Cu câteva săptămâni în urmă, domnul Constantin Crânganu a postat o recenzie a unei cărţi a fizicianului Lee Smolin. Am rămas plăcut surprins de interesul acordat de cititori subiectelor „filozofice” ale fizicii şi m-am gândit să particip la dezbatere cu un subiect de weekend: relaţia dintre fizică şi filozofie. Mare parte din idei sunt influenţate de cartea „Criza ştiinţelor europene şi fenomenologia transcendentală”, a filozofului Edmund Husserl, ce mi-a fost recomandată de Cristian Ciocan.
Husserl ne aduce aminte că fizica (şi ştiinţa, în general) s-a născut în Renaştere, ca o ramură a filozofiei. Pe atunci, filozofii duceau cu ei idealul antic al modului de existenţă „filozofic”. Husserl: „În temeiul unui platonism renăscut, în Renaştere, nu însemna că trebuie să te reconfigurezi doar pe tine însuţi, ci întreaga lume universală”. Rolul filozofului care studia ştiinţa (ca fizicianul), era acelaşi: în agora! El era un îndrumător al oamenilor, ca un fel de preot al raţiunii.
Totul s-a schimbat cu Galileo Galilei, care a descoperit puterea metodei matematice în ştiinţele naturale. De la el, natura a devenit o simplă „varietate matematică”, iar omul şi-a pierdut aura de „purtător al raţiunii”. El a devenit, mai degrabă, un automat capabil de a face calcule matematice.
Următoarea lovitură a fost dată, neintenţionat, de Descartes, care a încercat să salveze ce mai putea din faţa invaziei matematicii. Descartes scindează lumea: pe de o parte, natura în sine, pe de alta, lumea psihică, exilată în afara materiei. În singurătatea senzaţiilor sale subiective, lumea psihică a omului este izolată de dictatura formulelor.
Precum în povestea biblică, este momentul când fizicienii (urmaşii lui Galilei) pleacă din casa tatălui filozof, în care s-au născut şi au crescut. Îşi iau bogăţiile zestrei primite (modul de gândire analitic şi critic), şi, înarmaţi cu noii taleri ai matematicii, se duc în îndepărtata lume să îi cheltuiască.
Cu acest mod de gândire am fost crescut şi eu. „Shut up and calculate!” se spune des, printre fizicieni. Era însă o plăcere să calculez. Integrale după integrale, derivate, ecuaţii diferenţiale, numerele curgeau ca picăturile de apă pe foaia de hârtie, iar la sfârşit se găsea mereu câte o perlă: numărul obţinut în calcule era identic cu cel măsurat experimetal. Un rai, descris aşa de frumos de fizicianul Şerban Ţiţeica (fiul cunoscutului matematician) care era în stare să scrie formule şi pe fereastra biroului său.
De aici mai e un pas până la ideea adamică a supremaţiei complete a matematicii, acceptată azi în societate sub forma ateismului ultim: toată realitatea este o colecţie de materie moartă, descrisă de formule prestabilite. Puţini fizicieni dintre colegii mei rezistă unui astfel de ateism ultim. Cu ei, fizicianul s-a retras din agora: părerea lui nu mai contează decât ca a unui cetăţean obişnuit. Filozofia sa (fizica formulelor sale) nu mai are nici o greutatea în argumentele societăţii, pentru că nu dă sens nici unei alegeri.
Husserl desemnează asta prin scepticismul ştiinţei. El se revoltă împotriva lui şi, cu el, bănuiesc, toţi filozofii. Aici cred că este falia cea mai mare dintre fizicieni şi filozofi. Husserl: „Omul modern a permis ca întreaga sa concepţie despre lume să fie determinată exclusiv prin prisma ştiinţelor pozitive, orbit fiind de prosperitatea pe care le-o datora. Odată cu aceasta el a întors spatele tuturor întrebărilor ce au un rol crucial pentru o umanitate veritabilă. Simple ştiinţe factuale creează simpli oameni factuali”.
Şi, mai departe, tot Husserl: „Ştiinţa înţeleasă astfel nu are ce să ne transmită. Ea exclude în chip principial tocmai acele întrebări care sunt cele mai arzătoare pentru omul acestor timpuri de restrişte: întrebările la sensul sau la lipsa de sens a întregii noastre existenţe omeneşti. Simplele ştiinţe privitoare la corpuri nu pot fireşte să ne spună nimic, căci ele fac abstracţie de tot ce este de ordin subiectiv.”
Uitându-mă la ce spune Husserl, nu pot să nu fiu de acord cu el. Şi totuşi, ceea ce mă atrage la el este un alt aspect, cel al metodei filozofice de interogaţie, aproape dispărută din fizică. Ea este metoda care ne învaţă să investigăm nu atât formulele folosite, cât conceptele pe care ele le reprezintă.
Un exemplu este grecul Anaximandru , care face din Pământ o piatră cosmică, plutind în vidul cosmic, şi introduce o primă criză: dacă toate corpurile cad în jos, atunci de ce nu cade şi Pământul? Anaximandru rezolvă paradoxul, păstrând formula „în jos”, dar schimbând conceptul: căderea nu mai acţionează asupra Pământului, căci este chiar Pământul cel care atrage lucrurile! „În jos” înseamnă „către Pământ”.
Al doilea exemplu este cel al lui Einstein. El a pus faţă în faţă principiul relativităţii galileene şi formulele electromagnetismului lui Maxwell, care nu se potriveau. În criză, a ales nu să schimbe formulele lui Maxwell, ci să interogheze conceptele din spatele formulelor, în particular cele de spaţiu şi timp. Adică a folosit metoda filozofilor.
După părerea mea, criza din fizica teoretică modernă se datorează, în parte, şi acestei incapacitaţi a fizicienilor de a folosi metoda „filozofică”. De exemplu, încercând să pună împreună mecanica cuantică cu teoria relativităţii generale, mulţi fizicieni aleg să schimbe doar formulele (renunţând chiar la invarianţa relativistă), uitând însă să interogheze conceptele profunde de spaţiu, timp şi materie, care stau în spatele formulelor. Bine, sunt şi excepţii, cum este Florin Moldoveanu, fizician interesat de fundamentele filozofice ale mecanicii cuantice.
Cum rămâne însă cu dualismul lui Descartes, în siguranţa căruia s-au retras mulţi filozofi din ziua de azi, fugind din faţa invaziei matematicii? Probabil că atât fizicienii cât şi filozofii trebuie să facă un pas unul către altul. Husserl a făcut deja un pas, menţionând relaţia de cauzalitate de netăgăduit dintre manifestările obiective (vibraţia unei coarde) şi calitatea lor subiectivă (qualia, în termeni moderni): frecvenţa măsurabilă a corzii determină tonul mai înalt sau mai jos perceput subiectiv. Husserl este deschis la posibilitatea unei „matematici indirecte”, ce se regăseşte astăzi în teoriile moderne ale conştiinţei, cum ar fi cea a lui Giulio Tononi.
Pe de altă parte, şi fizicienii trebuie să facă un pas de întoarcere la casa originară a filozofiei. Ei pot recunoaşte că matematica este doar un „veşmânt” al lumii, care nu se poate substitui unei „naturi veritabile şi reale” a lumii. Husserl: „Din pricina acestui veşmânt, noi luăm drept fiinţă veritabilă ceea ce nu este de fapt decât o metodă: o metodă menită să îmbunătăţească, la chip nesfârşit, previziunile noastre elementare”.
Desigur, un astfel de pas, pentru fizicieni, înseamnă o renunţare la una dintre esenţele propriei identităţi. Pe de altă parte, fără renunţare, ce sens ar avea parabola fiului risipitor ?
P.S.1 Cei interesaţi mai mult de ştirile din fizică, pot urmări „pilula zilnică de ştiinţă”, pe care o pregătesc, impreună cu domnul fizician Mircea Penţia, la pagina următoare:
https://www.facebook.com/stiintaclub/
P.S.2 Colegul meu Octavian Micu, fizician, citind textul înainte de a fi publicat, are următoarele observaţii: 1) Fizicienii nu au abandonat preocupările filozofice, ele se regăsesc, de exemplu, în multiplele interpretări ale mecanicii cuantice, dualitatea undă-corpuscul, „delayed choice experiment”. Totuşi, văzând că predicţiile lor sunt verificate în măsurători, fizicienii preferă să discute pe subiecte bine definite şi să nu facă speculaţii despre sensul vieţii. 2) Fizicienii nu şi-au pierdut semnul mirării: când se referă la oameni, îşi reamintesc că atomii din care ei sunt făcuţi au fost creaţi într-o supernovă. Într-un fel, nu s-a pierdut corola de minuni a lumii, ci s-a transformat într-o mirare în faţa altor lucruri. Ei înţeleg mai bine decât toţi miracolul vieţii, ceea ce îi face să fie tot atât de respectuoşi cu viaţa ca şi filozofii.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
frumos articol, felicitari autorului!
ar fi interesant daca s-ar aborda nu numai relatia/filiatia istorica filozofie-fizica (sec XVI), bazata pe fundamentul logicii, la randul ei fundament al matematicii pe care se bazeaza fizica, ci si relatia fizica-chimie (sec XVIII), care este mai recenta si probabil mai fertila in inovatii cu aplicabilitate practica.
In felul acesta se poate construi pe eforturile lui Linus Pauling de a aduce mecanica cuantica in domeniul chimiei, stiind ca modelul actual nu poate explica (profeti matematic) decat atomul de hidrogen (mai raman multi alti atomi, ca sa nu mai vorbim de molecule complexe)
PS felicitari si pentru „Fizica povestita”, sa speram ca mai multi profesori de fizica din Romania se vor inspira din ea!
Cred ca particolele care le descopera fizicienii in acceleratorul de particole sunt chiar viata in plina manifestare.
<>
S-au făcut şi la noi în ţară asemenea paşi de întoarcere spre casa originară a filozofiei, în căutarea unei înţelegeri mai profunde a naturii universului:
https://www.scribd.com/doc/108575955/Teoria-Finala
Bu este corect să spunem că matematizarea fizicii (şi desprinderea ei de filozofie) începe cu Galilei. Newton, activ la câteva decenii după Galilei, şi-a intitulat opera fundamentală „Principiile matematice ale filozofiei naturale”. Două lucruri sunt de reţinut din acest titlu:
– fizica era încă o ramură a filozofiei, şi anume era „filozofie naturală”
– abia cu Newton şi calculul diferenţial începem să vorbim (încă foarte timid) de matematizarea fizicii, semnalul de receptat fiind cuvintele „principiile matematice”.
Merită, totuşi, făcut un mic excurs prin istoria fizicii pentru a vedea cum la peste 100 de ani de la Galilei Maupertuis încă folosea argumente teologice pentru a-şi justifica principiul de minim care-i poartă numele. Deci, fizica încă era apropiată gândirii filozofice.
Cred că abia odată cu Lagrange şi contemporanii săi (francezi, germani şi englezi), precum şi odată cu naşterea teoriei ecuaţiilor cu derivate parţiale (D’Alembert, Laplace, Poisson) putem vorbi despre matematizarea fizicii şi dobândirea autonomiei în raport cu filozofia – deci pe la 1760-1800.
