Falsa reconciliere națională

Presa ultimelor zile a comentat frenetic știrea în conformitate cu care CNSAS ar fi cerut Justiției să fie stabilită prin sentință calitatea de colaborator al Securității a guvernatorului BNR, dl. Mugur Isărescu.
Sincer să fiu, până la un punct, pe mine m-a mirat nu știrea referitoare la dl. Isărescu, ci respectiva frenezie. La urma urmei, știrea de la care a pornit vârtejul nu aduce cine știe ce mare cuantum de noutate. Pentru simplul motiv că s-a mai vorbit, și nu chiar foarte puțin, despre prezumtivă colaborare. Era și este nevoie doar de un act în justiție care să confime faptul, cu caracter mult mai general, altminteri bănuit, dacă nu cumva chiar cunoscut pe propria piele, de toți cei care am mai prins câte ceva din perioada comunistă. Și anume că, în vremea respectivă, nu puteai spera să fii admis, cu atât mai mult, să termini anumite facultăți-cheie ori, cu ocazia absolvirii, să dobândești o anumită repartiție dacă nu aveai avizul ori dacă nu băteai palma cu „băieții cu ochi albaștri”. Poate că au fost și excepții. În orice caz, puține.
M-a mirat și faptul că despre “necazul” sau, mă rog, “accidentul” din biografia d-lui Isărescu s-a vorbit mult mai mult decât despre detaliul că, în urmă cu vreo două-trei săptămâni, s-a mai găsit o notă informativă semnată chiar Traian, și nu Petrov, de fostul președinte al României. Poate și pentru asta dl. Băsescu este, pe mai departe, inflaționist, prezent pe ecranele tuturor Televiziunilor din România. Nu discut în ce stări și ipostaze, unele pitorești, altele penibile de-a dreptul.
Nu mă voi lansa în speculații. Nu voi întoarce pe toate fețele tot felul de presupuse coincidențe. Sau ipoteze, unele nu chiar foarte inocente. Precum aceea lansată de dl. Cornel Nistorescu, în ediția de marțea trecută a Cotidianului, și reluată – se putea altfel?- de altă rămășiță a presei comuniste, Ion Cristoiu, ipoteză în conformitate cu care CNSAS ar executa un ordin al Sistemului, adică al d-lui Klaus Iohannis. Ordin dat fiindcă guvernatorul ar fi refuzat să acopere găurile bugetului d-nilor Orban și Cîțu. Sau ipoteza lansată de dl. Marius Oprea care, într-un comentariu scris pentru Mediafax, crede că PNL ar urmări scoaterea definitivă din joc a d-lui Isărescu și înlocuirea lui cu dl. Lucian Isar, nimeni altul decât soțul d-nei Alina Gorghiu.
Ceea ce scrie dl. Nistorescu este cu totul mizerabil și numai pentru faptul că și el însuși a fost parte a Sistemului comunist din poziția de gazetar la Viața studențească și, mai apoi, la Flacăra, dar și din aceea de trimis special al lui Nicolae Ceaușescu în Iran, cu misiunea clară de a plânge, în decembrie 1989, la mormântul ayatolahului Khomeyni. Despre opiniile d-lui Cristoiu mi-am spus de multe ori părerea. Inutil să îi mai acord iarăși atenție.
Ipoteza d-lui Marius Oprea are și ea, la rându-i, o fisură. Dacă nu cumva, chiar două. Doamna Gorghiu nu mai prea este pe placul actualelor vârfuri peneliste și, din câte se pare, nici pe cel al președintelui Iohannis, cel care a făcut greșeala de a o unge președinta partidului, în 2015, așa că nu văd de ce i s-ar face tocmai acum hatâruri ce țin de visurile de mărire ale bărbățelului domniei-sale. Pe urmă, dl. Ludovic Orban însuși a spus că o colaborare cu Securitatea nu ar mai reprezenta un motiv de demitere. Riscantă, nepotrivită declarație, însă dl. Orban numai de finețuri de gândire și de exprimare nu poate fi bănuit.
Desigur, nu e tocmai confortabil să afli că vreme de 30 de ani finanțele țării au fost în grija unui fost colaborator al Securității. Ori ofițer acoperit, cum susțin unele gazete. Numai că dl. Mugur Isărescu s-a descurcat bine, nu de puține ori în situații critice. Faptul nu îl absolvă de vina morală a colaborării, dar nici nu cred că un verdict de colaborare ar impresiona prea tare Occidentul. Cu atât mai mult cu cât sunt aproape sigur că serviciile secrete ale acestuia știu de multă vreme totul sau aproape totul despre dl. Mugur Isărescu. Dezagreabil e și faptul că preț de zece ani țara a fost condusă de un anume Băsescu Traian, zis și Petrov. Și că tocmai el a condamnat, în 2006, de la tribuna Parlamentului României, comunismul.
Grav e că toate acestea au fost posibile fiindcă nu ne-am rezolvat atunci când trebuia să o facem, problemele cu trecutul. Că am fost păcăliți ori că ne-am lăsat păcăliți să n-o facem. În numele unei pretinse inutilități vânători de vrăjitoare și al obligativității instaurării reconcilierii naționale. Cu ce rezultate – vedem iarăși chiar în aceste zile.
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro