Politolog de aleasa tinuta, respectat profesor, comentator si filosof politic, activ europarlamentar, format in traditia aroniana, discipol al lui Pierre Manent, Cristian Preda a publicat la Polirom o carte incitanta, temeinica si vie. Mi-a trimis manuscrisul in forma finala acuma cateva saptamani, l-am citit cu enorm interes, am scris cateva randuri care apar pe coperta a patra. Recomand cu caldura acest volum, o carte inteligenta, dezinhibata, onesta si de o indubitabila actualitate. Se intreaba Cristian Preda, si ne intrebam si noi impreuna cu el, cum pot fi “impacate” momentele de cezura, uneori brutala si violenta, chiar sub forma diktatului, a ucazului extern, cu cele de continuitate, de normalitate democratica? Sunt alegerile suficiente pentru a considera o comunitate politica drept democratica? Exista diferente substantiale, chiar calitative, intre electocratii si democratii?
Urmaresc scrierile lui Cristian Preda inca de inceputul anilor 90. Stiu ca avem de-a face cu un ganditor liberal in sensul cel mai autentic al cuvantului. Un ganditor care respinge apriorismele facile si cliseele sterile. Ceea ce-mi place in scrisul lui Cristian Preda este o seninatate calma, un refuz al stridentelor dogmatice, al lozincilor grabite si patimase. Asemeni lui Aron, pe care il admira, Cristian Preda este un spectator angajat. Nu-si tainuieste optiunile, dar este mereu deschis dialogului. Nu este un dezabuzat negativist, un cinic profesionist (si oportunist), ci un constructor, un om care crede in rationalitatea actiunii politice. Nu se aventureaza in generalizari, incarneaza exemplar spiritul societatii deschise. Om de centru-dreapta, stie sa nu devina profet, oracol ori guru. Se ocupa de, vorba lui Alexandru Paleologu, lucrurile intr-adevar importante, nu cade (o spun autocritic) in capcana polemicilor fara sens cu diversii nimeni.
Am scris aici despre Ovidiu Trasnea, despre compromisurile sale, despre abdicarile din epoca, despre mostenirea lasata in stiinta politica romaneasca, ca si despre efortul, din pacate nu tocmai reusit, de a mentine o minima demnitate epistemologica in conditii de suprema infamie. Cristian Preda vine din alta directie, alta a fost formatia sa, nu a avut de-a face cu “Stefan Gheorghiu”, a participat la geneza unei noi politologii, sincrona cu metodologiile occidentale, de-marxizata, dezideologizata si emancipata de balastul unui trecut ignobil. A fost un noroc istoric pe care l-a onorat. Asemeni profesorului sau, Pierre Manent, asemeni unor Pierre Hassner, Jeffrey Isaac, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, Mark Lilla, Marcel Gauchet si Piere Rosanvallon, Cristian Preda vede in chestiunea totalitarismului o tema decisiva a filosofiei politice. Aceasta noua carte confirma pe deplin vocatia unui politolog de exceptie.
Cristian Preda sondeaza relatia dintre vot si putere de la 1831 pina in prezent, evidentiind elementele care dau sens sinuoasei istorii politico-electorale: „normalizarea” votului, „domesticirea” autoritatii si democratizarea. Adresat deopotriva politologilor si istoricilor, volumul depaseste registrul comparatiei dintre regimul actual si cele care l-au precedat, oferind raspunsuri la o serie de intrebari precum: ce sens au cele 101 alegeri organizate de la 1831 pina in zilele noastre? Ce legatura poate fi intre deputatii „tinutasi” din Regulamentul Organic si obsesia uninominalului din anii 2000? Arderea unui Regulament considerat prorus la 1848 si preambulul Constitutiei de la 1952 care aplauda victoriile URSS sint parte a aceleiasi istorii? Vidul constitutional de la 23 august 1944 si cel din decembrie 1989 sint oare comparabile ca efect? Dar influenta Palatului in vremea monarhiei si cea a Cotroceniului dupa 1989? „
„Nimeni nu cunoaste mai bine si mai profund decit profesorul Cristian Preda aventurile spatiului electoral romanesc din ultimele aproape doua sute de ani. Inarmat cu o redutabila cultura comparativa, atent la detalii, dar si la semnificatiile de lunga durata ale diverselor momente istorice explorate, autorul ne ofera un fascinant si indispensabil manual interpretativ al vietii politice romanesti de la debutul modernitatii democratice si pina astazi.” (Vladimir Tismaneanu)
http://www.polirom.ro/catalog/carte/rumanii-fericiti:-vot-si-putere-de-la-1831-pina-in-prezent-4330/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Nu-l cunosc pe D-l Cristian Preda, am citit, aleatoriu, incidental (deci nemetodic) cite unele dintre ale sale aparute pe net; de aceea nu pot aprecia, nu ma pot pronunta in ce masura d.sa
„incarneaza exemplar ceea ce Pascal numea esprit de finesse”. Ce pot sa spun insa , cu siguranta, este ca in viziunea pascaliana exista o differenta intre l’esprit de Géométrie et l’esprit de finesse si ca, luate individual, fiecare e incomplet, „pacatuieste” fata de un esprit de justesse. Ideal ar fi un mariaj al lor, aceste doua tipuri de spirit fiind intrucitva complementare. Personal n-as crede ca, in ordine pascaliana, atribuind cuiva doar calitatile unuia dintre aceste spirite celui in caz i s-ar face neaparat un compliment. Concret, iata cum Pascal insusi gaseste inconveniente unora inzestrati cu esprit de finesse: „…les fins qui ne sont que fins ne peuvent avoir la patience de descendre jusqu’aux premiers principes des choses spéculatives et d’imagination qu’ils n’ont jamais vues dans le monde et dans l’usage.” Parca nu suna tocmai a deplin compliment.
Corect, cele doua merg mana-n mana, deci am corectat titlul si referinta. Ganduri bune.
Imi pare rau, domnule Tismaneanu. Cristian Preda nu este discipolul lui Pierre Mannet, ci numai unul dintre fosti doctoranzi a lui Mannent. Care este ” l’esprit de finesse” in cele trei-patru volume jurnalistice si atacuri de circumstanta care l-au consacrat pe Cristian Preda?
In primul rand, e vorba de Pierre Manent. Nu cunosc „atacurile de circumstanta”, am citit cartile si studiile lui Cristian Preda, inclusiv teza de doctorat despre Jacques Rueff si liberalismul disperarii. Viziunea lui Cristian Preda despre conditia tragica a liberalismului este de inspiratie aroniana, dar si inrudita cu ideile lui Manent ori ale ganditoarei americane Judith Shklar. Sper ca teza sa fie publicata cat mai curand in romaneste, este o lucrare deopotriva originala si substantiala. Ganduri bune.
1. Nu stiu ce a mai ramas sau ce va mai ramane din „spiritul societatii deschise”, in noile conditii, ale terorismului fara frontiere, ale crizei, devenite aproape fara frontiere pentru natiunile care s-au legat cu franghia globalismului sau dupa decretarea esecului multiculturalismului. Privind la cum unii s-au ferecat cu sapte lacate (si nu ma refer numai la problema vizelor), in timp ce aceiasi predica pentru altii ideologia societatii deschise, sincer, mi se pare ca aceasta a devenit mai mult o chestie speculativa, care tine de cinism si ipocrizie…
2. „(…) nu cade (o spun autocritic) in capcana polemicilor fara sens cu diversii nimeni.” In timp ce democratia in mod cert nu este aroganta (este o conditie de existenta), se pare ca unii se revendica in mod fals de la spiritul puterii demos-ului, din moment ce se supraordoneaza unei pretinse „turme profane” (sau „stupid people”, cum parca am mai auzit, candva). La buna gandire!
„Franghia globalismului” este o metafora indrazneata, nu stiu daca si justificata semantic. Societatea deschisa, pe care unii ganditori o numesca societatea decenta, este aceea in care individul nu este umilit, ori mai precis spus, in care demnitatea sa este cat mai putin lezata. In textul meu ma refer la polemici sterile cu persoane care practica metoda distrugerii in efigie a preopinentului, atacul ad hominem, nicidecum la inutilitatea dialogului civilizat. Proba o gasiti chiar aici :)
1. O.K., acceptand ca respingeti unul dintre cele trei argumente, raman celelalte doua, incontestabile si, prin urmare, deloc de neglijat. Totusi, v-as ruga sa observati ca nu am vorbit de globalizare, ca proces obiectiv (tehnologic, comunicational etc.), ci de globalism, care tine de subiectivitatea politica. Din acest ultim punct de vedere, cred ca veti fi de acord ca cele mai putin afectate de criza (pentru a evita sa vorbesc de cele grav afectate, pentru ca si pentru mine este stanjenitor sa le mentionez!) au fost si sunt tarile care si-au cultivat o identitate puternica, fara a-si multiplica excesiv dependentele de ceilalti, tocmai aceasta suma excesiva de legaturi reprezentand terenul pe care efectele de antrenare si de propagare ale crizei s-au manifestat nestanjenit.
2. Ideile „societatii deschise” au avut rolul lor istoric in demantelarea totalitarismului, o stim prea bine de la Karl Popper, pentru a aminti doar un nume, dar, din pacate, conceptul nu mai este suficient pentru a explica remanenta sau recurenta unor stari injositoare la adresa omului inclusiv in acest tip de societate. Demnitatea, cum foarte bine ati observat, lipseste din ceea ce astazi numim drepturile omului, demnitate pe care capitalismul asa-zis liberal si statul minimal o refuza celor mai multi, sub aspectul unei vieti decente, al unui standard economic decent.
3. Nu cred ca cei care nu ne impartasesc punctele de vedere sunt „diversii nimeni” si nici nu mi se pare onest sa le punem obiectiile pe seama unor pretinse atacuri ad hominem, cand de fapt acestea sunt reactii la idei, fapte sau, uneori, comportamente…