vineri, martie 29, 2024

Formatori și mentori – forme fără fond

Una dintre problemele nici măcar definite corespunzător, iar, pe cale de consecință, cu atât mai greu de rezolvat, din învățământul nostru preuniversitar include formarea profesorilor deja angajați în sistemul public de învățământ. Încă de dinainte de 1989, după o fundamentare științifică care nu poate fi decât presupusă fiindcă urmele ei par a fi dispărut complet din memoria contemporanilor, șterse de valurile istoriei, profesorul urma trei trepte de pregătire, necesare pentru creșterea salariului sau stabilității pe post: examenul de definitivare în învățământ, gradul II și gradul I. Profesorii pensionabili sau în apropiere de pensie din sistemul public de învățământ de acum ne pot povesti, chiar dacă au prins abia ultimul deceniu de ceaușism în calitate de profesori, că nu era atât de ușor ca astăzi ,,să îți dai gradele”. Numărul de locuri fusese la un moment dat restricționat și se impunea un examen inițial de selecție înainte de a se intra în perioada de inspecții propriu-zise și pregătirea pentru proba scrisă finală. Învățământul socialist, ajuns în faza sa optzecistă, de austeritate bugetară strictă, gestiona cu zgârcenie asumată resursele de cadre existente, aglomera clasele și nu mai construia școli. Duritatea examenelor la orice nivel era pe măsură. Orientarea profesională se făcea ,,în jos” spre producție, proletariatul intelectual aflându-se într-o oarecare remisie, cel manual fiind în continuare, în epoca celei de-a treia revoluții industriale, cea digitală, care va exploda global după 1990, piesa de rezistență a regimului, anacronic și surclasat tehnologic pe mari porțiuni. Un profesor își începea activitatea între 20 și 25 de ani și putea spera să își obțină toate gradele didactice, după ce demonstra stăruință, putere sporită de muncă și devotament în carieră, la distanță de cel puțin cincisprezece ani de experiență cotidiană, dovedită la catedră.

După 1989, pe fondul căderii în irelevanță economică a vechii organizări a sistemului public de învățământ, care a început să treacă prin diverse terapii de șoc abia după 1996, perioada de obținere a gradelor s-a scurtat progresiv. Cu ceva muncă și inteligență obișnuită un profesor din preuniversitar își poate căpăta și actualmente gradele didactice în maxim 10 ani. E adevărat că aceeași situație s-a regăsit, cu rezultate nu întotdeauna admirabile, și-n mediul academic, unde de la starea generală de ,,blocare a posturilor” din anii ’80, când nu rareori întâlneam lectori de 50 de ani care scriseseră un raft de cărți, s-a trecut val-vârtej la profesori universitari cu vârsta trecută puțin de 30 de ani și autori ai unor cărți nu numai filiforme, ci și imposibil de găsit prin librării, biblioteci publice sau online. Nu e greu de ghicit că aceasta este starea care a predominat din ultima treime a anilor ’90 până în jurul anului 2010, când a început să se pună timid în discuție deja clasicizatele teme ale imposturii academice, constând din plagiate, adică licențe, masterate și doctorate cumpărate sau subtilizate sub forma de lucrări finale de la unii și alții. De altminteri, explozia doctoranzilor și doctorilor în științe de tot soiul a avut loc în perioada de maximă fertilitate a corupției universitare. Există un raport invers proporțional între numărul de diplome eliberate și calitatea sistemului public de învățământ: cu cât mai puține documente care să ateste finalizarea studiilor, cu atât mai serioasă selecția absolvenților (reciproca e la fel de valabilă). Cu toate acestea, apetitul pentru titluri academice ale anumitor categorii sociale din România ultimelor decenii provine și din parcimonia statistică, întreținută de statul socialist, cu care modelul economic ceaușist producea ,,gulere albe”. Mulți din cei deja angajați și maturi au dat iama în universități (de stat sau private, la zi, la fără frecvență sau la distanță, nici nu contează) după 1989 și și-au agățat titluri pe cartea de vizită pentru că acestea erau bunuri simbolice de mare valoare socială în tinerețile lor, dar și un mijloc de a ascunde realitatea că destui dintre cei ajunși – ușor de spus cum, greu de dovedit în ce fel – în poziții publice și economice de forță relativ recent s-au întâlnit în destinul lor, chiar dacă pentru o scurtă vreme, cu munca normată în fabrica și uzina optzeciste. Despre eficiența mediocră a integrării sociale (locuri de muncă existente) prin accesul facil la diplome universitare după 2007, anul integrării în UE, se vor scrie articole științifice pesimiste în curând, dacă deja nu s-a întâmplat asta.

Întorcându-ne la gradele didactice din sistemul preuniversitar, un prim lucru care trebuie menționat este legat de aparenta logică – aparentă pentru că aceasta are sens doar în paradigma economico-politică de atunci – a acestei formări în anii ceaușismului. Dacă statul strângea cureaua pentru că așa dorea dictatorul sau/și ciracii lui (cât de rațională a fost această mișcare s-a văzut în decembrie 1989), era cât se poate de normal ca sistemul de învățământ să facă economie la pregătirea cadrelor didactice active prin creșterea dificultății de a accede la gradul I. Mai puțini profesori cu gradele facultative luate, mai multe economii din bugetul de stat, fonduri care puteau merge în finanțarea industriei. În momentul actual, al economiei de piață europene, în care forța de muncă întrebuințată, (înalt) calificată ca pregătire, este resursa cea mai de preț a unei societati, logica este inversă: cu cât mai mulți profesori cu gradele luate, cu atât mai competenți vor fi absolvenții la final de fiecare ciclu de învățământ, ceea ce nu înseamnă nicidecum scăderea cerințelor pentru fiecare examen de grad. În orice caz, statul nostru nu are obiceiul de a face risipă de resurse financiare în învățământ, așa că teama posibilă a unei inflații de profesori cu gradul I nu ar trebui să ne ocupe momentan atenția. Drept urmare, ne propunem o analiză critică a mentoratului și formării în cariera de profesor pornind de la grila de salarizare, atitudini și competențe noi în chestiuni pedagogice și didactice, informația științifică accesată pe parcurs.

În calitate de profesor din preuniversitar, vechimea – variabilă separată – contează la fel de mult ca gradul didactic obținut prin examen. Cu cât profesorul este mai tânăr când obține gradul I, cu atât salariul său este mai apropiat de cel al unui debutant în învățământ. Diferențele sunt de câteva sute de lei, care valorează ceva semnificativ din punct de vedere procentual doar din perspectiva angajatului. Este evident că statul poate suporta o diferență de cost de 500 de lei între un profesor în vârstă de 35-40 de ani cu gradul I și unul numai cu definitivat de aceeași vârstă, însă cu vechime egală. Sumele diferențiatoare pot ajunge la 1500 de lei, dar nu mai mult de atât, între profesorii veterani, aflați la final de carieră, dar cu grade didactice aflate la poli opuși (definitivat vs. gradul I). Nu există negociere individuală a salariului în învățământul public, ci doar grile de salarizare, care se stabilesc după un singur criteriu, asemănător celui din ceaușismul optzecist: să scădem cât putem de mult costurile cu resursa umană. De altfel, deși originea divizării profesorilor în funcție de grade este legată de motivarea diferențiată a cadrelor didactice și de formarea lor pe măsura competențelor distincte, realitatea e mai degrabă una de control al salarizării, nu de altceva superior acestei categorii contabile. Fără a pune la îndoială necesitatea unei plăți diferențiate, nu înțelegem de ce se pune accentul în continuare pe definitivat, gradul II și gradul I în învățământ din moment ce se pot găsi alte formule de a motiva financiar profesorii în cadrul sistemului de stat. Am putea avea un salariu decent de la început pentru orice cadru didactic, situat la două salarii medii pe economie nete, iar salariile cu adevărat mari să aparțină unei minorități care probează prin rezultate indiscutabile că merită un spor pentru anumite intervale de timp date. În circumstanțele de acum, profesorul debutant, care nu se poate decât cu dificultate întreține individual într-un oraș mare unde locuiește cu chirie, câștigă la fel ca profesorul cu gradul definitiv, gradele superioare adăugând cel mult între 20% și 30% la salariu, considerând o vechime în învățământ egală. Perspectiva de reglare a salariilor din învățământul de stat preuniversitar a rămas blocată în austeritatea ceaușistă a anilor 1980-1989, cu diferența că acum statul a interiorizat abstinența cu forța a ,,omului gras care stă în cârca omului slab” – cunoscătorii știu la cine ne referim – fără să mai promită în viitorul apropiat nimic în plus față de ceea ce deja face.

În ceea ce privește cunoștințele și atitudinile noi pe care se presupune că un profesor le absoarbe de la un examen de grad la altul, aici discuția riscă să alunece ușor în disperare și ieremiade. Oricine este de specialitate poate evalua ecartul de dificultate care există, de exemplu, la disciplina matematică între examenul scris de definitivat și cel de gradul II. Ceea ce se caută la evaluarea pentru gradul II ca dovedindu-se superior celei de definitivat sunt numai câteva noțiuni și artificii matematice mai grele, de final de liceu teoretic, specializarea real, care să ateste o sferă a cunoașterii ceva mai largi. Aceeași situație predomină și-n raport cu partea de didactică, metodică și pedagogie. De prea multe ori – iar acest fapt se poate lejer generaliza fără riscul de a greși – se cască o prăpastie între ceea ce poate învăța un elev mediu român la școală și ceea ce i se cere profesorului acestuia să știe la aceste examene de grad, care sunt concepute fie pentru elevi exemplari și ireali, fie pentru profesori perfecți și inexistenți în realitate, proiecții psihologice ale celor care scriu subiectele. Decuplarea de la potențialul și nevoile acute ale societății românești nu poate fi mai mare și mai sfidătoare decât atât. Pentru ce i se impune unui profesor de limbi străine, care predă în școala primară sau la gimnaziu elemente de bază sau intermediare ale gramaticii și vocabularului, să cunoască – pe modelul comentariilor (de pe vremuri) din literatura română pentru proba de Bacalaureat – câteva opere ale postmodernismului american sau francez atâta timp cât acest profesor nu le predă vreodată elevilor, cu care se presupune că lucrează zilnic, literatura limbii respective? Nici dacă ar preda într-un colegiu național de elită, asemenea delicii intelectuale rafinate nu ar fi ușor accesibile elevului destoinic și deștept din acea instituție. Pentru ce i se cer soluții teoretice mirobolante, extrem de stufoase ca terminologie acceptată, de a preda și a evalua atâta vreme cât însușirile și nivelul elevului, așa cum se prezintă acestea în școală, sunt cu totul și cu totul paralele cu schemele teoretice propuse de pedagogi și metodiști, experți în științele educației ale căror descoperiri ilustre nu au o bază empirică demonstrată și recunoscută public în societatea românească? Acestea nu sunt întrebări nici măcar retorice, ci se doresc semnale de alarmă. De ce creatorii de conținut didactic și științific elaborează metode de evaluare atât de nerealiste putem doar bănui, dar îl lăsăm pe cititor să își imagineze și singur cauzele carenței de eficiență și bun-simț.

Dar să presupunem pentru moment că examenele scrise pentru grade didactice sunt meșteșugit gândite. Ele testează și discern corect între competențe aflate pe trepte de intensitate diferite. Elevii au parte de profesori admirabili, dacă aceștia au promovat cu brio examenele propuse de sistem. Până și în acest caz, tot nu se înțelege de ce aproape aceeași informație științifică, variind doar ca dificultate și pedanterie a subiectelor, se parcurge începând de la definitivat la gradul I. Nu se pricepe clar în ce sens evoluează un profesor între 20-25 și 35-40 de ani. De cele mai multe ori evaluarea nu este doar staționară în materie de inovație a conținutului între gradele didactice dobândite, ci aceasta este fixistă și la scara deceniilor, ca și cum cunoașterea științifică, chiar dacă aceasta este aplicată la un nivel de început sau mediu în sistemul preuniversitar, nici pe departe de frontieră a cunoașterii, ar sta pe loc. Nici această hibă nu este problematizată în vederea pregătirii la zi a cadrelor didactice.

