junglă și pentru care comisia de anchetă nu găsea cutia neagră și nu găsea nici un fel de explicație a accidentului !!! La un moment dat, unul mai deștept remarcă detaliul că în avion se găsea și urangu-tanul Toto, un primat inteligent care se putea înțelege cu oamenii prin gestică și mimică. Îl găsesc pe Toto care era cam spășit. Îl întremează și îl întreabă cum a fost. În final, din gestica lui Toto, comisia înțelege că pasagerii erau la locurile lor, echipajul era cu stewardesele iar Toto scăpase la manșă… Cam așa a fost, este și, să dea Bunul Dumnezeu să nu, va fi România din punct de vedere politic !!! Ca încurajare, ca să nu fiți demora-lizat: Toto a fost singurul supravițuitor !!! Dacă este să fie un dialog între noi, continuăm prin gestică – tocmai am învățat-o!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Vreau să dezleg două enigme

Scrisoare deschisă către concetățenii mei Dragi prieteni,            Ați observat,...

Povestea unui om leneș

«Întrebarea esențială e alta: Sunteți sau nu pe aceeași pagină cu conu’ Leonida? Dacă susțineți că statul ar trebui să răsplătească morții...

Ce știm sigur despre planurile lui Putin privind Ucraina, între atâtea incertitudini

Există un număr considerabil de încercări de a găsi un răspuns la întrebarea dacă armata rusă va ataca...

Opinie-răspuns la opinia vicepreședintelui PSD: putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?

Percep opinia prezentată zilele trecute în ZF de dl. Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, ca o binevenită deschidere la dialog privind oportunitatea renunțării...

Monitorizarea PNRR – examen de maturitate?

Autori: Dragoș Pîslaru și Tana Foarfă La vârsta de 15 ani începi să vezi lumea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro