Fesenismul, ultimul anotimp al stalinismului românesc

Azi pare şocant să cauţi totalitarismul tocmai în perioada de după căderea regimului totalitar. Asta pentru că am uitat sau nu am înţeles că la baza atât de șchioapei noastre tranziţii stă FSN-ul, adică ceea ce este, din punctul de vedere al culturii politice, ultimul avatar al stalinismului românesc.

Schimbarea de regim din decembrie 1989 a fost marcată de două dispariţii şi, simetric, de două apariţii. Prima dispariţie a fost una tăcută: cea a Partidului Comunist Român. Nu a fost interzis, nu se auto-dizolvă. Pur şi simplu „dispare”. A două dispariţie e una asurzitoare, fiind un eveniment mediatic naţional şi global: procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu. A doua dispariţie o acoperă pe prima căci pentru noua putere nici nu a existat un regim comunist, ci numai regimul „clanului” Ceauşescu. Natura „procesului”, în care sentinţa fusese decisă politic, avocatul era mai virulent decât procurorul iar completul de execuţie pregătit înainte de pronunţarea verdictului, a fost una tipic stalinistă. Cu atât mai mult cu cât în realitate era vorba de o reglare de conturi în interiorul partidului comunist. A unui partid a cărui caracteristică a fost, aşa cum a arătat Vladimir Tismăneanu, absenţa destalinizării, fiind un „stalinism for all seasons”.

Cele două apariţii sunt, de fapt, reapariţii. Prima este aceea a noului lider. Ion Iliescu, fosta stea în ascensiune, apoi în decădere, a Partidului, devine în câteva ore conducător de partid şi de stat. El îşi asumă responsabilitatea juridico-politică a „procesului” precedentului conducător de partid şi de stat. Între cei doi putea fi o ştafetă. Însă au fost gloanţe.

A doua apariţie a fost aceea a Frontului Salvării Naţionale. Auto-declarat „emanaţie” a Revoluţiei, FSN-ul nu se creează întâmplător în sediul Comitetului Central al PCR. FSN-ul înlocuieşte partidul unic. Rapiditatea cu care o face nu este independentă de dimensiunea sociologică dominantă a Consiliului FSN: membrii nomenclaturii. De la Ion lliescu la Victor Atanasie Stănculescu, de la Alexandru Bărlădeanu la Nicolae Militaru şi Silviu Brucan etc. liderii FSN împărtăşesc aceeaşi experienţă politică şi aceeaşi mentalitate leninist-stalinistă: cucerirea şi păstrarea puterii pot justifica orice pentru că politica nu este decât o formă a războiului. Şi ce este războiul dacă nu acea perioadă stranie în care oamenii pot ucide alţi oameni, nefiind declaraţi criminali, ci eroi.

Gradul maxim de impostură este atins atunci când Revoluţia era transformată în fabrică de legitimitate pentru membrii elitei fostului regim. Cei peste 900 de morţii de după  22 decembrie devin principalul argument de legitimare al celor care preluaseră puterea şi care devin astfel eroii care au învins „teroriştii”. Asta chiar în timp ce „teroriştii” sunt făcuţi scăpaţi.

Dincolo de modalitatea de lichidare a cuplului Ceauşescu, primele luni de tranziţie au fost marcate de o mentalitate care amintea de cea care a prevalat la instaurarea regimurilor staliniste după cel de-al doilea război mondial. Această este marea ironie a comunismului românesc: similitudinile între condiţiile instaurării şi sfârşitului acestui regim. Iar cel mai bine au simţit asta foştii deţinuţi politici. Noua putere foloseşte controlul pe care îl are asupra unui număr mare de publicaţii, dar mai ales asupra radioteleviziunii, pentru a transforma aceste victime din anii 1950 în paria şi victime ale „luptei de clasă” din 1990. România este singura ţară postcomunistă în care prima grijă a noului regim a fost aceea să atace victimele vechiului regim. Pentru mass-media pro-FSN foştii deţinuţi, cărora în aprilie-iunie li se vor adăuga „golanii” din Piaţa Universităţii, doreau „răzbunare”, „anarhie”, „violenţă”. Astfel e creată o atmosferă de ură şi de isterie care va duce la violenţele împotriva reprezentanţilor partidelor istorice şi mai ales la momentele tragice din 13-15 iunie.

Fesenismul ni se prezintă astfel nu numai ca o forma mentală elitei poliitice, ci şi ca o relaţie între aceasta şi o parte a populaţiei care este instrumentalizată împotriva celor care gândesc altfel. „Frontul” simbolizează bine ideea de unitate cazonă. Legitimitatea democratică dată de alegerile din 20 mai şi procesul de democratizare sunt golite de conţinut în acea atmosferă de criminalizare a opoziţiei. De aici nu putea rezulta decât „democraţia originală” invocată de Ion Iliescu.

Fesenismul a fost o iluzie colectivă şi o formă de credinţă în puterea postrevoluţionară. În acest sens tocmai ruptura din interiorul FSN ne apare acum ca o veritabilă trezire la realitate a majorităţii delegaţilor FSN de la Convenţia acestui partid din martie 1992. O trezire care a venit după o (auto)orbire greu de justificat.

Ceea ce a fost în decembrie 1989 şi în 1990 o fabrică de legitimare, a devenit apoi o profundă sursă de delegitimare. Raportul între guvernanţi şi cetăţean şi chiar ţesutul social sunt marcate de sentimentul de injustiţie pe care ţi-l creează o evidentă impostură plebiscitată de o indiscutabilă majoritate. România de azi rămâne dependentă de mecanismele produse de „noua” elită a tranziţiei pentru a nega, a face uitate şi a şterge urmele păcatului ei originar. În acest sens, mentalitatea totalitară nu este o simplă moştenire care ne-ar mai influenţa, ci este un produs constant proaspăt al acestor mecanisme.