miercuri, octombrie 27, 2021

Fetiță de la Dristor 1, dă-le mîna!

“Miercuri, în jurul orei 15:35, la stația de metrou Dristor 1, o fetiță a sărit pur și simplu pe linia de metrou. Imaginile suprinse arată cum o altă femeie aflată pe peron îi face semn disperată să se ridice și o trage exact în ultima clipă înainte de a fi lovită de metrou”. Involuntar, știrea de pe hotnews, deși incompletă, este redată aproape providențial prin acel pur și simplu. Fiindcă așa procedează disperarea și nebunia omului: pur și simplu, adică în mod subit, pierde contactul cu realitatea comună și ajunge în cele mai sfîșietoare ipostaze. “Prin apel 112 a fost sesizat faptul că o tânără a sărit pe calea de rulare a metroului, dar a fost scoasă de pe şine de doi cetăţeni aflaţi în staţie. Tânăra, care este minoră, a fost transportată la spital pentru evaluare şi îngrijiri medicale de specialitate” (aici). Alexandra și Răzvan Lupu au salvat disperarea de la moarte. Purtarea lor este amuțitoare, la fel cum amuțitoare este disperarea fetiței. 15 secunde cu totul durează înregistrarea de la metrou. 15 secunde în care un copil sare pe calea de rulare a unei izbituri violente, o studentă înspăimîntată, dar care dă dovadă de o prezență sufletească extraordinară, strigă la ea și îi întinde mîna, o fetiță confuză ridică mîna spre salvatoarea ei și un bărbat, repezindu-se brusc dintre coloane, o saltă cu o forță uluitoare înapoi pe peron. La o fracțiune de secundă, un metrou în viteză taie de-a curmezișul întreaga atmosferă. Dar dinainte să încetinească metroul în stație, destinele celor trei nu mai puteau fi despărțite între ele. Un bărbat și o femeie au întins mîinile după o fetiță și au salvat-o de la moarte.

          “Alexandra este studentă. Răzvan este fiul fostului internaţional Dănuț Lupu. În curând va fi ziua lui. Spune că salvarea fetei a fost cel mai frumos cadou pe care şi-l putea face. Adolescenta i-a rugat să o strângă în braţe. Le-a mărturisit că părinţii ei sunt la tribunal pentru divorţ” (aici).

          Alexandra: “… văzînd că metroul se apropie, a sărit între șine… și am strigat la ea, după care, auzindu-mă că am strigat, un alt domn a  venit să mă ajute să o tragem… și mă bucur că și ea, văzîndu-mă că am strigat-o, a venit către noi pentru că a fost …e puțin spus la limită. Doar văzîndu-ne că suntem acolo și că i-am atras atenția și că, din punctul meu de vedere, a realizat ce se întîmplă de fapt, s-a răzgîndit…”.

          Răzvan Lupu: “… eu coboram și am auzit-o țipînd. Am mai făcut doi pași și am văzut-o pe aia mică că se ridică în picioare și în momentul în care am văzut-o că se ridică în picioare, am fugit spre margine și i-am zis Dă-mi mîna!… și în momentul în care i-am zis dă-mi mîna, am tras-o cît am am putut de tare… am văzut puțin în dreapta metroul cum venea… în rest, nu știu, a fost pur și simplu instinct, adică putea să se întîmple orice, a fost milisecunda aia în care io am reușit să o trag și a lovit-o metroul peste picior. Adică orice fracțiune de secundă, aparent, a contat, mă bucur că am reușit să o ajut…”.

          Alexandra: “… a și cerut lucrul ăsta, într-un fel… să fie alinată, na, am început să vorbesc cu ea ca și cu o prietenă, să o întreb cum o cheamă, cîți ani are … ea se simțea cauza tuturor celor ce se întîmplă”.

          Răzvan Lupu: “… chiar avea gol în ochi, efectiv gol în ochi… nu transmitea nimic, nu era nimic, era panicată, era într-o stare de șoc… din cîte am înțeles sunt probleme în familie, ușoare traume, ușoare sechele legate de,am înțeles, un divorț al părinților…”.

