Festivalul „George Enescu”, singura autostradă ce leagă România de restul lumii

Dacă e să numim un lucru care ne-a ieșit cap-coadă, până acum, acesta este Festivalul „George Enescu”. Au fost trei săptămâni trăite în „captivitate”, iar cine s-a lăsat „prins”, chiar a intrat într-o altă lume, paralelă cu realitatea. O dată la doi ani, da, există această posibilitate de teleportare, singura.

Ca la orice eveniment colectiv există (parțial)mulțumiți și (parțial)nemulțumiți, dar la o asemenea desfășurare de forțe, în Romania, ar fi anormal să nu fie așa. De exemplu, eu aș fi vrut mai multe cvartete, nordici, etc, dar acesta nu e un reproș. Cert este că festivalul a avut un director artistic, de talie internațională, dirijorul Vladimir Jurowski, așa cum o are Salzburg-ul pe Cecilia Bartoli, care a venit cu propria viziune. Anul acesta, multă muzică de sfârșit de secol 19, secol 20 (perioada Enescu), dar și o secțiune de muzică contemporană. Nu evaluarea estetică sau prestația artistică îmi propun să dezvolt aici. Pe scurt, dacă ar fi să comentăm din acest punct de vedere, pot spune că alegerea a fost mai mult decât benefică, pe de-o parte că stagiunile curente nu conțin frecvent astfel de creații, iar multe lucrări, necesitând resurse uriașe, nu pot fi auzite în ani sau nu pot fi auzite la adevărata anvergură. Așa cum a fost acum două ediții, tetralogia Wagner. De atunci, am mai auzit câte-un act pe an din „Parsifal”, la Ateneu. Pe de altă parte, pentru prestații, artistul e singurul răspunzător. Datoria organizatorului este să-l aducă pe scenă in one piece.

Fiind un spectator fidel de-a lungul timpului, aș trage câteva semnale de alarmă pe baza unor constatări. Îndreptarea unor lucruri, unele de-abia perceptibile, altele foarte vizibile, palpabile, printr-o aducere la zi a strategiei, mi se pare necesară. Unele țin de organismul festivalului, altele, din păcate, sunt în mâinile altora, fără posibilitate de control.

Finanțare și Bilete.

–        Că festivalul e subfinanțat, nu mai e o noutate, oare ce nu e subfinanțat în România? Educație, Sănătate… la alegere. Ce mi se pare mai grav, este că bugetul este Același în ultimele cinci ediții. O scădere mai mare care a dus la scurtarea festivalului cu o săptămână, începând cu 2015.

Dacă privim ce s-a întâmplat în ultimii ani în lumea muzicii clasice, observăm așa: box-office-urile artiștilor, orchestrelor etc au crescut vertiginos, unele s-au dublat. De ce? Numărul sălilor de concerte a crescut exponențial. Țările arabe și Asia au devenit mari jucători. În Europa, numai în ultimii doi ani au apărut Sala Filarmonicii din Paris, Elbphilharmonie, sala Pierre Boulez (de fapt, sala lui Barenboim), sală de concerte și teatru de opera în Copenhaga, dar cel mai important, mergând spre Est, pur și simplu există o explozie. Dintre cele mai recente deschideri de săli: Opera din Astana, unde Placido Domingo a fost invitat să țină concursul „Operalia”, ca inaugurare, și a cărui laureată a fost soprana Adela Zaharia. A apărut prima operă în Dubai (2016), Beijing, Guangzhou, Singapore etc, e foarte greu să le mai ții socoteală. Automat, asta înseamnă că cererea de staruri a fost, și va fi, într-o continuă creștere, exponențială, aș spune. O adevărată cursă. Prin urmare, onorariile au crescut, condiționările s-au înmulțit, iar programările vor deveni un iad. Probabil, o viziune pe patru ani, s-ar putea să mai fie posibilă doar pentru noii veniți, iar marile nume, e posibil, să devină legendă. Rămânerea bugetului, aproximativ, la aceeași valoare în lei va face ca șansele de a rămâne cu festivalul în elită (top 10) să scadă în fiecare an. Deja, micșorarea duratei festivalului a dat un semnal prost, o alta, va fi și mai devastatoare. Reducerea numărului de serii muzicale, încercându-se în acest an repunerea lor, parțială, în program, a fost un semn rău. Și, întotdeauna, reconstrucția va costa mai mult decât menținerea în elită. Cu alte cuvinte, creșterea bugetului cu un minim 30% (15% e numai diferența pierdută din rata de schimb a ultimilor 8 ani), care să permită realizarea acestuia la standarde internaționale și să nu mute presiunea pe spectatori, ca victime colaterale, este, cu adevărat, o datorie patriotică. Să sperăm că viziunea fărâmițată a Ministerului Culturii, nu de-acum, dintotdeauna, nu va distruge singura noastră autostradă pe care putem ajunge oriunde în lume.

–        Ce s-a întâmplat la noi? În timp ce alții au scăzut prețul biletelor (și pe seama creșterii ofertei de festivaluri), la noi presiunea s-a mutat pe acesta. În ultimele două ediții prețul biletelor s-a dublat. Ce fenomen a produs acest lucru? A scos din joc majoritatea melomanilor practicanți (București și provincie), cei care în sezonul regulat, cum ar zice microbiștii, cu abonamente ieftine, întrețin flacăra vie la Ateneu și Sala Radio. E adevărat, aveau la dispoziție TVR, streaming, radio… dar tocmai aceștia prețuiesc cel mai mult live-ul, ei sunt cei care umplu sălile pe ploaie și vânt. De asemenea, a dus la dispariția tandem-urilor părinte – copil (tânăr), părinți care, încă, știu exact ce trebuie pentru educație. S-au rărit tinerii, vorbesc de cei până în 30 de ani. S-au împuținat, dramatic, spectatorii de la spectacolele Operă în concert, n-a fost sala plină niciodată, dar nici aproape goală. S-au înmulțit cei care pleacă la pauză (după recitalul vedetei). De exemplu, în prima seară a Accademia Nazionale di Santa Cecilia, dirijor Antonio Pappano, în partea a doua, urma Enescu, „Simfonia a III-a în Do major op. 21”, sala s-a golit cu circa 25%, nici nu vreau să interpretez.

Să zicem că nu practicanții, părinții, iubitorii de operă etc erau ținta. Dar creșterea prețului la bilete ne va priva de principalul atuu. Să nu uităm că, în general, artiștii, care vin și la noi, sunt în turneu în acea perioadă. Merg de la un festival la altul (așa se și fac programările), și-atunci, de ce ar mai veni străinii, aici, să vadă ce pot vedea în alte orașe din Europa, dacă prețul biletelor e același? Un exemplu: Pittsburg Symphony Orchestra a cântat în Europa la festivalurile de la Salzburg, Grafenegg, Wiesbaden, Lucerne și Londra, același program din Festivalul Enescu. La Salzburg biletele pornesc de la 15€.

Ce se poate face, totuși, rapid (primul e creșterea bugetului din partea MC)? Regândirea strategiilor de preț pentru bilete și abonamente, pe de-o-parte pentru recreșterea accesabilității (e un festival pentru români, first), pe de altă parte, pentru a mări numărul de spectatori diferiți care intră pe porțile festivalului, pentru că trebuie avute în vedere atât menținerea marelui nostru George Enescu în Panteonul valorilor universale, dar și atragerea de noi consumatori de muzică simfonică. O aducere la zi a filosofiei grupării pe categorii, dar și introducerea noțiunii de durată pentru o diversificare mult mai apropiată de piața actuală, sunt două instrumente utile . Astfel, abonamentele, cu discount-uri substanțiale, trebuie split-ate (că tot e un cuvânt la modă). Mari orchestre: abonamente full time, săptămânale, week-end-uri (vineri-duminică). Seria Recitaluri și Orchestre camerale și Seria Concertelor de la miezul nopții trebuie împărțită chiar în cele două tipuri: Seria Recitaluri și Seria Orchestre Camerale (indiferent de ore), evident cu ajustările financiare de rigoare între orchestre și recitaluri.  Și acestea cu variante temporale full time, săptămânale, week-end. După o atentă restructurare, ar trebui crescut și numărul de abonamente. Chiar și numai pentru a induce ideea că un singur concert nu este de-ajuns. Iar descoperirile nu le faci la ce știi, ci la ce nu știi.

Pentru week-end-uri, ar trebui introduse Day-Pass-uri, mai ales că, așa structurate, sunt zilele în care poți trece prin toate stilurile de muzică. Iar pentru turiști, ar fi ideal un Festival City Break. Chiar dacă ora de începere a primului concert, 11.00, pare matinală, am văzut că un Mozart în program funcționează ca un magnet, pentru că, nu-i așa, Vivaldi la toaletarea de dimineața și Mic Dejun cu Mozart, sunt două lucruri simple care îți pot schimba viața.