Parcă pentru a preîntâmpina criticile noastre, având în vedere faptul că un cadru didactic poate obține gradul I la 40 de ani, deși iese la pensie cu un sfert de secol mai târziu, a apărut de ceva vreme încoace obligativitatea cuantificată a formării continue. Se încurajază efectuarea de cursuri cu credite profesionale, caz în care, printre alte confuzii deontologice, grădinițele au ajuns prin lege, așa cum am amintit într-un alt articol, să echivaleze diplome universitare și grade didactice susținute în centre de învățământ superior. E ceva specific românesc aici sau, cel mai probabil, est-european, dar cui îi pasă? În fine, ideea este că profesorii cu vechime merg la cursuri ca în prima lor tinerețe. La ce îi ajută practic aceste cursuri în afară de acumularea de credite necesare? Dacă ar fi rugați să răspundă onest și fără teama represaliilor, ei înșiși ar răspunde descumpăniți ,,la mai nimic”. Să nu fim, însă, atât de drastici. Poate că acești dascăli mai află o teorie sau o metodă utilă, fabricate în laboratorul de idei din Occident. Se poate și asta, fără îndoială. Dar ce folos vor avea aceste noi achiziții la catedră când elevul român se confruntă cu problemele altei societăți decât cea daneză, finlandeză, sud-coreeană, țările de unde provin cele mai multe exemple pozitive din suportul de curs? Profesorul român este sceptic la nou nu doar pentru că este conservator din fire, ci și fiindcă reformele noastre din învățământ sunt împrumutate otova din afară, fără simț critic și fără un crâmpei de discernământ (naționalismul nu constituie, totuși, grila salvatoare în acest sens), cum ar fi acela de a discuta cu profesorii experimentați români, cei din școli, nu cu cei din instituții superioare ierarhic, despre semnificațiile cu plus și cu minus ale oricărei reforme în materie de planuri cadru, curriculum național și altele de această natură. Nu în ultimul rând, nu deținem un program național solid gândit pentru ca profesorii cu experiență vastă și rezultate notabile să devină obligatoriu mentori și formatori pentru profesorii tineri, colegii lor care le vor lua locul ca modele în timp. Există funcția metodistului, dar aceasta este concepută ca un element auxiliar al inspectorului de specialitate și vine pe fondul unei examinări de sus realizată cadrului didactic începător sau tânăr. Nu de a ne bloca în șefism și autoritate birocratică de lemn ducem lipsă, ci de formatori și mentori credibili, de ajutoare valoroase, de exemple autentice de profesori devotați și versați în meseria lor, de exemple legitimate colectiv. Momentam mimăm ce mai traducem din Vest și batem pasul pe loc în rest, sperând ca nimeni să nu ne observe în așa fel încât să putem persista în greșeală la infinit.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Problema, toate reformele indifernt care o fi ele, de regula sunt propuse , imi permit sa afirm, de nespecialisti. De regula sunt birocratii din minister „consiliati” eventual de specialisti.
    In urma acestui demers reformele trebuie politic trecute prin parlament, loc in care ele sunt diluate si schimbate in functie de intersul politic.
    Cum ar arata reforme facute de specialisti in educatie fara amestecul politic sau sindical ?
    Discutam de profesori, de elevi mai putin si oferirea acestora de cat mai multe variante si optiuni in vederea gasirii unei pregatiri pe masura.
    Ducem lipsa cronica de profesori maistri cu experienta in productie, cei care pregatesc muncitori cu inalta calificare pt investitiile in economia reala.
    Romania are o oportunitate extraordinara, poate deveni un pol de investitii industriale, conditia, oameni pregatiti practic si profesional.
    Discutia de mai sus este „academica” si mai putin practica, da este nevoie de profesori buni in stiintele naturii, literatura si gramatica limbii romane plus altele, de profesori de pregatire economica/sociala insa la fel de mult este nevoie de profesori maistrii la fel de buni.
    Nu este necesar sa tot privim catre exterior, ce fac cei din apus sau Asia, pe motiv ca ar fi mai buni.
    Nu trebuie sa ne fie frica sa adaptam necesitatile educationale realitatilor romanesti si mai putin a celor din alte tari.

  2. Cum ma laudam in alt comentariu, sunt student la Universitate. Pe linga lauda, as vrea sa scot in evidenta diferenta enorma intre felul in care am studiat Aviatia acum 50 de ani si cum se studiaza acum. Spre rusinea mea am uitat o multime de lucruri dar, spre uimirea mea, mai tin minte alta multime. Oricum acum vad ca se pune accentul masiv pe propria initiativa, firesc oarecum, deoarece azi avem la dispozitie aceasta imensa biblioteca care e internetul. Profesorul ajunge doar sa directioneze cumva sursele si sa-ncerce sa raspunda la chestiile neclare. Veti zice, nu e relevant, la Universitate se prezinta persoane deja mature care stiu cum sa invete.

