Banalizată prin repetare şi prizată la limita metaforicului, sintagma din titlu pare a-şi fi pierdut sensul tare, cel care – după părerea mea – e în măsură a da seama în mod mult mai adecvat de istoria învăţământului universitar românesc din ultimii 20 de ani decât toate reformele, proiectele şi măsurile invocate în mod curent. Faptul de a privi universităţile ca pe nişte fabrici stricto sensu şi sistemul universitar ca pe o industrie propriu-zisă poate părea o impietate la adresa educaţiei (şi mai ales în ceea ce o priveşte pe cea de nivel superior), dar – aşa cum voi încerca să arat – într-un anumit moment al istoriei noastre recente universităţile nu doar s-au comportat ca un sistem industrial, ci au şi preluat o parte din atribuţiile sociale ale industriei.
Teza mea este aceea că, pe fondul dezagregării industriei socialiste după 1989, universităţile (în special cele din provincie) au devenit placa turnantă a unei reconversii sociale a cărei amploare e greu de estimat, dat fiind că efectul ei direct îl reprezintă aproape întreaga arhitectură socială a prezentului. Pe de o parte universităţile au fost mediul privilegiat care a aspirat, imediat după “evenimente”, atât cadrele din fostele structuri ale puterii comuniste locale (care şi-au pierdut, o dată cu prăbuşirea partidului-stat, logica ascensiunii ierarhice), cât şi vârfurile intelighenţiei provinciale ce nu putuseră – sau refuzaseră – să facă o carieră pe linie politică, malaxându-le pe toate în această masă fără contur şi fără ideologie care alcătuieşte textura ambiguă a politicii şi a afacerilor din lumea de azi. Pe de altă parte universităţile au creat – în regim de urgenţă şi cu costuri minime – personalul “calificat” care a investit domeniul cu cu cea mai amplă dezvoltare în ultimele decenii (domeniu subordonat în ierarhia puterii, dar de a cărui pondere orice putere trebuie să ţină seama): administraţia publică. Atât majoritatea elitelor locale (prin elite înţeleg – neutru – persoanele care controlează resursele publice şi distribuirea acestora), cât şi cvasi-totalitatea administraţiei publice (cea de care depinde, în mod efectiv, distribuirea resurselor) sunt produsul universităţilor post-decembriste. Cred că o bună parte din mentalitatea şi structurarea raporturilor dintre deţinătorii puterii şi intermediarii acesteia poate fi înţeleasă urmărind felul în care s-a constituit şi a funcţionat industria universitară.
Povestea ascensiunii acestor universităţi pe fondul degringoladei postdecembriste, a gloriei lor dintre jumătatea anilor ’90 şi începutul anilor 2000 şi a declinului lor după integrarea Romniei în Europa e una lungă şi plină de sincope şi de ambiguităţi. Dar cred că merită a fi spusă pentru că – într-o măsură mai mare decât am fi dispuşi să o credem, în umbra ei stau multe din “performanţele” prezentului.
Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem în timp. În 1989 universităţile româneşti, puţine la număr, beneficiau de o simpatie şi de o încredere a populaţiei greu de egalat de orice altă instituţie laică a momentului. Pot fi date diverse explicaţii acestui fenomen: una ar fi aceea a prestigiului istoric de care se bucura profesorul în societatea românească, alta e legată de faptul că – în ciuda derivelor ideologice – pe domeniile tari (ştiinţe, medicină, tehnologie) se păstrau în continuare competenţe reale, la fel cum poate fi vorba şi de faptul că lumea academică (înţeleasă ca spaţiu de formare al specialiştilor din diverse domenii – unele decisive pentru economia socialistă) întruchipa o oază de acalmie în raport cu convulsiile unei lumi supuse deopotrivă arbitrariului hotărârilor “de sus” şi mizeriei cotidiene. Numărul studenţilor fiind limitat, faptul de-a ajunge student era în sine un titlu, iar mitul “vârstei de aur” al tinereţii universitare pe care îl propagau foştii studenţi nu făcea decât să sporească fascinaţia unei lumi la care cei mai mulţi nu aveau acces. În fine, pe fondul rechiziţionării mâinii de lucru pentru ultimele proiecte faraonice ale lui Ceauşescu (Canalul, Casa Poporului) şi a folosirii ei – militarizate – în muncile brute (mineritul, campaniile agricole), eşecul la admiterea în facultate era resimţit de cei mai mulţi absolvenţi de liceu – şi mai ales de familiile lor din mediul urban – ca o declasare socială. De aceea, cel mai adesea miza studiilor superioare nu era în primul rând una academică, ci una existenţială. Revoluţia din decembrie vine să îi elibereze pe părinţi de spaima de a-şi vedea copiii reduşi la condiţia de sclavi ai unei puteri arbitrare. Pentru aceşti părinţi universitatea devine calea cea mai eficientă pe care copiii lor pot să recupereze, în ritm accelerat, un statut social (atins de ei înşişi în intervalul de “deschidere” dintre 1965 şi 1980) pe care penuria urbană şi lipsa de investiţii în mediul rural îl desfiinţaseră, omogenizându-i pe toţi în egalitatea săraciei.
Presiunea de jos pentru creşterea numărului de studenţi este enormă la începutul anilor ’90. Ea întâlneşte deopotrivă nevoia statului de personal calificat în domeniile neglijate de Ceauşescu (economie, drept, parţial medicină), cât şi tendinţa reformistă a universităţilor care redeschid secţii desfiinţate în anii comunismului (Psihologia, Sociologia) şi crează altele noi (de la Ştiinţe Politice la Informatică) menite a ne compatibiliza cu lumea occidentală, care devine referentul absolut al mentalului postcomunist. În ciuda entuziasmului iniţial din universităţi – soldat cu epurarea celor mai compromişi dintre profesori (mai ales a titularilor cursurilor ideologice) şi aducerea la catedră a unor intelectuali anterior marginalizaţi – devine destul de repede evident că vechile centre de învăţământ nu au nici logistica, nici cunoştinţele, nici cadrul legal pentru a acoperi în mod adecvat cererea enormă de locuri în facultăţi. La acestea toate se adaugă şi crisparea factorului politic, care avusese ocazia să vadă – în primăvara-vara lui ’90 – ce efecte poate avea concentrarea studenţilor (cu idealismul şi potenţialul lor contestatar) într-un mare centru universitar. Astfel că soluţia, mulţumitoare pentru toată lumea, vine din sfera iniţiativei private: “universităţile particulare”.
La început este neclar ce vor să fie acestea, însă faptul că se prezintă ca universităţi este suficient. Referinţa la învăţământul privat american – cu care încearcă să-şi facă reclamă – funcţionează mai mult ca o autoconsolare pentru cei ce nu intraseră în instituţiile de stat, dar care au acum şi ei şansa de a fi studenţi. Începute cel mai adesea destul de improvizat, universităţile particulare înţeleg să se dezvolte dintru început pe baza unui principiu foarte capitalist: banul clientului. Din acesta îşi închiriază, apoi îşi cumpără, sedii, îşi plătesc profesorii (la început cei mai mulţi vin tot de la cele consacrate, în căutarea unui supliment de salariu sau de pensie – salariile de stat în educaţie fiind reputate pentru cuantumul lor redus) şi fac noi angajări. Dacă universităţile de stat sunt mai timide în ceea ce priveşte conversia la economia de piaţă, cele particulare demonstrează destul de rapid faptul că învăţământul e o afacere. Şi încă una extrem de profitabilă – dovadă viteza cu care se extind instalându-se în noi sedii şi începând să “roiască” spre filiale periurbane. La jumătatea anilor ’90, când universităţile de stat introduc (pe urmele Facultăţii de Drept din Cluj) sistemul “cu taxă”, universităţile particulare funcţionau deja la turaţie maximă, de aşa manieră încât timp de un deceniu îşi vor putea permite să împartă amiabil piaţa aspiranţilor la diplomă. Practic până la deschiderea graniţelor României (în 2002) numărul candidaţilor la studii superioare nu dă nici un semn de recul, dimpotrivă, pe măsură ce depopularea ruralului de tineri (fenomen pe care Ceauşescu încercase să-l oprească la mijlocul anilor ’70 introducând faimoasele “buletine de oraş” şi repartiţiile în mediul rural) ia avânt, masa celor ce vor diplomă creşte constant. Calculând cu începere din 1994 – 1995 (începutul taxelor la stat), până în 2005 (anul în care termină – ante-Bologna – generaţia care a început în 2001), avem la Belle Epoque a universităţilor româneşti.
Cel puţin o parte a acestui interval (1994 – 2000), care coincide cu prăbuşirea accelerată a ruinelor economiei socialiste, universităţile au fost nu doar “centre de educaţie şi cercetare”, ci şi mari actori (uneori poate chiar actori principali) ai oraşelor-sediu: economici (uneori făcând – împreună cu bănicile – legea pe piaţa imobiliară, dar în orice caz drenând bani particulari sau publici care i-ar fi făcut să albească de invidie pe directorii fostelor fabrici) şi mai ales sociali: au stabilizat populaţia oraşelor chiar în momentul când acestea îşi pierdeau raţiunea extinderii din perioada comunistă, le-au creat piramida socială şi au format relaţiile care structurează această piramidă. Cum? Împărţind cu generozitate diplomele ca pe nişte certificate de vita nuova în care cei mai mulţi au crezut fiindcă voiau să creadă. Dar nu numai. “Presiunea mediului” a avut ca efect nu doar sintetizarea unui “cod genetic” (pe cât de simplu în aparenţă, pe atât de complex în structură) al relaţiilor dintre putere, bani şi diplome precum şi elaborarea mecanismului de “replicare” a acestuia, ci şi crearea “proteinei” care-i permite acestuia să supravieţuiască – şi să prospere – odată ce s-a desprins de matricea sa. Presiunea aceasta a mers pînă în vârful ierarhiei educaţiei, ajungându-se în situaţia – de facto – în care, în loc ca universităţile să fie subordonate ministerului, acesta din urmă se afla la dispoziţia lor. Sau poate era supus unei raţiuni sociale care se înfăţişa ca o stihie a istoriei.