          3 persoane și-au încrucișat drumurile în ziua aceea și noi am văzut că salvarea este incomensurabil mai bună și mai izbăvitoare decît renunțarea. Să scapi viu este incomensurabil o reușită mai mare decît să te lași spulberat. De ce? Nu știu. Pur și simplu. Priviți filmulețul și trăiți evidența zguduitoare a acestei reușite. Ne zguduie fiindcă e o reușită comună. E gestul mîinilor întinse. Mîna întinsă a disperatului și mâna întinsă a salvatorilor care apucă disperarea de oasele mici de la încheietură și o saltă înapoi pe peron. Probabil că mii și mii de oameni au urmărit profund înmărmuriți, nemișcați de groază și de fericire cele 15 secunde ale înregistrării. Cutremurarea lăuntrică pricinuită de imaginile vizionate se leagă de evidența clipelor în succesiunea lor precipitată. Vedem cu ochii noștri și inima se prăbușește în emoție fiindcă totul e acolo pe de-a întregul pentru a putea fi cuprins cu mintea. Comentariile oamenilor stau mărturie:

Prezenta voastra de spirit si ajutorul cred ca au salvat-o de doua ori – din fata metroului si din ghearele disperarii! Dumnezeu sa va rasplateasca insutit gestul!”

“Viața a învins moartea de această dată! Bravo tuturor!”“Cei doi care au intervenit merită decorați!”

“Să sari în ajutor fără să te gîndești e un act extraordinar de altruism!”“Bravo eroilor salvatori!”

“Acești tineri ar trebui primiți la cotroceni si felicitati de Dl. presedinte!”

“Fetița are mare nevoie de ajutor și încurajare, sper ca social media să funcționeze pozitiv pentru ea și oamenii, în loc să o judece, să-i transmită curaj și îmbrățișări”.

“Ce mi se pare extraordinar este faptul ca fetita a fost imbratisata, ca nu s a gandit nimeni ca poate are covid si sa pastreze distanta sociala! Exista speranta ca inca exista oameni buni, empatici! Respect!”

“Minunile lui Dumnezeu se fac prin oameni. Să le dea Dumnezeu sănătate la toti trei!“Felicitari salvatorilor! Sa va aiba Dumnezeu in paza lui pe toti trei!”

Secunda a 8-a ne înnebunește pe toți, fără îndoială. Realizăm subit cît de violentă a fost apropierea de moarte și cum cei doi adulți au salvat un copil realmente de la moarte și nu de la altceva. Un alt lucru care impresionează este săritura naturală a fetiței. Sare pe calea de rulare de parcă ar sări într-un bazin de apă la ștrand. Mișcările ei sunt ezitante, temătoare și buimace. Apelurile disperate ale studentei Alexandra o dezmeticesc, deși, dacă privim atent, observăm că fetița pare să se dezmeticească imediat ce ajunge pe șine. Mișcarea ei de rotire e înspre peron, nu înspre botul metroului ce se apropie. Maniera în care copila se ridică și își redresează ținuta e mișcarea unui om care vrea să iasă din groapa în care tocmai ce-a sărit. Poate tocmai această naturalețe a gestului de a sări – căci de unde să împrumuți o săritură nouă și specifică pentru moarte decît din pleiada de sărituri pe care le-ai exersat în viața de zi cu zi – i-a făcut pe unii comentatori să se întrebe: “Cînd vrei să te sinucizi violent mai porți mască?” sau să deducă: “Cred că a sărit să își ia telefonul”. Omul merge să se spânzure cu aceleași haine cu care merge să-și plătească abonamentul la telefon, iar o fetiță se aruncă în fața metroului purtînd aceeași mască pe care ar purta-o în drum spre școală. Ne vine greu să pricepem că disperarea și suferința psihică se petrec în interiorul circumstanțelor de zi cu zi și nu altundeva. Oamenii disperați nu se refugiază într-un centru de disperare. Disperarea nu e vizibilă așa cum e vizibilă o plagă deschisă. Oamenii disperați disperă în interiorul vieții lor și continuă să facă gesturi concrete. Tușesc, beau un pahar de apă, ridică o jucărie de pe jos, spală o farfurie, aranjează o cuvertură, fumează o țigară, deschid o ușă, își mută o sacoșă dintr-o mînă în cealaltă, așteaptă la semafor, deschid o fereastră de chat și, înlăuntrul lor, în tot timpul ăsta, disperarea lor e vie. Disperarea interioară, lipsa de speranță, frica, depresia sunt simultane vieții exterioare. Sacoșa omului, țigara lui, chat-ul de whatsapp, farfuria, cuvertura nu pun stăpînire pe mintea lui. Însă disperarea, sub forma credințelor sau concepțiilor omului, sub forma judecăților și raționamentelor, pun stăpînire pe mintea lui. Idee delirantă – de lira – înseamnă alături de brazdă. Ideea delirantă – care îi spune omului ba că el de vină pentru tot, ba că alții sunt de vină și merită pedepsiți, ba că nu mai există nimic de făcut, – “rămîne impenetrabilă la contraargumente, inabordabilă prin confruntare, în ciuda contradicțiilor evidente cu realitatea”. Disperarea, pe cît e de dureroasă, pe atît e de aberantă. Ea lucrează cu domeniul absurdului, neverosimilului și se încapsulează treptat.Psihiatria numește tulburarea de conținut a gîndirii flux ideativ morbid. Pentru individ însă e disperare trăită. E singura atitudine pe care știe să o aibă în fața propriei lui existențe îngreunate și de care nu se știe apăra singur. Omul profund disperat e ca Iacob al lui Mircea Daneliuc. “Iacob, un miner din Transilvania, este bănuit pe nedrept că ar fi furat aur. Drept pedeapsă Iacob e transferat la o altă mină, mai îndepărtată de casă. Efortul este epuizant, drumul spre casă fără sfârşit. De Crăciun, pentru a scurta timpul ajungerii la familie, Iacob se urcă pe furiş în funicularul minei. Dar zgomotul roţilor se opreşte: de Sărbători, pentru două zile, mina opreşte curentul electric. Iacob rămâne suspendat la 200 de metri deasupra prăpastiei” (aici). Iacob nu se poate salva singur, de acolo de sus, din corfa telefericului. Scîrțîitul roților oprite de la curent, balansul metalic al corfei, imensitatea nesfîrșită și tăcută a dealurilor înzepezite și croncănitul ciorilor anunță grav că Iacob e pierdut. Zorile se revarsă indiferente peste minerul înghețat și amorțit în funicular. Numai noi spectatorii înțelegem ce îl paște. “Bine că nu l-o oprit pe vale”, zice cu o respirație topită, nedeșlușită și năucă. “Măă, măă…”, strigă disperarea înfrîntă. Dar munții și valea rămîn mute. Nu îi mai rămîne decît să rostească – cu privirea goală, ca a fetiței din povestea noastră – numele copiilor și femeii sale, ca într-un pomelnic. “Maria, Mihai, Aspazia, Veturia.” Numele acestea îi dau întrucîtva putere. Nu mai rămîne ghemuit, lipit cu obrazul de cofca înghețată. Se ridică în capul oaselor și cercetează încă o dată cu privirea împrejurimile. Îl vedem ridicîndu-se în picioare în vagonul de cărbuni, suflîndu-și în palme ca să se încălzească, gemînd și murmurînd numele celor iubiți: “Maria, Mihai, Aspazia, Veturia”, “Veturia, Aspazia, Dumitra, Mihai” și urcînd, cu eforturi deosebite, sus pe funicular. Îl vedem de la mare depărtare așezat pe un rînd de cablu, ajutîndu-se cu mîinile de rîndul paralel de cablu ca să își mute încetișor corpul. Această înaintare deasupra prăpastiei nu îi reușește. Mîinile îi cedează și se prăbușește în gol. Ce vreau să spun este că Iacob ajunge în punctul în care nu se mai poate salva singur. Acest punct îndepărtat (extravangant) care nu mai face posibilă reîntoarcerea este locul din care numai ceilalți te pot recupera. Fetița de la Dristor 1 e un anti Iacob, unul care a fost salvat de ceilalți. Salvînd-o pe fetiță, cei doi ne-au salvat cumva pe noi toți. Ne-au răvășit și ne-au trezit la realitate neputințele, spaimele, furiile, ciuda, mînia, încleștarea. Cînd o fetiță e smulsă din calea metroului cît s-o atingă  peste picior și s-o lase totuși teafără, înseamnă că a scăpa viu are un rost. Are un rost să fii liniștit sau blînd în loc să fii înnebunit de spaimă sau mort pe dinăuntru. Dacă doi oameni au salvat un copil în cîteva secunde, înseamnă că curajul poate fi realmente o formă veritabilă de existență. Înseamnă că fricile, spaimele și neputințele omului au șansă să fie răscumpărate. “Am impresia că respir ca mă mențin în viață”, spune o persoană. “M-am trezit într-o noapte ca și cum cineva mi-ar fi cerut să îmi pun mîna pe gură ca să nu mai respir. E ca și cum e o altă persoană care e în mine și vrea să îmi facă rău.” Cu siguranță fetița noastră de la metrou pricepe aceste vorbe. “Sunt multe lucruri care mă copleșesc și nu le fac față singură”, spune altă persoană. “Trăiesc în întuneric.” “Totul e pericol de moarte pentru mine”, spune alta. “Nu înțeleg de ce îmi fac atîta rău”, “nu înțeleg de nu las lucrurile, de ce nu le accept”. “Nu știu cît o să rezist.” “Am nevoie să îmi fac rău ca să văd cît de mult pot suferi.” Cu siguranță că fetița noastră le pricepe pe toate.

          “Se află zei și aici”, se spune într-o anecdotă despre Heraclit. “Se povestește cum cîțiva străini veniți în vizită la Heraclit l-au găsit pe gînditor încălzindu-se lîngă un cuptor. Ca răspuns la mirarea și dezamăgirea lor, găsindu-l în asemenea circumstanțe comune, se spune că Heraclit le-ar fi adresat următoarele cuvinte de întîmpinare: Se află zei și aici”.

            Îmi vine să spun: “Se află disperare și aici”. Lîngă cuptor, în stația de metrou, în sala de curs, în supermarket, în camera unui apartament, la volanul unei mașini, în fața unui calculator, în bucărărie, în autobuz, în firmă, în freelancing, în cotidian, în raza obișnuitului. Se află disperare tăcută și aici și aievea, deundestarea de rău nu răsună ca un sistem de alarmă antiefracție.

          În cartea a treia a Regilor se spune că Iată, Domnul va trece. Și înaintea Lui va fi vijelie năpraznică care va despica munții și va sfărîma stîncile, dar Domnul nu va fi vijelie. Iar după vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur, iar după cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul. Aș vrea, dacă mi se îngăduie, să spun că la fel cum cu acest Domn, la fel e și cu disperarea omului. Disperarea lui e vijelia năpraznică care despică munți și sfarîmă stînci, e cutremur și foc, dar nu e omul. Iar omul nu va fi disperare. Acolo unde e adiere de vînt lin e omul cu adevărat. Însă să nu facem greșeala să credem că dacă omul e de întîlnit dincolo de propria lui disperare, vijelia, cutremurul și foc n-ar fi de el trăite, fiindcă sunt. Fetița de la metrou – cu “traume din cauza divorțului părinților” – nu poate fi decît o fetiță disperată, cu alte cuvinte o fetiță cuprinsă de disperare care vrea să trăiască și să renunțe la viață simultan.

          “Dar se află și nădejde aici.”, îmi mai vine să adaug. Aici, unde omul își pune singur mîna la gură ca să nu mai sufle, aici unde nu știe cît mai poate rezista, aici unde nutrește cele mai neobișnuite gînduri, aici unde îi e frică și rușine, aici unde se disprețuiește pe sine, aici unde își spune “Aș vrea să mă bag sub o piatră și să stau acolo pînă mor”, aici unde e dezbrăcat de haine și scos gol în casa scării sau în fața clasei ca să fie făcut de rușine, aici unde posibilă oroarea și greața, fix aici și nu altundeva sunt cu adevărat posibile viața și nădejdea.

          Între comentariile acumulate la subsolul știrii de pe hotnews, am întîlnit ceea ce părea să fie comentariul unuia dintre părinții copilei care încerca să răspundă speculațiilor celorlalți comentatori, aducînd lămuriri suplimentare:

          “Va mulțumesc ca mi-ați salvat fetita. Dragi oameni sa nu treceți prin ceea ce trecem noi ca părinți. De mai bine de 15 luni incercam sa facem tot ca fetița noastră sa nu mai facă asemenea tâmpenii. Vreau sa aduc câteva lămuriri. 1. face consiliere de mai bine de un an, 2. nu s-a aplecat după telefon, 3. nu si-a aranjat parul, poarta ochelari și parul ii acoperă deseori vederea, 4. nu era sub influenta substanțelor, 5. Psihologul întotdeauna ne-a încurajat „dacă vrea sa o facă o va face indiferent”. Ne ajuta la maxim aceste cuvinte. În rest ce pot spune. Multumesc celor doi îngeri care ne-au salvat fetița.” (Titlul comentariul “Mulțumesc celor care mi-au salvat fetita”, utilizator Mihai 1122, joi, 11 februarie 2021, 1:07). Apoi comentariul pare să fi fost șters. Pe alte rețele de social media, apăreau comentatori care spuneau că s-a dat la știri că “fata e la a treia tentativa de suicid, că nu mai suporta comportamentul agresiv al tatalui, iar apoi divortul părinților.”

          Nu știm ce e adevărat, ce e neadevărat. Știm doar că o copilă s-a aruncat în fața metroului, un bărbat și o femeie au salvat-o de la moarte, iar la sfîrșit s-au pus toți jos ca să își tragă sufletul după așa o pățanie nemaiîntîlnită. Și că apoi “adolescenta a fost dusă la Spitalul Obregia”.

          Stimată fetiță, sper ca miercurea trecută viața ta, cea lăuntrică, să fi fost salvată cu adevărat. Și sper ca pentru cîteva clipe, esențiale pentru viața unui om, Alexandra și Răzvan Lupu să-i fi dublat pe părinții tăi. Dacă e adevărat că în vreme ce părinții tăi se aflau în sala de judecată, atunci te aflai tu pe calea de rulare a unui metrou, îngerii tăi păzitori se aflau în locul potrivit. Se spune că “un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o. Dumnezeu i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje. Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu. Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu: De ce în momentele grele m-ai lăsat singur? Acesta i-a răspuns: În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe.”

          Stimată fetiță de la Dristor1, îndrăznesc să spun că în clipele tale de suferință adîncă, pe nisip s-au văzut urmele Alexandrei și ale lui Răzvan Lupu, purtîndu-te pe brațe. Îți doresc să trăiești pînă la adînci bătrîneți ca să le poți povesti celor disperați și neajutorați cum a trebuit să stai în preajma morții ca să poți trăi cu adevărat. Cum ai întins mîna și cineva te-a apucat de ea.

          Iar celor care sunt chinuiți de disperare, îndrăznesc să le spun să tocmai ei sunt cei mai înzestrați să fie vii și să răscumpere disperarea și moartea interioară. Numai cel care e în stare să renunțe la sine, fiindcă e mort pe dinăuntru, se urăște de moarte sau zgribulește de frică, se poate avea cu adevărat. Și numai cel care s-a recîștigat pe sine cu adevărat, se poate dărui celorlalți și poate face din lumea asta în care ne găsim cu toții o lume în care copiii nu sar pe linia de rulare a unui metrou, ci merg la școală, rîd, se îndrăgostesc, vorbesc prostii, iau note mari și mici, transpiră, au mîinile reci în fața examenelor, se angajează și trăiesc vieți libere și calde.

Distribuie acest articol

23 COMENTARII

  1. Sper totusi sa nu ajunga pe mana vreunei psiholoage de la protectia copilului, absolventa de Spiru, care sa o ‘ntrebe: ”Da’, tu de ce nu vrei sa te bucuri de viata, care e asa de frumoasa?, ca ajunge sa repete ”isprava”!

  2. Am urmarit si eu acest uluitor caz de salvare la zeci de secunde de trecerea metrolui care la intrarea in statie trebuia sa aibe viteza la jumatate. Cei doi salvatori merita sa fie cetateni de onoare ai Capitalei, pentru un bun si meritoriu exemplu fata de altii care dovedesc nepasare si nesimtire fata de concetatenii lor. Dar la noi, recunostinta, empatia lipsesc din mentalitatea si atitidinea primarilor de sector si generali, dar si in mare parte si a celorlalti. Aceste lucruri in alte tari se invata de la gradinita, grupa pregatitoare, merg in vizite la case de batrani, spitale si case de copii. Spun poezii, cantece, ofera flori si mici suveniruri create de ei.

  3. Minunat!

    Dar remarcați că între o ,,fetiță” și o ,,adolescentă” poate fi o distanță ca de la cer la pământ. Să fim mai riguroși puțin. Cînd aveam 15 ani țineam foarte mult să fiu tratat ca un adult. Și după ce moșii și babele m-au exasperat tratîndu-mă ca pe ,,ăla micul” am ajuns atît de jignit și deprimat că îmi venea să să mă arunc în fața metroului. Credeți-mă, v-o spune un moșuleț!

  4. N-am mai citit un articol scris în acest mod de ani. Prea mulți ani, as spune. Respect ție Andrada pentru modul în care ai scris, respect celor doi salvatori pentru ca au prins mâinile întinse și respect victimei ca a avut puterea sa le întindă.

    • Întinzând mâinile, cei doi au salvat-o pe fetiță.
      Întinzându-le mâinile și lăsându-se salvată, fetița i-a salvat pe ei – nu cred că mai rămâi om întreg dacă eșuezi într-un astfel de moment, chiar dacă nu din vina ta…
      Și e trist că numai prin suferința cumplită a unui copil am primit dovada că pe lume mai există altruism și curaj.
      Mulțumesc, oameni buni!

  5. Am citit articolul fara sa respir, fara sa-mi pot lua ochii de la cuvintele asezate frumos si cald, unele langa altele. Am realizat ca trecem prea usor unii pe langa altii, ca lasam ca intamplarile de langa noi sa devina prea usor fapt divers. Cand uneori, cel mai mic gest(nu atat de eroic poate ca al celor doi salvatori), conteaza. Poate invatam ceva de aici….

  6. Este articolul pe care il asteptam – este articolul care ofera explicatii, lamuriri dar cred ca toate acestea cumva puteau sa vina, intr-o anume forma, si de la Politie sau alte institutii publice.

    Povestea fetitei poate nu o sa o aflam pana la capat dar pot intelege, cred bine, drama ei.
    Imi pare extrem de rau pentru starile prin care trece, dar ma bucur ca s-au gasit oameni care sa o salveze si in acelasi timp sa ii ofera un minim de confort, mangaieri de care avea atat de multa nevoie.

    Bravo celor 2 iar rolul Alexandrei a fost decisiv.
    Fara ea povestea ar fi fost cu totul alta.

    Ramane insa regretul meu amarnic ca adultii, parintii, din cauze extrem de diferite, isi ranesc proprii copii intr-un mod absolut absurd. Nu este drept. Nu ne putem ocupa de educatia copiiilor daca parintii lovesc atat de absurd in copiii lor. Copiii mereu au nevoie de sprijnul ambilor parinti, atat cat se poate, daca se poate…

    • Lamuriri de la politie sau alte institutii publice care nu se stie cand au chef sa raspunda la telefon….
      Politia care decide aleatoriu ce inseamna urgente…; care daca primeste Sâmbăta sesizari pentru cazuri de disparitii raspunde ca programu’ începe Luni; care n-a avut agenti disponibili in aceasta statie dar care stie sa se autosesizeze, sa emita avertismente, in alte statii de metrou, daca observa persoane varstnice, cu probleme respiratorii sau boli degenerative, fara masca…

  7. …:și ea, văzîndu-mă că am strigat-o, a venit către noi”
    detaliul asta ar trebui sa fie fundamentul terapiei pentru aceasta fata, trebuie sa inteleaga ca indiferent ce se intampla cu parintii, viata si lumea nu se reduce la asta.
    Uneori e nevoie de administrare de medicatie, dupa ce analizele arata ca nu exista o cauza organica pentru depresie.
    Nu in ultimul rand trebuie evaluat impactul mediatizarii evenimentului asupra fetei

  8. Sa fii barbat si femeie poate fi suficient pentru a da nastere pruncilor . Dar nu e suficient pentru a fi parinte .
    ,,Parintii maninca agurida iar copiilor li se strepezesc dintii ” .
    Concepem copii din obligatie , ca e la moda , ca vorbeste lumea , ca e placerea trupeasca la mijloc , ca ne da guvernul bani , ….. ?!

  9. Da, cei doi salvatori merita admiratia si respectul noastru, mai importante, cred eu decat orice medalie. Decat sa primeasca cine stie de medalie pe care au mai primit-o si Kati Andronescu, Adrian Nastase sau secretarele generalului Oprea, mai bine sa primeasca recunostiinta noastra- medalia noastra ce mai de pret, de care cei cu pensii speciale, marii sefi de carton ai Romaniei nu au niciodata parte.
    A fost un caz fericit, stiu insa unul nefericit cand o adolescenta exceptional de buna la scoala si care in ultimul an de liceu s-a aruncat de pe terasa blocului cu 10 etaje in care locuiam. O parasise iubitul… Au trecut peste 40 de ani si n-am uitat! In fond, cata lume se poate lauda ca nu s-a gandit intr-un moment de cumpana s-o ia pe drumul cel mai scurt?
    S-au scris biblioteci intregi de psihologie , dar omul ramane un mister ,ca si cosmosul pe care il priveste mereu cu o nespusa mirare, iar cosmosul…il priveste la randu-i tacut.

    PS Felicitari editorului Contributors care promoveaza astfel de articole atat de profunde.

  10. Stima maxima salvatorilor. E minunat ca si impricinata a vrut sa fie salvata. Recomand salvatorilor sa pastreze o legatura cat mai stransa cu fata deoarece pericolul inca exista. Acum intre ei este o legatura mai puternica decat orice altceva. Salvatorii sunt acum mai presus decat o armata de psihologi. P.S. Va vorbesc in cunostinta de cauza. Am si eu un personaj care umbla si respira pentru ca am fost acolo atunci cand a avut nevoie… A trebuit sa ii povestesc timp de trei zile toate nebuniile pana cand am reusit sa comut „pedeapsa”. Nu stiu cum am reusit dar a meritat.

  11. Daca ati sti ce greu este sa intinzi mana ca sa fi salvat in acele momente …Enorm de greu, si de multe ori, chiar imposibil. Si asta vine din vointa ta ! Nu intamlator dna. Ilisan a pus titlul articolului : „Fetiță de la Dristor 1, dă-le mîna!”, in indemnul redat de semnul exclamarii .

