vineri, martie 29, 2024

Frunzele verzi si cainii primejdiosi: Viata si timpurile lui Eugen Jebeleanu

“Sa-ti fie dat sa traiesti in timpuri interesante” suna un vechi proverb, ori mai degraba blestem, chinez (real ori apocrif). Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stanga, prieten apropiat cu Pablo Neruda si Miguel Angel Asturias, un intelectual care a facut multe compromisuri in epoca stalinismului dezlantuit, a regretat amarnic anii orbirii, a stiut sa renasca, printr-o chinuitoare alchimie a expiatiunii, drept un poet autentic, confirmand asteptarile lui E. Lovinescu din anii 30.  A sustinut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion si ale lui Ion Negoitescu de reabilitare a lui Lovinescu, in pofida opozitiei vechilor si noilor jandarmi ideologici. La un ceas cand parea sa fie condamnat la anacronism, sa lase in urma doar amintirea unuia dintre arhitectii utopiei (precum Beniuc, Radu Boureanu, Marcel Breslasu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburatoare, cele mai durabile si cele mai oneste.  Unele dintre acestea, in opinia mea, rascumpara erorile anilor 50 si vor ramane printre cele mai curate si nobile poeme ale literaturii romanesti din ultimele decenii ale tragicului secol al douazecilea. Si acum, vorba lui Nabokov, speak memory

Desteptarea a inceput mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu si A. E. Baconsky au fost cei care si-au abjurat public “productiile” literare din anii anteriori, si-au pus cenusa-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. In mod indirect, dar suficient de clar pentru cerberii ideologici, ataca dogma realismului socialist. ”Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decat sa fi scris acele stupiditati”, declara Jebeleanu. Poate ca atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, „tobosarul timpurilor noi”, primul secretar al organizatiei „inginerilor sufletului”, cel numit de Miron Radu Paraschivescu “micul tiran de la Uniunea Scriitorilor”. Stia ca Beniuc nu era un actor autonom, o canalie pe cont propriu, ca era de fapt, cum fusesera si N. Moraru, Traian Selmaru si M. Novicov,  instrumentul “perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), seful Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR, satrapul ideologic suprem, Leonte Rautu. A inteles ca fusese folosit, ca fusese jucat de marii manipulatori, de comisarii “Noii Credinte” (Milosz); crezuse intr-un ideal, asemeni favoritului sau Attila Jozsef (din care a tradus superb), se izbise de macularea cinica a acestor visuri.  Citez din memorie: “Multi am dorit sa fie bine/Nu pentru noi, ci pentru toti/Doar altii au gandit mai bine/La patru aurite roti”. Am citit recent, in „Lettre Internationale”, fragmente din jurnalul Mariei Banus din 1956 legate de Revolutia Maghiara si de sperantele generate de valul destalinizarii. Din cate stiu, Jebeleanu a tinut si el un jurnal. Ar fi extraordinar daca ar apare si am putea afla ce gandea el in acele momente, mai cu seama ca era vorbitor de maghiara si ii cunostea personal pe unii dintre liderii intelectuali ai miscarii revolutionare din Ungaria (Tamas Aczel, Tibor Meray, Tibor Dery, Gyula Hay).

Ne-a povestit odata despre sedintele de pomina din vara anului 1958 cand, acuzat de teribile pacate, intre care “lipsa de vigilenta”, primise un vot de blam pe linie de partid.  Ploua cu sanctiuni in acea sufocanta vara a represaliilor. In timp ce-si facea o formala autocritica, Ema Beniuc (imortalizata de Petru Dumitriu sub numele de Zita Niţeluş), a inceput sa urle isteric: “Nu-l credeti, minte, vrea sa insele Partidul!”. Nu mai conta ca scrisese tot ce scrisese, devenise un “dusman obiectiv”. Nu cred ca-l mai mira ceva, traise el si perioada Selmaru cand despotul de la Uniune oferea criteriul absolut al „maiestriei literare”: „Iubesti poporul? Daca iubesti poporul, vei sti cum sa scrii!” Bunul sau prieten, Jozsef Meliusz, scriitor antifascist, intelectual marxist, probabil ca nu iubise indeajuns poporul, ajunsese in inchisorile comuniste. La fel, Geo Dumitrescu, fusese si el probabil deficitar la acel esential capitol, motiv pentru acuzatii aberante pe care doar interventia lui Jebeleanu a putut sa le spulbere (v. episodul transfigurat intr-o scena din romanul „Cunoastere de noapte” de Alexandru Ivasiuc, unde autorul „Libertatii de a trage cu pusca” apare drept Dumitru G.). Nu mai vorbesc de Stéphane Roll (Ghita Dinu), proscris, umilit si marginalizat. Timp in care triumfau les crapules, diversii Aurel Baranga, Nestor Ignat si Sergiu Farcasan. Despre acesta din urma, imi amintesc o scena de prin 1972, la Neptun, intr-un hotel: fostul sef al sectiei cultura a „Scanteii” in perioada cea mai feroce, fostul reporter special al procesului-inscenare de la Canal, a incercat sa intre in vorba cu Jebeleanu. Poetul l-a privit taios, cu tot dispretul lumii in ochi, si a trecut mai departe. Faceau parte din regnuri diferite.