Mai există problema operelor în concert. De la „Gurre-Lieder” (2013), audiența a fost din ce în ce mai scăzută. Păcat, șansa de a le auzi live a doua oară este aproape nulă, pe de-o parte, au fost și unele dintre cele mai reușite concerte, pe de altă parte, și, din acest motive, ar necesita ori un preț special, ori o formulă de abonament (ca la tetralogie), pentru a aduce și pe cei interesați strict de operă.

Și, de ce nu, introducerea abonamentelor Full Access Full Time, dar și Weekly Full Access. Nu cred că vor avea mare căutare la noi, dar, cel puțin, la nivel săptămânal cred că s-ar căuta în străinătate. Nu cred că ar face cineva un drum, doar pentru un concert.

–        Compania de ticketing trebuie să introducă două servicii: așteptarea la coadă (on line) și revânzare. Așteptarea la coadă e chestiune de civilizație, revânzarea e o chestiune de eficiență. Biletele fiind vândute cu mult timp înainte, nu de puține ori, apariția evenimentelor neprevăzute fac ca oamenii să nu poată veni, la un concert sau mai multe, și-atunci, anunță civilizat returul, se repun în vânzare locurile, iar dacă biletele se vând, oamenii își iau banii înapoi, mai puțin un comision. Mai mult, chiar și pentru cei care primesc invitații și nu vin, e o metodă elegantă de a lăsa pe alții care vor să vină și ar da și bani. Acum se folosesc rețelele online de second-hand-uri sau socializare.

Condiții:

–        Urgența maximă, până se termină noile săli de concerte, începute sau preconizate, este schimbarea scaunelor de la Sala Palatului, adevărate bombe osteo-mușchiulare. Nici nu știu cum atâtea comisii care puricesc orice altfel de sală pentru condițiile de vizionare, sau patronii pentru condițiile de muncă asigurate angajaților, deși, la concert, plătește spectatorul, aici, n-au nicio o obiecție, de-atâta amar de vreme. Proiectate cu mult timp în urmă, scaunele nu mai respectă niciun standard european actual, lățime, adâncime, înălțime și interspații, la care se adaugă gradul de uzură. Astfel, unele rânduri au scaunele montate prea înalt, forțând o poziție încordată a gambelor, ceea ce provoacă, după un anumit timp, apariția cârceilor, altele sunt subdimensionate (șezut de taburet), ești forțat să-ți schimbi poziția pentru că amorțești sau te dor oasele, ceea ce provoacă foială, iar foiala scârțâială. La un concert al Loredanei, scârțâiala e ultimul lucru care ar preocupa pe cineva, dar la un concert simfonic, e un fel de crimă cu premeditare. În plus, pentru cei mai corpolenți, un astfel de scaun a devenit un instrument de tortură pentru ei, dar și pentru cei din jur. Cred că modelul ideal este cel al scaunelor de la Sala Mică a Palatului, și ca standarde și ca spațiere. La Ateneu scaunele sunt la standarde, dar spațierea lasă de dorit. La Sala Radio, scaunele, chiar dacă înguste, fiind făcute pe principiul găoacei de ou, solid capitonate, și cu o spațiere ok, sunt confortabile.

–        E surprinzător, iarăși, cum ISU acceptă, doar 4 ieșiri, pentru circa 2.000 de locuri în spațiu închis, cu rânduri și de peste 30 de locuri, când orice sală de multiplex la 500 de locuri are 2 ieșiri și n-are mai mult de 15 locuri înșirate până intervalul de evacuare, nu mai punem că Ateneul are 4 ieșiri la 750 locuri, și opera la fel, vorbim de parter. Probabil au luat în calcul și ieșirile de pe scenă.

–        Primăria Capitalei ar trebui pe perioada festivalului, măcar, să prelungească programul RATB și metrou. Până acum s-a asumat că vin doar cei cu mașini, pentru care, oricum, nu există locuri de parcare sau vin cei care au bani de taxi, dacă nu, stai acasă. Mai ales că multă vreme s-a reproșat organizatorilor că încep prea devreme, acum concertele s-au dus către 20.00, dar e o problemă la plecare. Aș fi curioasă să știu cu ce au plecat acasă cei care au fost la concertul de la Parlament, de la „Zilele Bucureștiului”, am înțeles că s-a terminat târziu în noapte.

Desigur, ce ține de alții, în special primărie, ar fi multe de spus, lucruri care îți sar în ochi, tocmai, în aceste ocazii.

Despre Festival:

–        Festivalul atrage după sine și presa internațională, de calitate, cea care vorbește despre România, într-una, trei săptămâni. Unii dintre jurnaliștii noștri/lideri de opinie s-au stropșit că unele cronici spuneau și de traficul insuportabil, la fel cum au scris și de mâncare că e bună și de ploaie etc. Dar ce-ar fi putut să scrie acei oameni când luni, în prima săptămână din festival, chiar pe drumul de venire dinspre Henri Coandă, după pasaj, niște Dorei s-au apucat, după vacanță, să repare drumul. Cine a venit primele trei zile dinspre aeroport a făcut 3 Km în 30 de minute. Desigur, ei compară cu Londra, spre exemplu, unde, de la aeroport, iei metroul și ajungi imediat în centru. Dar, să ne concentrăm pe ce e important. În acele zile, numele României, evident, și Bucharest, scrise, rostite, de nenumărate ori, mi-au adus aminte, de meciurile Simonei Halep (prezentă și ea la unul din concertele din festival), când Romania și Romanian sunt rostite de așa de multe ori că, dacă ar fi să cuantifici, ar fi vorba de miliarde de euro în reclamă. Toți fanii ei știu unde este România. Așa se face branding-ul de țară. Nu logo-uri, nu strategii, ci emoțiile pe care niște oameni, jurnaliști, în cazul de față, le împărtășesc cu cititorii lor. Iar festivalul produce astfel de emoții, pentru o viață.

–        Dar ceea ce mi-a atras atenția, cel mai tare, a fost o adevărată campanie locală anti-public, susținută de jurnaliști, lideri de opinie. Nici nu începuse bine festivalul când, cotidiane, reviste etc ieșiseră la asalt cu coduri de conduită, chiar cu analize în care se emiteau teorii despre analfabetism social, lipsă de discernământ etc. Deși, exista un cod de conduită pe site-ul festivalului, unul, după părerea mea, suficient de acoperitor și, mai ales, scris lejer. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, au continuat. Ba că publicul a aplaudat o interpretare proastă, ba că se foiește (am explicat deja motivele), ba că telefoane etc. Nimeni n-a certat în schimb publicul că n-a fost la „Mathis der Maler” sau „La damnation de Faust”, cel mai probabil n-au fost nici ei. Sunt două lucruri distincte când vine vorba de problemele comportamentale. Unul statistic, altul subiectiv. Statistic, cu cât numărul de spectatori e mai mare, cu atât este mai probabil ca numărul celor care vor încălca regulile casei să fie mai mare. Cu alte cuvinte, la București sunt mai mulți pietoni care traversează pe roșu decât la Botoșani, logic. De-aici, și până la a porni o cruciadă, distanța nu numai că e mare, dar e și inutil. În locul acestor „neadaptați”, să zicem că îi interzicem, ca pe stadion, la următorul festival, vor veni alții, chestiune statistică. Presupunând că au respectat toate regulile până la începerea spectacolului, apare și uitatul pe telefon, după începerea acestuia. Aici, e mai complicat. Intervine subiectivul. Mi-aduc aminte de un mare tânăr actor care postase o poză, dintr-o sală de teatru, de această dată, cu spectatori uitându-se pe telefon, spunând că, citez aproximativ, „decât așa, mai bine să nu mai vină deloc”. Artistul nostru nu și-a pus niciodată problema că, poate, colegii săi fac ceva greșit sau n-au făcut tot ce trebuie pentru a capta atenția, interesul, acelor oameni. Adică, de vină sunt numai spectatorii. În limbaj popular se spune că el, artistul de pe scenă, cu meseria sa vocațională cu care, exercitând-o, își plătește facturile, ar trebui să-l facă pe spectator să uite că are de plătit facturi. Un schimb, de fapt. Pe de altă parte spectatorii obișnuiți cu calitate îndoielnică, cum chiar actorul recunoștea că o acceptă, uneori, fără experiențele epice din trecut, sunt supuși unei atrofieri a capacității de concentrare, de analiză, trebuie efort să ajungi singur să faci discernământ, dacă ai unde. Așa și la Festival, au fost concerte la care s-a stat cu telefonul, rar, dar au existat persoane, dar și concerte la care nu s-a respirat. Cât despre publicul aplaudac, cum îl înfierau unii și alții, da, au fost aplauze generoase, unii ar fi vrut să și huiduie. N-au făcut-o din respect pentru restul participanților. Dar ca intensitate a aplauzelor, publicul a făcut foarte bine diferențele.

La fiecare final de festival m-am întrebat de ce nu se organizează în fiecare an, ca alte festivaluri? Ce se face în România în anul în care nu se face festivalul? Echivalentul unui buget de festival, la ce se folosește?