Husserl face, intr-adevar, o distinctie, pe care eu am simplifcat-o aici. El vorbeste de „geometrizare” si „algebrizare”. Geometria era de la vechii greci, iar Galilei a folosit-o in natura (miscarea accelerata a corpurilor, de exemplu, era descrisa prin miscari geometrice, prin medii, pentru ca el nu stia calculul infinitezimal, viteza instantanee). Odata cu Newton si Leibnitz a inceput „algebrizarea”, cand s-a demonstrat ca toate propozitii geometriei au echivalent in algebra. Foolosirea matematicii in stiintele naturale i-o atribuie lui Galilei, chiar daca el a „geometrizat” si abia Newton a „algebrizat” (imi cer scuze pentru cuvantul „alegbrizat”, vad totusi pe net ca exista…)
Fizica și matematica sunt domeniile care explică suficient de bine universul macro și micro. Până aici toate bune și frumoase. Ceea ce mă tulbură însă pe mine este faptul că suntem o risipă a naturii. O fântână arteziană din care ies inutilități. Pentru mine a mă naște, a crește, a trăi, a îmbătrâni și a muri reprezintă cea mai lugubră farsă a naturii sau în ultimă instanță „a unui Creator”. Faptul de a conștientiza toate aceste aspecte ale manifestării viului inteligent și rațional mi se par teribil de depresive. Este minunat să cercetezi în profunzime toate aspectele vieții dar ele au un final inutil și inutilizabil. Astea sunt aspectele care pe mine mă fac să stau treaz în timp ce ceilalți dorm. Mulțumesc de receptivitate, și eventual compasiune, în cazul în care ele vor exista. :)
Sa inteleg ca va aflati de partea ateismului unic? Oricum ar fi, va inteleg partial, am trait si eu momente de depresie in care orice miscare de atomi mi se parea inutila. Atunci am inteles ca nu numai bucuria sau fericirea, dar si simpla dorinta de a trai sunt un fel de „boli” ale creierului, o chestie de software, ca si cele de la partea cealalta (depresie, sau mai stiu eu ce). Cu adevarat, ne dorim sa traim pentru ca creierul nostru vrea asta, printr-un mecanism de care nu suntem constienti. Nu tine de noi, de convingerile religioase, ateiste, sau mai stiu eu ce. De fapt, poate ca e chiar pe invers, convingerile ni le alegem pe baza „bolii” pe care avem in creier. Oricum, am intalnit apoi un chirurg, care vazuse moartea pe masa de operatie, si care mi-a zis ca atitudinea pe care o recomanda in fata vietii este sa ti-o asumi. Asta indiferent ce idei religioase ai (poti fi si ateist ultim).
Mulțumesc pentru răspuns, dar cu toate că poate nu am făcut-o mai explicit, nu sunt depresiv în principal din cauza mea ci din cauza risipei absurde a naturii (sau vorba d-voastră „sau mai știu eu ce”). Să învestești atâta (deși recunosc că în fizică sau matematică termenul „atâta” este cel puțin confuz dacă nu ridicol) în aducerea în existență a vieții ca apoi să-ți bați joc de ea făcând-o conștientă de finalitatea ei! Natura ne joacă niște feste teribile! :) Oare sunt răspunsuri? Oare omenirea investește ceva în direcția aflării acestor răspunsuri? Oare nu cumva se găsesc răspunsuri mult mai simple? Atât de simple încât din acest motiv să nu poată fi observate de către indivizi care caută din start sensuri mult mai profunde?
Să luăm un exemplu. Un individ transmite caracteristicile sale genetice unei ființe viitoare care când se va naște va avea celule proaspete gata de a lua în piept greutățile dar și bucuriile vieții (desigur, după maturizare cel puțin fizică). Oare de ce nu s-ar putea ca acest individ să producă celule proaspete pentru el însuși în mod continuu? Astfel ar trăi continuu la aceeași intensitate! Evident că acest lucru deocamdată nu este posibil, dar medicina contemporană cu sau fără voia ei sugerează faptul că acest fenomen este posibil, este rațional și nu o minune așa cum consideră astăzi mulți că ar fi.
Există din păcate afirmații șocante (cel puțin pentru mine) din partea multor medici cum că ei nu sunt Dumnezei, că ei fac o parte din „reparație” dar cea mai mare parte o face Dumnezeu. Să fie oare doar de protocol această afirmație a lor? Le-am spus unora în față: Stimabile! Dacă Dumnezeu a pus în mintea oamenilor știința medicinii, și dacă Dumnezeu este cel care a creat fibrele musculare, celulele stem, celulele specializate, tendoane, mușchi etc… cum de acest mare constructor și profesor îi învață pe elevii săi (medicii) să pună picioare de lemn? Oare profesorul nu are dorința ca elevii pe care el îi inițiază să ajungă măcar ca el? Mi s-a răspuns că această întrebare este chiar obraznică. Ei bine, nu am insistat deoarece nici nu doream un răspuns. Eu îl aveam. Poate cu voia d-voastră mai continuăm. Poate în domeniul existențial al viului și a viului conștient ar trebui discutat raportul care ar trebui să existe în acest caz între cercetător (la nivel individual sau la nivel colectiv) și obiectul cercetat. Poate că această diferențiere (a se citi clarificare) ne-ar apropia mai mult de răspunsurile esențiale legate de viu, viu conștient și cauza viului și a viului conștient. :)
@ Stancu Constantin – Dumnezeu nu a pus în mintea oamenilor nimic. Înainte de a trece la oameni, studiați exemplul unui copac: se ”depanează” copacii unii pe alții, își înlocuiesc crengi rupte?
”Dumnezeu” este doar un alt nume pentru ”legile necunoscute ale universului”. Pe măsură ce cunoașterea avansează, ”Dumnezeu” este din ce în ce mai îndepărtat. Astăzi nu mai avem nevoie de explicația că ”Dumnezeu” face planetele să stea fiecare la locul lor, astăzi știm cum au ajuns ele să formeze sistemul solar. Însă în urmă cu câteva mii de ani era necesară o asemenea explicație: ”Dumnezeu” a creat cerurile și pământul. Dar am putea la fel de bine să-i spunem ”Forța”, ca în Războiul Stelelor.
În mod similar, astăzi ”Dumnezeu” încă se ocupă de vindecarea pacienților, fiindcă nu știm încă de ce și cum se produce. Când vom ști, vom putea determina organismul să dezvolte un nou ficat în locul celui bolnav sau un nou braț în locul celui pierdut într-un accident. Însă ”Dumnezeu” nu se ocupă cu asta. ”Dumnezeu” a creat doar un software care face același lucru și pentru om și pentru copac.
Cata siguranta.!
Ce frumoasa este certitudinea absoluta!
Asa se poate ajunge probabil la fericirea suprema obtinuta prin cunoastere si cine este in faza asta poate spune ca a auzit nu cantecul inselator al sirenelor ci „muzica sferelor”. :) :) :)
@Harald
Citat: ”Dumnezeu” a creat doar un software care face același lucru și pentru om și pentru copac.
1. Și nu-i este rușine de felul cum a creat acest software (cu hard (ca să nu zic hardughie) cu tot)? Că-i totul plin de bug-uri :)
2. Putem să-i spunem și „Forța” dar ceea ce mă interesează pe mine este: Dispune această FORȚĂ de rațiune? A făcut totul cu un scop final? Avem noi vre-un rol (scop) în acest scenariu? Că dacă este o doar o FORȚĂ pură fără asemenea dotări, atunci chiar că nu mă interesează decât în măsura în care un cercetător se poate bucura de descoperirile sale. Doar atât. :)
Dacă exprimarea este prea dură, vă rog să mă atenționați și nu o voi mai folosi. Mie îmi place pe de o parte să spun lucrurilor pe nume dar pe de altă parte nici nu vreau să creez în nici un fel o atmosferă tensionată.
@ Stancu Constantin – nu vă faceți griji în privința exprimării, ideile contează mai mult decât forma în care sunt exprimate.
Nu cred că ”Forța” acționează pe bază de rațiune, deci nu-i poate fi nici rușine pentru ceea ce a creat. De aceea și e plină de bug-uri creația: unele porțiuni de cod provin din secvențe mai vechi, nu a stat nimeni să le ia la rând linie cu linie pentru a înțelege exact ce făceau și nici n-are cine să le rescrie. Se folosesc exact așa cum sunt fiindcă altceva oricum nu e disponibil.
Retrovirușii endogeni sunt cele mai bune exemple: porțiuni de cod încorporate aiurea în genomul oricărei specii fiindcă s-au întâmplat să fie la îndemână. Asta nu poate fi rezultatul rațiunii, exact cum un covrig scăpat pe jos nu a fost în mod rațional contaminat cu praf având o compoziție bine determinată. S-a contaminat cu ce s-a nimerit să fie în praful din locul unde a căzut.
Viața nu are un scop. Noi suntem cei care îi pot da unul, dacă ne dorim să o facem. Dacă nu, nu.
Credam asaaa… in mod naiv ca absolutul nu-i este dat omului dar cand vad certitudini absolute mai pe peste tot, devin din ce in ce mai mandru ca apatin unei astfel de specii de animale superioare si nu sunt deazamagit decat de putinatatea premiilor Nobel cu care sunt rasplatite aceste certitdini absolute si atat de elegant , doct si fundamentat expuse :)
De ce priviti aspectele vietii ca avand un final inutil, cum spuneti de la nivelul unui amarat de „Eu personal” muritor si disparand odata cu banda pe care este inregistrat(trupul) .Dar daca exista si un Eu transcendent acela care nu are alta constiinta decat pe cea a existentei sale care fiind existenta prin natura sa si care nu poate fi decat nemuritoare eul respectiv fiind nemuritor neputand avea si constiinta finitudinii, nefiind cazut in dualitate, pentru ca atunci cand spui eu sunt pui verbul fiintarii intr-un fel de prezent continuu, care cuprinde trecutul, prezentul si viitorul sau altfel spus desfiinteaza timpul, categorie data omului odata cu smulgerea sa din nemurire cand cu metafora sarpelui si a marului. :)
@Ion Adrian,
Trebuie să fiu mai atent la ce postez deoarece postarea de acum 4 – 5 ore mi-a fost ștearsă. Nu-mi dau seama de ce, dar nici nu protestez deoarece nu simt nevoia pentru că s-ar putea să fiu eu cel vinovat. Poate mi-am dat drumul prea direct la gură. Dacă se consideră așa îmi cer scuze celor care administrează acest blog. Chiar îi sfătuiesc să-mi șteargă postările care depășesc cumva măsura. Eu personal nu-mi dau seama. Dar m-aș bucura dacă mi se va spunte prin e-Mail ce anume a dus la ștergerea articolului cu pricina
Și acum despre sfatul dat de dumneavoastră:
Citat: Dar daca exista si un Eu transcendent. Tocmai aici este cheia pentru mine! Termanul „Dar dacă” nu poate fi folosit decât ca interogație care așteaptă o demonstrație! Neexistând demonstrația, eu sunt într-un fel neliniștit. Nu pot să fiu naiv să mă bazez doar pe expresia „Dar dacă?”. :) Dar fiți liniștit! Nu de la asta mi se va trage mie moartea! :)
De ce nu postati din nou ca eu chiar nu tin minte ce era si de ce v-ar fi fost stearsa. A iesit din moderare si apoi dupa ce si altii o puteau citi a disparut sau de la moderare a disparut cum mi s-a intamplat mie azi cu una de pe firul deschis de Constantin Cranganu?
Sunt mai mulți cei care se gândesc la sensul utilității unor entități conștiente și dotate cu voință proprie, nu nepărat oameni, în cadrul efortului de înțelegere a fizicii sau existenței realității obiective. Dacă sensul schimbărilor fizice la nivelul macrocosmului este imuabil și posibil de determinat pe baza unor modele matematice, ceea ce în termeni filosofici se poate traduce ca o anticipare a realității, care este rolul conștienței, inteligenței sau existenței umanității? Oare prin obstinația cu care căutăm modelele matematice care reflectă cel mai fidel funcționarea „tuturor celor văzute” încercăm să ne găsim o semnificație a propriei existențe sau sperăm să descoperim dacă nu cumva, în acest univers imposibil de cunoscut în sens absolut, există elemente sau relații ce pot fi manipulate de noi, cei cu voință proprie. Și dacă da, alterează ele fizica universală sau sunt deja circumscrise unei marje de abatere fără importanță la nivel universal.