Poeziile de dupa 1968 ale fostului sburatorist regaseau nu doar ermetismul infrigurat, as zice condensat, chiar glacial, al inceputurilor, dar si solemnitatea aproape sacrala a actului civic. Deveneau tot mai explicit critici ale unui regim alienant, abundau referintele biblice, parabolele despre nemurire, cainta si salvarea sufletului: “Cocosu-n zare-a trambitat/S-a inrosit de cantec marea/Nu-i inca zi dar poti sa-ncepi/Poti Petre sa-ti incepi vanzarea”. Fabule cu semnificatii suvbersive, aluzii stravezii, in metafore sacadate, abrupt-parcimonioase, la o stare de fapt tot mai revoltatoare: “Pe vremea Regelui David/Veni la el un individ/Spunand: Asculta bai Davide/De ce in tara nu-s stafide/Caci ele mi se fac din struguri/Si cand le ciugulesti te bucuri./David raspunse Ehehe/Ce bune-ar, dar nu mai e/Ce nu mai e, facu saracul/In ce le pune cozonacul”…

Eugen Jebeleanu pe care l-am cunoscut, asa cum l-am cunoscut, era de-acum scarbit de jocurile cinice si perverse ale nomenklaturii :”Vai de sufletelul nostru care/Cand sa fie mare/Ni se cocosa ca prostul/Prostilor dand ascultare”. Sigur, mi se va spune, dar atunci de ce a acceptat sa devina membru supleant al CC al PCR la Congresul al X-lea? Simplu spus, Jebeleanu nu avea stofa de erou, nu era facut pentru martiriu, era un om extrem de vulnerabil, o faptura casabila, isi imagina ca fiind acolo, in anturajul imediat al ”zeilor”, va putea incuraja unele tendinte liberalizante. Ca si Adam Wazyk in „Poemul pentru adulti” (1955), revendica libertatea prin partid. Miza, banuiesc, pe o relatie speciala cu Ceausescu, despre care scrisese inca din 1936, cand tanarul jurnalist Jebeleanu a vizitat inchisoarea de la Brasov unde se afla detinutul politic care avea pe atunci doar 18 ani. Textul lui Jebeleanu, pe care, probabil, autorul il uitase demult, devenise o referinta ritualica in legitimizarea a posteriori a liderului, asemeni relatarilor atribuite lui Iorgu Iordan despre rolul lui Ceausescu in Comitetul National Antifascist. Pentru Jebeleanu, era vorba de unul dintre sutele, poate miile de articole scrise in deceniul al patrulea, atunci cand colabora la atatea reviste mai mult sau mai putin efemere. Pentru Ceausescu, era o proba ca nu fusese un oarecare in anii ilegalitatii. Excomunicarea poetului ar fi echivalat cu surparea mitului tanarului militant „predestinat” sa devina „arhitectul destinului national”; de aici si o anumita imunitate de care parea ca se bucura Jebeleanu, macar pana in 1971.

