O postare mai veche pe Facebook a unei persoane pe care nu o cunosc ( friend of a friend) mi-a adus în atenție un lucru la care nu ne prea gândim, ancorați în actualitatea imediata cum suntem. Era vorba despre o fotografie din anii ’60 cu o poveste specială, pe care nu mai rămăsese nimeni sa o spună.
M-am gândit atunci brusc la lucrurile pe care le vom lăsa în urmă noi, locuitorii erei digitale. Avem acum, din cauza masificării camerelor de luat vederi de tot felul, colecții personale de filme, fotografii sau înregistrari într-un volum pe care nu îl putem compara în nici un fel cu cel produs de bunicii noștri.
Toate aceste informații sunt însa prizoniere ale unei tehnologii în continua schimbare. Le ținem pe discuri, pe DVD-uri, mai nou “în cloud”, și acesta este un lucru foarte convenabil, pentru că la avem totdeauna la dispoziție.
Dar ce înseamnă totdeauna în era digitală? Pentru multe din documentele mele vechi, “totdeauna” a fost echivalent cu timpul în care vechiul meu computer s-a uzat moral. Am cumpărat altul, am instalat un alt sistem de operare, am copiat ce mi s-a părut util de pe cel vechi , iar hardul vechi a aterizat în pod. Actualul meu calculator încă mai are conector IDE, deci încă mai pot accesa vechiul harddisk.
L-am conectat acum câteva luni și am regăsit texte scrise de mine pe vremea când eram student la litere, mailuri de dragoste, cod în C pentru Windows 3.11 și multe alte lucruri. Mai mult ca sigur, următorul meu computer nu va mai avea conector IDE, asta daca va mai exista un computer; pe actualul îl pornesc mai degrabă ocazional, pentru lucrul de zi cu zi folosesc și eu ca oricine, un notebook.
Dacă ne gândim la termene mai lungi ( în podul casei părintești găsesc caietele de muzică ale bunicului meu, învățător de țară, unde sunt păstrate, cu scrisul caligrafic al anilor 30, cântecele pe care poate le cânta sau poate doar le culegea) situația e aproape imposibilă. Nu știu căt timp ar putea dura câmpul magnetic al discului: 20 de ani, poate, poate chiar o sută. Mai mult? Nu cred. La fel și casetele audio sau video, presupunând că vom mai găsi un aparat pentru a le reda.
O parte din ele le-am copiat pe CD-uri sau DVD-uri; e posibil ca acestea să reziste mai mult, cu condiția să nu fie zgâriate. Problematic va fi probabil peste încă douazeci de ani să gasim un aparat pe care să le redăm. Preventiv ar trebui probabil să arunc în pot și un DVD player pentru nepoți. Să sperăm că vor găsi o metodă de a prelua semnalul de ieșire.
Nu mai vorbesc de celebrul “cloud”. Am uploadat pozele pe un site de hosting gratuit ( sau nu) și gata. A devenit problema altcuiva. Cel puțin o vreme; o dată ce firma dispare, îsi schimbă politica sau nu mai plătesc abonamentul, constatăm că e de fapt problema nimănui. Datele nici măcar nu sunt aruncate, cum se face cu dosarele de hârtie, spre a le găsi prin gunoaie istoricii viitori, ci sunt suprascrise, fără vreo șansă de a mai putea fi vreodată recuperate. Sigur, poți să le muți dintr-un cloud în altul ( tocmai am finalizat acum câteva zile o asemenea mutare pentru cineva, copiatul datelor de pe un server a durat doua zile ). Asta câtă vreme suntem (încă) tineri și activi, dar după asta?
Noua modă pentru calculatoare a devenit SSD-ul. Aș zice că este un fel de încununare a electronicii și o eliberare de sub sclavia mecanicii. In sfârșit avem un echipament de stocare fără piese în mișcare. Mai este de lucru la ele, încă fiabilitatea e o problemă, spațiul de stocare este în continuare sub cel al harddisk-urilor, prețul e ceva mai mare. Am căutat însă informații despre cât de mult pot să persiste datele pe un asemenea dispozitiv ( în lipsa alimentării). Tot ce am găsit e în jurul a șase luni. Cu alte cuvinte, o dată pus în pod, vechiul meu computer va mai păstra datele încă șase luni, poate un an… și gata, în afară de cazul în care îl las în priză.