    Sa vedem cum e la liceu. Nepoata, 14 ani, are la lb franceza de facut un referat in fata clasei. Isi alege
    Non, rien de rien
    Non, je ne regrette rien
    Ni le bien qu’on m’a fait
    Ni le mal
    de Edith Piaf

    P.S Nu, nu vreau sa scot in evidenta superioritatea invatamintului german, dupa parerea mea e un sistem pt elite, cine vrea, si poate sa invete, o face, cine nu, ajunge politician :). Sistemul produce multe rebuturi, f multe rebuturi.
    PPS La capitolul rebuturi povestesc de interventia unei colege la cursul de astrofizica, domnsoara condamna gazele produse de rachete si era impotriva orbitelor eliptice, considerind o orbita circulara mult mai corecta.

    • Superioritatea invatamantului german in general???
      Scolile cu profil profesional sunt intr-adevar foarte bune.
      Dar universitatile cred ca sunt departe de US/UK si chiar China.
      Si nici nu este de mirare.
      In anii ’90 am fost ingrozit sa vad ca DOAR 4% din scoli aveau Internet.
      Cand in US procentul era de vreo 40%, in Israel vreo 60%.
      Cati studenti straini se grabesc sa invete in Germania?
      Cate companii de cloud si high-tech si AI are Germania?
      Dar nu numai Germania ci si intreaga Europa sunt TOTAL DEPASITI, cu generatii fata de US/UK, Coreea de Sud, Japonia, Israel. Mici exceptii fac Olanda si Suedia.
      Industria germana a ramas la faza de ciocanarit plus industrie petro-chimica.
      Si Tesla a infiintat fabrici in Germania si ameninta industria auto locala.
      Industria de armament a fost distrusa de d’alde UvdL si Merkel.

      • Cu o industrie de ciocanarit cum ii spuneti , nu poti fi pe locul 3 la nivel mondial exporturi.
        Tesla, un harb electric foarte scump, altfel nu-l pot numi, personal am o aversiune impotriva acestor masini.
        Industria germana este inca una care produce bunuri si mai putin lumi virtuale.
        Industria auto n-o ameninta Tesla, este facuta praf de birocratii de la Bruxelles si politicienii ecologisti verzi, va dau dreptate, probabil „chinezariile” vor lua locul masinilor performante germane.
        De accea se pune accent pe pregatirea profesionala a tinerilor iar facultatile sunt exigente, numarul de promovabilitate, cei care obtin o diploma fiind sub 40 %.
        Vom vedea daca acest sistem dual de succes de pregatire va avea viitor si nu va fi facut praf de politicieni care n-au reusit nici macar sa termine o scoala profesionala.
        Facultatile isi au in fiecare tara rostul insa munca o depun tot muncitorii pana vor fi inlocuiti de roboti si alte sisteme inteligente inventate de studenti, cine va cumpara insa produsele intr-o lume in care prea putini vor mai munci ?
        Masini nu vor cumpara masini, mai stii ? plata cu mondeda virtuala pana la disparitia completa a omului, visul fiecarui postumanist, se numeste eficientizare maxima.

        • Impartasesc aversiunea pentru Tesla.
          Masinile electrice frantuzesti arata mai sexy si mai cu stil.
          Si designul interior la masinile germane arata o mana de designer.
          Pana una alta masinile sud-coreene sunt la mare cautare.
          Sper sa vad masini italienesti si englezesti care au stilul lor inconfundabil.
          Sper sa vas si ia D’acia progresand daca nu o sa fie tinuta ca optiune low-cost de francezi.
          Croatii au designeri si ingineri fenomenali.

      • Toate sistemele de invatamint au lucruri bune si lucruri rele. Specialistii in acest domeniu ar trebui sa traga cu ochii si la altii, sa invete din cele bune, dar si din cele rele. In acest sens vorbesc de invatamintul german, doar ca exemplu. De altfel un sistem trebuie adaptat la specificul, mentalitatea unui anumit popor. In acest sens mi se para ca romanii sunt, in general, Gica contra, dar desi se pun de-a latul, totusi cind obtin libertatea nu prea stiu ce sa faca cu ea. Sunt lipsiti de initiativa, asteapta un tatuc, si ma refer la invatamint aici. Se asteapta sa se planifice nr de locuri in invatamint pe categorii, sa se repartizeze pe categorii etc. Chiar si-n acest articol analizarea unui singur aspect, respectiv salariul educatorilor pierde din vedere ansamblul.