Un timp, Ceausescu l-a tratat cu un anumit respect, accepta sa stea de vorba cu el, ii ingaduia chiar unele izbucniri critice. In fond, Jebeleanu nu era santajabil, nu existau, ca in alte cazuri (inclusiv Zaharia Stancu), „pete de dosar”. Ultima lor intalnire s-a produs in aprilie 1981, cand Ceausescu l-a trimis pe secretarul CC al PCR, ideologul Ilie Radulescu, sa-l aduca urgent la Consiliul de Stat pentru a fi decorat cu prilejul implinrii varstei de 70 de ani. Ar merita recitite cuvintele lui Jebeleanu la acea sumbra ceremonie. Nici un superlativ, nici o reverenta, un ton apatic, sec si distant. In acelasi an, peste doar cateva luni, Jebeleanu ii tinea piept, alaturi de N. Manolescu, Geo Bogza, Dan Desliu, St. Augustin Doinas, Ana Blandiana, E. Simion, Valeriu Cristea, M. Iorgulescu, Ileana Malancioiu, Mircea Zaciu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, G. Dimisianu, Lucian Raicu si alti membri ai gruparii anti-protocroniste, lui Constantin Dascalescu, neanderthalianul politruc cu rangul de „premier”, trimis de Ceausescu sa regizeze alegerile din cadrul ultimei conferinte a Uniunii Scriitorilor dinaintea prabusirii regimului. Cine si-ar fi putut inchipui ca a-l sustine pe George Macovescu, ilegalistul cu opera inexistenta, dar cu o coloana vertebrala ce refuza sa se mai incovoaie fara murmur, impotriva unui D. R. Popescu, talentatul prozator grabit sa execute ordinele stapanirii, devenise o actiune subversiva? Si totusi, asa stateau lucrurile in Romania acelor ani.

Dupa 1971, cand la Plenara CC din noiembrie consacrata noului inghet ideologic Jebeleanu a sfidat linia agresiva lansata prin “Tezele din iulie”, Ceausescu si echipa sa au decis ca este un “intratabil”. Astfel il descrie Popescu-Dumnezeu in memoriile sale: un profet manios, un leu indignat care-i scotea din sarite pe culturnicii zilei (si in primul rand pe el, pe sacerdotul cultului neo-feudal). Sa sustii ca Nijinski era un revolutionar veritabil (ultima sa tableta din „Contemporanul”, in iulie 1971, dupa care a urmat o pauza lunga), ca versurile lui Eminescu “Mai departe, mai departe/Mai incet tot mai incet/Sufletu-mi nemangaiet/Indulcind cu dor de moarte” sunt adevaratul model poetic, nu versificatiile optimiste ale poemelor pe banda rulanta, erau tot atatea expresii ale unei impardonabile, intolerabile fronde. Il cita adeseori pe Eminescu, privea cu un rece dispret lumea nedreapta in care traia, cu ingratitudinile, tradarile si infamiile din jur: „Iar celui ce cu pietre/Mă va izbi in faţă/Indură-te Doamne/Si dă-i pe veci viaţă”.

Ca atatia altii, ca Aragon, ca Bogza, ca Marian si Kazimierz Brandys, ca Jerzy Andrzejewski („Alfa” din „Gandirea captiva” de Milosz), ca Ehrenburg, ca Simonov, ca Neruda, ca Adam Wazyk, ca Eluard, ca Brecht, ca Pierre Daix, ca Ritsos, ca Nazim Hikmet, Jebeleanu „a chanté rouge”, s-a identificat emotional, sentimental, pasional cu stanga revolutionara a veacului al XX-lea. Scria Aragon despre pasiunea sa comunista: „On sourira de nous d’avoir aimé la rose”. O diferenta esentiala intre un Aragon (care a trait intr-o democratie) si un Jebeleanu (care, dupa 1947, a trait intr-un regim totalitar) este ca acesta din urma nu a scris ode Securitatii.  Admiratorul lui Bacovia crezuse si el in utopia socialista. S-a inselat, dar nu a fost un poltron, un sarlatan, nu a cantat osanale lui Ceausescu. Tabletele sale, mai intai in “Contemporanul”, apoi in “Romania Literara”, erau tot atatea sageti azvarlite in directia unei puteri tot mai absurde, tot mai irationale, tot mai primar-agresive (spre a relua expresia lui Marin Preda). Restalinizarea de dupa 1971 a gasit in Jebeleanu un neimpacat, ireconciliabil adversar. Imi amintesc publicarea tabletei despre “Doctorul I. A”. Toata lumea credea ca era vorba de Iosif Ardeleanu, ani de zile seful cenzurii. Am aflat ca era de fapt un pamflet la adresa doctorului in estetica marxista, temutul Gh. Stroia, seful de cabinet al lui Popescu-Dumnezeu. Ii cerea acestui temnicer al spiritului sa-i scoata clestii din gura, sa-l lase sa vorbeasca liber… Stiu, in “Jurnalul” sau Ion Caraion a fost foarte dur cu Jebeleanu. Nu-i putea ierta ca, atunci cand el, Caraion, si atatia alti intelectuali gemeau in inchisori, Jebeleanu fusese un rasfatat al regimului (nu discut aici biografia lui Caraion). Si totusi, in anii 70, lucrurile se schimbasera, rolul lui Jebeleanu era unul predominant benefic, indeosebi prin sustinerea tinerilor scriitori si prin respingerea imposturii, ceea ce admitea si Monica Lovinescu in “Jurnalul” sau.