Dacă în ceea ce priveşte studenţii lucrurile sunt relativ clare, ele se înfăţişează ca fiind mult mai obscure atunci când privim spre noii profesori. Aşa cum am spus, cei din vechile centre sunt, dintru început, la mare căutare – cu atât mai mare cu cât tot cu ei, dar de astă dată la facultatea de origine, urmează să-şi dea primele generaţii de absolveţi ai proaspetelor universităţi examenul de licenţă. Oameni care până în ’89 fuseseră aproape anonimi, cunoscuţi doar în cercul lor profesional, devin – peste noapte – personalităţi în oraşe pe care până atunci abia apucaseră să le vadă între două trenuri. Profesorul X de la … este autoritatea indiscutabilă a materiei Y într-un oraş care, cu puţin timp în urmă, se mândrea doar cu un liceu cu două-trei clase teoretice. Ce mai conta faptul că profesorul în cauză se-ntâmplase să predea până la Revoluţie doar dreptul sau economia socialistă? Cine ar mai fi stat să analizeze asemenea detalii, când dreptul însuşi şi economia nu-şi găseau noua aşezare şi legile noi cădeau peste cele vechi creând un amalgam în care doar cineva versat în subtilităţile trecutului se putea descurca. Nu avea importanţă decât faptul că era profesor en titre la marea universitatea de la …. Aceşti iluştri profesori aveau un mare dezavantaj (sau avantaj, depinde cum îl privim): cel mai adesea nu profesaseră lucrurile pe care le predau. Drept care s-au orientat spre “profesioniştii” locali (care, ei, nu predaseră nicicând) şi, astfel, la intersecţia teoriei cu practica au apărut primele cursuri post-revoluţionare. Un work in progress pe care fiecare generaţie trebuia să şi-l însuşească în cea mai nouă (căci cerută la examene) variantă şi un supliment la salariul – mai mult decât onorant – cu care erau retribuiţi în provincie aceşti corifei ai ştiinţei. Dacă până cu puţin timp în urmă se mulţumeau cu “o atenţie” din partea unui student deferent, acum se vedeau trataţi ca nişte VIP-uri de oameni pe care, cu câteva luni înainte, abia îi cunoşteau. Greu de rezistat unor asemenea tentaţii, cu atât mai mult cu cât venerabilii profesori aveau mai mult timp în spate decât în faţă. Astfel că, încurajaţi de atâta solicitudine, puţini au refuzat sugestia de a numi – în calitatea lor preşedinţi ai comisiilor de examinare a candidaţilor la un anumit post – un anumit asistent ori pe aceea de a dovedi mai multă indulgenţă faţă de unii studenţi (indicaţi de cei care-i cunoşteau mai bine). Astfel se face că memoriile se încurcă: cei care i-au prins la stat (mai ales “înainte”) au rămas cu spaima de nişte cerberi ai domeniului; cei de “particulare” le-au ghicit, sub ferocitatea ofilită, un aer de bonomie. Totuşi, profesorii aceştia erau foarte puţini (de unde şi cota lor crescută în primii ani postrevoluţionari). Personalul universităţilor de provincie era – cel mai adesea – creat ad-hoc. Ad-hoc, dar nu din nimic. E şi aceasta o fatalitate: cu cât oraşul e mai mic, cu atât oamenii se cunosc mai bine între ei. Şi înainte de ’89, când încă nu se inventase divertismentul escapist, oamenii se cunoşteau destul de bine. Mai întâi se ştiau după satele de provenienţă (şi după rudeniile ancestrale cu care veneau din acestea), apoi după şcoală, după facultate, după diversele locuri de muncă, după “comitetul de părinţi” de la şcoala copiilor. Se ştiau de asemenea cei mai buni (şi, în anumite cazuri, cei mai discreţi) doctori, cei mai buni meditatori (al căror renume îl depăşea chiar şi pe cel al marilor antrenori); directorii – de la Teatru, de la principalul liceu al oraşului, de la întreprinderile industriale, de la Spital şi câte altele – se ştiau de la şedinţe, iar pe cei de Alimentare îi ştia toată lumea. Mai erau, evident, şi acele persoane cărora nimeni nu le spunea locul de muncă de faţă cu copiii, care erau şi ele relativ bine ştiute căci aveau, ca mai toţi, şi părinţi la ţară şi copii care trebuiau meditaţi. Într-un cuvânt, o lume mică – cel puţin la nivelul protipendadei ei – alcătuită din oameni care se cunosc şi interacţionează la mai multe nivele. Înalţii oficiali politici (Primul Secretar, adjuncţii, Secretarul cu Propaganda, şefii Poliţiei, Securităţii, Armatei, Căilor Ferate, etc) erau relativ puţini şi – datorită obsesiei “rotaţiei cadrelor” şi a “omogenizării etnice” – adesea nici nu erau localnici. Astfel că furtuna primelor zile ale Revoluţiei îndepărtează un “cap” care avea destul de puţine legături cu corpul cetăţenilor oraşului. Victorioşi, aceştia se regăsesc între ei, iar primele luni de libertate – în ciuda a ceea ce ne-ar place să credem – nu creează o lume nouă, ci aduc la lumină una latentă.
