„Fapte bune s.r.l.”

Ca ȋn fiecare an, ȋn decembrie ȋncepe sezonul „faptelor bune”. E vremea galelor şi premiilor, ȋmpărţim şi primim recunoştinţă, recoltăm faptele bune de peste an, ne motivăm să facem şi mai mult anul viitor. Mai mult, cu fiecare an care trece, ȋn Romȃnia devine din ce ȋn ce mai vizibil un întreg ecosistem al binelui: proiecte impresionante, mobilizări semnificative, comunicare tot mai eficientă. Totul sună foarte bine. Problema apare doar când faptele bune ajung să contribuie, chiar şi neintenţionat, la inechitate şi ineficienţă.

Ȋntr-o lume cu resurse limitate – materiale, umane, de atenţie, interes şi compasiune – ȋntr-un fel sau altul, problemele sociale trebuie prioritizate. Unele vor fi adresate mai repede, altele mai tȃrziu, unele mai mult, altele mai puţin sau deloc. Cum decidem cine merită ajutat? Nu ȋn cel mai decent mod, cel puţin dacă ne uităm la cele mai vizibile iniţiative. Cauzele sunt lăsate să se lupte pentru întâietate în atenția publicului, și, în consecință, a celor care depind de percepția publicului – companii sau persoane în căutare de expunere. Această piaţă concurențială a cauzelor le obligă să facă apel la metode din ce în ce mai înjositoare, care îi expun și îi umilesc pe beneficiari și, încet-încet, epuizează și desensibilizează publicul. Pentru că e profitabilă, apare practica de a folosi suferința unor oameni pentru avantaje personale sau de business. Astfel, se naște o adevărată industrie a milei şi o alocare irațională și inechitabilă a resurselor – fonduri, atenție, preocupare şi perseverență publică. Concentrarea pe cele mai vizibile și rentabile probleme le privează de resurse pe altele, poate la fel de grave. Nu e deloc greu de observat că anumite cauze – drepturile minorităţilor etnice sau sexuale, de exemplu – nu cȃştigă niciodată competiţia lacrimilor. Sistemul menit să repare inechităţi este el ȋnsuşi inechitabil. Loteria atenției publice și profitabilitatea reputațională sunt lăsate să determine cine este ajutat și cine nu. Presupunând că acel ajutor e într-adevăr semnificativ.

Dar și acest lucru e discutabil. Deseori, proiectele cele mai vizibile sunt de scurtă durată și au un efect limitat, contribuind prea puţin la rezolvarea durabilă a unor probleme. Atenția disproporționată primită de acestea se explică prin comunicarea insistentă, poate mai eficientă și profesionist executată decât intervenția în sine. În realitate, multe dintre inițiativele caritabile sunt subdimensionate în raport cu gravitatea problemelor pe care le abordează, iar eficacitatea și durabilitatea sunt ȋndoielnice dincolo de acțiunile simbolice, de conștientizare și, mai ales, de comunicare. Cât timp ne bucurăm de faptele bune frumos ambalate, statul prăfuit și disprețuit administrează (sau măcar ține pe linia de plutire) sisteme cu un impact mult mai mare asupra vieților oamenilor. Deşi e evident subfinanţat, statul reuşeşte să ofere sprijin zi de zi unui număr cu adevărat semnificativ de oameni şi rareori primeşte altceva decȃt ură. Iar tentaţia de a considera că „faptele bune” ȋl pot ȋnlocui sau compensa nu ajută deloc.

Percepţia idealizată şi hiperbolizată asupra inițiativelor caritabile contribuie la neglijarea fenomenului de degradare a serviciilor sociale. Tendința de scădere a taxării, de dispreț pentru funcționari și de sabotare a oricărui sistem public, la care se adaugă iluzia că industria carității le poate compensa, duc la erodarea susținerii pentru politici sociale. Nu trece o zi fără să auzim de atrocităţile comise de „asistaţii sociali”, iar sprijinul statului a ajuns să fie văzut ca un motiv de ruşine. Întreaga filozofie a campaniei de redirecţionare a 2% din impozitul pe venit este de a nu lăsa fondurile să se „piardă” – adică să ajungă la bugetul de stat. Doar iniţiativele private pot fi eficiente şi frumoase, pe cȃnd statul e mereu corupt şi incompetent. Narativul construit astfel alimentează neȋncrederea ȋn capacitatea de a administra programe sociale la nivel colectiv, iar acest lucru slăbeşte una dintre cele mai importante şi ingenioase funcţii ale statului: asigurările sociale.

Prin asigurările sociale ne protejăm la nivel de societate în fața unor riscuri prea dificil de gestionat la nivel individual. Astfel, orice cetățean beneficiază de un drept, care nu depinde nici de „conștientizare”, nici de alegerile discreționare ale binefăcătorilor, nu trebuie să genereze nici recunoștință, nici rușine. În plus, intervine exact cȃnd e mai multă nevoie, ȋn situaţii de criză, cȃnd iniţiativele private ȋşi pierd brusc din generozitate. În contrast, inițiativele caritabile sunt deseori opusul. Depind de o bătălie a awareness-ului, generează o industrie profitabilă şi nedreaptă a milei, sunt instabile şi rareori capabile să rezolve sistematic problemele sociale. Deşi necesare şi binevenite, iniţiativele private de ȋntrajutorare nu pot și nu trebuie să înlocuiască asigurările sociale, care au un impact incomparabil mai mare și sunt gândite să îi ajute pe cei care au nevoie protejându-le în același timp demnitatea. Măcar o parte din dedicarea, perseverenţa şi entuziasmul pe care le vedem ȋn campaniile private de întrajutorare şi-ar găsi o utilizare mai eficientă ȋn sprijinirea sistemelor de asistenţă socială.

Deși sunt în principiu lăudabile, inițiativele caritabile de multe ori îi ajută mai mult pe cei care le fac decât pe cei care ar trebui să beneficieze. Chiar dacă ne fac să ne simțim bine, generează atenție și admirație, acestea nu trebuie lăsate să producă o concurenţă indecentă a suferinţei şi să contribuie la erodarea sistemului care oferă dreptul statutar de a fi ajutat cu demnitate. Campaniile serioase (de multe ori private) de îmbunătățire şi eficientizare a serviciilor sociale sunt adevăratele fapte bune, demne de acest nume.