Acum un an, am avut curiozitatea să citesc niște memorii EPROM pe care le scrisesem pe vremea când lucram în cercetare la Mecanică Fină. Erau complet șterse. Și ele, ca și flash-urile sau SSD-urile se bazează pe stocarea unei sarcini electrice în grila unui tranzistor. Este evident că în lipsa alimentării sarcina electrică se va descărca, dacă nu în sase luni, în șase ani. Oricum, mult mai repede decât ne-ar trebui pentru a lăsa o amintire nepoților.
Poate că mai bine ar fi să alegem câteva fotografii și să le printăm. Este și aici o discuție însă, pentru că nu știm cât rezistă în timp cerneala strălucitoare a imprimantelor noastre color. Tin minte că am fost o dată la o prezentare a unei imprimante (laser) care avea atestate de laborator că documentele printate cu ea durează cel puțin 200 de ani. Un atestat cel puțin amuzant, având în vedere că tehnologia imprimării laser nu are mai mult de saizeci de ani, bazat probabil pe formula îmbătrânirii accelerate dependente exponențial de temperatură.
Da, trăim într-o lume a informației. Datele importante, biblioteci, arhive, vor supraviețui, pentru că, atâta timp cât va exista lumea civilizată, le vom copia pe noile medii de stocare, le vom arhiva ( supremă aroganță, Google scanează documente vechi, care au rezistat sute de ani și probabil vor mai rezista încă pe atât dupa ce Google nu va mai exista) . Însă informația personală, informația măruntă este poate mai fragilă ca niciodată. Probabil că, peste o sută de ani, chiar dacă informația va mai exista, păstrată pe un CD sau o bandă magnetică mai încăpățînată, efortul de a o accesa va fi prea mare. Nu este ca și cum te-ai urca în pod și ai răsfoi scrisorile bunicilor.
Pe vremea lor, backup-ul nici măcar nu era o meserie, dar de la ei mai avem câte ceva.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Extrem de interesant subiect. Probabil s-ar putea gasi o solutie tehnologica de durata, daca s-ar urmari in mod special dezvoltarea acelei tehnologii care sa aibe ca scop
conservarea pe termen lung a documentelor.
Pe vremea când eram în România, am avut și CD-R-uri care s-au dovedit de necitit după doar vreo 5 ani. Memorex pre numele lor :P
La modul serios, cantitatea actuală de informație e și mult prea mare ca să merite stocată pe termen lung. Dar dacă vreți ceva care să reziste sute de ani, părerea mea e că CD-urile matrițate ar fi soluția, asta în măsura în care unitățile optice vor putea fi păstrate și ele, pentru că CD-urile nu sunt ”human-readable”.
Pentru documente human-readable, într-adevăr, imprimantele laser sau cele cu cerneală solidă par să fie soluții la îndemâna tuturor. Sigur că hârtia are și ea nevoie de condiții speciale de păstrare, dar gravarea în metal pare mai puțin accesibilă omului obișnuit :)
Mi-ati luat o piatra de pe inima!
Am sertare intregi de CD-uri, „arse” incepind cu 1997 (la vremea aia und CD-writer era foarte costisitor, nu aveam unitate proprie, asa ca plateam pt acel serviciu). Tot intentiomez ca, atunci cind voi iesi la pensie, sa ma uit pe CD-ROM-urile cu date, programe vechi, poze scanate, muzica, etc. Dar daca dupa cinci ani deja devin de necitit, eu pot direct sa le ARUNC pe cele din 1999-2006, sa zicem!
Documente tiparite pe hartie? Unele se pastreaza mai bine, cu conditia ca hartia sa nu fi fost innalbita cu clor – am arunct tone de hartii din anii 70-80 sau chiar 90, ce au devenit galbene si friabile!
Daca hartia este de buna calitate, documentel xeroxate sau scoase la imprimanta laser au sanse foarte mari de conservare, tonerul este format din particule de carbon, care nu se degradeaza in timp. Tonerele pentru laser color sau cernelurile pentru ink-jet sunt, desigur, mai perisabile.