În pofida egalitarismului afişat, lumea comunistă era una clar strucrurată şi, în cei 45 de ani ce trecuseră de când Partidul Comunist era la putere, oamenii ajunseseră să interiorizeze regulile acestei structurări. Când – în decembrie 1989 – se produce răsturnarea lui Ceauşescu şi a vârfurilor aparatului de partid, structura socială rămâne neschimbată şi tinde să investească poziţiile cele mai importante, devenite vacante, cu oameni din eşaloanele următoare. Însă mutaţia acelui decembrie era mult mai mare decât lăsa se vadă această – intens mediatizată – luptă de la vârful puterii. Structura socială edificată de comunism se surpa de la bază şi se fisura de-a lungul tuturor clivajelor ei. Să nu uităm că, până în acel an, trăiam într-o economie profund centralizată, în care producţia se făcea pe bază de comandă (planificată cincinal) şi se realiza într-o reţea de întreprinderi interdependente a căror relaţionare era guvernată – vigilent – de la centru. Sigur că în ultimii ani ai comunismului, pe fondul penuriei de materii prime şi al perimării utilajelor, relaţiile personale dintre cei aflaţi în fruntea fabricilor şi ai sectoarelor industriale dobândesc o pondere mult mai însemnată, dar, cu toate acestea, dispozitivul centralizat continua să fie baza activităţii lor. Ori la finele lui ’89 se întâmplă ceva fără precedent: industria cvasi-falimentară a lui Ceuşescu rămâne dintr-o dată în suspensie. Mai întâi de la cel mai de jos nivel: muncitorii îşi clamează libertatea, vor să-şi aleagă conducerea, profită anarhic de manifestaţiile ce invadează spaţiul public, bradează (mai ales în regiunile cu mic trafic frontalier) produsul primar al atelierelor lor iar uneori înţeleg să devalizeze “democratic” uzinele de piese şi subansambluri. Nimeni nu are, în acele momente, nici autoritatea, nici curajul de a-i opri. Pasiunea schimbării se exercită, simultan, peste tot şi în toate domeniile industriale: adesea oamenii care ajung la conducere – deşi poate bine intenţionaţi – nu au o idee prea clară cu privire la felul la care funcţionează ramura lor. Lucrurile sunt cu atât mai grave, cu cât şi la nivelul centralelor ministeriale vin oameni noi, dintre care unii nu au cunoştinţele, alţii nu au interesul de a relansa o industrie oricum muribundă. Venind după un deceniu de investiţie minimă în retehnologizare, cu planuri arbitrare, cu utilaje depăşite şi fizic şi moral, cu un grad de rebutare enorm, această anarhie a muncitorilor, dublată de ruperea legăturilor ce uneau diversele uzine în sectoare de producţie dă ultima lovitură industriei socialiste. De acum înainte fabricile de stat vor fi menţinute în viaţă – cu costuri uriaşe – doar din raţiuni sociale (şi din interesul câtorva persoane de a-şi însuşi aux enchères patrimoniul lor). Problema în sine nu ar fi fost atât de gravă dacă s-ar fi limitat strict la economie; cutremurul acesteia produce replici la toate palierele societăţii. Mai înainte de toate, oraşele însăşi – cele mai multe dezvoltate ca cités dortoirs în jurul marilor complexe industriale create în anii comunismului – îşi pierd raţiunea de până atunci şi intră într-o derivă identitară pe care n-au surmontat-o nici astăzi. Apoi o masă de personal monospecializat rămâne pe drumuri şi, nu în ultimul rând, institutele de formare a acestor specialişti – Politehnicile (cu preambulul lor: Liceele de matematică-fizică, reputate a fi cele mai bune din oraşe) – îşi pierd statutul anterior. Dacă în Bucureşti, lucrurile se petrec oarecum diferit, personalul de conducere ajuns în şomaj fiind reintegrat (fără zgomot) în ministere, centrale, nou înfiinţatele agenţii, direcţii (uneori de comerţ), institute, etc., în provincie lucrurile iau o înfăţişare mult mai dramatică. Într-un cuvânt, colapsul industriei socialiste riscă să arunce majoritatea oraşelor României în condiţia orăşelelor sau a târgurilor ce fuseseră înainte de industrializarea comunistă. Cea mai urgentă problemă a lor, la începutul anilor ’90, era aceea de a găsi o industrie de substitut celei ce tocmai se dezagrega.
Aceasta presupunea câteva condiţii de bază: să se poată dezvolta fără investiţii de stat (pe care acesta nu prea avea de unde le acorda), să se autoîntreţină (regularizând o colectă de fonduri private; viitoarele “taxe”), să folosească mâna de lucru calificată locală şi să dobândească – în termen scurt – o pondere suficient de mare pentru a stabiliza oraşele şi a integra valul de migraţie dinspre rural spre urban. Iar, ca bonus, să acorde – în regim accelerat – certificate de calificare pe domeniile de dezvoltare ale noului tip de stat (economie, drept, administraţie, etc.). La intersecţia acestor imperative cu presiunea părinţilor ce-şi doreau copiii studenţi vechile IP3-uri, institute de subingineri şi facultăţi de provincie au devenit universităţi, iar acolo unde nu era nimic au fost create (câteodată cu acelaşi personal) deopotrivă universităţi de stat şi private. Morala a fost aceea că, departe de-a (re)cădea în condiţia de târguri provinciale, majoritatea oraşelor din ţară s-au ridicat – tocmai graţie universităţilor – la statut metropolitan.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ce sa te mai astepti de la sistemul de educatie. E condus de securisti care nu se lasa dusi de nici o culoare din sistem. Se agata de el cu unghiile si cu dintii.