  12. Felicitari, celor doi OAMENI, care au salvat o viata! Cred si eu ca ar trebui sa fie cetateni de onoare ai Bucurestiului.
    Nota 2 televiziunilor de mare audienta, care i-au sufocat cu atentia pe Razvan Lupu si pe tatal sau, dar nici macar n-au pomenit numele celei care a sarit, prima, sa acorde ajutor! Inteleg, din acest articol, ca se numeste Alexandra. Felicitari, Alexandra, esti un om frumos, cu capul pe umeri si inima la locul ei!

  13. FELICITARI celor doi OAMENI care au salvat-o pe adolescenta. Multumesc si autoarei pentru articol.

    Am lucrat la cateva proiecte de metrouri din Asia (Hong Kong, Singapore, Malaezia) si exista solutii tehnice pentru „passanger safety” si anume „Platform screen doors (PSDs), also known as platform edge doors (PEDs)”
    https://en.wikipedia.org/wiki/Platform_screen_doors#Hong_Kong
    Poate ar trebui si in Romania sa se adopte asemenea solutii tehnice avand in vedere viitorul este al trenurilor „driveless”

  14. Cu acest articol v-ati demonstrat singura eroarea grava din titlul si textul celuilalt articol despre sinucideri din 2 Septembrie 2019.

    Generalizarea nu este compatibila cu realitatea iar daca tentativele sunt triple la fete/femei, este evident ca nu are cum sa fie „o reactie tipic masculina” ci feminina; „reactia” se refera la incercare, nu la rezultat; esecul tentativei nu inseamna sfarsitul problemelor sau al altor tentative care pot avea rezultatul opus; ar fi fost mai potrivit sa scrieti ca este o reactie tipic umana.

    Atunci ati aratat o mare lipsa de empatie „celor care sunt chinuiți de disperare”, reducand totul la statistici, oricum neintelese. Acum ati adus o corectare binevenita mutand tema pe adevaratele probleme, combaterea disperarii, depresiei, regasirea sperantei si a dorintei de a trai „vieți libere și calde”.

    Poate veti fi ingaduitoare si veti lasa comentariul:)

  15. Pentru gestul spontan facut de Alexandra si Razvan, pentru imbratisarea copilei, pentru felul in care dumneavoastra ati inteles si realtat dramatica situatie Dumnezeu ne mai ingaduie.
    Cel putin o data in viata multi dintre noi am fost in situatia copilei si a celor doi ingeri fara aripi.
    Va multumesc pentru ca in acest context mi-ati raspuns la obsedanta intrebare: unde se afla Ingerul cand trecem prin momente de pericol absolut sau de grea cumpana.
    Rostul raului nu il intelegem, nu il acceptam nici macar cu rol pedagogic si cred ca este bine sa nu ii gasim rostul.
    Acest articol este cel mai frumos moment trait in ultimul an si il voi impartasi tuturor disperatilor rataciti aiurea prin Europa.

  16. Amestecați psihologia cu ideile avind trecere socială. Fără îndoială aveți un motiv, pentru a purcede la asa ceva.

Dă-i un răspuns lui Casa Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Andrada Ilisan
Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului") și master în Psihologie Clinică ("Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline"). În prezent, urmează un program de formare ca psihoterapeut în Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România. În 2021 a publicat cartea “Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică”. Urmeza și un program de formare ca psihoterapeut în Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Cine sunt adevaratii „crizatori”?

Din toata aceasta costisitoare, frustranta, murdara, dar, vai, pilduitoare tevatura, remarc cateva lucuri precise: 1. Criza a avut...

Democrație, decizie colectivă, raționalitate, știință, medicină

Mă tem că numele Nongqawuse nu e prea cunoscut. Era o fetiță din tribul Xhosa, din Africa de...

Criza de carburanţi din S.U.A. şi România din anul 1979 şi limuzinele utilizate de politicienii comunişti de la Bucureşti în perioada 1957-1979

În cursul şedinţei din 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Preşedintele unui stat eşuat

Preşedintele Iohannis a trecut de la plimbările cu bicicleta şi recomandările practicării terapeutice a golfului la gestionarea crizei sanitare. Ca de atâtea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.