Articolul dumneavoastra este foarte interesant si probabil ca va produce foarte multe comentarii. Problema relatiei dintre uman si realitate (aici eu personal am o mare problema in a defini realitatea, insa evit sa intru in detalii, las cuvantul cu un vag inteles) este, probabil, una dintre cele mai tulburatoare si au fost minti stralucite care, de-a lungul timpului, au incercat sa raspunda, in contextul epocii in care au trait. Nu am pretentia ca opinia mea ar putea fi vreo contributie cat de cat importanta, insa ma simt dator cu aceasta interventie intrucat ati atins o coarda care, in contextul larg al audientei, poate suna mai mult sau mai putin disonant/consonant cu alte frecvente, iar din acest punct de vedere, ca om care si-a petrecut cea mai mare parte a vietii colindand pe taramul matematicii (sau matematicilor) cred ca ceva fundamental nu este in regula cu abordarea aceasta maniheista filosofie versus matematica.
Pentru a fixa un cadru pentru comentariul meu, voi spune pe scurt cum am esuat (in sens naval) pe taramul matematicii, condus de curenti puternici care aproape ca nu mi-au oferit alternativa. De cand am amintiri clare din copilarie, am fost atras mai mult de cunoastere decat de actiune. In timp ce alti copii se jucau, colindau, sau isi petreceau timpul in activitati foarte concrete, de indata ce am invatat sa citesc (si asta s-a intamplat, datorita surorii mele mai mari mai inainte de ajunge la scoala) am incercat sa inteleg lumea prin informatia scrisa (pe vremea aceea, cam singura posibilitate, in afara comunicarii directe). De la inceput am fost interesat de orice iar de prin gimnaziu, mai mult de stiintele naturii si matematica, desi am ramas un fidel consumator de arta, discipline umaniste si, mai recent, de stiinte sociale. Filosofia a fost o atractie continua si apreciez foarte mult un text filosofic bine articulat, dar pot fi si foarte critic cu texte care nu respecta niste cerinte elementare de consistenta a argumentelor. Poate una dintre cele mai interesante intalniri pe taramul filosofiei a fost cea cu scrierile lui Karl Popper, mai ales cele referitoare la filosofia stiintei si stiintele sociale. Intr-un fel ciudat, am gasit in scrierile lui Popper articularea intr-un sistem coerent a unor ganduri personale care ma conduceau, in mod empiric si intuitiv, catre concluzii similare. Revenind insa la parcursul personal, de prin liceu am resimtit puternic o criza in relatiile mele cu diverse discipline in ceea ce priveste calitatea explicatiilor pentru cunostintele pe care trebuia sa le insusim. Un defect al meu personal este acela ca nu pot retine in memorie decat ceea ce inteleg; spre deosebire de colegi de-ai mei care faceau dovada unei puteri de memorare fantastica, eu n-am fost niciodata in stare sa memorez ceea ce nu trece prin calea anevoioasa a ratiunii. Bineinteles ca intrebarile mele care invariabil incepeau cu „de ce …” au devenit curand suparatoare pentru dascalii de scoala insa, de multe ori, nici ultimul recurs catre carti nu raspundea intrebarilor mele. Chimia si fizica au fost preferatele mele pana prin clasa a X-a cand, de foarte multe ori, nu puteam accepta niste explicatii care erau suficiente pentru colegii mei dar nu si pentru mine. Incet incet, am fost astfel impins catre matematica si, desi nu am avut parte de profesori straluciti, am gasit singur raspunsuri in carti sau reviste (Gazeta Matematica avea si articole, in afara rubricilor de probleme). Incet incet, am inteles ca matematica, dintre toate disciplinele de care aveam cunostinta, era singura care nu-mi cerea sa accept nimic pe care nu mi-l puteam explica sau gasi altundeva o explicatie verficabila pana in cele mai mici amanunte. Mai este insa un aspect interesant, pe care l-am perceput, si anume ca, in mod paradoxal, dintre toate activitatile umane, matematica este poate cea mai umana dintre ele fiindca numai mintea umana poate relationa cu matematica, nu avem niciun organ in corp prin care sa comunicam cu matematica in afara mintii noastre. Daca, mai mult sau mai putin, pentru celelalte activitati umane putem capata informatii direct prin cele cinci simturi, matematica ramane accesibila doar prin ratiune.
Revenind acum la tema articolului dumneavoastra, as aminti o maxima a lui Grigore Mosil care spunea cam asa: „Stiintele sunt de doua feluri: matematizate si matematizabile.” Poate ca afirmatia lui Moisil este infatuata, insa cred ca este mai mult rezultatul unei intuitii decat al unui proces argumentativ. Un exemplu ar fi cel al mecanicii clasice care este aproape complet matematizata: nu mai este nevoie sa facem experimente mecanice, de cele mai multe ori, fiindca modelele matematice sunt la indemana pentru aproape toate problemele pe care mecanica le are de rezolvat si, in consecinta, cele mai multe dintre simulari se fac pe calculator. Lista poate fi marita si, cu siguranta ca sunteti printre cei calificati care pot afirma ca, de indata ce aveti un model matematic verificat suficient pentru problemele pe care le studiati, simularea pe calculator inlocuieste experimentele, iar asta nu este putin lucru.
Sunt foarte multe de spus in apararea matematicii dar o discutie cu argumente punctuale ar transforma comentariul meu intr-un articol in sine (poate ar merita o data efortul sa fac asa ceva, avand in vedere asaltul impotriva matematicii care se practica de ceva vreme). Voi incheia amintind un lucru pe care il eludati si care, pentru o audienta larga, poate conduce la concluzii complet gresite. Matematica este un sistem formal in care singura cale de acceptare a afirmatiilor facute este demonstratia matematica, dupa reguli extrem de clar formulate, fara nicio parte ascunsa, absolut totul fiind la vedere. Apoi, toate celelate stiinte ale naturii (fizica, chimia, biologia), discipline tehnologice (inginerie), stiinte sociale, etc. care utilizeaza aparatul matematic o fac prin modelare, ceea ce inseamna, in mare, un circuit in dublu sens intre disciplina respectiva si matematica, iar prin modul de obtinere, orice model este imperfect, o aproximare care trebuie facuta pentru a evita complexitatea insurmontabila. In plus, exista o perceptie venita in special dinspre „out-group” care atribuie matematicii un caracter exclusiv cantitiv (ecuatii, de exemplu) fara a sti ca matematica este, intr-o masura mult mai mare, calitativa. Calculele sunt, de foarte multe ori doar calea prin care se obtin rezultate calitative si nu un scop in sine. Un exemplu simplu, care poate fi spus sub o forma de inteles pentru toata lumea, este asa numita „teorema ariciului” care spune ca nu poti pieptana un arici fara sa-i lasi niciun vartej sau, echivalent, pe suprafata pamantului exista in orice moment cel putin un uragan (mai mare sau mai mic, ca o tornada sau ca un vartej), si care in spate o teorema asupra campului tangent al unei suprafete diferentiabile compacte.
Nu cred ca exista vreun matematician cat de cat serios care sa afirme ca matematica este totul. Ceea ce se poate spune insa este ca, din pacate, modelele matematice ne raman printre putinele instrumente prin care putem patrunde in intelegerea lumii in care traim, dincolo de limitarile simturilor noastre, si pe a caror temeinicie putem conta. Psihismul si alte cai de explorare, desi pot aduce informatii utile, raman in zona afirmatiile aproape de neverificat si pe care nu prea se poate conta, din punctul de vedere al omului modern. Daca cineva atat de ingrozit de asaltul matematicii ar putea poate accepta, banuiesc, sa utilizeze un scaun facut dupa alte reguli decat cele oferite de modelele matematice de rezistenta materialelor si geometrie, cred ca nimeni nu s-ar sui intr-un avion construit dupa principii din „matematica indirecta” despre care Husserl este atat de entuziast. A filosofa este una dintre multele activitati umane si careia ii recunosc merite uriase, insa are si limite de care trebuie sa fim pe deplin constienti.
Din pacate, afirmatiile privitoare la „invazia matematicii” daca nu sunt puse intr-un context corect, pot avea niste consecinte devastatoare. Deja, din cauza complexitatii si volumului urias de cunostinte necesare pentru a intelege macar enunturile, visul Scolii Pitagoreice de a tine cunoasterea accesibila doar unui cerc restrans de initiati va deveni in curand realitate din cauza ca „masele” vor fi incapabile sa mai faca chiar si simple rationamente. Apoi, „supremaţiei complete a matematicii, acceptată azi în societate sub forma ateismului ultim: toată realitatea este o colecţie de materie moartă, descrisă de formule prestabilite” este o afirmatie foarte ciudata avand in vedere ca, si asta stiti foarte bine, „haosul determinist” este ceva demonstrabil matematic si, pretentia de secolul al XIX-lea mecanicist, de predeterminare a viitorului este contrazisa de existenta bifurcatiilor in chiar cele mai simple sisteme.
referirea la “haosul determinist” este corecta, atata doar ca aceste subtilitati matematice nu sunt accesibile maselor. Ideea mea era ca „matematizarea naturii” este asociata, adeseori, cu ateismul „ultim”. Desigur ca exista gradatii, si ca nu toti suntem astfel.
Nu „matematizarea naturii” este RAUL CEL MAI MARE ce distorsioneaza relatia dintre fizica si filozofie ci faptul ca rezultatele experimentelor efectuate la nivelul/conditiile Pamantului/lumii sublunare aristotelice (vezi, Galileo Galilei, Newto,s.a.) sunt folosite in teorii care se refera la intreaga NATURA. Asupra acestui aspect filozofii antici erau foarte rigurosi; tocmai din aceste considerente grecii antici nu se bazau pe experimentele (in conditiile) terestre in constructia teoriilor referitoare la UNIVERS/Natura. Cand fizicienii vor intelege ca rezultatele „de laborator” nu reprezinta „absolutul”/realul a ceea ce se petrece la nivelul intregului Univers, atunci contradictiile actuale dintre filozofie si fizica vor fi mult diluate.
Nu doar acest lucru afecteaza fizica, ci un factor si mai profund si simultan subtil: divortul de sanctiunea senzoriala a experimentului. Daca pana la experimentele din acceleratoare, rezultatele experimentelor erau sanctionate de simturi (ratiunea si senzorialul actionau ca in orice situatie din lumea reala) odata cu acceleratoarele, rezultatele nu mai sunt accesibile simturilor, ci doar ratiunii prin intermediul modelului matematic; dar acesta este doar un model nesanctionat senzorial. Asta inseamna ca NU este realitate, orice model este reductionist prin natura lui, si de aceea fals prin sine insusi, oricat de practic ar fi acesta – vezi modelul ptomemaic versus cel copernician, mai practic pentru calcule, dar nereal.
Apropo de ce a spus prof Moisil, pot sa confirm ca dupa stiinta mea printre primele programe expert au fost cele din geologie -prospectiuni si medicina-diagnoza ceea ce arata cat de logic este de fapt procesul prin care se ajunge la un diagnostic corect. Desigur ca un asemenea program expert are inglobate cunostinte de varf si experienta unor somitati medicale asa ca de regula bate un biet medic de tara sau generalist dar, dar uneori omul adica medicul poate contrazice expertul numeric si poate avea dreptate, ceea ce la sah, joc total epuizabil in computer, nu se intampla. Sunt printre cei care il contraziceam pe dl Botvinik pe vremea cand credea si spunea ca omul nu va fi batut niciodata la sah. Ba poate si chiar azi este batut mar desigur ca tot de om, cu un soft care nu are nimic de sahist (asta nu a inteles Botvinik desi era si matematician si initiat in inceputul calculatarelor electronice) adica folosind calitatile de perfect idot al computerului care stie sa lucreze in binar cu 1 si zero, dar stie ce este egalitatea ceea ce magarul lui Buridan nu intelegea. :)
Marea problema cu aplicatiile din medicina, pentru a va raspunde punctual observatiei dumneavoastra, cu care in principiu sunt de acord, este ca aplicatiile informatice de decizie sunt facute pe modele statistice iar, ceea ce oamenii obisnuiti nu inteleg, aici intrand din pacate si categoria profesionala a medicilor, este ca apelul la statistica se face in disperare de cauza, atunci cand nu ai niciun model de incredere. Eu am, din pacate, o vasta experienta negativa cu medicii si putem discuta foarte mult pe tema asta. Ceea ce am vrut eu sa spun, citandu-l pe Moisil, se refera la modele matematice nu la aplicatiile statistice care, in cele mai multe cazuri, sunt abuzate grosolan. Iar, in cazul medicinei, marea problema din ziua de astazi este ca s-a pierdut abordarea „holistica” (desi termenul acesta a capatat in lumea stiintifica o reputatie proasta): omul nu mai este considerat ca o combinatie unica psiho-somatica ci ca un aparat facut din componente care pot fi tratate separat.
Dle Cristian Presura, este interesant articolul dvs dar din pacate recenzia la care va referiti publicata de dl Cranganu pe aceasta platforma este cea de pe firul: http://www.contributors.ro/cultura/despre-singularitatea-universului-realitatea-timpului-%C8%99i-car%C8%9Bile-topor/?cfcc
fir, care asa cum spuneti, s-a bucurat de un mare succes si sunt in masura sa stiu asta, caci am avut si eu acolo un comentariu urmarind astfel si toate comentariile scrise, pana cand, dupa cateva zile de dezbateri cum spuneti si dvs foarte interesante, acest fir a disparut inexplicabil de pe platforna si probabil ca cei care au comentat acolo au observat aceasta disparitie , asa cum si eu am observat-o
Referitor la textul dvs poate ca o sa reusesc sa am un comentariu .
L-am intrebat pe domnul Crânganu, si dansul mi-a spus ca a retras articolul pentru a veni cu o versiune imbunatatita.
Multumesc si adaug :
Atunci ar fi politicos din partea dsale sa republice cu acea ocazie si toate comentariile dintre care poate ca unele au fost utile si i-au stimulat dorinta de a reface articolul(versiunea ibunatatita) care si ei poate ca revazand ce au scris, vor reveni cu o versiune imbunatatita a propriilor comentarii.
Situația este un pic mai gri. Articolul domnului Crânganu era de fapt un plagiat, o traducere în limba română a unor alte recenzii:
Peter Woit: http://www.math.columbia.edu/~woit/wordpress/?p=7552
Bryan Appleyard: http://bryanappleyard.com/physics-superstitions-and-allegories/
Caspar Henderson: http://www.theguardian.com/books/2015/feb/06/the-singular-universe-and-reality-of-time-universe-smolin-review
Eu și încă un comentator am semnalat acest fapt și articolul a dispărut la câteva ore după. Am păstrat atât textul care a fost șters, cât și referința la sursa originală pentru fiecare paragraf – cu alte cuvinte, pot să probez oricând ce am spus mai sus.
Din nefericire nu este singurul articol care a fost redactat în această manieră. „Norocul” unora, dacă îl pot numi așa, este că munca asta de detectiv cere timp și nu este plătită.
Dle Dragos, este trist sa fi fost asa, caci macar aici nu avem nevoie de plagiate , si mai ales pentru o recenzie a unei carti care este, si citez din textul de atunci, dupa memorie sau mai bine zis dupa textul lui Kafka, care era un fel de moto ar recenziei dlui Cranganu : „O carte trebuie să fie toporul care sa despice conventile si rutina din mintile noastre”
Din ce scrieti nu am inteles daca ati salvat si comentariile, dar daca da, atunci v-as fi recunoscator daca ati posta aici comentariul facut de mine. In paranteza spus comentariile au aceiasi valoare in sine, daca autorii lor credeau ca comenteaza inspirati de un text original in fapt textul comentat fiind doar un plagiat.
Multumesc din nou, Dragos, pentru insistenta.
Din pacate, s-ar parea ca administratorii platformei nu sint la curent cu plagiatele sistematice ale domnului Constantin Cranganu si ca articolul in cauza a fost sters chiar de catre autor, pentru ca scandalul sa nu ia amploare. Daca administratorii ar lua vreo masura, aproape sigur ar fi una publica, fiindca nu se face sa stergi articole fara a informa cititorii despre motiv.
Eu am gasit cel putin inca un articol plagiat de domnul Cranganu, si care era despre teoria generala a gravitatiei – am fost mai atent la articolele sale de stiinta pentru ca ma intereseaza stiinta si pentru ca textele acestui domn mi-au atras atentia prin stilul eteroclit si totodata desprins de subiect.
E trist si chiar de mirare ca fizicienii de meserie nu se prind cind un articol e dubios iar constatarea e lasata la intimplare, eventual in seama comentatorilor ocazionali. Asta arata totusi nivelul scazut al discutiilor legate de stiinta din media romaneasca. Nu ca asta ar fi o surpriza, dar un bun inceput ar fi fost sa pornim la drum cu onestitate, nu falsificind, mai ales cind e vorba de stiinta, unde fara dragostea de adevar, orice demers e sortit esecului.
Linkuri utile:
Articolul google cache sters de autor –
plagiat dupa
(acest text ii plagiaza chiar si pe cei trecuti la bibliografie: pe acestia, autorul nu i-a mai citat cu ghilimele decit ocazional, fiindca daca ar fi facut-o, ar fi ramas fara text)
Alt plagiat
dupa un articol de pe Space.com
PS
Se poate vedea la comentarii ca, la protestele noastre, domnul Cranganu a incercat o fenta, zicind ca a facut trimiterea printr-un link. Dupa ce i-am raspuns ca nu tine, a sters pur si simplu intreg articolul, cu comentarii cu tot, intr-un dispret suveran fata de cititori si comentatori.
Iata care a fost raspunsul meu,
„Va rog sa nu ne prostiti, articolul din The Guardian nu e citat in nici un fel. Link-ul nu tine loc de citare, mai ales ca se refera doar la o fraza dintr-un fragment mult mai mare si care nu apare intre ghilimele, nu e ingrosat, nu e indentat intr-un bloc distinct. Aici nu sintem pe un blog, ci pe un site public. De aceea, numele acelui articol ar fi trebuit sa apara in clar, la bibliografie. Nu de alta, dar de-acolo v-ati luat ideea principala. Fragmentele care nu va apartin ar fi trebuit sa fie toate incadrate intre ghilimele sau evidentiate intr-un fel.
Asadar, tot de plagiat strident vorbim, nici gind de compilatie: nu e indeplinita conditia de onestitate. Dumneavoastra nu citati decit o parte dintre fragmentele celorlalti autori, ducind astfel, in eroare, cititorii – nu e suficient ca le-ati trecut la bibliografie, trebuia sa le citati. A, s-ar fi destramat atunci structura articolului d-voastra? Pai poate articolul asta nici nu trebuia sa apara, tocmai fiindca nu aducea nimic nou.
E clar ca articolele dumneavoastra nu pot fi considerate de incredere.”
Acest text nu mai apare in pagina cache de la google pentru ca domnul Cranganu nu s-a mai obosit sa-l publice.
Vă mulțumesc pentru aprecieri și pentru semnalare. Pornind de la ipoteza unui modus operandi asemănător, am găsit că și în celălalt articol sunt amestecate mai multe texte.
Exemplu:
Încorporat în armata germană și trimis să lupte pe frontul rusesc, Schwarzschild a contract în tranșee o boală de piele rară, din cauza căreia a și murit. Trimis acasă să se refacă, Schwarzschild s-a reîntors la vechea sa dragoste pentru știință. Timp de o lună, el a explorat consecințele recentei teoriei a lui Einstein. Zăcând în pat, cu răni îngrozitoare, a elaborat o soluție a noilor ecuații einsteiniene pentru un caz de extremă curbură a spațiului. Schwarzschild a găsit că, la o anumită distanță față o stea – care azi se numește raza Schwarzschild – ecuațiile lui Einstein devin kaput. Primind telegrama de la Schwarzschild, Einstein a spus: „Dacă aceste calcule sunt reale, va fi un adevărat dezastru”.
Paragraful este de pe space.com:
Schwarzschild joined the German army during World War I. While in the trenches on the Russian Front, he contracted a rare autoimmune skin disease, from which he eventually died. Sent home with the intent that he convalesce, Schwarzschild returned to his love of science. Within a month of the flurry of papers in 1915, he explored the consequences of Einstein’s theory. As he lay in his bed, afflicted by painful sores, Schwarzschild worked out a solution to the new equations for an extreme bending of space, which we now call a black hole.
dar finalul este de aici:
http://www.nytimes.com/2015/11/24/science/a-century-ago-einsteins-theory-of-relativity-changed-everything.html?_r=0
One strange feature of his work was that at a certain distance from the star — to be known forever as the Schwarzschild radius — the equations would go kerblooey. If this result were real, it would be a true disaster,” Einstein said.
Un om care a plagiat o data va mai plagia si e clar ca ajungem sa vorbim de un mod de operare.
Scuze pentru intrebare: sinteti cumva acelasi Dragos cu care m-am contrat pe tema paradoxului sub un articol de-al lui Virgil Iordache? (e vorba de cel numit Bazele chimice si fizice ale lipsei de cunoastere)
Daca da, atunci m-am inselat, fiindca cel putin in privinta cautarii adevarului, gindim si vorbim similar.
Daca nu, atunci trebuie sa fiu cu bagare de seama.
Același :)
Este într-adevăr trist, dar asta este situația. Ironia este că de la acele spuse ale lui Kafka a început și deconstrucția articolului, fiind primul lucru care mi-a sărit în ochi: undeva, cândva mai citisem așa ceva, nu se întâmplă prea des să citești de Einstein și Kafka în același text, nu? După aceea am observat că cele mai multe paragrafe sunt preluate cuvânt cu cuvânt, cu tot cu referințele savante la diverși gânditori faimoși precum Heraclit, Parmenide, Gödel sau Quine. Acum, cu ajutorului domnului Mureșan aveți acces la textul original și la unele comentarii (eu am mai scris un comentariu care nu apare, cel în care am demonstrat plagiatul) și puteți compara:
În martie 1955, cu circa o lună înaintea morții sale, Albert Einstein a trimis o scrisoare familiei unui prieten recent decedat, Michele Besso. „El a plecat acum din această lume ciudată, cu puțin înaintea mea. Dar asta nu înseamnă nimic. Oameni ca noi, care cred în fizică, știu că distincția între trecut, prezent și viitor este numai o iluzie, chiar dacă e una foarte persistentă”.
Nu se cunoaște dacă familia Besso a fost alinată de această declarație, dar majoritatea celor care știu câte ceva despre chestiunea pomenită, spun că Einstein a avut dreptate pe partea de știință. O dezbatere începută încă de pe vremea lui Heraclit (535-475 î.e.n.), care a spus că trăsătura primară a universului este faptul că se schimbă permanent, și a lui Parmenide, care a spus că nu există schimbare, părea să se fi închis. Într-adevăr, în 1949, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a zilei de naștere a lui Einstein, Kurt Gödel i-a prezentat o dovadă matematică a non-existenței timpului. Natura, se pare, este guvernată de legi eterne care se găsesc în afara timpului. (Crânganu 2016)
vs
In March 1955, about a month before his own death, Albert Einstein sent a letter to the family of his recently deceased friend Michele Besso. “Now he has departed from this strange world a little ahead of me,” he wrote. “That means nothing. People like us, who believe in physics, know that the distinction between past, present and future is only an illusion, however stubbornly persistent.”
I do not know whether Besso’s family was comforted by this claim, but most of those who have a solid grasp of the issues say that Einstein was right about the science. A debate going back at least to Heraclitus (535-475 BCE), who said that the primary feature of the universe is that it is always changing, and Parmenides (who said that there is no such thing as change) appears to have been settled. Indeed in 1949, on the occasion of Einstein’s 70th birthday, Kurt Gödel presented him with a mathematical proof of the nonexistence of time. Nature, it appears, is governed by eternal laws that stand outside time. (Henderson 2015)
Domnilor,
Eu am reclamat la vremea respectiva stergerea acelui fir dar….
Acum am realizat faptul ca dl Presura (o fi stind si dlui ceva, a ridicat o minge la fileu intr-un articol care este un exemplu de citari si preluari corecte de idei de la diferiti autori si in consecinta am actionat . Dl Presura mi-a raspuns comunicand motivul fals (s-a vazut asta din ce ati prezentat dvs doi)dat de dl Cranganu si date aceste circumstante eu nu stiu daca dl Cranganu va mai reveni cu o corectura la articol cum spunea si chiar si daca va mai aparea pe aici.
Eu il sfatuiesc sa vina, dar lasand deoparte si in urma un tip de provincialism stiintific in care multi romani exceleaza si din lucruri cunoscute direct de mine iesenii superexceleaza.
Sa vina pentruca articolele dlui au avut o documentare vasta si daca dlui isi comunica sursele, fiind original doar atat cat poate el sa fie ar fi fost ok, asemenea articole monografice fiind utile pentru cei care nu au timp sa se informeze atat de exhaustiv si un prilej de discutii fructuase intre useri intre ei sau cu autorul probabil mai bine informat , dl Cranganu fiind un autor care, desi cu destul de mult orgoliu, a coborat totusi in arena.
Trebuie insa sa-si recunosca cinstit eroarea si sa inteleaga de ce crestinii considera orgoliul pacatul maximus din care se trag toate celalalte, Lucifer fiind de fapt identifcabil cu acesta.
Va multumesc pentru interventiile astea mai ales ca vad ca in general nu ati intervenit la subiectele deschise in ultimul timp de dl Cranganu, dar intelegand ca totusi le-ati observat cu atentie ceea ce este un efort meritoriu.
În exemplele de mai sus bibliografia autorului nostru se mărginește la câteva articole online, din reviste de largă circulație. Abia autorii textelor originale sunt cei cu documentare vastă și cu cultură generală, cei care sunt la curent cu cercetările recente din domeniu și au cunoștințe temeinice din istoria ideilor. Mai grav însă, unele puncte de vedere sunt redate defectuos, deformat: Pețer Woit, de pildă, este critic față de poziția lui Smolin, arătând că matematica nu este o problemă în fizică, în timp ce în articolul românesc frazele lui au fost trunchiate pentru a susține o poziție opusă – aceasta nu este informare!
Să știți că eu am mai comentat din când în când articolele domnului Crânganu. În general m-a descurajat țâfna cu care primește criticile. Ultima serie, cea legată de geopolitică, mi s-a părut destul de slabă. La cel despre Rusia i-am atras atenția autorului că Attila nu a domnit în Asia Centrală – comentariul meu nu a fost publicat, dar autorul a publicat un erratum cu informația primită de la mine.
Mda, dle Dragos ce spuneti este ingrijorator, este mai mult si mai rau decat un provincialism stiintific, asa ca ar cam trebui sa-mi retrag recomandarea de mai sus. Sa scrie dl Cranganu numai despre subiectele in care este de presupus ca se pricepe, adica din domeniul dlui de activitate si desigur poate comenta la orice tema care apare si-l intereseaza.
Dar asta este treaba redactiei de fapt.
Eu am scris despre amatorismul ideilor ce strabateau articolu refreitor la timp iata copy -paste ,dar care nu apartineau articolului sursa, ci autorului. Era o diferenta neta intre informatia din articol, si parerile lui dubioase despre cum stiinta este mai mult eroare decat adevar.
Nu mi s-a publicat pe site acest comentariu,s-a considerat ca era prea agresiv la adresa autorului, dar articolul despre timp a disparut cu totul, si cu comentarilu meu despre timp si cateva referinte serioase pentru cei care vor sa treaca peste nivelul Arici -Pogonici in relativitate si filozofia timpului.
Poate nu o sa mi se publice nici acest comentariu, dar daca doriti subiecte de stiinta commentate stimati redactori de la Contributors, cautati savanti autendici, nu diversi domni amatori care aproape nu exista in Web of Scince si au indice H mai mic ca doctranzii romani. Nu e cazul dlui Presura care are o frumoasa cariera in fizica care se poate vedea pe Web of Science , in timp ce la altii asa ceva nu exista, dar scriu despre timp,gravitatie , de fapt cum arata ceillati, copiaza.
Daca e vorba de jenuri se pare ca acestea nu exista sau ca timpul le poate ascunde sau estompa :):
http://www.contributors.ro/cultura/despre-filosofia-analizelor-%C8%99tiin%C8%9Bifice-cu-un-exemplu-de-caz-ce-fel-de-teorie-este-darwinismul/
Dar in acelasi timp o sa vad daca mi-a ascultat sfatul, adica chiar si fara scuze si explicatii ultimul text este corespunzator eticii stiintifice mai ales ca la capitolul biologie avem niste specialisti pe aici cum ar fi dl Virgil Iordache care cred ca vor fi atenti. :)
PS. Pot sa demonstrez ca nici asta nu este corespunzator eticii stiintifice si chiar mai jos la sfarsitul firului am spus in mare, ceva care sustine aceasta afirmatie negativa. :)
Pentru intelegerea mai exacta a celor ce doresc sa le spun discutia declansata de mine privind problema speciatiei la firul mai vechi:
http://www.contributors.ro/economie/a-stairway-to-low-carbon-heaven-partea-a-ii-a-de-ce-sunt-sceptic/
Autorul se pare ca nu este constient de reductionismul fizic. Exista unul corelat al acestuia: reductionismul fenomenologic, care reduce toate fenomenele la constinta, la reprezentari psihice. Ambele – moduri de reprezentare ale timpurilor moderne – sint limitate si false si pun in evidenta criza timpurilor moderne.
Nu asa de repede cu concluzia :) Am citit de ele, insa nu mi-au „intrat” in mod natural in poveste, in limita unor cuvinte. Am aflat azi o vorba a lui Hegel ce mi-a placu „ceea ce este real este raţional”, probabil ca stiti de unde vine. Asta ar fi reductionismul stiintific, nu?, ca totul va fi explicat stiintific. Husserl folosea termenul de „rational”, ce are o tenta mai idealista. Cu reductionismul fenomenologic nu ma impac prea bine, ca fizician. Pentru ca rezultatele fizicii sunt asa de extraordinare (ca sunt, nu) mi se pare ca asumptia undei realitati idependente nu poate fi departe de adevar. Dar da, probabil, adevarul e pe la mijloc.
„Pentru ca rezultatele fizicii sunt asa de extraordinare (ca sunt, nu) mi se pare ca asumptia undei realitati idependente nu poate fi departe de adevar”
Ah, ati cazut in acelasi pacat al stiintei moderne, de a substitui un model matematico-fizic care reprezinta intelegerea noastra pur fenomenologica a naturii – care da, functioneaza si ne-a a dus ca civilizatie acolo unde suntem – esentei naturi insesi, de e crea din fizica o metafizica. Eu inteleg foarte bine aroganta umana de a presupune ca natura, in esenta ei ultima, este descifrabila, dar sa faci asta este un act de credinta similar cu a crede in Dumnezeu.
Faptul ca avem rezultate extraordinare in a intelege cum se comporta realitatea nu inseamna ca stim si din ce e facuta realitatea, ontologic vorbind, asa cum doar jucandu-te un joc pe calculator iti va aduce informatii detaliate despre cum se comporta calculatorul daca faci X si Y, dar nu si cum e construit.
SI, a propos, recentele experiemente din categoria Bell’s inequality care confirma non-locality/non-realism in QM, nu pun in discutie tocmai conceptul de „reality out there” ? In cel mai bun caz, despre o eventuala realitate indepedenta nu se poate afirma NIMIC in absenta observatiei. Pana la urma, Kant avea dreptate si lumea – „lucrurile in sine” – s-ar putea sa fie, in ESENTA ei, „unknowable”.
Priviti putin spre Quantum computing / Information theory care pun niste limite „hard” in privinta a ceea ce putem calcula – deci cunoaste – un subiect prea larg de dezbatut aici. Si apoi, daca realitatea ar fi un sistem formal consistent () n-ar zice dl Gödel ca exista adevaruri in ea care nu pot fi demonstrate in sistemul ei de axiome, resupunand ca le-am gasi noi pe toate ?
Buna ziua. Am zis ” nu poate fi departe de adevar”, nu ca el este adevarul… Va dau dreptate in rest, si cu EPR si cu Godel sau „lucrul in sine”.
Extras din articol : ‘ Personal, îmi aduc aminte de asta spunându-mi că între copiii mei şi un dulap nu e, fundamental, nici o deosebire’.
Noi ne suntem, unii, altora ‘un dulap’, ‘o cutie neagra’, cand trecem unii pe langa altii, necunoscandu-ne ‘interiorul’. Cunoasrea ‘interiorului’ este un proces dificil, indelungat, niciodata finalizat. Parintii, desi traiesc impreuna cu copiii lor, nu-i cunosc decat partial, din ce in ce mai putin, pe masura ce acestia avanseaza in varsta.
Oricare om ar trebui sa fie invatat ce si cum sa citeasca si, totodata, cum sa mediteze asupra ceea ce au citit proaspat. Exista azi ‘filozofia securitatii nucleare’, filozofia selectionarii cadrelor, filozofia artei, filozofia fizicii, a astrofizicii, a matematicii, etc.
A medita profund, este echivalent cu a filozofa.
Filozofia nu mai este apanajul exclusiv al umanistilor. Ea a cucerit definitiv si domeniul ‘realului’, al gandirii profunde a fiecarui om, care are deprinderea meditarii asupra lui si aspra a tot ce ii este in jur, din intregul univers.
Si da, si nu as zice. Eu personal nu stiu decat putin de Kant sau Hegel, mult mai putin decat stiti dumnevoastra de atom sau electron. Desigur ca toti „filozofam”, insa nu toti facem filozofie conform cu metoda ce se foloseste in facultatile de filozofie. In sensul acesta, cred eu, in mare parte, filozofia „de catedra” a ramas apanajul umanistilor.
Autorul articolului, fiind fizician si avand, desigur, si solide cunostinte de astrofizica, admite ca universul s-a autocreat, ca isi este propriul Creator, ca este Creatorul Creatorului, ‘al tuturor vazutelor si nevazutelor’ din univers?
autorul, fiind fizician, admite ca la o astfel de intrebare nu are raspuns. Universul se prea poate sa fi fost creat in urma legilor naturale, insa ecuatiile momentane nu ne spun ce s-a intamlat, precis, la Big Bang.
A medita nu inseamna a filozofa.
Puteti numi filozofia o forma de meditatie dar eu mai cunosc doua:
1. Meditatia ”spirituala” numita si vipasana de budisti e practica renuntarii la gandire. ”Metanoia” crestina (gresit tradusa cu pocainta) pare sa insemne acelasi lucru – trecerea dincolo de minte/gandire/judecata (meta-nous).
2. Meditatia ”sufleteasca” inseamna cultivarea de repere in spatiul emotiilor pentru navigarea constienta printre ele – traditia taoista are practici de genul asta (”qi gong”). Asta seamana cu ce spune epistola 1 a lui Ioan (cap.4) ”Dumnezeu este iubire si cine ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intr-insul.”. Mai seamana cu ”Shema Israel” – si cu Isus care spune ca cea mai mare porunca din lege e ”sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta”.
Desigur, putem socoti si filosofia ca o forma de meditatie…
DEX : MEDITÁ, meditez, vb. I. 1. Intranz. A cugeta adânc asupra unui lucru. 2. Tranz. (Înv.) A examina ceva din toate punctele de vedere, a studia.
Articolul e interesant, dar premisa ca fizicienii ignora filosofia e o generalizare. E o chestiune de interpretare, dar e pacat ca in articol nu a fost mentionat Newton, care e de fapt parintele fizicii moderne bazata pe modele matematice si care a scris foarte multa filosifie incercand sa-l reconcilieze pe Dumnezeu cu fizica. Dupa parerea sa rolul lui Dumnezeu a fost sa creeze legile fizicii si sa seteze conditiile initiale ( sa intoarca ceasul).
In fine, probabil mai putin cunoscuti in Romania, sunt fizicieni care au scris mult despre fizica si Dumnezeu. Paul Davies are niste carti extraordinare in domeniu, accesibile oricui, nu numai fizicienilor: Accidental Universe, The Mind of God, About Time. Mai sunt si altii, gen Brian Greene, Lee Smolin, etc.
E pozitiv totusi ca se scriu astfel de articole, multumesc.
Cu Newton aveti dreptate, trebuia sa scriu si despre el Recet, am mentionat argumentul designului inteligent, folosit de el , in alta parte: https://www.facebook.com/stiintaclub/photos/a.425799820962857.1073741829.233090330233808/437149416494564/ Cine mi-a reprosat ca nu trebuia sa fac asocierea intre design inteligent si Newton, ca sa iasa o parere gresita. Adevarul e ca Newton ramane mare iar povestea asta nu face decat sa faca fizica si mai interesata! E si o lectie de viata, la urma urmei.
Articolul, simt că mă depășește sau eu mă subestimez. Mi se pare foarte bun dar nu sunt sigur că, ieșit din gura mea, acest calificativ este o estimare corectă a calității și a densității informației transmise. De aceea cred că trebuie să-l mai lecturez de vre-o 2 – 3 ori. O voi face-o cu siguranță. :)
E drept că Newton a încercat o reconciliere a fizicii cu Dumnezeu sau măcar cu ideea de Dumnezeu, dar mediul, stadiul și multe alte condiții l-au determinat să vadă lucrurile așa cum le-a văzut. După părerea mea, Newton a mers cu multă sinceritate înainte și cu mult mai multă rigurozitate științifică decât mulți teologi ai zilelor noastre. Asta nu înseamnă că și-a finalizat lucrările în direcția aceasta. Normal, era mai mult fizician decât teolog, de aceea cantitatea și calitatea erau pentru el măsuri necesare atât ca instrumente de lucru cât și ca dimensionări în cercetare.
Părerea mea este că Newton a sesizat bine realitatea, adică în acest caz diferența enormă între cercetător și obiectul cercetat și de aceea a abordat problematica dintr-un unghi favorabil.
În viața de zi cu zi, cercetătorul (atât la nivel individual cât și la nivel colectiv) emite stimuli către obiectul cercetat iar acesta reacționează, reacția lui fiind numită „feed back”. Reacția de răspuns determină și ajută cercetătorul să stabilească un model, fie el matematic, fizic, comportamental (social vorbind), statistic etc… Acest model permite absolut oricui repetarea fenomenului, condiția fiind stabilirea unor condiții identice cu cele determinate de experiment. Problema este că obiectul cercetat este din ce în ce mai greu de investigat pe măsură ce complexitatea lui crește. Sunt lucruri simple și evidente după părerea mea. Până aici toate bune și frumoase, adică secvența stimul-răspuns-model-reproducere sunt perfect viabile. Dar ce te faci în situația când obiectul cercetat întrece cu mult cel mai de sus nivel al posibilităților de cercetare?
Oare care să fi fost motivul care l-a impulsionat pe Newton la o cercetare așa de asiduă? Pentru că, din câte știu eu, și-a petrecut mult timp cu încercarea de a demonstra existența unui Dumnezeu rațional, care are un plan, plan aflat, după părerea mea, pe vremea lui și nu numai în plină derulare.
Dovada acestei afirmații constă în faptul că Newton a cercetat lucrurile, așa cum am mai amintit mai sus dintr-un alt unghi. Înțelegând că mintea omenească, atunci când vorbește sau încearcă să vorbească despre Dumnezeu în mod sigur fabulează, el și-a dat seama că lumea privea spre Dumnezeu printr-o lunetă, dar priveau fără să-și dea seama din partea cealaltă a lunetei, în loc să privească prin ocular. Ce vreau să spun cu aceasta? Newton și-a dat seama că diferența dintre Dumnezeu și om este, simbolic vorbind, infinită, și de aceea a căutat să găsească mai degrabă semnale de la Dumnezeu decât de la oameni. Astfel sensul cercetării se inversează. A cercetat dacă nu cumva am primit vre-odată vre-o informație utilă nouă de acolo („acolo” fiind ceva care nouă ne este oricum inaccesibil), dar informație inteligibilă pentru noi oamenii, adică transmisă prin cele câteva simțuri cu care am foost dotați. Și a găsit cu cale să ia în considerare informația profetică! Dacă cumva vă este străină noțiunea, o profeție nu este o ghicire a viitorului ci o declarație (informare) anticipativă a unor acțiuni pe care cel ce emite profeția le va duce la îndeplinire. Și face acest lucru pentru că este absent pentru multă vreme și „probabil” vrea să ne impulsioneze răbdarea. Evident, absența îndelungată și necesitatea impulsionării răbdării trebuiesc foarte bine și foarte logic și rațional explicate de către cel care ne transmite informația, pentru a avea autoritate și legitimitate. De aceea Newton s-a folosit foarte mult de elementele profetice din Biblia creștină pentru încercarea sa de a concilia Fizica cu Dumnezeu. Ăsta este un fel de a spune. Fizica nu are nimic de-a face cu noțiunea de Dumnezeu. Amândouă pot foarte bine coexista independent una de cealaltă și perfect funcționale atât una cât și cealaltă.
@ Stancu Constantin – din modul cum vă raportați la propria persoană (referiri la depresie, subestimare etc.) s-ar zice că sunteți în zodia Vărsător. Însă cum eu nu sunt Urania, n-o să susțin așa ceva :P
@Harald,
Știu să-mi estimez caracteristicile destul de corect însă, încercam și eu ca un adolescent să fac valuri. :) Dar despre problemele legate de Newton ce ziceți?
Newton a încercat să-l împace pe Dumnezeu cu fizica. Din asta rezultă că avea mintea destul de deschisă pentru că a înțelege că fizica are dreptate, însă nu o avea atât de deschisă încât să înțeleagă ce e de fapt Dumnezeu. Ideea lui Newton nu era fundamental diferită de cea a unei babe analfabete:, pentru ea Dumnezeu are chip de nor și voce de tunet, pentru Newton Dumnezeu avea scop și rațiune.
Nu cred ca oamenii sa aiba o directie sau un scop anume al existentei – fiind produsul unui ,,motor genetic” identic (in linii mari) cu al tuturor fiintelor vii.Sintem ,,utilizatorii” (mecanici) ai energiei planetare prin intermediul… alimentelor.Restul sint legende si povestiri filosofice despre un sens anume al vietii.Asta nu inseamna insa, ca fiecare dintre noi nu-si poate gasi un sens personal, prin care sa constate la final, ca n-a trait degeaba…
O foarte buna serie de 4 carti de popularizare (care ridica intrebari mult mai profunde decat pare) este „The Science of Discworld”, Terry Pratchett, Ian Stewart si Jack Cohen. Are si multa fizica, intr-un stil care reaminteste de „The character of physical law” a regretatului Richard Feynman. Si da, atinge si relatia fizica-filozofie :)
Cartile sunt si mai savuroase pentru cineva care a citit (din) seria Discworld.
Foarte bun articolul, multumesc. Planck intelegea dualitatea intre infinit si finit cu totul altfel, si prin urmare trata diferentele dintre continuu si discret in mod diferit. Multi fizicieni de azi insa nu o inteleg. Bine, nici nu au cum sa inteleaga ce se intampla sun 10^-35, dar asta e alta discutie.
Se pare ca Max Born a avut dreptate in 1960 cand a zis ca „It would indeed be remarkable if Nature fortified herself against further advances in knowledge behind the analytical difficulties of the many-body problem.” E mai bine asa. :)
omul intelege acum natura mai mult decat, poate, ar fi fost de asteptat… E un mister, nu?
„Cees ce mi se pare de neinteles, este ca lumea (universul…) poate fi inteleasa!”(Einstein)
Fizica si filosofia, ca si matematica, religia, istoria, astronomia, pictura, chimia sau etologia, etc., nu sunt NIMIC fara OM!
El le-a creat, le-a inventat sau le-a descoperit, datorita geniului de care dispune!
La fiecare etapa a evolutiei, adica in fiecare moment al vietii sale, omul se descopera pe el insusi un pic mai mult…si se mira de ce gaseste(1), sau nu(2)!?
(1)Mirarea, minunarea, interogatiile iminente, incredulitatea, scepticismul, aceste activitati cerebrale esentiale! sunt premisele curiozitatii generatoare de IDEI. Omul entuziasmat, exact ca un copil care se bucura de prima jucarie, evolueaza!
(2)In cealalta extrema se afla majoritatea umanitatii, oamenii care nu privesc cerul si nici in ei, cei care nu sunt curiosi si nu au nici indoieli, deci care nu vor crea, ci (se) vor reproduce! Nu e o judecata valorica, ci o constatare! Oricum, toti oamenii sunt necesari „intregului”, adica umanitatii!
Pentru ca, aparent, exista mai putine idei care au marcat omenirea, decat oameni care au trait pe Pamânt (~80 miliarde), aceleasi teme revin, sub forme diferite, la epoci succesive…
Acelasi Univers este interpretat diferit, in functie de stiintificul, filosoful sau poetul care o face, de motivatiile, intuitiile sau convingerile sale momentane…
Nu sunt sigura ca fizica, pentru ca este subiectul articolului, este atat de diferita e filosofie…
In orice caz, cei care le-au considerat consubstantiale au condus la evolutia stiintei, ca si a mentalitatilor, in timp ce „separatistii” care insista sa impuna suveranitatea absoluta a unei sau alteia, actualmente a stiintelor exacte (?), sunt deseori contrazisi tocmai de realitatea materiala!
De ex, din totdeauna oamenii s-au preocupat de „centrul Universului”, unde situau fie un foc, fie Pamantul sau Soarele, in functie de epoca, pana cand Pascal si Einstein au spus ca nu exista „centru”, de loc!!! Ceea ce mi se pare, iarasi, discutabil, deoarece:
– daca Universul este infinit, centrul sau este oriunde!, orice punct poate fi desemnat ca „centru”, inclusiv Pamantul, sau Soarele, sau…un om dupa Pamant…eu, de ex :)
– daca Universul este finit, are un centru, chiar daca nu stim cu precizie, unde s-ar afla?
In fine, as spune ca n-ar fi inutil ca fizica si filozofia sa reia relatiile de „buna vecinatate”, pentru ca DA, amandoua ne sunt utile, si pentru ca NU, niciuna nu este indispensabila umanitatii…prin umanitate intelegandu-se viata in orice conditii, chiar si dupa un cataclism nuclear, climatic, ideologic sau religios…Pentru a nu fi tentati sa ne convingem de acest probabil adevar, as incheia cu vorbele unui poet si pictor, adica nici filosof nici fizician, sau poate cate un pic din fiecare… ;) „Fiecare om tine in mâna sa, infinitul” (William Blake)
In cele ce urmeaza si in topicu deschis de dl Cristian Presura se vor observa si legaturi intre stiinta la nivelul fundamentelor si flozofie care prin natura ei se ocupa de fundamentele gandirii.
S-au scris aici de mai multe ori numele celor doi parinti ai fizicii moderne Galileo Galilei si Isaac Newton oarecum pusi in fata in fata sau unul dupa altul.
Doresc sa imi exprim niste ganduri-opinii mult mai vechi referitoare la acestia doi si la um vad relatia dintre ei
S-a spus pe drept cuvant ca Galilei este „parintele fizicii moderne” si consider ca are dreptate Stephen Hawking cand a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru naşterea ştiinţei moderne
Asadar consider ca pentru fizica (daca il las deoparte pe Arhimede) Galilei este postulatul sau teorema iar Newton lema. De ce?
Eu cred ca este simplu de inteles asta adica se stie ca Galilei a emis principiul inertiei si ca a masurat acceleratia gravitationala g studiind miscarea uniform accelerata.
Grecii, chiar si Aristotel credea ca orice mişcare are tendinţa de a încetini dacă nu există o forţa care să o menţină.
Adica grecii trebuie sa recunoastem nu contraziceau prin nimic ceea ce era obeservabil „din prima”, ca prima impresie a cuiva care are intuitia spatiului si timpului(Kant), acesta constatand imediat miscarea si deci viteza cat si tendinta acesteia de a se reduce daca nu este intretinuta(Aristotel). Sunt convins ca intelegeau ca frecarea este cauza franarii si deci trebuia ca aceasta sa fie cumva compensta de a ntretine miscarea, dar nu intelegeau ca legea reala este cea care nu este in evidenta simturilor(decat eventual cand patinezi aproape fara frecare) ci doar a ratiunii si anume legea inertiei care exprima ceva ce nu se poate experimenta decat mintal, prin ratiune. Aceasta este maretia si daca vreti unicitatea lui Galilei, faptul ca a fost primul care a emis o lege care contravenea bunului simt aparent si experimentului posibil a fi facut fizic, desi deplasarea unui corp inainte la franare brusca sau inapoi la plecare brusca din repaos(accelerare) era o realitate evident cunoscuta foarte bine de greci, dar care nu stiau a o interpreta motiv pentru care viteza in conceptia lor depindea de forta neputand da insa o relatie consistenta asa cum este legea a doua a mecanicui data de newton(nu inteleg dece nu a dat-o chiar Galilei caci avea la dispozitie ot ce-i trebuia)
Desi exista un experiment posibil si pentr ei bazat pe fizica, dar tot mental, anume cel in care se putea deduce proportionalitatea fortei cu masa(legea a doua) plecand de la legea lui Arhimede, demonstratie destul de simpla, facuta de mine acum mult timp si pe care nici nu stiu daca o mai regasesc scrisa pe undeva si nu stiu nici daca o mai pot reface.
Nu cred insa ca fara sa sezizeze legea inertiei si fara sa aiba notiunea de acceleratie , Arhimede ar fi stiut sa-si foloseaca legea pentru a deduce proportionalitatea .
Si aici avem din nou in fata maretia si unicitatea lui Galilei, a teoremei Galilei, caci o teorema apare cand apare(desigur trebuie indeplinite niste conditii prealabile) dar o lema apare destul de necesar daca teorema exista ca atare. Galilei a sezizat prima oara o noua marime fizica dincolo de cele fundamentale spatiu, timp, forta(actiune) si prima marime derivata viteza ca simplu variatie a spatiului in raport cu timpul .
Variatia vitezei cu timpul (ceea ce numim acceleratie) nu a fost intuita de greci desi efectul inertial al franarii sau accelerarii bruste evident ca le era cunoscut toate fiind observatii de bun simt, dar nu toate putand fi integrate intr-un sistem daca iti lipsea postulatul fundamental care este legea inertiei.
Asadar Galilei maurand variatia vitezei in timpul caderii corpurilor(in cazul pamantului fiind una si aceiasi in timpul caderii in vid, adica fara acea franare data de frecare si iata din nou ideea unei tendinte inertiale pe care Newton apoi a putut-o integra odata cunoscuta legea a doua, in legea atractiei universale(observabila pe pamant prin constanta acceleratiei in vid) si in univers prin observatiile astronomice(Tycho Brahe si Johannes Kepler) )si studiind miscarea uniform accelerata a introdus primul o notiune neevidenta chiar imediat precum viteza care relatia intre doua marimi(categorii aprioric date noua dupa Kant)ci intre o marime deja derivata ,viteza si fundamentala timpul
Sa intelegem ca pana nu exita in dictionar notiunea de variatie a vitezei in raport cu timpul(numita de noi acceleratie) nu exista in potenta din punct de vedere filologic-gramatical semantic legea a doua .
De aceea poate se scrie undeva ca „La inceput a fost cuvantul”.
Odata introdusa notiune de acceleratie se poate cauta o legatura intre forta si ea asa cum grecii o cautau pe cea care ar fi legat forta de viteza si una din cele multele(infinite) posibile este si cea mai simpla(briciul lui Occam) simpla proportionalitate.
Galilei este asadar cum recunoaste si Newton gigantul pe umerii caruia s-a inaltat acesta
Galilei prin experimentele sale „personalizeaza” fizica lui Aristotel la „parametrii de stare” ai Pamantului. Astfel „locul” aristotelic este „mobilat” cu parametrii „locului” terestru. Multe din conceptele de baza ale fizicii aristotelice li se deturneaza/modifica sensul urmare a datelor experimentelor efectuate pe Pamant (cu parametrii de „stare” pamantesti, nespecifici intregului Univers). „Gravitatia” aristotelica era legata de viteza corpului natural din Univers; „gravitatia” newtoneana/galileiana ( determinata/definita in conditiile masurarii „ponderarii” masei corpului in conditiile terestre) neaga legatura dintre viteza si gravitatia corpurilor. De aici, a inceput degringolada in modelarea interactiunilor dintre corpurile naturale din Univers. Actualmente, prin paradigmele ce stau la baza celor doua directii de cercetare a interactiunii corpurilor naturale (directia platoneeana/”continuumul”, respectiv, democriteana/”discretul”) s-a ajuns la un impas major in fizica. Iesirea din acest impas presupune utilizarea unei noi paradigme in care discretul si continuumul sa fie „parti” ale corpului natural. Acest lucru presupune definirea a noi constructe care sa aiba la baza concepte fizice noi, si anume: (electro)convergenta, corpul natural (ne)masic, matrice entropica a corpului natural, corp natural de influenta preponderenta, s.a. Astfel, gravitatia (aristotelica) ar fi inteleasa ca fiind palierul fundamental de interactiune a micro/macrocorpurilor naturale din Univers.
Corectare;
” Multora din conceptele de baza ale fizicii aristotelice li se deturneaza/modifica sensul urmare a datelor experimentelor efectuate pe Pamant (cu parametrii de “stare” pamantesti, nespecifici intregului Univers)”.
Ce spuneti dvs este probabil adevarat dar nu are legatura cu ce spun eu asezandu-i fata in fata pe cei doi „enormi” ai fizicii
Dar probabil ca era un loc unde erati mai in topic pentru a o spune si e bine ca fiecare sa-si spuna gandurile.:)
Voi spune numai că dezvoltarea explozivă a științelor s-a datorat filozofiei lui Hegel prin enunțarea legilor dialecticii(la el de natură idealistă,deci metafizice).Filozofia lui Hegel a constituit baza dezvoltării explozive a științelor.
Azi suntem în criză a științelor fundamentale fiindcă ne trebuie o altă filozofie.
Nu cred că fizica este azi în criză, ci mai degrabă în durerile facerii. Se apropie de graniţa dintre material şi spiritual. Va detecta din ce în ce mai multe „anomalii” la „punctele de trecere” (vidul). Acestea o vor forţa la o schimbare de paradigmă. Aici are nevoie de ajutorul filosofiei. Noua paradigmă va trebui să facă loc şi spiritualului în schema generală. Fizica va descoperi apoi că adevărurile obiective nu exprimă ultima realitate, pentru că aceasta o depăşeşte. Dincolo de ele se află sensurile. Iar pentru sensuri nu există aparat de detecţie. Doar mintea conştientă le-ar putea surprinde.
Titlul articolului – ‘Fizica, copilul pierdut al filozofiei’ -, potrivit pentru trecut (chiar cel apropiat), ar putea fi transferat in actualitatea cea mai recenta, intr-o forma optimista (potrivita zilelor noastre) – ‘Fizica, copilul pierdut si regasit al filozofiei’?
Este foarte posibil ca fizica cuantica sa ajunga sa construiasca punti intre matematica, fizica, religie si filosofie. Frontiere ce ni se par atat de clar trasate se vor dizolva. Minunile, viata, sensul existentei vor putea fi privite din unghiuri nemaiincercate. Vom descoperi de ce „invatatii” din antichitate erau „pluridisciplinari” si pluteau intre spirit si materie.
Filozofia este, în ultimă esență, „o concepție despre lume și viață”.
Fizica studiază „proprietățile și structura materiei, formele mișcării ei și legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum și transformările reciproce ale acestor forme de mișcare.” Filozofia s-a dezvoltat și pe baza dezvoltării permanente a fizicii (și a altor științe). Niciodată nu a existat o relație între ele în care fizica să fie catalogată drept un copil al filozofiei. Fizica s-a ocupat cu observarea lumii materiale înconjurătoare și deducerea legilor care o guvernează, filozofia, folosind cunoștințele acumulate în toate științele, dădea o interpretare a lumii în ansamblul ei, nu doar a aspectului fizic al acesteia. Ce s-a întâmplat în ultima sută de ani este incapacitatea filozofiei de a da o interpretare a marelui salt făcut de fizică la sfârșitul secolului XIX. Relativismul și nedeterminarea observații lor fizice au distrus construcția filozofică de tip clasic, clădită pe fizica newtoniană, și nu a mai pus nimic în loc. S-a încercat o filozofie a limbajului, care nu ținea loc de o concepție despre lume. Pare că așa cum totul este relativ la contextul în care este observat, nu se mai poate vorbi despre o filozofie la modul absolut, ci de una aplicată la limbajul folosit în explicarea unui domeniu al realității.Cum cel mai evoluat limbaj care explică lumea este cel matematic, filozofia nu a mai găsit mijloace de a se construi pe un astfel de limbaj. Fizica cuantică folosește un limbaj matematic ultraabstractizat și plecând de la el singurele încercări de a construi o filozofie au fost încercările de a traduce în limbaj comun ecuațiile mecanicii cuantice. Cele câteva încercări făcute sunt încă în stadiu de dispută, nefiind o filozofie unanim recunoscută. Se poate spune că filozofia de manieră clasică s-a rătăcit pe drumul cunoașterii științifice…și că orizontul ei se apropie tot mai mult de metafizică, inclusiv latura ei religioasă. În niciun caz nu există o rătăcire a fizicii sub aspectul relației ei cu filozofia. Putem în schimb vorbi despre o călătorie rătăcitoare a fizici în vastul orizont deschis de relativitatea generală și mecanica cuantică…O rătăcire în căutarea unui sens unic, dacă o mai fi posibil în căutarea unui sens unic al lumii. Nedeterminismul în care ne afundăm tot mai adânc pare a ne indica faptul că starea naturală viitoare a cunoașterii va fi de perpetuă rătăcire în goana după himere, care când sunt prinse în formule matematice se dovedesc simple năluci care mereu se îndepărtează. Mereu. Și culmea , de pe urma acestor năluci matematizate apar progrese tehnologice, utile vieții de zi cu zi, fără limită, …colapsate în obiecte pe care le poate crea omul, transformând tot pe ce pune mâna… Parcă se îndeplinește un vechi slogan, aplicat, cândva,unde nu trebuie : Cunoașterea nu ne este dată pentru a explica lumea, ci pentru a o schimba.
Dle Cristian Presura
Ce credeti de acest aspect dat fiind ca v-ati exprimat si pe firul sursa?
Se pare ca in fine s-a gasit raspunsul la intrebarea mea mai veche insotita si de afirmatia ca speciatia este de natura unui salt brusc, care se realizeaza la finalul unor acumulari cantitative de durata purtate de rase(se pare ca asta, in forma asta, nu a sustinut-o inca nimeni si am enuntat-o si la un fir deschis de dl Virgil Iordache, dar daca stiti mai multe spuneti acum ca poate eu nu am toata informatia si mi-ar parea rau ca peste cateva luni sa aflu un raspuns la de la dvs ca si cum eu nu as fi spus niciodata asa ceva. Eu ma bazez in unele lucruri mai putin pe informatie si mai mult pe judecata proprie asteptand ca informatia acum sau mai tarziu sa ma confirme si vad ca incepe sa ma confirme adica astept ca Y-Adam si Eva_Mytocondriala sa fie de aceiasi varsta si probabil frati, ba mai mult gemeni homozigoti adica clone reciproce, confirmand astfel legenda biblica(din coasta iese doar o clona)
Recunosc ca atunci cand Gould (1977) spunea :
“În orice arie locală, o specie nu apare gradat printr-o transformare constantă a strămoșilor săi; ea apare dintr-o dată și este „complet formată”[16]” eu nu ma ocupasem inca de problema Adam si Eva(asta a fost imediat dupa1980 ceea ce care m-a adus imediat la problema speciatiei si la Buffon, cand m-am intrebat daca pitigoii lui Darwin din Galapagos sunt chiar specii diferite si nu cumva doar subspecii sau rase diferite, adica care daca ar fi incrucisate ar da pui vii incrucisabili intre ei cu urmasii sau cu parintii adica metisi si nu hibrizi, caci asta este definitia speciei dupa crieriul reproductiv pentru animale bisexuate si cu indivizi de sexe diferite(Buffon si Mayr, dupa mine, alt provincial stiintific desi un mare savant , care din prima, adica in 1940 s-a facut ca nu stie definitia lui Buffon(oare chiar sa nu o fi stiut) devenind astfel dlui autorul original si originar , pentruca probabil fortat de careva , in anii 80 sa recunoasca faptul ca el doar a exprimat-o intr-un limbaj mai actual citandu-l pe Buffon
Faptul ca Darwin avea in sinea sa niste rezerve cu privire la speciatie ne-o spune chiar titlul integral al opusului sau pe care cu totii il denumim prescurtat Originea speciilor si pe care el in 1859 l-a publicat sub titlul care introduce in baza sa si notiunea de rasa(nu-i asa pentru orice eventualitate ? ):
On the Origin of Species by Means of Natural Selection, or, the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life,
Acel or fiind un element specific despre care pana la mine(acum 20-30 ani m-am referit la acest titlu) nu stiu ca cineva sa-i fi dat o atentie speciala. Cred ca inca nici azi dar acum daca vede asta dl Cranganu sunt mai linistit.
Sper sa apara aici aceasta contributie a mea la articolul dlui Cranganu ca sa nu ma ostenesc prin alte parti.
Nu a aparut asa ca ma ostenesc la dvs.
Multumesc !
Erata: cred ca nu am fost destul de explicit in sensul ca intrebarea de mai sus era adresata dlui Cranganu si am postat-o si aici spre stiinta dvs pentruca acolo s-a pierdut nu stiu din ce cauza.O varianta a fost insa postata asta noapte dupa textul de aici si cred ca lumineaza mai bine si ce am incercat sa comunic cu acest mesaj. Inca odata multumesc pentru publicare.
PS.Trimit cei interesati de problema speciatiei si la discutiile purtate de mine mai demult pe un fir deschis de dll Constantin Cranganu
l :
http://www.contributors.ro/economie/a-stairway-to-low-carbon-heaven-partea-a-ii-a-de-ce-sunt-sceptic/
cat si pe unele si mai vechi si chiar mmai consistente purtate pe un fir al dlui biolog Virgil Iordache:
http://www.contributors.ro/cultura/ce-inseamna-specie-in-biologie-pe-intelesul-tuturor/
Pentru mine principala problema cea mai mare a fizicii moderne este definirea informatiei. Viata, transcendentalul, spiritul par sa tina mai mult de informatie, iar materia si interactiunile sunt doar suportul fizic respectiv mijloacele de propagare a informatiei. Ce e o particula ? E o chestie la care doar cateva marimi conteaza : sarcina, spin, etc., deci un purtator de informatie. La fel si interaciunile, undele. Regulile, adica interactiunile sau legile fizicii sunt „algoritmii” dupa care aceste „informatii”, adica particule, energii ( nu degeaba masa si energia sunt „interschimbabile”) se pot combina, grupa, propaga, samd.
De la aranjamentul particulelor pana la ADN totul este informatie. Daca stiinta a gasit relatia dintre materie si energie, celebrul E=mc^2, e cazul sa faca ceva si in privinta informatiei. Pana una-alta, informatia, adica bit-ul nici nu face parte din cele 9 marimi fizice fundamentale, ceea ce spune mult despre cat de inapoiati suntem la capitolul asta. Suntem in faza de jocuri empirice cu si de-a informatia, informaticienii, geneticienii, samd. Poate intr-o zi vom gasi ceva. Se vorbeste pe la colturi ca ceva se intampla cun informatia in gaurile negre. Tot asa, pe la colturi stim ca Big Bang-ul a venit cu ceva „informatie” sau „dezordine” in el, sub forma unor diferente de densitate care au produs colapsarea materiei in cele mai variate forme: galaxii, stele, samd. Sa fi fost asta informatia apriorica care ne-a fost data impreuna cu particulele si legile fizicii sau e pur si simplu „randomness” ?
Aveti perfecta dreptate in ceea ce spuneti! Teoriile actuale ce se refera la corpurile naturale ( respectiv, artificiale cu matrici entropice identice cu cele naturale) nu evidentiaza complexitatea proceselor calitative aferente schimbului ce are loc intre acestea. Asa cum am aratat intr-o interventie anterioara, trebuie acceptata o noua paradigma de cercetare a interactiunilor in care „discretul” si „continuum-ul” sa fie parti ale corpului/”locului” aristotelic si pe aceasta baza sa fie definite noi concepte fizice, cum ar fi: corp natural masic, respectiv, nemasic (emergent masic), matricea entropica a corpului natural (care realizeaza „schimbul” simultan pe paliere micro/macrocorpurilor naturale in baza caruia au loc transformarile calitative/generarea informatiei), corp natural de influenta preponderenta, s.a. Paradigma (electro)convergentei corpurilor naturale din Univers (Iasi, 1995) permite reliefarea generarii/devenirii/…, corpurilor naturale , …, neaprioric.
Domnule Cristian Presura ,
Cu reinoite multumiri pentru felul in care m-ati gazduit pe acest fir si inainte dar mai ales dupa de a aparut un fir al dlui Constantin Cranganu, fir care este puternic corelat ideatic si poate chiar provocat de firul dvs unde Dsa a fost efectiv referit, nu numai de dvs in articolul de fond dar incepand cu mine si de alti comentatori , ma simt si obligat, dar o fac si cu reala placere,sa va semnalez concluzia mea pentru acel fir concluzie care insa este cred eu utila si subiectului ridicat de dumneavoastra , mentionand ca filozofia nu a fost introdusa de mine in randul celor trei categorii de stiinte pentru ca ea este un ajutor pentru toate si are si niste principii fundamentale pe care toate incearca mereu sa le falsifice fara sa reuseasca desigur daca ne referim la cele mai adanci care se suprapun peste cele ale logicii la care se adauga unul singur intors de fapt in toata istoria acesteia pe toate partile eu numindu-l ca fiind principiul trancendentei , axioma, postulat ce o fi el, care pentru mine a constituit criteriul fertil prin care am putut sa ajung la acel minim de convingeri care fie trebuie sa impace filozoful cu viata si cu el insusi fie daca este onest si consecvent cu propria lui filozofie, daca nu reuseste sa se impace, sa faca ce a spus Camus adica or sa elimine unul din termeni ca solutie facila or sa continue chiar daca se considera a fi asemeni lui Sisif: .
Si acum textul de la vecini care este acolo de la 10;05 in moderare si va marturosesc ca l-am scris si cu gandul la dvs care mi-ati spus ca doar va place biologia, fara insa a avea pretentii . Pentru ce spun acum este suficient doar sa va placa.
Asdar:
„Nu voi parasi aceste fire, spun fire pentru ca am postat corelat si ele chiar se coreleaza prin tematica cat si prin comentarii, unele chiar cu referire la persoana , la acesta adaugandu-se astfel si cel deschis inainte de dl Cristian Presura unde voi posta deasemeni aceste cateva concluzii cu referinta la tematica acestui fir, care consider ca deschid perspective si pentru contributii viitoare ale celor cu darul de a le putea face.
Nu e nici-o problema in asta si o sa amintesc ca nici pentru Dedekind nu a fost o problema decat de dificultate matematica sa scrie zeci, sute de pagini prezentate ca niste comentarii la opera lui Riemann a carui lucrare fundamentala numara doar 8 pagini.
Doresc sa subliniez ca daca in stiintele naturii principiul falsificabilitatii este testul care valideaza caracterul stiintific al unei teorii acest criteriu fiind consecinta modului inductiv incomplet cu care opereaza stiintele naturii, in stiintele pure ale ratiunii umane care sunr logica si matematica, rationamentele fiind riguros bazate pe inductii complete si pe deductii care plecand de la postulate prin reduceri la absurd ajung inafara unor erori de rationament la singurele consecinte posibile , unice atata timp cat premizele adica axiomele si postulatele nu se schimba, falsificabilitatea nu se pune.
Desigur ca un postulat ca cel al paralelelor este o inductie considerata perfecta asupra unei realitati geometrice intuitive adica asupra careia nu se pot face decat inductii incomplete.
Deci in stiintele matematice singura problema legata de adevar sau fals este adevarul premizei si corectitudinea logica a rationamentului .
Exista si o a treia categorie de stiinte care desi ar putea fi algoritmizabile cum spune Moisil ca sunt stiintele, unele deja algoritmizate (in care se poate utiliza plenar matematica ) si altele care inca nu sunt(personal le-asi spune ca in evul mediu arte si meserii) cum sunt inca medicina desi in ea au patruns multe elemente matematice si nu desvolt ideea, (cum am spus las altora aceasta grija daca sunt interesati) sau stiintele economice care nu au inca postulatele adevarate puse in baza lor si unde diversele deductii sunt efectuate in cadrul unor inductii incomplete, mai ales prin incompletitudinea ipotezelor lor de baza si unde eroarea de calcul sau experiment nu darama pur si simplu respectiva teorie ci au din nenorocire consecinte catastrofale asupra societatii (vezi teoria marxist -leninista) .
Daca am pune ca postulat definitia speciei(Mayr-Buffon) in domeniul fiintelor cu reproducere sexuata si sexe diferite, probabil ca orice desvoltare care ar contrazice postulatul si ce ar decurge din el ar trebui aruncata la cos desigur nu total ci eventual retranscrisa cu corectiile necesare cum am facut eu aunci cand mai sus am afirmat ca :
, Evolutia este lenta si are loc in cadrul raselor . Saltul specific este brusc delimitand o specie de alta, cea veche daca nu va dispare ulterior, continuand sa evolueze intaspecific in cadrul specificitatii ei prin rasele ei (sub acest aspect poate ea insasi sa fie o singura rasa) si cea noua reainodand firul evolutiei intraspecifice prin rasa nou aparuta a unei noi specii cu care pana la o eventuala diversificare rasiala se confunda.
Celor care m-au citit fie ignorandu-ma real sau ipocrit, cat si celor care au trecut peste, le multumesc si macar pentru vecinatate.”
Inca odara cu mult respect
erata: inca odata…