De exemplu, la Academia de Studii Economice a ajuns Rector un plagiator si un cercetat de catre DNA conform unei surse pe care am gasit-o pe Romania Curata:
Pavel Năstase, în vîrstă de 60 de ani, a fost ales rector al Academiei de Studii Economice ASE).
Pavel Nastase este acuzat de plagiat de catre cei de la Romania Curata. Puteti citi amanunte:
http://www.romaniacurata.ro/documente/RIEASE.pdf
El este in acest moment anchetat si de catre procurorii DNA.
Daca la ASE se intampla lucruri de acest gen ce sa mai credem despre universitatile private. Sa nu uitam ca acesti rectori au ajuns la putere votati de majoritatea celor din aceste institutii. Ce sa intelegem de aici? Ca la ASE majoritatea adera la plagiat si ca majoritatea au probleme de genul acesta? Mi-e rusine ca am terminat ASE-ul.
Aici puteti vedea si alte universitati care au probleme:
http://www.romaniacurata.ro/articol-2426.htm
Excelenta analiza, felicitari, sunteti pe drumul bun, continuati !!!!!
Va multumesc.
p.s. nu prea se inghesuiesc sa faca comenyarii, cei care de obicei……..
Noi sa stam linistiti. In tarile din Europa Centrala si de Est, in America de Sud sunt multe universitatii particulare si de stat si desigur multi studenti. Romania nu poate fii altfel decat zonei in care apartinem. Mai ales ca dorinta de banii multi este mare.
100 % realitate traita de mine pusa pe hartie mai clar decat lumina soarelui.
Astept cu nerabdare partea a doua!
Domnule Mihai Maci,
Excelent articol. Se încadrează lejer la cotaţia A. Fără glumă!
Aceasta este o istorie scrisă atît de pertinent şi care ar trebui ştiută de cît mai mulţi.
Cu stimă,
Prima parte a articolului,daca ar fi sa rezumam in cateva cuvinte,scoate in evidenta naivitatea,ca sa nu-i spun altfel, unei natii care:
1) Asista impasibila la distrugerea unei industrii si a unei agriculturi ridicate cu greu (lucru de care profita insa o mana de baieti „isteti” care se imbogatesc peste noapte) neintelegind ca din elita lumii fac parte acele tari care produc nu cele care consuma
2) Isi trimite copiii la universitati ( particulare sau de stat ) cu plata,umpland buzunarele unor smecheri, desi totul in jur se prabuseste iar perspectiva valorizarii studiilor efectuate este minima datorita bulversarii pietei muncii ( cunosc destule cazuri de absolventi de studii superioare care nu au de lucru sau lucreaza in alte domenii decat cele in care sau pregatit, de regula inferioare pregatirii pe care o au)
3) Isi compromite pozitia pe piata internationala a muncii prin scoaterea pe banda rulanta a unor absolventi de studii superioare cu o slaba pregatire profesionala.
Felicitari pentru acuratetea, puterea cuvintelor, curajul, adevarul prezentat. Suntem o tara (re)condusa de „fostii”, dar cu alte „fetze”, insa marionati (vorba lui Tismaneanu) de ai „vechi”. Actualul „sef” de sus a incercat/REUSIT in oarecare masura sa reformeze statul, pacat ca poporul este idiotizat cu televizorul antenizat/amanetizat, numai romanizat nu e. Interesele mercantile bolsevice ii mana de la spatele nesimtirii lor ghidandu-i/ne spre ceea ce sun, dar nu spre ceea ce trebuie sa fimt! Cat mai ne trebuie sa vedem ceea ce se vede de toti-cei ce nu au „masca tembelizorului antenizat”, dar nu se intelege?!? Inca un mandat furat de hotii ce au preluat puterea (asa cum fac hotii-miseleste, nicidecum romaneste) care sa ne dea inapoi cu mult/e, sa ne indatoreze, sa ne idiotizeze prin antenizarea fortata de vremuri sau „realitatea” cotidiana sa devina „Romanie TV-lizata” intr-o societate ce ministru sa fie un „rector privatizat ” sau un „xeror” plagiat chiar in educatie?! Inseamna ca suntem fara educatie morala/civica/logica/psihologica…orice altceva, numai normala nu…!
Excelenta analiza!
Pentru ca pleaca de la realitati pe care, cei mai multi poate nu le cunoastem foarte bine, dar le simtim efectele si pentru ca nu poti schimba o stare de fapt si efectele ei nocive, decat devoaland cauzele profunde. Poate multi am spus la un momentdat: „au rasarit facultatile in Romania ca ciupercile dupa ploaie”, multi am constatat scaderea rapida a calitatii invatamantului universitar (in special) si inflatia de „specialisti” cu diploma, tot mai mediocrii, dar poate nu am gandit gravitatea fenomenului pana la capat (pt ca l-am blamat, dar l-am si tolerat in acelasi timp, ceea ce este, cu adevarat, ft. periculos). In plus, analiza d-lui Mihai Maci ofera o explicatie pertinenta a fenomenului respingerii masive a procesului de reforme (in general si in Educatie, in special), fenomen ce se dovedeste a fi o noua „haina” pt mentalitatea pervertita de comunism (acest sistem odios care, intotdeauna a creat, a incurajat si s-a bazat pe „MEDIOCROCRATIE”).
