Mărturisesc că am citit, nu, nu cu sufletul la gură, cum se spune îndeobște, ci cu nedezmințită încântare , oricât de necritic ar părea cuvântul, ca și cu empatie, cartea Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie. Scrisă de Andrei Gorzo. Și apărută în 2024 la editura ieșeană Polirom.
Cartea, de o sinceritate absolut cuceritoare, este mai mult decât anunță subtitlul. Mai mult fiindcă nu doar că istorisește și simplu, fără sofisticării inutile, și cu lux de amănunte povestea familiei Gorzo, cu mamă, tată și doi copii. Cu nenumăratele ei peregrinări prin țară și aferente schimbări de domicilii. Schimbări ce au și ele povestea și semnificația lor, contribuind măcar în parte la lămurirea unor aspecte aparent bizare. Precum acela că o familie de medici, despre care se presupune că ar fi fost oameni cu stare, nu a avut niciodată o casă a ei.
Această istorie de familie ne este spusă apelându-se adesea, întru lămurirea unor detalii și întâmplări cu schepsis, la ceea ce se cheamă arborele genealogic.
Povestea relatată la persoana întâi de Andrei Gorzo se prezintă asemenea unui decont al unei relații complicate între tată și fiu. Decont intervenit la patru ani distanță de la dispariția fizică a primului. Relație complicată nu pentru că între cei doi s-ar fi dus cine știe ce dispute, ci datorită existenței, până la un punct misterioase, a capului familiei. Medic legist de meserie.
Și totuși. Ce ar fi putut fi misterios, la urma urmei, în existența cuiva care, în mod obișnuit, constată decese, încearcă să le determine cauza și să le stabilească ora aproximativă, în cazul în care moartea lasă impresia că nu s-ar fi produs tocmai ok? Faptul că, după o arestare intervenită înainte de 1989 și după o amnistie, la un moment dat, în primii ani după Revoluție, doctorul Gorzo a fost solicitat de Gelu Voican –Voiculescu, pe vremea aceea om cu importanță în noua ierarhie a Statului român, să contribuie la lămurirea condițiilor nu tocmai clare ale decesului morții fostului lider comunist Virgil Trofin. Despre care se zvonea, încă înainte de 1989, că ar fi părăsit scena vieții fiindcă prezența lui îl incomoda pe Ceaușescu. Că același doctor Gorzo a primit și alte însărcinări speciale care impunea familiei un comportament aparte. Tatălui, Gorzo Dan-Octavian, i se crease o nouă identitate, asta însemnând și un nou nume, recte Marian Marmond. Că sub acest nume era căutat la telefonul de la domiciliu și copiii familiei trebuiau să joace jocul. Rivalitățile dintre deținătorii puterii, privatizarea secretelor, rivalitățile dintre Voican și Virgil Măgureanu (în carte mai apar și alte nume louches printre care acelea ale generalilor Militaru și Doicaru) au aruncat în aer totul.
Doctorul Gorzo a fost trecut pe linie moartă, nu și-a mai gâsit serviciu în conformitate cu pregătirea, a fost silit să scrie sub pseudonim la revistele cu apăsat caracter antisemit (antisemitismul îi repugna) patronate de Mitică Dragomir. A devenit totuși cumva celebru sub pseudonimul George Dora. A apărut și la televiziune, A fost numit în Academia Cațavencu, secu-ziarist. A lucrat o vreme pe lângă Traian Băsescu. Pe urmă, au intervenit declinul, boala, decesul. La începutul anului 2020.
Cei doi, tatăl și fiul, aveau o pasiune comună. Filmul. Vedeau împreună filme la video. Filme procurate după formula detaliată într-o recentă carte (A fost ca-n filme) de Liviu Tofan și Stejărel Olaru. Preferau amândoi filmele polițiste. De aici, poate și profesia de critic de film a autorului. A urmat descoperirea farmecului romanelor lui Graham Greene și zămislirea impresiei că ceea ce i s-a întâmplat doctorului Gorzo îl califică pentru statutul de posibil personaj al acestora. Tatăl a devenit prin timp, cum mărturisește autorul, codul pasiunii sale pentru Graham Greene. Așa că autorul, sperând într-o reciprocitate, mizează acum pe Graham Greene, devenit my secret sherer, să-i fie cod întru lămurirea destinului și personalității tatălui. Poate și fiindcă, așa cum mărturisește la un moment dat Andrei Gorzo, a intervenit un dezechilibru între tot mai puținul știut despre tată și tot mai mult cunoscut despre scrierile lui Greene.
Fiecare capitol al cărții este marcat de un motto împrumutat dintr-un roman de Graham Greene. Cartea conține analize consistente la cea mai mare parte a scrierilor acestuia. Ce am învățat de la Graham Greene devine astfel și o biografie a tatălui, și o monografie sui-generis asupra scriitorului britanic. Dar mai ales o certificare a frumuseții genului impur.
Andrei Gorzo –CE AM ÎNVĂȚAT DE LA GRAHAM GREENE. O istorie de familie. Editura Polirom, București, 2024
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Da, Graham Greene a avut o viață foarte agitată. Spion pentru MI6, era prieten cu Fidel Castro încă dinainte de răsturnarea regimului Batista. A și ajutat un pic revoluționarii cu servicii de curierat. Și Gabriel García Márquez era vechi prieten cu Fidel Castro.
Marquez relatează picanterii (citite în România literară, în jur de 1985) de la o întîlnire între cei trei în Cuba. Castro, care era un anti-alcoolic și îndemna pe toată lumea să facă sport, a fost uimit de forma fizică excelentă a lui Greene, care obișnuia să bea în fiecare zi o sticlă de whiskey și 3 sticle de vin roșu, câte una la fiecare masă. Iar Marquez a fost impresionat de competențele lui Castro în materie de probabilități când, aflând că Graham Greene și-a încercat de două ori norocul la ruleta rusească (cu butoiaș de 6 gloanțe, nu de 8, cum se obișnuiește!) – printre alte, numeroase, tentative de sinucidere -, a calculat rapit, mintal, probabilitatea de a supraviețui la așa ceva.
E interesant că șeful lui Greene la MI6 a fost Kim Philby, cu care era prieten. Dar Philby era agent sovietic (în 1963 a «defectat» și s-a stabilit la Moscova), iar post-mortem (prudenți rușii, hahaha) a fost decorat cu Ordinul Lenin.