Gravarea in metal? S-ar putea face fotochimic! O solutie alternativa o reprezinta foile de aluminiu „batute” la masina, cum am avut cindva. Masina de scris poate sa nu aiba banda, esentialul este ca ciocanelele sa loveasca foaia de aluminiu si sa o deformeze.
O astfel de foaie este foarte stabila in timp, dar o biblioteca de genul asta ar fi cam voluminoasa!!!
benzi magnetice si casete? Demagnetizarea este o problema reala, in sapatama trecuta am gasit o caseta inregistrata in toaman lui 1992, si este perfect inteligibila. Nu pot sa ma pronunt asupra calitatii suetului, deoarece nu aveam pe ea muzica inregistrata hi-fi, ci un discurs politic …
Cred ca HDD-urile reprezinta totusi cea mai buna sansa de stocare pe termen lung. MTBF-ul este foarte rigidicat, sute de mii de ore de FUNCTIONARE. Iar daca folosesti diskul do\r pentru stocare, deci scrii pe el o data pe luna si te uiti la ele o data pe trimestru, durata de viata va fi si mai mare. Limitarea este data aici de compatibilitate, peste cati ani nu vor mai exista conectaore SATA la calculatoare?!
iar daca vrem sa pastram amintirile intr-o forma „human readable”, ce ami simpla si fiabila varianta o reprezinta placile fotografice!
Nu fimul de 35 mm, ci vechile placi foto 9×12
Colorantii din filmele color sunt si ei termodinamic instabili, iar celuloidul se degradeza in timp (timp luuung, am filme de la tata de prin 1958 si sunt in stare buna) dar emulsia de argint de pe o placa foto developata si fixata, nu are de ce sa se degradeze, si poate fi usor citita de oricine are un sistem de proiectie sau o lupa buna …
Ei, intotdeauna informatia va rezista suficient cat sa fie scoasa dintr-un dosar, la timpul potrivit.
E buna, dar nu la genul asta de informatii ma refer :)
De ce tentativa lui Google reprezinta suprema aroganta?
Si eu fac acelasi lucru, din 2001 mi-am cumparat un scanner HPaccesibil ca pret (bun opentru documente, mult mai slap pentru fotografii color, si execrabil pentru filme) si digitizez documentele personale, pozele, reviste si ziare „vechi” (1970-80) si „contemporane” (de dupa 1990, dar pina sa le scanez eu, au trecut deja 25 de ani!), pentru ca informatia in format digital este mult mai usor de regasit, de citit, si mai ales ocupa mai putin loc!
Fiind un mediu DIGITAL, copierea se face cu regenerarea semnalului: la analogi, cind copiam o caseta sau bada magnetica, nu mai vorbesc de fotografii, calitztea scadea, zgomotl creste. Dar in sistem digital, un nivel 1 logic care s-a degradat, atita vreme cit este inca peste pragul de discriminare, va fi convertit intr-un „1” pur, valabil 100% …
Cit despre memoriile EPROM, inaintea disozitvelor EEPROM, sau a celor EPROM care se stergeau cu ultaviolete, existau PROM-uri, care se ardeau o singura data!
Teoretic, traseel de siliciu sau de aluminiu ce au fost arse ar trebui sa ramina in starea aceea, insa practc nu mai am de loc primele PROM-uri cu care ne jucam la facultate prin 1979, si oricum contineau doar instructiuni pentru sistemul cu 8080, nu documente sau povestiri interesante pentru mai multa lume ….
Am numit-o suprema aroganta pentru ca transferam spre a salva documente de pe un mediu care a rezistat sute de ani, uneori mii, pe un mediu mult mai perisabil. E bineinteles si o exagerare retorica, faptul ca avem acces la ele de oriunde e un mare avantaj.
Cad despre PROM-uri… exista, doar ca nu stiu de o formula in care sa poata fi folosite pentru stocare; acum cam toate echipamentele folosesc flash-uri, printre altele pentru a putea fi upgradate la nevoie. Eu nu am folosit PROM-uri, deoarece nu faceam productie de masa ci prototipuri. Daca stau bine sa ma gandesc, cineva ar putea vinde arii de PROM-uri pentru acest tip de arhivare
Domnilor, sper sa permiteti o gluma: piramidele sunt soluția, chiar si timpul se teme de piramide.
1. Este interesant faptul ca tot mediile analogice sunt mai durabile: exista LP-uri din 1950 care se aud excelent si astazi. Mai mult, citirea laser elimina uzura, deci este probabil ca ele sa reziste in mod (practic) nedefinit. Exista si aici probleme: o forma de mucegai care degradeaza vinilul, dar numai pe cel „reciclat” (care cuprinde urme de hartie). Vinilul nou – virgin vinyl – este la adapost de asa ceva.
Desigur, capacitatea de stocare este limitata iar tentativele de a pastra imagini au cam dat gres, dar teoretic „se poate”.
2. Degradarea CD-R este datorata in principal patrunderii agentilor contaminanti prin zona periferica a discului. Solutii: sigilarea cu lac a acestei zone si folosirea matritarii pe Au, nu Al. Desigur, a doua varianta nu este chiar la indemana oricui dar poate fi aplicata in cazul unor documente de valoare exceptionala.
P.S. Am CD-uri (matritate, nu „arse”) din 1990 care se aud impecabil… In fine, se aud la fel ca atunci cand erau noi, ca primele masterizari pentru CD numai „impecabil” nu se auzeau, nici macar cand erau proaspat scoase din tipla ;)
Din cite am vazut, microfilmul ar avea cam cea mai lunga durata de viata, cam 500 de ani, dar tehnologia e scumpa si nu se preteaza la private use. Poate ca o sa-i vina cuiva ideea de business a unui centru la care oamenii pot veni cu materialul lor ca sa-l puna pe microfilm si sa-l dea mai departe din generatie in generatie. Or something :))
Am avut o discuție similară cu un cercetător de top în domeniul simulărilor și analizei rețelelor (de tot felul, de la interacțiuni chimice între microorganisme la rețele sociale, teroriste etc.). Discuția a pornit de la probleme legate de simularea unei societăți care transmite informația altor generații și are cultură, deci, o oarecare formă de memorie. Lăsând detaliile la o parte, dânsul îmi spunea că există o preocupare serioasă legată de determinarea matematică a gradului de accesibiliatea a informației. Se calculeaza cumva similar cu probalitatea vieții/civilizației/contactului în univers (formula lui Drake, dacă vreți). Soluția optimă pe atunci (2010, cred) era să ai un sistem multi-level. În esență, ai un disc de aur, inscriptionat human-readable cu instrucțiuni legate de cum poate fi construit un cititor molecular/ cuantic (in fucție de predicțiile preferate) care să citească informația din nivelul superior. Presupunând că ai o modalitate de stocare de durată foarte mare (in structuri nano sau chiar la nivel cuantic – lucruri care încep să aibă o proporție mai mare de science vs. fiction în ultimii ani), restul devine un calcul de optimizare: raportul optim dintre complexitatea informației per nivel de encodare.
Problema este extrem de serioasă inclusiv pentu informațiile științifice. Un exemplu recent – http://esciencenews.com/articles/2013/12/19/data.are.lost.science.astonishing.rate
Doar ce am citit un articol despre „putrezirea biților”:
http://arstechnica.com/information-technology/2014/01/bitrot-and-atomic-cows-inside-next-gen-filesystems/
Cred că deocamdată tot sculptarea unui material dur rămâne cea mai viabilă metodă de păstrare a informației – un CD fiind urmașul direct al inscripțiilor antice săpate în stâncă. Până nu vom atinge o masă critică a celor care își vor pierde pozele de familie ținute în format digital, nu va exista un imbold real pentru o tehnologie ieftină de arhivare. Iar asta va dura câteva decenii. Eu azi încă accesez cu succes date stocate pe dischete floppy acum 20 de ani…
PS Mihai Badici, este foarte iritantă substituirea lui â cu ă în text :)
Am corectat câteva â-uri, nu vreau să îmi irit cititorii :)
E o eroare de dactilografie involuntară, ă este alt-a si â este alt-q la layout-ul pe care îl folosesc.
Recomand un iMac, prietenii știu de ce :)