Efortul d-voastra descriptiv poate ca acopera procesul de destructurare urbana post ’89. Daca am lua in calcul si dramoletele familiale, statistic reprezentative, ca si exodul demografic cred ca morala agregarii metropolitane in jurul “universitatilor” provinciale nu este tocmai exacta.
Spun asta pentru ca ignorati in exercitiul d-voastra jumatatea rurala a populatiei, cea care ante’89 a tinut afisul alimentar prin cultivarea/exploatarea lotului ajutator de 250 metri patrati. Post “89, odata cu redobandirea proprietatilor funciare s-a constituit un veritabil proces de agregare in jurul familiei largite. Munca sustinuta a pamantului, combinata cu bruma de venituri salariale obtinuta de unu-doi membri salariati au facut ca structura rurala medievala a satelor sa se schimbe. Bunici, parinti, copii, nepoti si-au construit/consolidat in vatra satului gospodaria ; probabil insuficient ori chiar deloc fiscalizata in materie de venituri agricole, membrii familiei largite sunt veritabilii premianti ai tranzitiei. Solidaritatea familiala a permis astfel revenirea la un mod de viata in care era/este posibil ca desteptul familiei sa-si aureoleze succesul cu o diploma de contabil, jurist, inginer, profesor si eventual sa si-l valorifice pe plan local.
Tocmai aici, poate, amalgamarea cu factorii politici transpartinici a facut ca transformarea sa se fi osificat inainte ca beneficiile locale, familiale sa se fi propagat la nivelul urban provincial unde dimpotriva familia a trecut prin faze succesive de destramare pe care universitatile le-au poleit in fel si chip postmodernist.
Prin urmare, daca este sa evaluam ce tine tara : universitatea, fabrica ori gospodaria cred ca putem spune, din pacate, ca gospodaria evazionista a rezistat, rezista si va rezista.
Imi pare rau, dar nu pot sa te ‘iert’…..
„Povestea ascensiunii acestor universitati……………………………si a declinului lor dupa integrarea
Rominiei in Europa…. (????????????????)”
Cu scuzele de rigoare,am avut impresia ca Rominia a fost MEREU in Europa…..
Mai degraba „……integrarea Rominiei in Comunitatea Europeana……” (cred eu)
Bravo Mihai ca ai gasit curajul de a spune lucrurilor pe num si de a ramine acsa, in ciuda educatiei alese pe care o ai si care ti-ar conferi un statut stabil in orice universitate din afara.
Iti recunosc ardoarea si pasiunea ideilor din studentie…tine-o tot asa. !!!
Daca ar fi mai multi romani ca tine, poate ca s-ar mai putea salva si schimba ceva in tara aceea frumoasa dar bintuita de mirlani (putin spus!).
Din departari te salut cu mult drag :))
In mod cert articolul provoaca la meditatie. Astept partea a doua…
Imi place ca analiza puncteaza faptul ca degradarea si falsificarea invatamantului (de orice nivel, consider eu) a inceput cu mult inainte de revolutie.
Totusi, pentru mai multa limpezime, sa recapitulam;
1. Regimul comunist a dorit sa poata prezenta statistici frumoase occidentului ( ma rog, nu numai d-asta, economia chiar avea nevoie de lucratori alfabetizati macar) si a alfabetizat fortat si in fals o gramada de cetateni ai noii republici. Din 1948 pana in 1989, diversi adulti (ulterior chiar adolescenti) care n-au avut parte de scoala au putut (sau au fost nevoiti) sa-si ” completeze” studiile la seral sau f.f., pe cand erau angajati. Majoritatea nu mai aveau nici un chef de asta, prin urmare, faceau chete in clasa sau se descurcau fiecare cum putea sa isi ” stimuleze” profesorii sa ii treaca inclusiv bacalaureatul. Asta s-a tradus in note date in fals (examinarea nu avusese de fapt loc sau fusese organizata a.i. sa poata fi date note de trecere la ascultare, extemporale sau teze.) Ulterior, unii plecau mai departe la facultate si aici faceau la fel. Sistemul este bine cunoscut – ulterior, spre sfarsitul anilor 70-80 sistemul se extinsese si in invatamantul de zi, incepand de la scoala generala, functionand in fals din ce in ce mai bine! Invatatorii si profesorii erau sanctionati daca aveau medii mici la clasa, corijenti sau repetenti, parintii elevilor incepeau din prima zi de scoala cu peschesurile catre profesori, profesorii reactionau dandu-le unora note de trecere, altora note mari, care ii plasau in „fruntea clasei” si eligibili pentru comandati de grupa si detasament, ulterior UTC-isti de frunte si conducatori de partid. Sistemul functiona ca uns, reteaua devenise de nerestructurat. Fireste ca nu toti elevii au absolvit pe pile dar nu sunt putini aceia care s-au ajutat si de alte mdetode in scoala.
2. Plagiatul a fost ranforsat de insasi sistemul de invatamant comunist ca fiind masura absoluta de invatare. Incepand din scoala generala, cunostintele copiilor erau verificate prin identificarea pana la virgula cu textul scris in carte ( preponderent la stiintele naturii, stiinte economice si juridice, dar nu numai, pentru ca si la matematica definitiile de manual se invatau cuvant cu cuvant pe de rost), sistem folosit cu succes inclusiv la admiterea la facultate si spre stupoarea mea, si dupa, pentru linistirea profesorilor ca nu se iese din paradigma pe care ei o stapanesc ( ASE BUCURESTI). Moda examenelor promovate cu analizele si comentariile literare identice cu manualul sau cu Gazeta literara s-a nascut atunci – anii 1970-1980. Uluitor e ca apogeul lor a fost insa dupa revolutie, cativa ani buni in care identitatea cu manualul pana la virgula la examene a inspaimantat elevi si parinti deopotriva.
O intamplare oarecare din experienta mea de elev – Clasa a VII sau VIII, o colega, fiica celeilalte profesoare de romana din scoala, citeste in fata clasei un comentariu grozav. Profesoara de romana o felicita pentru ce a scris, o da de exemplu tuturor si ii da 10. Fata se inroseste de placere si emotie si ne priveste pe toti cu superioritate. Ma ridica si pe mine, citesc ce scrisesem, imi zice, da, e binisor si imi da 9. Peste 2 zile, un coleg descopera ca grozavul comentariu al colegei nostre este copiat cu virgule cu tot din Gazeta Literara si ii spune profesoarei. Femeia se fastaceste, se suceste, se foieste dar nu ia nici o masura. Colega incearca sa se justifice ca doar s-a „inspirat” din material. Rezultatul: la sfarsitul anului, majoritatea celor care vinau note din clasa copia pasaje intregi din tot felul de carti cu comentarii literare.
3. Cine se facea/ face invatator/profesor si de ce? Cati dintre cei care alegeau aceasta profesie o faceau din dorinta de a impartasi informatii cu noile generatii si nu sa gaseasca o masa de indivizi numai buna de umilit? De unde sa stiu eu astea? Tot ce stiu sa spun este ca eu cred ca am avut minim 40% profesori cu probleme psihiatrice din clasa a V-a pana la sfarsitul liceului, iar in facultate procentul era chiar mai mare.
E o intreaga filozofie cum am ajuns aici. Cum sa iesim din cercul vicios? Schimband complet paradigma. Cine, cum o poate face? Eu cred ca mai degraba cineva care nu e din sistemul nostru( adica din minister sau din facultati romanesti) avand totusi consilieri bineintentionati din sistem. Importanta e insa definirea clara dinainte a ce vrem sa obtinem.
Si mai ales, fara finantare corespunzatoare si cu salarii de mizerie nu se face nici o reforma. Dar si cu bani cheltuiti cu ghiotura fara criterii de prioritizare sau evaluare, invatamantul nu va fi mai performant.
Cred ca o analiza pe subiect ar trebui sa faca si o paralela cu fenomenul Caritas – cine l-a lansat, cine l-a tolerat, cine a pierdut.
Nota 10/FB.
Trist… „Cata luciditate atata drama…”
Imi place aplecarea spre detaliu a analizei de mai sus. Uneori insa e mai indicat sa raminem la detalii daca ipoteza sau concluzia nu rezista. Asa ar trebui procedat, cred, si in cazul textului de fata: mai ales ca multi ginditori de la noi sint incredintati ca, in general, umanioarele s-au ofilit datorita abordarii ingineresti dominante, mostenite din comunism.
Nici eu nu ma omor dupa politicienii ingineri. Acum multi ani, odata ajuns la o facultate de inginerie de elita din Politehnica am dezertat, fugind spre Universitate. Nici pina azi n-am reusit sa vad ingineria de la noi intr-o lumina mai buna. Totusi, nu cred ca explicatia din spatele fenomenului „fabricilor de diplome” are de-a face cu industria mai mult decit ca metafora.
Sa observam mai intii ca motivele pentru care invatamintul de la noi a ajuns in deriva sint similare celor pentru care invatamintul umanist e in suferinta. Dupa ’90, umanismul paseist de la noi a devenit si mai paseist printr-un demers ce e interpretat inca si azi in mod eronat ca o expresie a libertatii. Apoi, in mod neverosimil, umanismul nostru ajunge in raspar inclusiv cu filosofia: centrarea conservatoare pe religie devenind o miscare dominanta in societatea romaneasca. In lume se vorbeste de un declin general al interesului pentru studiile umaniste: daca ar fi „numai” asta si tot ar trebui sa fim mai circumspecti atunci cind incercam sa identificam cauzele.
Desi rezultat al comunismului, industrializarea fortata din Romania nu avea aderenta ideologica ferma: pe de alta parte, ideologia tare se regasea de fapt in domeniile unde ar fi trebuit sa regasim umanismul. Asa se si explica bascularea ideologica de la idealul comunist la cel crestin: o ideologie a fost pur si simplu inlocuita peste noapte cu alta, tot asa cum, in anii ’50 avusese loc bascularea inversa – atunci fenomenul a avut loc, e-adevarat, sub teroarea comunista. Desigur, unii sustin ca poporul nu a incetat nici o clipa sa fie crestin: intrebarea imediata insa e cum de s-a insurubat asa de bine comunismul la un popor asa de crestin. Germanii din est sint recunoscuti azi printre cei mai atei. Cum de sint posibile rezultate atit de diferite pornind de la realitati asemanatoare? Sa fie de vina doar hazardul sau poate ca tipurile de umanism pe care s-au construit societatile au fost totusi substantial diferite?
Ei bine, daca privim mai atent ne dam seama ca cele doua rezultate sint mult mai asemanatoare decit ar putea parea, fiindca atit teismul cit si ateismul se dezvolta in contexte bine conturate ideologic: un popor e ori ateu, ori teist, adica e dominant ateu sau dominant teist si mai rar e normal distribuit intre ateism si teism. Desigur, nu-i vorba aici de a transa intre teism si ateism ci mai degraba de rolul important pe care-l joaca si intr-un caz si in celalalt ideologia. E interesant de observat ca umanistilor clasici, celor care se orienteaza in mod natural catre teism nici nu le trece prin cap ca credinta lor este asimilabila unei ideologii: traditia estompeaza trasaturile care pot face vizibila natura ideologica a credintelor religioase. Mai mult, sint umanisti care gindesc progresul strict in termeni ideologici, in conditiile in care avansul tehnologic e ceva ce poate fi pus in evidenta azi in unele domenii in unitati de timp de ordinul citorva zile. Fireste, nu trebuie confundat progresul cu avansul tehnologic.
Ceea ce vreau sa spun este ca umanismul insusi, la noi sau aiurea poarta in sine bolile sale mai vechi sau mai noi.
Revenind la invatamint, degenerarea sa nu e atit de grevata de „industrialism” cit de o alta basculare ideologica prin care doctrina comunista si umanismul socialist au fost inlocuite, la noi, peste noapte, cu furorul pedagogic, adica cu pedagogia. Autorul mentioneaza doar in treacat, intr-un alt articol, noul rol central al „stiintei invatarii”. Invatamintul actual din Romania este ravasit la propriu de catre noii specialisti in doctrina invatarii: prin pedagogie au fost recuperati si reciclati o multime de ideologi pur singe care intoxicau invatamintul inainte de ’90. De la invatatura acestor pedagogi provine ideea potrivit careia cartile se scriu din carti. Un asemenea pedagog si nu un inginer le spunea discipolilor sai apropiati ca daca compileaza/copiaza dintr-o singura carte se cheama ca au plagiat, daca copiaza din doua, lucrarea e incompleta si daca plagiaza de la trei carti/autori in sus, lucrarea devine originala. Asta spune aproape totul despre ceea ce se intimpla azi in scoala romaneasca. De altfel, nici un absolvent de invatamint superior nu poate ajunge sa predea la vreo specializare fara sa aiba la dosar modulul pedagogic. Intre timp, plagiatori industriosi au ajuns peste tot in aparatul administrativ al educatiei. Fiindca in educatie nu e rasplatita reflectia sau gindirea, ci productivitatea – fenomenul avea loc si inainte de ’90, doar ca era bine controlat de la centru, fiind excluse initiativele private. Insa desi productivitatea e un parametru economic important utilizat in industrie si care pune accentul pe cantitate, acelasi parametru se aplica si in domeniul umanist de secole: v-ati gindit vreodata la erudit ca la corespondentul umanist al inginerului? Ei bine, proiectul cultural referitor la omul universal a fost un esec: nu la fel stau lucrurile insa daca vorbim despre inginer.
De regula, absolvirea unor studii, nu face altceva decat sa certifice ca ai urmat acele studii. Minte nu îţi dă mai multă decât ţi-a dat mămica ta la naştere, nici mai inteligent nu devii. De caracter ce să mai vorbim, dacă ai un caracter infect, ăla este „ataşat” la diplomă. Pentru că dacă nu ar fi aşa, logic ar însemna că absolvenţii de studii superioare, ar trebui să fie nişte oameni integri şi de o moralitate exemplară. Din păcate realitatea contrazice teoria. Din păcate am întâlnit şi eu pe parcursul primilor ani de după 90 oferte, să fiu „făcut” absolvent nu de una, ci de cinci facultăţi, cu diplome la oferte promoţionale între 3000 şi 5000 de euro. Am considerat datorită caracterului, că dacă m-a născut mama prost, nici o diplomă nu-mi va mări coeficientul de inteligenţă, iar dacă mama m-a născut deştept, de ce să dau banii pe aşa ceva. In orice caz, de multe ori, roşesc de unul singur, când văd absolvenţi de studii superioare, că nu sunt capabili să producă propoziţii corecte în limba română, ca să nu mai spun de fraze. Persoane cu masterat, dar de o incultură crasă şi fără o minimă capacitate de a gândi logic o anumită problemă. Câţi dintre absolvenţii de facultate, cu masterat, ştiu că cel ce a creat Mathushita Electric, cu brandurile Panasonic şi Technics, a abandonat şcoala la 10 ani ? Astăzi, arta sa managerială se predă în cele mai cunoscute şcoli de business din lume. Pentru un om care a trăit modest, fără să uite vreodată că la 10 ani a abandonat şcoala, e ceva… Noi românii am fost blestemaţi de a accepta în funcţiile de conducere ale societăţii, proştii-erudiţi. Cea mai periculoasă specie umană.