Primul volum al trilogiei lui Mircea Cartarescu, “Orbitor”, a aparut in 2013 la editura Archipelago Books, in minunata traducere a lui Sean Cotter, cel care l-a tradus si pe Nichita Stanescu. Au aparut de-acum numeroase cronici despre acest mare roman al cosmarului, nevrozelor si salvarii in sumbrele vremuri ale dictaturii comuniste. Scriitorul, cu a sa imaginatie formidabila, creator al unui cosmos halucinant, fabulos, grotesc, misterios, bantuit de melancolie si disperare, este asezat in compania lui Burroughs si Borges. Nu cred ca gresesc numindu-l un Jonathan Swift al comunismului dinastic. Ori, daca vreti, un Franz Kafka nimerit in Paranopolis. In „Orbitor” ironia cosmica se logodeste cu revolta morala sub semnul unei aparari a subiectivitatii ranite.
In “Los Angeles Review of Books”, Bogdan Suceava scrie: “A novel with a strong original voice, a unique flavor, and well-crafted poetic language, Blinding is a delight and a surprise, a major discovery of this year.” Cotidianul britanic “The Independent” nu face catusi de putin economie de superlative: “The media hysterics who depict Romania solely as the home of demon migrant hordes will not care that a novelist from that country became a hot tip for the Nobel Prize in Literature this year…. Above all, Blinding insists that memory can make a world. ‘The past is everything, the future nothing.’ From that past – which stretches back to encompass all of human history – Cartarescu has fashioned a novel of visionary intensity. Bring on the next instalment – soon.”
http://archipelagobooks.org/book/blinding/
Public aici articolul meu despre volumul al treilea din romanul “Orbitor” de Mircea Cartarescu. Textul a aparut in “Evenimentul Zilei” pe data de 18 iulie 2007. Il consider unul dintre cele mai importante pe care le-am scris in viata mea.
“Nimeni nu va putea, de-acum incolo, sa mai caute alibiuri pentru oroarea stalinismului national. Gratie lui Cartarescu, dezastrul psihologic, sociologic si cultural al Romaniei in perioada „anilor-lumina”, dar si in aceea a lui Gheorghiu-Dej, devine cat se poate de clar. Generatiile mai tinere, care nu au trait pe propria lor piele acele experiente, vor pricepe cat de chinuitoare era viata cotidiana intr-un sistem paranoic care se pretindea al muncitorilor si taranilor, dar care era, de fapt, o tiranie a politrucilor, securistilor si birocratilor bornati.
http://www.humanitas.ro/humanitas/orbitor
Romanul surprinde exemplar iluziile celor care, precum tatal personajului principal, au crezut candva in demagogia socialist-egalitarista a regimului, oameni care au imbratisat, cu pasiune romantica, miturile centrale ale sistemului: rolul conducator al partidului, sacrificiile necesare constructiei utopiei unei societati fara clase, santierele tineretului, colectivismul si solidaritatea ca valori inspiratoare ale unor mereu renascute energii morale.
Romanul este o invitatie la amintire ca forma de exorcizare a relelor unui trecut care continua sa-si trimita nevrozante ecouri in viata noastra de astazi. Rumorile, unele absolut fantastice, ale epocii Ceausescu revin aici ca tot atatea serpentine ale unor angoase si suplicii din vremuri ce pareau de nedepasit. Asa cum apare in romanul lui Cartarescu, national securismul ceausist parea sortit sa dureze o vesnicie. Se ocupau cu imaginea sa diversii maniaci ai cultului, regizorii unei tragicomedii pe cat de absurde, pe atat de corupatoare.
Sunt reconstruite, cu o ironie sfredelitoare, muscatoare si de o stupefianta actualitate, momentele unei dramaturgii a umilintei si rusinii, in care pseudointelectuali aserviti se dadeau peste cap sa edifice schelaria unei monstruoase apologetici de partid si de stat, teologia „socialismului multilateral dezvoltat”, in care Liderul era noul Stalin, deci corifeul absolut al stiintei, urmasul marilor conducatori din vechime. Imaginatia lui Cartarescu isi gaseste in aceasta satira (Doamne, cat de realista!) un spatiu cat se poate de prielnic.
Un Ceausescu secundat de sacerdotii dogmei se ocupa cu selectia demnitarilor pe criterii ce tin mai degraba de cele ale lui Heliogabalus decat de acelea visate de Lenin. Pentru Ceausescu, promovarea in cadrul logocratiei totalitare depinde astfel de limba drept organ central al doctrinei sale.
Linguselile cele mai nesimtite cresc apoteotic in acest infern boschian al ingenuncherii sicofantice: „Rand pe rand, artistii nationali urcara pe scena, unde mesterii tamplari imbracati ca mesteri tamplari le trageau limba afara din gura de-un cot si o-ntindeau de-a lungul segmentelor metroului. Curand, ramasesera insirati pe scena vreo treizeci-patruzeci de monstri de ambele sexe, toti cu limbile facute sul si gata sa linga pe loc orice s-ar fi prelins din persoana sacra a Tovarasului si a Tovarasei (prezenta si ea, mai discret, in uniforma de leopard, intr-un colt al scenei). (…) Intre ei erau faimosul pictor B. Salasa, care-si muia penelul direct in albastrul de Voronet, filmoloaga L. Coproiu si mai ales cel ce-avea sa ramana un Orson Welles al stilului romanesc, Aviar Gaunescu, a carui limba de porc ii inconjura trupul de nu mai putin de douasprezece ori inainte ca varful sa i se tarasca prin praf. Cunoscut pana in indepartata Japonie sub numele de Yegura Kakuru, Aviar avea sa se aseze de partile dinapoi ale Secretarului General asemeni pestilor paraziti, cu ventuza. Un limbist mai maruntel era W.C. Teodosie, caruia i se prezicea insa un mare viitor. Odata alesi, cantaretii neamului se pusera pe treaba si gradina lui Dumnezeu (pentru intimi, Dumitru Popescu) inflori cu exuberanta a milioane de trandafiri.”
Nimeni nu a examinat cu mai multa acuratete decat Mircea Cartarescu mecanismele degradarii intelectualilor-lachei din Romania lui Ceausescu, capacitatea acestora de a se injosi pana la totala aneantizare a coloanei vertebrale.
Tot astfel, o spun ca autor al unei istorii politice a comunismului romanesc („Stalinism pentru eternitate”), nu cunosc pagini mai patrunzatoare decat cele din acest roman despre nalucile ideologice ale ceausismului. „Orbitorul” lui Mircea Cartarescu descrie si explica efectele utopiei totalitare in lumea balcanico-miticista in care multi au crezut ca stalinismul nu avea cum sa prinda radacini.
Ceea ce probeaza aceasta carte este ca despoti precum Ceausescu nu si-ar fi putut exercita dominatia daca nu ar fi avut sprijinul unui ubicuu aparat al minciunii, delatiunii si fatarniciei. Inrudit cu operele unor Ismail Kadare, Ernesto Sabato sau Peter Nadas, „Orbitorul” lui Mircea Cartarescu este marele roman al adevarului, al iluminarii etice si al destramarii sufocantului miraj totalitar.”
PS Navigand pe web in cautarea unor referinte la Paranopolis, am gasit aceasta recenzie a regretatului istoric Eugen Weber:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
În 1978 am fost concentrat în armată pentru a servi drept translator de limbă engleză la niște africani din Rhodesia (viitoare Zimbabwe) cărora Ceaușescu le promisese că-i face ofițeri în 6 luni (!!!). Erau băieți fini și civilizați (puteai folosi closetul după ei fără nici o grijă) dar aveau unele idei ciudate. Astfel unul mi-a spus:
„E frumos aici la voi, în România.”
„Adică CUM e frumos ?” l-am întrebat.
„Păi peste tot sînt fabrici și uzine. La noi e doar junglă și savană.”
Atunci am înțeles mecanismul mental al omului simplu față de economie, de altfel vizibil în propaganda partidului: să bubuie, să scînteieze, să se miște, să se înalțe etc. Macarale, deșarjări de fontă sau oțel, sudori pe schele. Îmi aduc aminte reportajele disperate din centrele de calcul ale vremii: ca să „se învîrtă ceva” reporterii dădeau drumul la toate unitățile de benzi magnetice.
Exact ca și rhodesianul meu și țărănoii noștri ajunși politruci (cu supremul primitiv în frunte) bubuiau și scînteiau fără nici un folos (vezi „Cetatea de foc”, Oțel și pîine”, etc.). Din păcate, spre deosebire de disprețuiții negri, foloseau closetele urcîndu-se pe ele cu picioarele sau urinînd alături. Și asta fac și acum.
foarte bun comentariu. La multi ani!
Am citit cu ceva vreme in urma mult comenta trilogie Orbitor.. Am fost dezamagit din mai multe puncte de vedere, pe principiul la” pomul laudat sa nu te duci cu sacul”. M-am intrebat unde este genialitatea de care vorbesc unii ? In mod cert nu ma p[ricep la literatura. Un roman care abunda de sexualitate, trivialitate nu este pe gustul meu. Ironia si umorul sunt la nivelul lui Garcea sau Vacanta Mare, deci la cel mai jos nivel, probabil dorind sa se adreseze „publicului larg”. Glume de genul Yegura Kakuru sunt cel mult de nivel de camin cultural din cel mai indepartat catun, dar nu cred. Un astfel de roman nu are cum sa fie inclus pe lista unor lucrari cu pretentie de premiul Nobel. Dialogurile si modul de exprimare sunt extrem de puerile.
Dupa experientele ultimelor interventii nu cred ca veti lasa sa treaca acest comentariu pe principiul, absolut liberal, in teorie, ca ma voi bate sa ai dreptul la opinie, chiar daca este in opozitie cu opinia mea.
Opinii si opinii. Chiar ati citit trilogia? Ati citit cartile unor laureati recenti sau mai putin recenti ai Nobelului pentru literatura?
Va pot intelege unele posturi, foarte asemanatoare celor de panda sau atac, dar nu si respingerea dreptului la replica sau aparare, prin cenzurarea celor care nu gandesc ca D-stra. Parca asa ziceati, si ziceati bine, intr-un articol precedent, ca nu toti trebuie sa gandeasca la fel! Ori poate credeti ca pecereul, nu mai “traduc”, pentru ca stiti ce inseamna, pe care-l aveti la varf (inca), va ingaduie ceea ce democratia va interzice?! Nu am folosit expresii necivilizate, reflectiile au fost comune si de bun simt, iar filmul la care m-am referit l-a vazut toata lumea, deci nu va inteleg cenzura! Intr-o sala de conferinte sau chiar pe strada nu te poate impiedica nimeni sa spui ce gandesti, ce ar trebui facut ca acest lucru sa se intample si pe o platforma de comunicare electronica, unde comentariile nu sunt oprite?! In sfarsit, mie mi se pare ca aduceti un afront nemeritat artistilor nationali, pe care ii acuzati de “linguseli nesimtite” si intelectualilor pe care-i catalogati drept “lachei”, pentru faptul ca-si exersau arta sau talentul ori, de ce nu, exersau binecunoscuta obedienta, care nu va este straina, fie pentru ca nu-i interesa politica sau pentru ca, pur si simplu, nu considerau ca sosise momentul pentru a-si deconspira opiniile politice (explozia de la revolutie a avut o incarcatura intelectuala aproape exclusiva, cel putin in initializare). Imi pare rau ca ati ales o modalitate nedemocratica pentru a evita o discutie libera, fara prejudecati.
Nu sunt administratorul platformei. Daca aveti nemultumiri privind ce se publica si ce nu se publica aici, indemnul meu sa il/o contactati. Nu este vorba de mine in acest articol, ci de autorul unei capodopere numita „Orbitor”. Scopul articolului este sa semnaleze si sa salute recunoasterea sa internationala. Nu veti gasi in intreaga sa opera vreo clipa de capitulare ignobila in raport cu dictatura comunista. Mircea Cartarescu a fost tinta unor imunde atacuri din partea lui Eugen Barbu si a grupului securist-huliganic de la „Saptamana”. Opera sa a revitalizat decisiv limbajul literaturii romane.
Domnule profesor,
Eu nu folosesc genul de intrebari : de cutare ati auzit ? ati citit cutare lucrarae ? stiti cine este cutare ? Nu folosesc acest tip de intrebari fiindca nu ma consider niciodata plasat mai sus fata de o persoana cu care intru in contact, mai ales ca nu o cunosc aproape de loc. De data aceasta imi calc principiile si va intreb si eu : stiti cum se dau premiile Nobel pentru unele domenii printre care si cel pentru literatura ? Chiar credeti ca unii autori si lucrarile lor au fost cele mai bune din perioada respectiva ? Nu vreau sa dau niciun exemplu. „Cunoscatorii ” le stiu.
Poate ca este mai bine sa ne vedem fiecare de treburile noastre, respectandu-ne reciproc opiniile.
Se poate si mai rau decat sa fii moral dar netalentat. Spreexemplu WC Tudor e un porc moralmente si lipsit de talent poate mai rau decat Cartarescu. Asta e!
Talentul este o chestiune de har. Recunoasterea sa tine si ea de har.