        • Uitati-va la companiile IT romanesti gen UIPath.
          Idei, executie, viziune.
          Si in pofida mediului de afaceri corupt si a politicilor autoritatilor.

  3. „Am putea avea un salariu decent de la început pentru orice cadru didactic, situat la două salarii medii pe economie nete”.
    În luna septembrie 2022, salariul mediu net pe economie a fost 4003 lei.
    8004 lei (net) pentru un debutant în învățământ?

    • În propunerea mea, într-adevăr, nu mai există debutanți și grade didactice în sistem, ci un salariu fix de bază de două salarii medii pe economie. Orice depășește acest nivel este ceva rar, sub 5% din profesori.
      Da, e utopic să ceri așa ceva, 1600 de euro în România salariu unui profesor. Aveți dreptate. Dar mai bine impunem două salarii minime. Cred că așa ar fi toată lumea mulțumită, mai puțin profesorii.

      • 1. Dacă știți deja că profesorii vor fi nemulțumiți, de ce trebuie să se mai facă o schimbare în privința salarizării?
        2. De ce două și nu trei-patru-cinci sau o mie de salarii minime pe economie?
        3. Ați studiat impactul unor asemenea creșteri salariale asupra bugetului de stat?
        4. Cum vor reacționa alte categorii profesionale?
        5. Cum va reacționa piața de mărfuri la creșterea exponențială a cantității de bani? Mă gândesc în primul rând la prețuri și la crearea de inflație.

        • Dacă elimini din sistemul bugetar toate sinecurile, pilele, amantele etc, cu salarii mult peste cele din învățământ, cred ca masa monetară va rămâne neschimbată, daca nu cumva va scădea puțin.

  4. Cred ca ati identificat indirect principala problema a educatiei in Romania.
    E adevarat, aceeasi problema poate fi invocata de majoritatea sectoarelor din Romania. Romania este o tara saraca si nedezvoltata economic si care va ramane asa sine die cat timp nu se incurajeaza initiativa privata si nu pomenile de la buget.

    „Am putea avea un salariu decent de la început pentru orice cadru didactic, situat la două salarii medii pe economie nete”

    Dupa cum d-voastra spuneti, un salariu decent e undeva pe la de doua ori salariu mediu net pe tara. Cu alte cuvinte si pe romaneste salariile in Romania sunt indecente. Asta in conditiile in care vreo 3 milioane angajati in sistemul privat castiga sub 3000 lei net. Si media este ridicata sensibil de salariile din sistemul public.
    In acelasi timp ma uit la cateva sectoare bugetare care au salarii ‘decente’ folosind criteriul d-voastra: judecatori, procurori, cadre universitare, politisti, militari, hartogari de toate felurile de prin diverse agentii si ministere. Si nu vad nici eficienta, nici profesionalism, nici decenta, nici corectitudine.
    Pe d-voastra ce va face sa credeti ca doua salarii medii pe economie pentru profesorii debutanti ar imbunatatii sistemul ?

    • Dacă vrei să atragi în sistem cei mai buni absolvenți, pe cei care doresc cu adevărat să fie profesori, trebuie să le oferi ceva pe măsură. Dacă îi spui că, poate, după vreo 30 de ani de carieră va avea salariul la nivelul celui mediu pe economie, va căuta în altă parte. Dacă îi oferi un salariu atractiv ( pe baza unor criterii de performanță clare) , va veni.

      • Nu vor fi in veci salarii decente, criterii de performanta clare daca economia nu permite asta.
        Economia Romaniei nu permite asa ceva, de asta toti se ingramadesc la privilegii, scutiri de impozite/taxe, exceptia de la regula. Pentru ca enorm de multi paraziteaza sistemul comparat cu cei care contribue la el.
        Dintr-un tort mic nu poti taia felii mari la toata lumea. Cand taii felii mari la cativa, trebuie sa tai felii mult mai mici la ceilalti.

  5. Foarte buna analiza ale unor aspecte trecute si actuale din invatamantul din Ro. ,realizate de dl.Chita. Dupa zeci de anila catedra pot afirma ca mare lucru nu s-a schimbat dupa 1990. Am cateva idei, si anume: 1. Refacerea si reducerea numarului mare de informatii, manuale stufoase si cu detalii inutile.2. Sistem de predare cu accent pe logica si gandirea elevilor.3. La clasa doar cate 15 elevi la clasele I-Iv, 20 elevi maxim la gimnaziu si liceu.4. Reintroducerea examenelor de intrare la liceu sau dupa notele de la testele nationale.5 Modernizarea si diversificarea scolilor profesionale.6.Reintroducerea pedagogilor cu pregatire la cls.primare si gimnaziu care sa ajute elevi la lectii, pe profesori la birocratie, after school este o formula cu rezultate discutabile. 7. Profesorii de la toate nivelele angajati pe concurs, pe durata de 2 ani, are rezultate bune si talent pedagogic se continua contractul pe inca doi ani. 8. Profesorii pensionati, cu puterea de munca, sa fie cooptati in afterschool-uri, sa ajute la lectii, meditatii in scoli.9.In universitati, aplicat sistemul de f.redusa si la distanta doar pentru anumite facultati, acum este extrem de extins si de neperformant. 10 Salariile sa reflecte in realitate, talentul si calitatea rezultatelor profesorilor.

    • Aveti dreptate la toate punctele. Dar as aminti ca o reforma reala a invatamantului romanesc la toate nivelurile s-a facut imediat dupa ce a fost trimisa in SUA o delegatie oficiala de profesori universitari care sa studieze la fata locului invatamantul american de toate gradele, in 1965, au prezentat celor in drept si s-a modificat Legea invatamantului. Multe din cele bune s-au aplicat, cam cele pe care le regretam acum ca nu mai sunt, dar s-au facut si adaptari politice care nu au fost bune. Ar fi trebuit sa scoatem ce nu a fost bun, sa pastram ce a fost bun si sa modernizam in general invatamantul. Dar a venit moda cu reformele politicienilor si concurenta pe reforme, bune sau rele, doar reforma sa fie. A mai venit si UE cu unele reguli care nu prea se potrivesc la noi si am ajuns in situatia in care suntem acum cu invatamantul, cu specialistii, cu generatia de inlocuire care abia asteapta sa preia functia dar nu si sarcinile….

  6. @Dan Alexandru Chiță

    1. „De ce creatorii de conținut didactic și științific elaborează metode de evaluare atât de nerealiste putem doar bănui, dar îl lăsăm pe cititor să își imagineze și singur cauzele carenței de eficiență și bun-simț.”

    Pregatirea de resursa umana pedagogica pentru export in tari/subdiviziuni teritoriale administrativ-bananiere si/sau „surori in spirit si abordare”, dupa definitivat/gr.II?! (pt predat diverse in engleza/franceza/spaniola sau cules capsuni)

    2. „Nu de a ne bloca în șefism și autoritate birocratică de lemn ducem lipsă, ci de formatori și mentori credibili, de ajutoare valoroase, de exemple autentice de profesori devotați și versați în meseria lor, de exemple legitimate colectiv.”

    Adica asa(?):
    https://teachforromania.org/
    https://www.edu.ro/apel_program_pilot_mentorat_profesori_debutanti_NEST_2022
    https://www.superteach.ro/de-ce-conferinta-superteach/
    https://www.edupedu.ro/andreas-schleicher-oecd-invitat-la-conferinta-superteach-de-maine-profesorii-care-au-avut-succes-in-predarea-online-sunt-cei-care-nu-sunt-doar-instructori-buni-ci-si-antrenori-buni-mentori-buni/

    Profesorii mentori recunoscuti de catre statul roman prin ministerul de resort:
    https://www.edu.ro/Registru_national_profesori_mentori_invatamant_preuniversitar
    https://www.edupedu.ro/documente-corpul-national-de-profesori-mentori-si-cel-de-formatori-constituite-oficial-pentru-programele-prof-iii-si-prof-iv-activitatea-de-formator-realizata-nu-este-platita-potrivit-unui-ordin-p/

  7. Nu avea Basescu dreptate cand spunea de lipsa de tinichigii si chelneri? ;)
    Eu as adauga si cameriste.

    Sisteme chatbot si IVR functioneaza chiar cand sunt configurate aiurea sau intr-un stil ostil fata de clienti.
    Adica digitalizarea serviciilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dan Alexandru Chiță
Dan Alexandru Chiță
Dan-Alexandru Chiță (n. 1985). Absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității București (2008), Master (2010) și Doctorat (2014) în cadrul aceleiași universități. Profesor în sistemul preuniversitar din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro