Anul trecut, fiul meu cel mare era în clasa întâi. Era răcit, la un moment dat, și a rămas acasă. La școală ar fi trebuit să participe la niște activități intitulate ”Școala altfel”, așa că am încercat să facem ceva asemănător acasă. Am început prin a ne uita pe YouTube la un desen animat cu două broaște, pe nume Frog și Toad. Îl găsiți aici, dar dacă nu vreți să vă întrerupeți din citit, pot să vă spun pe scurt despre ce e vorba.
Frog și Toad citesc împreună o carte despre eroi care se luptă plini de curaj cu dragoni și giganți. Se întreabă dacă sunt și ei curajoși. Se uită în oglindă și ajung la concluzia că par curajoși, după cum arată, dar ca să își dovedească, totuși, că sunt așa, pleacă pe munte. Se întâlnesc pe drum cu un șarpe, evită o avalanșă și se ascund de un șoim. De fiecare dată strigă că nu le e frică, dar nu fac altceva decât să fugă și să se ascundă. Se întorc în fugă acasă. Toad se ascunde în pat, sub plapumă, iar Frog într-o debara. Fiecare îi spune celuilalt că e bucuros că are un prieten atât de curajos. În carte, fiindcă desenele animate din seria „Frog și Toad” sunt realizate pornind de la niște cărți, se mai spune că Frog și Toad au mai stat ceva timp așa, ascunși, simțindu-se amândoi foarte curajoși.
După ce ne-am amuzat cu desenul animat, am început să discutăm. L-am întrebat pe Răzvan cum își închipuie că ar trebui să arate cineva curajos și mi-a arătat câteva „mișcări războinice”. Am vorbit apoi despre momentele în care i s-a părut că a dat dovadă de curaj și a fost de acord că nu era neapărat vorba, în toate cazurile, de vreo confruntare violentă. La fel ca Frog și Toad, ne-am gândit și noi că e o diferență între a părea curajos și a fi curajos. Lăsând la o parte curajul broaștelor, am început să ne întrebăm ce înseamnă, de fapt, ca un om să fie curajos.
Răzvan a propus un răspuns: „să fii curajos înseamnă să nu îți fie frică de nimic”. Dar ne-am dat repede seamnă că răspunsul ăsta nu e prea bun. Mai întâi, fiindcă unii dintre eroii din cartea pe care o citeau Frog și Toad ar fi putut să se teamă de dragoni și totuși să se lupte cu ei, iar asta n-ar fi însemnat că nu sunt curajoși. Iar apoi, fiindcă și dacă ne închipuiam că Frog și Toad chiar nu s-au temut de șarpe, avalanșă și șoim, ci doar au fugit și s-au ascuns fiindcă le era lene să facă altceva, tot nu ne venea să spunem că au dat dovadă de curaj. Răzvan a adăugat că de fapt e greu să existe oameni cărora să nu le fie frică absolut de nimic, iar dacă ăsta ar fi curajul, ar însemna că extrem de puțini oameni au curaj, ceea ce ar fi ciudat. Iar eu am adăugat că pentru un om căruia nu îi e frică de întuneric, de pildă, nu e nici o diferență între a merge pe stradă pe întuneric și a merge pe stradă ziua, pe lumină, iar a merge pe stradă ziua, pe lumină, nu pare să fie un act de curaj. De fapt, dacă unui om nu i-ar fi frică de nimic, nu s-ar simți niciodată în pericol. Și atunci, de ce să-l mai numim „curajos”?
Următorul răspuns la care ne-am gândit a fost că de fapt să ai curaj înseamnă să fii în stare să înfrunți pericole. Dar și aici am avut câteva probleme. Prima a fost că ne puteam închipui oameni care se pun în pericol și totuși să nu ne vină să îi numim curajoși. Un om care ar sări fără parașută de pe hotelul Intercontinental, de pildă, nu ni se părea curajos, ci nebun. Sau cel puțin nesăbuit. Soluția a fost să spunem că au curaj doar cei care înfruntă pericole pe care le pot depăși. Dar aceasta nu era singura problemă.
O faptă de curaj de care își amintise Răzvan era următoarea. La școală, unul dintre copii a făcut ceva rău, nu contează ce anume. Învățătoarea i-a întrebat pe toți cine e responsabilul. Nimeni nu voia să răspundă, iar el și-a luat inima în dinți, a ridicat mâna și a povestit ce s-a întâmplat. Mi se părea și mie că Răzvan a avut curaj în acea situație, dar nu reușeam să văd care ar fi fost pericolul pe care l-a înfruntat. Gândindu-ne la alte cazuri posibile, amândoi am fi spus că un om care reușește să își depășească timiditatea poate fi considerat curajos, deși s-ar putea să nu înfrunte nici un pericol.
Ne-am gândit apoi că poate nu e important să fii efectiv într-un pericol pentru a da dovadă de curaj. Poate e suficient să te simți amenințat. Dar nici acest răspuns nu părea suficient de bun, fiindcă nu voiam să spunem despre oamenii care se simt amenințați de ceva complet inofensiv, cum ar fi o ploaie de vară, că sunt curajoși dacă ies în ploaie. Te poți simți amenințat de ceva în mod complet nejustificat, iar atunci nu pare să fie vorba despre curaj.
Nu vreau să vă plictisesc. Am continuat discuția până în punctul în care, chiar dacă nu am găsit un răspuns definitiv la întrebarea noastră, am reușit, totuși, să descoperim câteva lucruri care ni s-au părut corecte. Primul era că nu poți fi numit curajos dacă nu știi să evaluezi riscurile pe care le presupun diferite situații. Al doilea lucru a fost că trebuie să pui în balanță riscurile cu importanța situației. Chiar dacă știi că ai putea să învingi un dragon și că ai o armură bună, așa că nu te-ai răni foarte tare în luptă, nu prea are rost să te lupți doar de dragul de a te lupta. Dacă dragonul a răpit pe cineva, se schimbă lucrurile. Altfel, de ce să numim „curajoasă” o persoană care face ceva inutil?
În fine, ultimul lucru la care ne-am gândit a fost că poți să îți antrenezi curajul. Oricine poate să facă asta. Curajul nu e ca un talent cu care te naști și gata. Bineînțeles, pentru a îți antrena curajul trebuie să înțelegi mai bine ce anume este. Dacă crezi, așa cum credeam noi la început, că a fi curajos înseamnă să nu simți frica, o să încerci să te antrenezi să nu simți frica, indiferent de situație. Iar ceea ce o să obții s-ar putea să nu fie curaj, ci un cap de robot. În orice caz, ni s-a părut amândorura că discuția a fost interesantă și că ar merita să mai purtăm astfel de discuții.
Asta a fost prima „oră” din programul „Școala altfel” al acelei zile (întreaga discuție a durat cam o oră). Au urmat alte ore, dar eu voiam să vă povestesc doar despre aceasta.
Adevărul e că nimic nu a fost improvizat. Pentru a înțelege mai bine cum s-ar putea desfășura o astfel de „lecție” m-am uitat pe mai multe cărți de filosofie pentru copii, mai vechi și mai noi (printre cărțile mai noi, Philosophy for Young Children: A Practical Guide, de Berys și Morag Gaut mi s-a părut o lucrare excelentă). Planul propriu-zis al „lecției” e desprins tot dintr-o carte de filosofie pentru copii (Thomas E. Wartenberg, Big Ideas for Little Kids – Teaching Philosophy through Children’s Literature, Rowman & Littlefield Publishers, 2009, Capitolul 8, „Dragons and Giants”: Teaching Ethics, pp. 63-71).
„Curajul” e o temă filosofică autentică, dar nu poți analiza cu un copil de clasa întâi dialogul Laches scris de Platon, capitolul despre curaj din Etica nicomahică a lui Aristotel sau însemnările despre curaj ale lui Søren Kierkegaard, din Frică și cutremur, de pildă. (De fapt, nu sunt prea convins că are rost să discuți asemenea texte nici cu studenții de anul întâi care, neavând filosofia ca specializare, urmează totuși un curs de introducere în filosofie.)
Sunt destule persoane care cred că în asta constă studiul filosofiei – trebuie să citești niște texte extrem de dificile și plicticoase și să reții o serie de nume mari, precum și câteva afirmații considerate înțelepte. Afirmații care, de altfel, s-ar putea să se și contrazică între ele. Dar astfel de prejudecăți nu afectează doar filosofia. Se crede adesea, la noi, că „studiul fizicii” constă în a memora „formule” și teorii fizice și nu în a învăța să studiezi natura ca un fizician, observând fenomene, căutând explicații pentru ele, formulând ipoteze, imaginând experimente pentru a le testa și așa mai departe.
Copiii pot avea și interese spontane pentru cunoașterea naturii, dar ei nu știu cum să o cerceteze. Ei pot învăța, însă, unde să se uite și cum să caute. Pot face asta de foarte timpuriu. Veți spune, poate, că fizica teoretică e o disciplină abstractă și presupune cunoașterea unui aparat matematic sofisticat. Dar fizica nu a fost întotdeauna matematizată. Nu ne așteptăm ca în clasele primare copiii să devină fizicieni teoreticieni, dar ne-am putea dori ca ei să se fie capabili să privească lumea cu aceiași ochi ca și cercetătorii naturii. Lucrul acesta poate fi bun pentru formarea lor intelectuală, chiar dacă nu vor ajunge să lucreze în vreun institut de cercetare.
Mă întorc însă la filosofie. A învăța filosofie înseamnă în primul rând să înveți să gândești ca un filosof. Iar pentru asta nu ai nevoie neapărat de texte filosofice. Ai nevoie, în schimb, de discuții filosofice, pe parcursul cărora să faci anumite mișcări de gândire pe care le fac și filosofii.
Copiii pot recunoaște în mod spontan anumite distincții conceptuale – cum ar fi cea dintre „a părea curajos” și „a fi curajos” -, dar au nevoie de antrenament pentru a putea introduce ei înșiși anumite distincții între concepte. Dacă Răzvan a ajuns să distingă între curaj și absența fricii imaginându-și situații în care doar una dintre cele două este prezentă, atunci el a învățat să facă o mișcare de gândire pe care o fac și filosofii profesioniști.
La fel, dacă a susținut că nu poate exista curaj în lipsa oricărui risc, fiindcă atunci ar trebui să spunem că oamenii sunt curajoși tot timpul, el a învățat să folosească – într-un mod rudimentar, e drept – o altă mișcare de gândire (reducerea la absurd) pentru a surprinde o anumită relație între două concepte. Aceeași relație, de fapt, ca și cea despre care vorbesc filosofii profesioniști, atunci când afirmă, de pildă, că o condiție necesară pentru aplicarea conceptului de cunoaștere o reprezintă aplicarea conceptului de adevăr (putem spune că o opinie constituie cunoaștere numai dacă putem spune că este adevărată).
În caz că nu e deja limpede, ăsta e unul dintre lucrurile pe care le fac filosofii – șurubăresc la concepte. Mai ales datorită lor, instrumentarul nostru conceptual e mai bogat decât cel al strămoșilor noștri. Faptul are o utilitate practică enormă. Gândiți-vă, de pildă, cum ar fi funcționat sistemul nostru de sănătate dacă nu am fi avut concepte suficient de rafinate încât să distingem între boli și indispoziții. Dacă am fi numit toate „stările proaste” boli, fie ar fi trebuit să alocăm mult mai multe resurse publice pentru „tratarea bolilor”, fie n-am mai fi avut un sistem public de sănătate. Ceea ce nu înseamnă că pregătirea filosofică e suficientă pentru a optimiza conceptul de „boală”. Filosofii care se ocupă în zilele noastre de așa ceva au și pregătire medicală. Dar „modelarea conceptuală” cere un antrenament filosofic.
Nu mă aștept ca Răzvan să devină filosof. Dar cred că ar putea rămâne cu ceva de pe urma unor discuții precum cea despre care v-am povestit. Sunt realist, așa că nu îmi închipui că nu se va mai expune, de acum înainte, la nici un risc inutil. Dar pot să sper că nu o va mai face din dorința de a părea curajos, ci doar fiindcă nu evaluează prea bine riscurile. Iar asta s-ar putea rezolva, discutând, de pildă, despre cum distingem noi, oamenii, între o situație riscantă și una mai puțin riscantă. Altfel spus, examinând filosofic conceptul de „risc”. (Poate o să râdeți, dar filosofii au contribuit serios la constituirea unor discipline precum „evaluarea riscului” și „managementul riscului”. Iată.)
O mulțime de alte concepte se pretează la astfel de examinări filosofice, iar copiii care încearcă să răspundă la întrebări precum „Ce este corectitudinea?”, „Ce înseamnă să ai o răspundere?”, „Ce e un prieten adevărat?” etc. chiar devin mai corecți, mai responsabili și au relații de prietenie mai bune. Ceea ce nu înseamnă că dacă se vor întreba „Ce e, de fapt, lăcomia?”, vor deveni mai lacomi.
Dar principalul beneficiu al jocului de-a filosofia mi se pare că e altul. Când la joc participă mai mulți copii, ei învață să discute. Adică să își asculte unii altora părerile, să se concentreze asupra unei teme de discuție în loc să sară de la o idee la alta, să încerce să își exprime propriile păreri cât mai clar, să le susțină cu argumente și să gândească pe cont propriu, făcând mișcări de gândire interesante.
Mișcările de gândire pe care le fac filosofii nu sunt inutile în afara filosofiei. Distincțiile conceptuale, reducerea la absurd, apelul la principii sau analogii sunt folosite pe parcursul multor discuții nefilosofice, atunci când acestea se poartă rațional.
La noi, odată cu răspândirea accesului la internet au devenit clare câteva lucruri. Mulți români nu prea știu să se exprime corect în limba română. Îmi închipui că destui dintre cititorii Contributors au deplâns la un moment dat această situație. Dar problemele nu se opresc aici. Mie mi se pare că se poate vedea la fel de limpede că majoritatea românilor nu știu să discute. Prin „discuție” ei par să înțeleagă un fel de război purtat cu ajutorul cuvintelor. Cel care are o opinie diferită este „inamicul”, care trebuie să fie redus la tăcere. Or, ce funcționează mai bine decât umilirea verbală a unui om, dacă scopul e să îi închizi gura? Gândirea rațională și bine informată? Nici pomeneală.
Nu insist. Îmi vine greu, însă, să nu mă gândesc la cum ar sta lucrurile dacă dezbaterile noastre publice ar fi purtate de oameni care au învățat să gândească independent și să dialogheze încă de pe când erau copii. Asta pentru că în copilărie, la orele de filosofie pentru copii, au încercat să se pună de acord asupra unor idei rezonabile, gândind împreună cu alți copii, sub supravegherea unui „antrenor” care i-a învățat că discuțiile sunt jocuri de cooperare și nu de competiție.
Mi-ați putea spune că am așteptări exagerate. Dar v-aș răspunde că nu am scos din burtă toate lucrurile astea. Mă bazez pe studii empirice realizate de specialiști (în psihologie educațională, în principal; dacă vreți să aruncați o privire pe asemenea studii, puteți porni de aici). Copiii care participă la ore de filosofie își îmbunătățesc semnificativ comportamentul și gândirea, pe scurt. Așa stau lucrurile.
Mi-ați mai putea spune că lucrurile sună bine „în teorie”, dar nu are cine să le pună în practică. Eu cred că ar avea cine. Chiar dacă programa cursurilor opționale de filosofie pentru copii (pentru clasa a III-a și clasa a IV-a) a fost aprobată de Ministerul Educației abia în 2013, cursuri experimentale de acest fel s-au ținut la noi încă din anii ’90 (primul manual a fost tradus și publicat în 1993, din câte îmi amintesc). Profesori interesați există. Și există și interesesul de a pregăti noi absolvenți pentru a ține astfel de ore (cel puțin la Timișoara și, din ce aud printre colegi, se pare că și la Universitatea din București). Cred că avem toate temeiurile să fim optimiști.
Voiam, de fapt, să încerc să vă conving de un singur lucru. Filosofia pentru copii nu e o aiureală, ci o șansă reală pentru educația copiilor noștri. Puteți alege să nu o luați în serios, bineînțeles, dar ar fi păcat să luați o decizie fără să vă informați în prealabil. Adică, în fine, asta n-ar însemna decât un singur lucru. Și anume că nu v-ar strica, poate, vreo câteva ore de filosofie pentru copii.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Din cat am inteles, filosofia pentru copii inseamna povesti si jocuri. OK. I.Creanga: „iar daca-i copil, sa se joace”.
Cam asta spunea Washington Post, la 3 februarie: „If we fail to turn second-graders into Socrates, our kids may end up becoming expert at making a living, but they will be incompetent at creating a civil society”.
https://www.washingtonpost.com/news/answer-sheet/wp/2016/02/03/why-kids-now-more-than-ever-need-to-learn-philosophy-yes-philosophy/
Am văzut articolul respectiv. Nu l-am menționat fiindcă mi s-a părut cam plicticos.
Frumos și convingător!
RESPECT, domnule Stefanov !
Cred ca filosofia cunoasterii e una si cunoastere e alta. Cine doreste sa invete un copil despre asta nu trebuie sa faca confuzie intre cele doua aspecte si trebuie sa-l invete sa distinga clar cunostintele, interogatia filosofia si cunoasterea.
Ideea ca se pot estima riscurile intr-o situatie nu inseamna ca ele se pot estima in toate. Estimarea riscurilor in esenta se poate face in situatii cu un grad de incertitudine relativ mic. Curajul apare tocmai atunci sau e o calitate a fiintei umane cand exista o discontinutate totala cu trecutul, adica atunci cand cunostintele pe care le-ai avut nu mai servesc la nimic.
A fi curajos sau cu adevarat curajos intr-o maniera constienta e fie rezultatul unor alegeri facute constient fie rezultatul confruntarii permanente cu neprevazutul, adica atunci cand iti iei inima in dinti si mergi inainte fara sa stii ce te asteapta. Treptat se formeaza discernamantul si abilitatea de a fi confortabili cu necunoscutul …
Lectia pe care dumneavoastra, autorul, ati tinut-o copilului, e superba. Meritul e si al copilului, in sufletul caruia au avut ecou intrabarile. Nota 10 la amandoi!
Dar la sfarsit ati dat cu piciorul in toata frumusetea. Ati tras concluzia malefic birocratica precum ca experienta dumneavoastra pozitiva poate fi impartasita institutional, si inca in sistemul de stat. Ati dat-o-n bara urat de tot!
Sunt convins de bunele intentii. Dar experientele pozitive pot fi impartasite NUMAI de oameni cu har. Ca initiativa privata, suna perfect ce propuneti. Si chiar ca initiativa libera a unor profesori in scolile de stat. Inca e foarte bine. Dar ati rostit cuvinte cheie care v-au dat de gol parsivitatea birocratica. Ati rostit programa scolara, Ministerul Educatiei, „absolvenți pentru a ține astfel de ore”.
Si ne intoarcem la lectia superba de filozofie tinuta copilului: filosofii șurubăresc la concepte. Foarte frumos! Ca mini-filozof va rog sa „surubariti” conceptul de birocratie. Studiati-l atent. E o bomba care explodeaza lent, dar intotdeauna explodeaza, si in mintea indivizilor, si in administratie, si in societate. Descotoravasiti-va de apucaturile mafiote, birocratice.
P.S. Limbajul dur evidentiaza resentimentele mele fata de birocratie si mafie. Nicidecum fata de oameni. Am sa va rog frumos sa nu o luati personal. Sunt absolut convins de intentiile dumneavoastra pozitive si de calitatile intelectuale.
Stimate Daniel S,
Ne cam speriati si ne descurajati rau de tot (ca si cand mai era nevoie…).
Pai, avand in vedere ca enorma majoritate a pruncutilor de la Romanica fac scoala „la stat”, nu e normal sa ne dorim initiative laudabile pe care sa le preia acest sistem (asa tampit si birocratic cum e el, daaaar, PERFECTIBIL, ca orice demers uman)?! Adica nu lucrurile bune implementate in odiosul sistem sunt alea care, in timp, ar putea sa -l amelioreze?! Macar sa-l faca initial mai putin rau…?!
Putem sa nu pronuntam minister sau programa, ca ne sunt odioase, putem sa le dam nume de cod sau nume de scena, dar TOT ELE sunt alea prin care idei bune si initiative curajoase vor putea, impuse judicios, sa schimbe ceva…
Sa trecem la un alt exemplu, sa zicem fictiv: daca un doctor si exceptional pregatit, si inimos si bineintentionat (va asigur ca mai exista, n-au emigrat chiar toti) ar descoperi ceva minunat pt eficacitatea tratamentului in vreo boala grea, noi ne-am supara pe el cand ne-ar spune ca vrea sa convinga ministerul de resort sau capii specialitatii aleia?! Sa-i convinga sa implementeze tarasenia, trecuta de toate probele oficiale, desigur, ultraverificata, omologata, etc. I-am spune ca are „apucaturi mafiote si birocratice”?!
Logica dvs. e greu de patruns. Sau e asa, doar un fel de mefienta generala, ca e…trendy sa te indoiesti de tot, sa critici tot, sa vezi (potentiali) mafioizi peste tot, etc. O fi „trendutz”( am auzit vorba pe strada, la fete de vreo 13-14 ani…), dar nu e convingator…
Nu mai am copii in scoala dar ma gandesc zambind ca daca niste insi inspirati, creativi si inimosi si-ar fi batut capul si pingelele ca in acele vremuri (post Rivolutie, relax!) elevii sa aiba si ore de filosofie, de oratorie, de educatie civica, de actorie (basic-ul, cat sa te stapanesti mai bine ca glas si gest, sa relationezi mai bine, sa fii mortis atent la partenerul de discutie, sa poti improviza fara obraznicie, sa te poti relaxa invatand despre tine ce nici cu gandul nu gandeai), ore de bune maniere, etc, etc, deci daca ceva din astea si poate altele s-ar fi incercat, sistemul odios primea niste brese, apoi se mai putea spera ceva in plus de la copii astfel formati si puteam inchide un simpatic cerc.
@ catperson
Acelasi raspuns meritati. Aceleasi intentii pozitive ca si autorul articolului. Vreti sa creati un creier global, unde fiecare dintre noi sa-si reverse experientele pozitive, in folosul comunitatii. Superb! Chestia chiar se intampla pe net, natural si sanatos, in competitie.
Si apoi fleosc! Impartasirea si multiplicarea naturala a experientelor si initiativelor pozitive, NU mai este suficienta. Toate problemele, volumul infinit de informatii, pe care numai un creier global le poate cuprinde si prelucra eficient, toate astea le veti cuprinse zgarcit in sistemul institutionalizat al statului.
Instinctul vostru birocratic, dorinta de concentra un camp spiritual si intelectual infinit, este o dorinta malefica, cu radacini in aplecarea populara catre relatii mafiote.
Repet, nu contest inteligenta si nici buna intentie a nimanui. Dar daca tot vorbim de filozofie, e la mintea cocosului ca nu poti concentra infinitul in unealta utila numita stat. Are alt rol unealta asta. De aceea meritati cuvinte grele. Pentru ca incercati sa evitati competitia si structurarea fireasca, naturala a ideilor in societate, aglomerandu-le mizerabil catre stat.
Va rog sa nu o luati personal. Aici pe net conteaza competitia ideilor, NU a oamenilor.
@DanielS
Va inselati. Personal, nu ma simt in nicio competitie „pe net” si nici nu am pretentia ca emit idei. Cu-ata mai putin…competitive. Emit doar pareri. Nu ma supar, doar, deseori, ma mir.
Cred ca e o simpla neintelegere. Dvs. vorbiti de „creier global”(?!), „camp spiritual infinit”, etc., iar noi, modesti, ne gandeam doar ca in Romania, elevii (mici sau mari) ar putea, NU cu mare efort, sa beneficieze de un invatamant mai bun. Si notiunea Invatamant va oripileaza?! Sa incercam Educatie?! Si asta suna rau?! Regret.
Oricum, imi pare simpatica si pitoreasca ravna cu care ne mustruluiti. Parol!
Sa aveti o primavara blanda!
Intelegeti. Intelegeti perfect termenul birocratie. Si autorul articolului la fel.
Iar in articol se vorbeste concret despre o masura birocratica de a promova filozofia in scoli. Precum si in comentariul dumneavoastra se propune concret de a legifera proceduri medicale. Ca si cum statul se va pricepe vreodata la filozofie sau la medicina. Ca si cum statul ar trebui sa aprobe ceea ce face societatea.Ca sa nu mai vorbesc ca ati doar un exemplu. Dumneavoastra chiar credeti ca statul ar trebui sa se priceapa in toate disciplinele, directiile, previziunile, teoriile, etc. Eabsurd.
Absurditatea malefica pe care o promovati subinteles e spirit birocratic. Si-l intelegeti bine. N-am nici o indoiala ca ati inteles ce-am scris inca de la primul meu comentariu.
O seara buna va doresc!
Cred ca e ceva in ce spuneti … Poate ca solutia la aspectul asta ar fi mai multe optionale si un sistem de transfer al creditelor pentru a obtine o decentralizare a materialului educational si a educatiei in general.
Statul vrea intr-adevar sa pastreze un anume monopol care intr-o organizare umana libera poate ajunge la un moment dat sa o inhibe. Asta e in esenta rolul individului care se sustrage existential oricaror forme de organizare si care isi exercita neingradit libertatea de expresie. Exemple in directia consolidarii si maririi influentei Statului in viata individului s-au vazut si inca exista: cel mai recent fiind proiectul de lege al Demnitatii umane a lui Dragnea. Un alt aspect care se strecoara subtil in legi si in media este fenomenul radicalizarii (atentie nu extremism) prin Internet, care vrea in esenta sa tempereze consolidarea unor coagulari umane.
In esenta contextul global e de asa natura incat poate degenera intr-o ideologie a fricii si care cuplata cu tehnologia existenta poate influenta sever libertatea de expresie a individului, motivatia fiind una destul de insidioasa si anume asigurarea sigurantei individuale care incepe sa se extinda catre securizarea Internetului si descurajarea libertatii de exprimare prin stabilirea unor organisme centralizate independente de vointa omului cuplate institutional si care vor sa actioneze independent de capacitatea de a evaluare a individului.
Sper să nu vă dezamăgesc și mai tare, dar dacă o să vă uitați pe coloana din dreapta, unde se găsește o scurtă descriere a mea, veți descoperi că aceasta se încheie așa: „Predă la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti începând din 1995”. Fac parte din sistem, care va să zică, deci sunt un mafiot birocratizat.
Doar că lucrurile sunt mai complicate. Doamna Doina-Olga Ștefănescu, autoarea programei la care am făcut trimitere, mi-a fost profesoară în facultate (la un curs de metodică a predării filosofiei). Împreună cu alte persoane, dânsa s-a luptat „cu sistemul” timp de 20 de ani pentru ca aceste ore să le fie oferite copiilor în școli. Nu toți copiii pot fi educați de părinți acasă, nici măcar cu ajutorul internetului. Iar dacă tot plătim bani pentru învățământ, măcar să îi folosim cât mai bine.
Probabil linia de unde începe birocrația se trage diferit pentru dumneavoastră și pentru mine. Pentru dumneavoastră, birocrația pare să înceapă din sala de clasă. Pentru mine, ea începe undeva prin subsolurile Facultății de drept, unde se află birourile administrative ale Universității din București.
Mie mi se pare un câștig faptul că Ministerul Educației a inclus, în sfârșit, filosofia pentru copii pe lista de opționale. Vorbeam în text despre faptul că va avea cine să pună în practică aceste lucruri. Aș fi putut spune că sunt optimist fiindcă am încredere în studenții mei. N-am vrut să par arogant. Dar am lucrat cu vreo 20 de generații de studenți. Unii au devenit și ei mafioți, la fel ca mine. Doar că mafia noastră e educația, nu birocrația.
Esenta articolului dumneavoastra este pozitiva. Ba nu. Chiar imi place. Sunteti un om dedicat. Dar nu m-a interesat cariera dumneavoastra, pentru ca nu avea relevanta in context. Si in continuare cred eu, nu are.
Concluzia mea este sa NU transpunem ideile noastre bune in legislatie. Aceasta trebuie sa ramana simpla. Fara suparare. Toti profesorii, de la toate disciplinele, au dreptul moral de a organiza cluburi, cercuri, ore suplimentare pentru elevi. Nu va inteleg de ce doriti aprobarea initiativelor profesorilor sau elevilor de catre minister??!! Nu va inteleg de ce laudati asa ceva, lista de optionale pe la minister?! Ce fel de spirit va anima intr-un asemenea demers??!!
V-as intelege daca dezaprobati o initiativa concreta, ciudata, suspecta, abuziva. Asta da. Insa iarasi NU este nevoie de lege pentru asa ceva. E suficienta responsabilitatea si bunul simt.
Acuzatia mea ramane in picioare. V-am pacalit ca nu va inteleg. Va inteleg foarte bine. Nu sunteti vreun caz special. Suferiti de o boala sociala contagioasa, veche, si anume spiritul malefic birocratic. Si n-o mai luati personal. Daca n-are valoare comentariul meu, foarte bine. Nu-l luati in seama.
O zi buna va doresc!
Nu știu ce să vă spun. O să încerc așa. Imaginați-vă următoarea discuție între două personaje, A și B. A spune că au inventat americanii un sirop, dacă îl dai copilului, devine mai deștept și mai responsabil. Povestește că l-a încercat și el pe copil și că i se pare că funcționează și că a mai citit studii despre asta. După care adaugă: „Și știi care e culmea? Se fabrică și la noi, a fost experimentat de douăzeci de ani, chiar dacă abia de curând a fost aprobat de Minister și a intrat pe lista de medicamente subvenționate.”
B răspunde: „Dom’le, ce-mi pasă mie de Minister și de aprobări? Ce-mi spui mie de așa ceva? L-ai încercat, funcționează, foarte bine, pot să îl folosească și alții fără atâtea aprobări.” La care A spune că el a testat singur siropul fiindcă e farmacist și poate nu toți părinții se descurcă să și-l prepare în casă, dar îi cunoaște pe cei care încearcă să îl prepare în Romania și are încredere că pot face o treabă bună. Iar aprobarea Ministerului înseamnă că se poate distribui gratuit în farmacii.
B insistă: „Dom’le, nu mă interesează ce meserie ai. Mie să nu-mi pomenești de aprobări și de hârțoage, că nu mă interesează. De ce vrei matale să se distribuie siropul ăsta gratis în farmacii, ce interes ascuns ai?”
Eu din schimbul ăsta de replici nu pot să înțeleg decât un singur lucru. B nu are un copil. Altfel, dacă ar afla că există un sirop care i-l poate face mai deștept și mai responsabil și că se distribuie gratis la farmacii, n-ar mai strâmba atât din nas.
Pe mine, ca părinte, mă bucură faptul că orele astea de filosofie pentru copii au fost aprobate de Ministerul Educației, fiindcă asta înseamnă că pot solicita școlii un asemenea opțional fără să fie nevoie să plătesc bani în plus (așa cum se întâmplă cu alte ore, pentru care plătim). Oricât de mult ar ține la educația propriului copil, nici un părinte nu are resurse de timp și de bani nelimitate. Trăim într-o țară în care învățământul se face pe bani publici. Inevitabil, intervin reglementări, programe școlare, birocrație. Dar când lucrurile astea pot funcționa în folosul nostru, le folosim, nu le ignorăm.
Eu, din schimbul respectiv de replici inteleg ca incurcati normativul cu descriptivul + sunteti multumit de rezultate favorabile la care se ajunge din motive gresite.
B sustine ca principial n-ar trebui sa existe aprobari si hartoage.
A incearca sa-l convinga ca lucrurile stau asa cum ar trebui pentru ca „Uite, se gaseste faptic in farmacii si mai este si gratis. Ce poti cere mai mult?!”
Pai poti cere sa fie in primul rand principial corect si apoi, daca se poate, si convenabil.
Ca ceea ce cere DanielS este fizic imposibil intr-un stat paternalist (si in plus si lipsit de cetateni) cum este Romania, asta e alta discutie. DanielS pare a fi libertarian si atunci discutia s-ar muta in zona intrebarii „Cu ce anume trebuie sa se ocupe Statul?”
Felicitari pentru articol! Inca un domeniu in care avem foarte multe de recuperat.
Mulțumesc.
multumim de video, carte, analiza. Voi citi si pune si eu in practica.
Despre introducerea in scoala: mi se pare un vis mare de lupta contra dragonului numit birocratia romaneasca; eu consider ca educatia e responsabilitatea familiei si filozofia o vom folosi in joaca, scoala instruieste dar pana la un anumit nivel – a celor ‘4 ore.
Și eu cred că educația e în primul rând responsabilitatea familiei. Uneori, însă, răspunderea părinților nu e directă, ci indirectă. Vă dau un exemplu. Să zicem că într-o familie părinții ar considera că e bine pentru copilul lor să ia câteva lecții de auto-apărare. Asta n-ar însemna neapărat că au ei înșiși datoria să îi țină lecțiile respective. Îl pot înscrie la astfel de lecții. Vor trebui să plătească, fiindcă sistemul de stat nu le include. Dar dacă destui părinți ar considera că acestea sunt importante pentru copiii lor, sistemul s-ar putea schimba. La presiunea societății civile, Ministerul Educației ar putea aproba cursuri opționale de auto-apărare. Sau programa de educație fizică ar putea fi modificată pentru a include și noțiuni de auto-apărare.
Cazul filosofiei pentru copii este, din punctul meu de vedere, aproape miraculos. Cele mai importante piedici birocratice au fost depășite. Sistemul s-a schimbat. Orele respective pot fi ținute în școli publice, fără a fi plătite separat. Dacă destui părinți le solicită, școala ar trebui să le ofere. Părinții nu mai trebuie să se lupte cu un dragon (ministerul), ci doar să îmblânzească un tăuraș (școala).
Indraznesc sa ma lansez intr-o polemica. O conjunctura nefericita face ca memorarea sa aiba o reputatie proasta. In parte de vina e statutul privilegiat pe care l-a avut fata de intelegere, in parte e fuga de efort mental. Studiul fizicii inseamna, printre cele enuntate in articol, si a memora formule si teorii fizice. Si acestea fac parte din „a invata sa studiezi natura ca un fizician”. Sunt exemple a ceea ce inseamna asta. Spre deosebire de filozofie, sau in mai mare masura ca acolo, fizica e cumulativa, ceea ce inseamna ca noile generatii nu sunt condamnate sa porneasca fiecare de la principii, ci pot continua pe fundamentul inaintasilor. Ori pentru asta, fundamentul trebuie sa devina aproape ca un automatism, ceea ce implica memorare, evident dupa intelegerea adecvata a teoriei. Asta daca vorbim de fizica nu doar ca de un hobby, ci ca de o intreprindere care sa duca la rezultate noi.
Albert Einstein: „Si eu vream sa parasesc scoala … principalul motiv era metoda de predare stupida, mecanica. Din cauza memoriei mele slabe pentru cuvinte, aceata metoda imi crea mari dificultati, a caror depasire imi parea fara sens. De aceea am preferat sa suport tot felul de pedepse decat sa invat sa turui pe de rost”.
Modern Science, 1896-1945 – Ray Spangenburg & Diane Kit Moser, pag. 28
Profesorul meu de analiza matematica zicea ca cine nu-i suficient de inteligent trebuie sa se bazeze pe memorie. Din pacate nu putem fi toti inteligenti ca Einstein.
Aici e o falsa dilema. Memorare nu inseamna predare mecanica, si predarea intuitiva nu inseamna ca memorarea nu este utila. Predarea se intampla la clasa, memorarea se intampla acasa, ulterior. La un test poti sa deduci formula de care ai nevoie pe loc, sau poti sa o reproduci din memorie mult mai rapid.
@AT
„Profesorul meu de analiza matematica zicea ca cine nu-i suficient de inteligent trebuie sa se bazeze pe memorie.”
Acest mod de a gandi reprezinta primul pas spre rasturnarea scarii valorilor, prin producerea de „papagali” „atotstiutori” cu diploma. Exact ceea ce se intampla astazi in Romania. Si rezultatele se vad: suntem pe ultimul loc in UE (impreuna cu „sora” Bulgaria”) la toate capitolele.
De multe ori la inteligenta nu te poate ajuta decat mama natura. La memorie te mai poti ajuta si singur. Decat nimic, tot e ceva.
Fizica se poate preda pornind de la observatie si experiment, nu de la formula. Nu e nimic grav daca uit o formula atat timp cat am inteles mecanismul si stiu unde sa caut formulele.
Dramatic nu e la fizica, ci la orele de romana unde li se dicteaza si se cere memorare de texte si poezii dar elevii nu stiu sa faca o cerere. Dramatic e acolo unde stiam formule de ecuatii si serii si integrale si nu le-am folosit niciodata, dar nu stiu sa calculez suprafata unei palarii. Ingrozitor e acolo unde stiam pe de rost formula benzenului si reactii chimice dar nu stiam ca bicarbonatul nu se stinge cu otet inainte de prajitura….
Va compatimesc pentru suferintele indurate intr-un sistem de educatie imperfect, dar v-as ruga sa nu aruncati toata vina pe memorare ca atare. Poate ca pana la urma va va aduce chiar niste beneficii, odata cu inaintarea in varsta, si de ce nu, chiar si niste beneficii evolutive.
Nu cred că avem o polemică. Nu am nimic împotriva memorării, în principiu. Mai mult, sunt de acord că trebuie să ții minte destule formule pentru a învăța fizică sau matematică, chiar și în zilele noastre. E greu să dai 4-5 căutări pe internet de fiecare dată când ai de rezolvat o problemă simplă de trigonometrie.
Ceea ce aveam eu în vedere era un anumit mod de a privi studiul fizicii – ca un studiu al formulelor și teoriilor, uitând că e vorba, în primul rând, despre cercetarea naturii. Prin analogie, încercam să spun că filosofia e în primul rând o cercetare a conceptelor și doar în plan secund un studiu al unor texte filosofice.
Mă bucură că lăsați loc pentru ideea că și filosofia ar putea fi cumulativă. Majoritatea celor care lucrează în interiorul domeniului așa văd lucrurile. La noi, impresia încetățenită este că ar fi vorba de probleme fără soluții și discuții interminabile care nu duc nicăieri, iar din întâlnirea cu filosofia nu se poate naște decât un relativism periculos. Povestea e lungă, dar iată un singur caz. Filosofii și-au bătut capul, de pe vremea lui Platon și până prin secolul XVIII, cu întrebarea dacă sclavia este sau nu imorală. Discuția a fost lungă, dar s-a încheiat. Acum, punctele de vedere, ideile susținute, argumentele produse și textele scrise pe această temă mai prezintă interes doar pentru istoricii filosofiei.
Ma bucur ca suntem de acord cu privire la memorare.
Presimteam ca referirea la caracterul cumulativ al filozofiei va naste ceva discutii filozofice. Si pe tema asta, ma bucur sa vad ca mai sunt si filozofi obiectivisti morali. Si totusi, un obiectivist ca papa Benedict afirma:
„First of all, we must acknowledge that incremental progress is possible only in the material sphere. Here, amid our growing knowledge of the structure of matter and in the light of ever more advanced inventions, we clearly see continuous progress towards an ever greater mastery of nature. Yet in the field of ethical awareness and moral decision-making, there is no similar possibility of accumulation for the simple reason that man’s freedom is always new and he must always make his decisions anew. These decisions can never simply be made for us in advance by others—if that were the case, we would no longer be free. Freedom presupposes that in fundamental decisions, every person and every generation is a new beginning. Naturally, new generations can build on the knowledge and experience of those who went before, and they can draw upon the moral treasury of the whole of humanity. But they can also reject it, because it can never be self-evident in the same way as material inventions. The moral treasury of humanity is not readily at hand like tools that we use; it is present as an appeal to freedom and a possibility for it… Freedom requires conviction; conviction does not exist on its own, but must always be gained anew by the community… Freedom must constantly be won over for the cause of good. Free assent to the good never exists simply by itself. If there were structures which could irrevocably guarantee a determined—good—state of the world, man’s freedom would be denied, and hence they would not be good structures at all. What this means is that every generation has the task of engaging anew in the arduous search for the right way to order human affairs; this task is never simply completed.” (Spe salvi 24-25)
Cred ca pericolul care se vrea evitat aici este acela de a confunda o anumita traiectorie pe care s-a angajat o anumita societate la un moment dat cu justetea obiectiva a acelor decizii. Vedem asta in razboaiele culturale de azi cand unul dintre argumentele oferite este: „Esti de partea gresita a istoriei.”
Problema nu e ca nu stim ca filosofia este intr-adevar utila si poate fi insuflata copiilor de la 7 ani. Dificultatea consta in faptul ca nu sunt cadre didactice capabile sa faca asa ceva.
Dorim (omeneste explicabil) ca toti dacalii sa fie genii, sau macar supraoameni. Dar ei nu sunt. CEi mai multi sunt oameni obisnuiti, care au nevoie de:
a) pregatire professional de baza (si va rog sa-mi spuneti la care facultate din Romania se poate pregati un professor ca lumea din punct de vedere pedagogic)
b) atitudine responsabila fata de munca sa (si va rog sa-mi spuneti cum o capata, in conditiile in care invataamntul preuniversitar nu se preocupa de asa ceva iar cei mai multi parinti le insufla copiilor fie non-valori fie o atitudine detasata)
c) pregatire continua si mediu profesional incurajator pentru aceasta perfectionare (si va rog sa-mi spuneti cat de incurajator paote fi cand inspectorii se uita doar la hartzoage, colegii sunt ca I inexistenti iar parintii vor doar „bataie si teme multe”.
=====
Un nou system de invatamant ar trebui sa adreseze concomitant:
a) profesorul – ca fiinta umana apropiat de colectivitatea sa, pregatiti sa actioneze singur in conformitate cu obiectivele generale, folosind insa resurse nespecificate (observati ca nu folosesc sintagma „resursa umana” – degradnata si antisociala)
b) parintii – ca element active al educatiei, o „scoala de acasa” permanenta, dar bazata pe cunostinte pedagogice suficiente pentru a realiza un parteneriat activ cu scoala
c) programa si manualele – ca elemente flexibile (mai multe optionale, organizare disciplinelor pe semester nu pe ani dfe studii,), adaptabile si nu ca „Biblii”, insotite de suficiente indrumari metodice pentru a permite procesului didactic sa se desfasoare si in conditiiile in care cadrele didactice nu reusesc sa atinga obiectivele personale stabilite prin programul de pregatire
d) sistemul institutional – ca forma flexibila si mai ales diversa: mai multe tipuri organizationale de scoli, cu o implicare mult mai puternica a parintilor – prin cresterea transaprentei procesului de invatamant
e) inslcuderea extracuricularului in sistemul edicational national – incuderea orelor de cerc in norma didactica, dezvoltare structurilor de tip cer scolar finantat de stat. vouchere pentru cercuri private
f) perfectionarea sistemului antrepenorial, prin crearea categorie distincte de microintreprindere start =up caracterizata prin minimizarea sarcinii birocratice si a unui system de control axat pe indrumare si corectare, crearea intrepinderilor scolare, investigarea periodica a necesarului de munca a sectorului priovat de afaceri
––
Am tot spus: nu merge sa creezi un system de invatamant pe bucati, carpind cand ici cand colo. E nevoie de o abordare cuprinzatoare, bazata pe o doctrina clara si pe cunoasterea realitatii din teren.
Observati ca nu mai folosesc sintagma „reforma invatamantului”, asta pentru ca:
a) nu poti reforma ceva distrus complet- trebuie creat de la temelii
b) invtamantul in acest mileniu nu mai semana structural si pedagogic absolut deloc cu cel de acum 20 de ani, nu putem vorbi despre „invatamant”
––
Pana atunci, educatia din Romania e bazeaza pe munca de acasa a parintilor si, mai ales pe grija acestora de a le allege copiilor o scoala care sa le ofere cat de cat ce se poate in conditiile date (adica, nici scoli unde nu se face mai nimic, nici scoli unde copilul e tampit cu pseudo-metode pedagogice).
Împrumut o metaforă de la profesorul Ernest Sosa (”The Raft and the Pyramid: Coherence versus Foundations in the Theory of Knowledge”). Dumneavoastră păreți să vedeți educația ca pe o piramidă. Piramida existentă e proastă, stă să se dărâme. Cel mai bine e să o radem și să construim alta, mai trainică. Eu văd lucrurile așa. Suntem pe o plută, în mijlocul oceanului. Nu putem să o aruncăm și să facem altă plută, mai bună. Nu putem nici măcar să o desfacem în bucăți, fiindcă fără ea ne înecăm. Când găsim câte ceva prin apă, cârpim pluta cum putem.
Din punctul meu de vedere, lucrurile stau cam așa. Vorbind despre filosofia pentru copii, eu susțin că am găsit încă o scândură și că pare bună pentru pluta noastră. Dumneavoastră spuneți că pluta e putredă și că e mai bine să înoate fiecare pe cont propriu. În condițiile date, nu pot decât să vă urez drum bun.
În orice caz, nu cred că se poate discuta despre întregul sistem de educație din România în căteva rânduri. Iar eu nu mi-am propus să vorbesc despre așa ceva acum. Rămân reținerile pe care le aveți față de filosofia pentru copii („nu stim ca filosofia e utila si le poate fi insuflata copiilor de 7 ani”, „nu sunt cadre didactice pentru asa ceva”). Cu privire la acestea, nu văd de ce aș adăuga ceva. În textul inițial se găsesc destule trimiteri la informații care pot înlătura aceste rețineri.
Educatia nu e o piramida, ci un ansamblu de domenii, trebuie schimbat in multe locuri nu merge pe bucati.
Fiecare crede ca bucata pe care el o vede e cea mai importanta si fara ea nu se poate, sau ca ar putea fi un sprijin critic, suplinind celelalte.
Sigur ca pana la urma se va schimba, dar este imporbabil sa dureze mai putin de 7-9 ani. timp in care cei care au copiii nu pot sa astepte atat si nici sa aloce timp indelungat schimnbbariii scolii in detrimental timpului alocat educatiei propriului copil – de aici indemnul de a se descurca fiecare parinte pe cont propriu.
====
Filosofia este accesibila copiilor, dar trebuie sa fim rezonabili – sub 7 ani vorbim de cu totul alte sintagme (deprinderi de baza).
Iar retinerile mele privitoare la cadrele didactice capabile de asa ceva sunt profund inradacinate in practica.
Populatia de varsta scolara numara in Ro peste 3,5 milioane de persoane. Numarul de cadre didactice din invatamantul superior este de cam 23000. Numarul de cadre didactice in invatamantul preuniversitar este de aproximativ 250 000.
Cifrele sunt orientative.
DAR:
Participarea adultilor la forem organizate de invatare de de sub 2%, fata de peste 9% la nivel European.
Rezultatele la Bacalaureat – le stim.
Prin urmare, a induce folosofia in intregul sistem de educatie presupune un effort de organizare, care depus singur este semnificativ. Cu totul altfel ar sta lucrurile daca acesta r face parte dintr-un program de reforma.
Este o diferenta fundamntala intre a face o ora de filosofie in cadrul orelor la dispozitie la o disciplina oarecare, sau in mod individual la un optional si a face acelasi lucru ca parte a educatiei nationale.
Prima situatie se incadreaza tot in „pachetul de supravietuire”. A doua, e o treaba mai dificila, dar tocmai despre ea e dezbaterea, cred.
Vă spun cam ce așteptări am eu, ca părinte. Orele de filosofie pentru copii sunt opționale. Numărul învățatorilor care vor dori să le țină e, probabil, destul de mic în prezent. Probabil că anul viitor, când Răzvan va fi în clasa a III-a, iar noi (și poate și alți părinți) ne vom interesa de opționalul respectiv la școală, învățatoarea va răspunde că nu e pregătită să îl țină. Dar școala e asociată unui liceu, în care predau deja absolvenți de filosofie. Dintre aceștia, unii ar putea sa urmeze un soi de training care să le permită să lucreze și cu copii de clasa a III-a. Poate nu imediat la anul, dar peste încă 6 ani, când fratele mai mic al lui Răzvan va ajunge în clasa a III-a, lucrurile vor sta mai bine. Îmi închipui că unii absolvenți de filosofie care țin ore la liceu ar fi mai interesați să lucreze și cu copii, tot în cadrul unor ore de filosofie, în loc să își completeze norma ținând ore de economie sau de științe sociale.
Există deja școli private care își fac reclamă prin faptul că oferă și opționalul de filosofie pentru copii. Cred că ne putem aștepta ca și în unele școli de stat cu ambiții de performanță să se schimbe lucrurile. Sigur, nimic nu se va schimba peste noapte și probabil că nimic nu se va schimba prea curând în mediul rural. Dar lucrurile se vor putea schimba, încetul cu încetul. Cu cât societatea va înțelege mai bine cât este de importantă educația, cu atât se vor produce mai multe schimbări. Mie mi se pare că ne îndreptăm, oricum, în direcția asta (chiar dacă nu suficient de repede). Nu prea mai avem cum să o luăm în sens invers.
As fi incantat ca macar 50% din asteptarile Dvs sa fie confirmate.
Va atrag atentia asupra urmataorelor;
a) pentru un optional, trebuie ca si scoala sa fie de accord si parintii- in plus de multe ori sub palaria optionalelor se ascund tot… romana si mate, sau engleza…
b) un student la filosofie are nevoie de extrem de multa pedagogie pentru a putea lucra filosofie cu copiii mici, si/sau de o vocatie extrem de puternica (sunt varza la acest capitol chiar profesori care predau discipline clasice, perspectiva unui student care se ocupa de filosofie la cala a III-a ma ingrijoreaza profund
c) scolile private sunt extraordinar de bine dotate in ce priveste marketingul si publicitatea – vor fi de accord imediat cu orice pare sa le dea un avantaj pe piata fata de sistemul de stat; din pacate, destule scoli se vor rezuma la a declara ca fac ceva, dupa care vor ascunde activitati absolut obisnuite sub etichete stralucitoare, menite sa multumeasca pe parinti (unii dintre ei vor observa manipularea, dar vor fi rapid izolati de scoala si pana la urma vor pleca singuri).
In ansamblu, da , ne miscam in directia buna, dar fara interventie hotarata si clara de la nivel central, drumul spre imbunatatire va dura peste 20 de ani (timpul de inlocuire a unei generatii) – si este doar probabil.
Poate e de ajutor vreunui părinte: cărţile cu Frog and Toad au început să apară şi în română traduse de poetul Florin Bican: http://www.carteacopiilor.ro/catalog/arnold_lobel_broscoi_si_brotac_sunt_prieteni.html
Asta e chiar o informatie utila. Multumesc!
O carte de filosofie pentru cei mici: Jostein Gaarder – Lumea Sofiei. Cartea este superba.
Recomandabila peste 14 ani, chiar peste 16 ani. Nu mai devreme.
si la 25 ani mi=a fost dificila.
Da, depinde de individ si de interes, dar in mod clar nu e carte pentru copii, ci pentru adolescent si tineri.
Sigur, e o carte despre filosofie – chiar despre filosofie ca atare, nu e acelasi lucru cu ceea ce s-ar numi tot filosofie si care s-ar adresa copiilor (pana in 14 ani adica). Autorul articolului Contributors pledeaza pentru filosofia pentru copiii, nu neaparat pentru tineri.
Daca tot ati mentionat fizica. Scoala a pierdut ceea ce se numea „Stiinta popularizata”. Cine isi mai aminteste de „Unu, doi, trei … infinit” de George Gamow? Sau „Treizeci de ani care au zguduit fizica”? Cite asemenea carti se mai publica azi? Citi profesori de fizica au auzit macar de ele? Nu mai vorbesc citi le-au citit (din cei si 40 de ani probabil nici macar unu). Evident nu este vorba doar de fizica dar exemplele mi-au fost la indemina.
Ooo, îmi amintesc de ‘Unu, doi, trei … infinit’, am citit-o prin liceu. Era în biblioteca de acasă, lângă cărțile de popularizarea matematicii scrise de Martin Gardner. Dar se publică și azi cărți de popularizarea științei. Răzvan, de pildă, citește cu mare plăcere o serie de cărți scrise de Lucy și Stephen Hawking, traduse și publicate la Humanitas Junior: „George și cheia secretă a universului”, „George în căutare de comori prin Cosmos”, „George și Big Bangul” (le-am furat de pe raftul lui ca să copiez titlurile).
Ma bucur ca se mai publica asemenea carti. Ma intreb citi profesori le folosesc sau macar le recomanda elevilor.
PS Pe Gamow l-ati descoperit sau a fost sugerat de un profesor?
L-am descoperit. Nu țin minte să fi primit recomandări de cărți de la profesorii „de științe”. Cred că se considera că profesorii nu au obligația să recomande lecturi din afara manualului, Literatura era o excepție, dar acolo nu era vorba despre recomandări, ci de cerințe de lectură (care apăreau, de obicei, și în manual). Nu știu cum e mai bine, sincer vorbind.
Multumesc pentru raspuns. Din pacate asa este. Profesorii nu recomanda lecturi care nu sint prevazute in programele scolare. Pacat, atit pentru profesori cit si pentru programele scolare.
Frumoase idei, e bine ca le popularizati.
E pacat ca nu precizati nicaieri de conferinta TED a Sarei Goering „Philosophy for Kids”. Ideile Sarei Goering se aseamana foarte mult cu ale dvs. Ce sa mai spun ca pe la minutul 8 vorbeste chiar de cei doi broscoi…
https://www.youtube.com/watch?v=7DLzXAjscXk
Mulțumesc pentru link, mă voi uita la filmuleț imediat ce voi prinde un moment mai liber. Aș vrea, totuși, să vă spun că lipsa unei documentări exhaustive poate fi un defect în cazul unui tratat științific, dar nu neapărat și în cazul unui articol de opinie.
Conturnati problema cu astfel de piruete,si va complicati justificandu-va!
Cecilia a relevat o adevarata problema!!!
Singura masura corecta de rectificare,este mentionarea,fara ambiguitate,a surselor,ca sa nu zic a „originalului”!
Curaj!
Nu pot decât să vă recomand să citiți cu atenție întregul text scris de mine, luând aminte și la „sursele de informare” din link-uri, iar apoi să urmăriți cu atenție conferința din link-ul Ceciliei. La sfârșit, dacă doriți, vă puteți cere scuze.
Dar eu nu vă voi încuraja să o faceți. De altfel, chiar dacă v-ați cere scuze, nu vi le-aș accepta. Spre deosebire de copii, cred că adulții trebuie să își asume deplina răspundere a afirmațiilor (sau insinuărilor) pe care le fac.
Între timp am văzut prezentarea respectivă. Prezentatoarea lucrează cu copii și își împărtășește propria experiență. Eu v-am mărturisit experiența mea proprie. După cum ați putut citi în text, ideea de a folosi povestea celor doi broscoi ca punct de pornire pentru o mică discuție filosofică despre curaj am preluat-o dintr-un manual destinat profesorilor care țin astfel de ore, așa că nu mă miră ca o persoană care lucrează efectiv cu copii menționează același exemplu.
De asemenea, în ceea ce privește o serie de efecte pozitive ale acestor lecții de filosofie există un acord între toți cei care s-au documentat măcar un pic cu privire la aceste lucruri. Nu mă miră deloc că și doamna Goering susține, ca și mine, că filosofia pentru copii îmbunătățește abilitatea copiilor de a gândi critic. Eu am indicat, în plus, o sursă de documentare pentru astfel de afirmații. Când persoane diferite, dar informate, vorbesc despre aceleași fapte, acestea vor spune lucruri similare.
Altfel, nu văd nici o asemănare între felul meu (și al altora) de a vedea filosofia – ca „tinichigerie conceptuală” – și felul de a vedea filosofia al doamnei Goering (și al altora) – o punere în discuție a unor asumpții pe care în mod obișnuit le facem în mod automat, ca o căutare a temeiurilor pentru acestea etc. Dar acest lucru nu mi se pare important în contextul discuției de față.
Recomandarea cartilor de catre cadrele didactice:
– da, nu pot fi recomandate alte carti decat cele din programa, dar asta numai ca prima optiune, altfel spus, nimeni nu opreste cadrul didactic sa recomande si alte carti pe care le considera importante/relevant
– cartile sunt scumpe, foarte scumpe pentru unii chiiar inaccesibile – DAR tocmai din acest motiv exista biblioteca scolara – in multe scoli e doar cu numele, din nefericire
– exista internet – sigur multa inforamtie e in engleza, spaniola fraceza – DAR tocmai de-asta se fac limbi straine in scoala (sau si din acest motiv mai bine spus) – din pacate profesorii de limbi straine sunt rar interesati de asa ceva
– cateodata recomandarea cartilor este chiar exagerata – de exmplu la engleza s-a creat un adevarat exces, e o industrie de fise, manual etc.
Dragii mei,
vorbim, vorbim, vorbim, ne luam cu vorba si….nu ajungem nicaieri si tot asa vor mai trece inca zece, douazeci de ani. Au scris oameni pentru oameni de la catedra: pro-gra-ma! restul este orientativ, este la latitudinea profesorului care, atunci cand are chemare, cand are vocatie, cand ii pasa de copiii de la clasa, ii invata lucrurile bune si folositoare care sunt trecute in programa. au venit altii si ce au facut? au inventat hartii, au pus fel de fel de bomboane pe colliva, care mai de care sa dea mai bine la dosar, la biblioraft, la… naiba mai stie la ce? s-a ajuns la situatia absurda ca se defileaza cu unitatile de invatare pe tot anul de la inceputul anului! tine cineva cont de nevoile reale ale copilului? dati vina pe programa? pe cuvantul meu ca am ajuns sa cred ca programa disciplinei „mele” chiar nu are nimic in neregula! nu sistemul, ci oamenii care au ajuns in sistem distrug fiinte si suflete; pai daca zece profesori din doisprezece ii cer copilului sa reproduca ce dicteaza ei contra-cronometru, cum mama dracului sa nu i se para ciudat copilului ca eu vin la clasa si ma straduiesc sa-l invat sa-si exprime o parere? sa-l invat sa gandeasca si sa-si valorifice cunostintele, sa vreau sa-l determin sa-si foloseasca mintea, sa citeasca constient? Am obosit sa tot aud cum se pun zarzavaturi la frigider, in loc sa aud ce castig a avut X citind o carte. anul trecut li s-a cerut profesorilor sa spuna deschis la ce hartii se poate renunta, iar ei – majoritatea – ce au facut? au ridicat din umeri prin cancelarie si au ajuns la concluzia ca….toate hartiile sunt necesare! Directori care nici nu se nascusera cand eu citeam pe branci si pe rupte imi cer socoteala ca nu le dictez copiilor verzi si uscate, ca sa aiba in caiete. cei de treizeci de ani le dicteaza pagini intregi copiilor de clasa a cincea sau a sasea, dar au toate „hartiile”. E firesc ca un copil sa nu mai aiba apetenta pentru a citi si pentru a descoperi singur, daca tot vine la scoala si cineva ii dicteaza; ca in bancul cu cainele lui Pavlov: „e acolo, la institut, zice cainele mai gras, unu’ care – ori de cate ori se aprinde un bec – vine sa-mi dea de mancare. M-au prins vremurile astea in scoala, in serviciu, cand nu mai sunt nici foarte tanar, dar nici ffoarte aproape de pensie, dar in seara asta, dupa un nou tir de absurdintati, ma gandesc sa-mi dau demisia. De cel putin trei ani asist la o degradare, la spalarea creierelor unor copiilor imediat ce trec in clasa a sasea. Acum zece ani inca era bine. la clasa a sasea abordam cu ei orice text la prima vedere. Acum…? abia mai gasesc in clasa doi, trei copii care sa articuleze doua, trei fraze gandite. comunicarea reala este pe cale de disparitie. copiii de a cincea mai sunt inca entuziasti cand se vad valorizati, dar ii vor pune si pe ei cu botisorul pe labe, o sa le piara si lor scanteia din priviri. Si da, despre filosofia pentru copii am auzit si am citit si eu, prin 2011, cand citeam despre asemenea abordari ale unei doamne profesor de prin Canada (Marie France Daniel); imi crestea inima de bucurie si mi se accelera pulsul la gandul ca – intr-o oarecare masura – am si eu contributii asemanatoare pe aici, pe plaiurile noastre mioritice, dar au venit unii care au tinut sa ma avertizeze sa-mi bag mintile in cap. ma aude cineva? daca ma aude si pe mine cineva, va rog sa-mi spuneti cum ar fi mai bine – sa-mi inaintez demisia, ori sa-mi iau un concediu fara plata si sa-mi gasesc alt loc de munca? si va multumesc
Daca ati sti de cate ori am scris si am spus acelasi lucru: porgrama e in ordine! Sau macar acceptabila la unele materii.
Problema e ca progerama lasa la latitudinea cadrului didactic cum sa atinga obiectivele de acolo. Manualele sunt insa o catastrofa (cele mai multe). Profesorul ar trebui sa-si faca propriul manual si sa inventeze toate lectiile, adaptate la clasa si conform programei.
Acest lucru este insa aproape imposibil, din varii motive pentru multe cadre didactice.
Solutia mea de tranzitie este revenirea la manualele unice, pana cand sunt elaborate niste manual macar acceptabile.
====
Da, din pacate multi din noii proefesori sunt chiar ei produsul unui invatamant bolnav si nu fac decata sa se „acopere” cu hartii.
Aceste lucru insa nu tine de reforma curriculara sau de manual, ci de un intreg system national,. Nu e locul aici de discutat in detaliu, dar educatia trebuie sa pregateasca cetateni responsabili, nu doar ceteteni eruditi. Sportul are si el rostul sau – de a pregati cetateni sanatosi si capabili sa lucreze in echipa.
Eruditia, responsabiliatea si lucrul in echipa (cu corolarul sau -altruismul).
Si astea se pot face practic usor, reforma educatiei e simpla daca stii ce vrei.
Pana atunci, nadejdea e numai la parinti si la cadre didactice ca Dvs. Cate mai sunt.
=====
De aici sugestia mea pentru parintii responsabili: sustineti-va cadrele didactice care isi fac meseria in ciuda oprobiului majoritatii colegilor si parintilor. Un professor bun e un professor iubit, nu unul temut.
–
va multumesc pentru raspuns; mi-ati mai indulcit un pic amaraciunea pe care am adunat-o in ultima vreme – si e ceva vreme! De unde luam parinti responsabili? din randul acelora care vor numai note mari pentru copiii lor, din dorinta de a-i impinge la liceele pe care le-au visat ei, sau din randul acelora care – fie acasa, fie cand socializeaza pe undeva – dracuiesc profesorul de la clasa? – intrebarea este retorica, doar nu avem tip sa intram in toate aceste detalii; realitatea pe care o vad eu este diferita, desigur, de realitatea pe care o vad colegii mei, de exemplu, care – conform criteriilor lui Gardner sau Holander ( uite ca nu mai stiu sigur – scuze-) fac parte din tipul „Executant”. Lucrez pe grupe valorice si le dau teme diferentiate, doar-doar scot ce are bun fiecare, sa-i valorizez pe masura capabillitatilor lor. Cine vede asta? nu ia nimeni in seama, nici macar nu mi se da ocazia sa le spun toate lucrurile acestea la un consiliu profesoral – de exemplu. Intr-o recreatie de cinci minute nici atat nu ai ragaz, fiindca vine unu’ mai suparat ca Cutare nu i-a invatat formula si tuna si fulgera de mama focului; cand sa-i mai iei si tu apararea copilului, care intamplator scrisese o fraza memorabila in micul lui caiet de teme? Cu ani in urma i-am povestit acestea (lucrul diferentiat, cu teme diferentiate), unui coleg care s-a stabilit in strainatate si a cascat ochii mari, apoi m-a privit cu mila, gandindu-se ca acolo este platit pentru orice munca suplimentara de felul acesta si cunosccand faptul ca aici nu da nimeni nici doi bani.
In fine… daca mai am zile, ori daca nu-mi dau demisia, o sa vad si programa care se anunta pentru anul care vine. Sa (ne) auzim de bine.