Istoria literaturii romane sub comunism nu va putea face abstractie de rolul lui Jebeleanu in rezistenta impotriva noului proletcultism (botezat “protocronism”), de curajul sau dovedit in cateva situatii extrem de complicate cand a spus un Nu categoric liniei oficiale. Nu ma refer doar la luari de cuvant cu implicatii dramatice, dar mai ales la poemele sale nonconformiste. Mai mult, alaturi de Geo Bogza (si spre deosebire de ultra-conciliatorul Virgil Teodorescu), Jebeleanu a tinut piept ofensivei stalino-fasciste patronata de Dumitru Popescu si Eugen Florescu, la ordinul lui Nicolae Ceausescu. Bogza obisnuia sa-i spuna: „Moni, suntem ca aripile albatrosului, cade una, se frange si cealalta”.

Dupa 1965, Jebeleanu a renuntat definitiv la trumfalismul oficial, a scris “Elegia pentru floarea secerata”, un volum sfasietor, un cri de coeur in memoria fiintei iubite disparute, a celei care a fost minunata pictorita Florica Cordescu. Soarta a facut sa fiu prieten apropiat, din copilarie si pana astazi, cu Tudor si Florica, fiul si fiica lui Eugen Jebeleanu. Locuiam pe aceeasi strada (Grigore Mora), ei la numarul 36 (o casa proiectata de Marcel Iancu), noi la 22. Am fost coleg de clasa cu Florica la Liceul “Petru Groza” din clasa intaia pana intr-a sasea, cand, la indemnul directorului, profesorul de geografie Burcescu, m-am mutat la recent infiintatul liceu nr 24 (actualul “Jean Monnet”) de pe strada Gradina Bordei, in spatele Salii Floreasca, alaturi de vechea televiziune. Stiam evident cine este Jebeleanu, auzisem in casa despre el, “Surasul Hiroshimei” era una din cartile cele mai laudate ale acelor timpuri. Mai tarziu, eram in ultima clasa de liceu, am scris o compunere despre acel poem, imi vin si-acum in minte versurile “Ce noapte deasa,vai ce noapte deasa/Unde-i cararea care duce catre casa?/Ce noapte mare, vai, ce noapte mare/Unde-i cararea doamna ‘nvatatoare?” Nu mai vorbesc de “Lidice”, piesa de rezistenta, probabil cea mai sincera, a poeziei antifasciste romanesti.

Am langa mine acum, cand scriu aceasta evocare, volumul “Hanibal”, aparut la editura Cartea Romaneasca in 1972, cu coperta si ilustratii de Tudor Jebeleanu. Pe pagina de garda, un desen al poetului, pe care, prin Florica, il rugasem sa-mi dea un exempar cu autograf: o ramura de copac cu multe frunze, dedesubt un caine mai mare, pe al carui abdomen este scris” Feriti-va”, urmat in spate de un catelus care nu prea stie langa cine se afla si ce pericole il pandesc… Iata cuvintele inscrise de poet, un avertisment, o lectie de viata si o exhortatie care mi-au ramas in memorie pana in ziua de azi: “Lui Volodea, cu indemnul de a invata cate ceva din limbajul frunzelor verzi taiate pentru caini primejdiosi”. (Februarie 1973). In acel volum, la paginile 257 si 258, se afla poemul, aparut initial in “Contemporanul”, imediat dupa suprimarea Primaverii de la Praga, in august 1968, de catre tancurile Pactului de la Varsovia. Intitulat “Izvoare” poemul poate fi citit in acrostihul care cuprinde cuvintele “Lumina Cehoslovaciei”.  Pentru Jebeleanu, ca si pentru Bogza, Marin Preda, Miron Radu Paraschivescu ori Geo Dumitrescu, experimentul de la Praga a insemnat resurectia unei mari sperante. Circul voievodal de la Bucuresti i se parea de un ridicol netarmurit. Credea totusi ca adevarata poezie salveaza lumea, ca prin arta se poate transcende infamia politieneasca. Un pariu pe care, cantarind acum lucrurile, cred ca l-a castigat.

Inchei cu poemul “Masti”, dedicat “unor amici”:

De ma iubiti, iubiti-ma tocat/si nu intreg, caci dintii-or sa va doara/Si sfatul, de bun o sa va para/e sa-mi sfarmati oscioarele,curat/ Nu intr-un lac svarliti-ma-ntr-o doara/caci stiu sa-not, si scap si e pacat/ci-n carca aruncati-mi ne-ncetat/o niagara de venin, murdara/ O, nu ma strangeti, daca ma iubiti, atat de mult la piept, ci drept, frateste,/veniti si gatu-mi strangeti linistiti/Dar nu v’ascundeti gandul! Ca sa stiu/ce trebuie sa fac cat inca-s viu/cu lesul vostru care mai traieste.

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. Putine din cele ce scrieti au fost cunoscute publicului larg despre Jebeleanu… La momentul cand am studiat „Surasul Hiroshimei” l-am asezat pe o treapta mai jos decat pe Blaga, in preferintele mele… Peste vara, insa, am recitit o parte din poemele sale si am descoperit ca fiecare avea un mesaj! „Pacatul” multor personalitati care au trait in acele vremuri este ca au ales ca forma de opozitie impotriva regimului (atunci cand au descoperit ca au gresit calea) revolta personala reflectata in propria opera si incercarea de justificare a conduitei anterioare, lasandu-ne noua, „consumatorilor” povara deslusirii mesajelor…

  2. Culmea e ca, desi nu sint un fervent amator de poezie, iar pe Jebeleanu il vedeam, din coltul meu, drept un culturnic perfect, am cumparat volumul Hanibal doar frunzarindu-l. Semn ca talentul erupe impotriva tuturor vicisitudinilor.
    Deci… citesc cu placere toate articolele D-lui Tismaneanu care incearca din greu sa lamureasca cum au fost „vremurile interesante”. Singura problema ar fi CITI doresc sa fie lamuriti – mai ales dintre tineri.

    • Din pacate, nu doar dorinta de a fi „lamuriti” in legatura cu vremurile recent trecute lipseste tineretului de azi, ci chiar setea de cunoastere in orice domeniu in afara (poate) de cel profesional. In momentul in care tinerii vor pretui din nou cartile, cultura vor veni si intrebarile despre ce a insemnat comunismul. Dar va veni oare acel moment? Si daca da, va mai fi cineva sa raspunda?

  3. Frumos, Domnule Tismaneanu; felicitari ! Sunteti pe directia cea buna a intelegerii fundamentale ca talentul si politica sunt lucruri paralele. Atunci cand acestea se intalnesc totusi (nu spui nume), nu inseamna ca talentul lipseste … sa spunem doar ca a fost doar vremelnic murdarit.

    Cu siguranta, pana si un inginer ca mine si-a dat seama ca Jebeleanu merita reabilitat (frumos cuvant, si de „duioasa” aducere aminte :D)

    Insa un drum frumos trebuie dus pana la capat, altfel si Dumneavoastra va trebui sa fiti reabilitat peste o generatie sau doua, pentru ca veti fi judecat cu doua masuri. Veti avea puterea sa spuneti ca dincolo de toate pacatele lui (si ce l-am mai urat in tinerete !) Paunescu merita sa i se recunoasca talentul ?! Ma indoiesc … daca veti scrie totusi despre Domnia sa, o veti face cu multa ne-iertare. Gresesc ?!

    Poate ca mintea mea de inginer ar trebui sa ma faca sa vad lucrurile mai mult in alb si negru; totusi, atunci cand este vorba despre arta (dar si de stiinta) sunt gata sa iert si sa uit ratacirile politice (care vor reveni mereu, iar noi vom fi fost dintotdeauna aliati cu Oceania …)

    Si pentru ca tot suntem la lectia de iertare, va invit sa va spuneti punctul de vedere si despre Sabin Balasa, care s-a dedulcit cu ceausestii, sau despre Celine, care a trecut in tinereti prin antisemitism.

    Puneti-va mana pe inima si spuneti tare, sa va auda toata lumea, ca Paunescu nu a avut talent si nu a lasat nimic literaturii romane; spuneti-ne ca Balasa nu merita expus pentru ca a pictat ceausesti si mai spuneti-mi (doar mie) ca Celine nu are talent si nu merita amintit (cum nici despre bolile rusinoase nu vorbim), pentru ca a fost antisemit.

    Cu toata stima, pentru drumul pe care ati pornit :-)

    • dl. ing. Petronius
      intervenţia dvs. este un exemplu de falsă modestie: pe de-o parte bateţi apropouri autoironice că n-aţi fi „decât“ un inginer, pe de alta, cu mare curaj în faţa ridicolului, nu vă sfiiţi să-i împărţiţi profesorului Tismăneanu sfaturi, dojeni şi acolade ironice.

      Sunt silit să vă acord premisa de bună-credinţă, nebănuindu-vă – deocamdată – de vreo adversitate iraţională faţă de autor, dar trebuie să constat că sunteţi cel puţin pripit şi superficial în judecăţi.

      În primul rând, un aspect de stil şi bună-cuviinţă: ca un anonim ca dvs. să-l ironizeze pe Tismăneanu că „este pe drumul cel bun“ în înţelegerea raportului dintre operă şi autor, dintre autor/artist şi om (public), este, şi-mi cântăresc cuvintele, o obrăznicie. Ar fi prea mult să vă trimit la bibliografia alui Tismăneanu, ca să vă convingeţi că ultimul lucru de care poate fi acuzat este lipsa de diferenţiere şi circumstanţiere în judecăţile asupra operei şi activităţii politice a unor creatori. Vă trimit însă măcar la textul pe care v-ăţi grăbit să-l comentaţi acum: recitiţi-l şi veţi înţelege, poate, că autorul înţelege perfect dialectica autor/operă şi asta, de multă vreme.

      Sunteţi deranjat de faptul că Tismăneanu nu-i laudă, măcar în subsidiar, pe Păunescu pentru talentul poetic şi pe Bălaşa, pentru cel plastic. Ca referinţă, îl amintiţi pe Céline.

      Vă reamintesc că profesorul Tismăneanu este politolog, cu o arie largă de specializare, dar şi cu un interes profund pentru România, aşa cum este firesc, de altfel. Ca cel mai mare specialist al comunismului românesc, datoria ştiinţifică şi profesională a lui Tismăneanu este, ca atunci când aminteşte de unii ca Păunescu ori Bălaşa, să lumineze aspectele politice ale activităţii acestora, nu cele artistice. Asta aştept eu, asta aşteaptă publicul de la Tismăneanu: să ne lămurească despre rolul politic jucat de acei oameni, nu să se lanseze în exegeze lirico-plastice în marginea operei lor.

    • ..continuare

      Am convingerea că dl. Tismăneanu nu i-ar contesta lui Păunescu o anume vibraţie autentică în tinereţe (pe care şi-a înăbuşit-o singur, după ce-a cazut pe panta versificaţiei facile şi a naţional-comunismului celui mai abject) şi nici lui Bălaşa o capacitate originală de expresie (înainte de a se fi manierizat, devenind propria clonă, degradată şi ridicolă). Ştiu sigur că Tismăneanu ar putea produce judecăţi interesante, competente şi luminate de o intuiţie educată asupra operei celor doi. Nu asta este însă menirea sa, nu asta se aşteaptă de la el, ci analize şi judecăţi de politolog.

      Cum v-ar place, dl. ing. să sune analizele lui Tismăneanu despre Păunescu ? „Deşi poet promiţător în tinereţe, a fost toată viaţa un porc, care a făcut mult rău şi nu s-a căit niciodată“. E mai bine aşa, vă satisface mai deplin ? Sa-l rugăm pe profesor să-şi amendeze analizele despre greţosul corifeu al naţional-comunismului, cu menţiunea că-n tinereţe a avut talent.

      PS deci platforma dvs. nu admite mai mult de 2000 semne !? semnalati-o va rog, sa stie si cititorii !

  4. Chiar daca avem gusturi diferite in privinta poeziei lui Jebeleanu si l-am cunoscut la date diferite, sint incintat de textul tau si de, mai ales, portretul pe care i l-ai facut.

    • Multumesc pentru cuvintele bune. „La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait” se intitulau memoriile lui Simone Signoret. Jebeleanu a facut parte din acea familie a intelectualilor de stanga (intre care Yves Montand si Simone Signoret, dar si bunul sau prieten Eli Lotar, fiul lui Arghezi) care au trait in anii 50, dupa ororile fascismului, prelunigirea a ceea ce Malraux numise l’illusion lyrique. Jebeleanu a detestat fascismul din tinerete. S-a imbatat cu drogul „luptei pentru pace” (un elixir care i-a atras pe atatia, inclusiv pe Picasso cu al sau porumbel).

      Au venit apoi deziluziile, invazia Cehoslovaciei, mizeria morala si materiala din „Epoca de Aur”, tristetea solitudinii, a uitarii. Nu voia sa ia drumul Damascului, nu putea merge pana la capat. In 1971 a venit la Bucuresti corespondentul lui „New York Times”, John Vinokur. A stat de vorba cu Jebeleanu si cu Leonid Dimov. Era vorba de doua viziuni despre cum te poti delimita de cele mai penibile actiuni ale sistemului. Evident, Dimov mergea mult mai departe. Dar pe Jebeleanu l-as compara cu cei din generatia sa, nu cu oniricii. Iti mai aduci aminte de parabola lui Bogza despre Mos Martin, ursul batran bajocorit de mai tinerii confrati pentru ca acceptase candva sa danseze la porunca stapanului. Scria Bogza (citez din amintire): „Sa nu va vina si voua randul sa vi se arda talpile si sa vi se spuna–‘Joaca bine, Mos Martine/Ca-ti dau paine cu masline!”

      • Arghezi a mai avut un al treilea copil? Eu stiam numai de Mitura si de Barutu. Pe Barutu l-am cunoscut personal. Era cam tampitel.

        • Este vorba de celebrul fotograf si operator de film Eli Lotar. Iata o scurta biografie care, din cate imi pot da seama, ofera informatii corecte (ceea ce nu se intampla intotdeauna pe wikipedia). Eli Lotar, Eli Lotar (1905-1969), was a French photographer. Lotar (full name Eliazar Lotar Teodoresco) was born the son of a celebrated poet in Romania in 1905. He became a French citizen in 1926 and met the German photographer Germaine Krull. He took part in many exhibitions with Krull and photographer André Kertész. Lotar published his photographs in reviews such as Jazz, Variétés, Bifur, and Documents. His reportage on the Parisian La Villette’s slaughterhouses (1929, issue 6) was a theme very much in line with Georges Bataille’s interests in sacrificial rituals and became one of his best-known works.

          Lotar also frequented cinematic and theatrical circles, through which he met filmmakers René Clair and Luis Buñuel, theater director Antonin Artaud and playwright Roger Vitrac. Lotar was the cinematographer on Buñuel’s Las Hurdes: Tierra Sin Pan. A member of the October group, Lotar worked with filmmakers such as Jacques Brunius, Joris Ivens, Jean Painlevé and Jean Renoir, as a set photographer or as a cameraman. He assisted Marc Allégret and directed three films, one of which, Aubervilliers (1946), was selected for the Cannes film festival in 1946. During his last years, which were particularly somber, he became close friends with Alberto Giacometti and posed for several of his sculptures.

  5. Volodea,
    sunt cuvinte superbe, amare, adevarate, despre o mare personalitate culturala romaneasca, mai ales in perioada „neagra”, cand apara scriitorii si ii sustinea (material si moral) asa cum putea. Devenise, intr-adevar, transant, fara rezerve, dedicat unui drum spre lumina, inconturnabil. In plus, era un barbat fermecator, sagace, un boier. Serile lui, la legendara Doamna Candrea, cand punea la cale cu „monser” (Marin Preda, caruia i se adresa cu „Ia loc, Marinica!”) strategii, metode, curente si mici comploturi (dezavuate de dinozaurii protocronisti), de rasunet imediat, erau si raman memorabile. A fost, incontestabil, in deceniile 7 si 8, un reper moral. Am auzit (sigur, ar fi greu ca Florica si Tudor sa confirme acest lucru) ca sfarsitul vietii sale a fost unul nemeritat, ingropat in orbire, solitudine si uitare. Cum stim noi sa facem…
    Florin Gabrea

  6. Admirabil articol. Si foarte trist, desi concluzia despre arta care transcende in cele din urma infamia politieneasca e adevarata, din fericire.
    Tristetea unor vremuri cand un poet ajunge sa fie tolerat si celebrat (dar scos din canonul literar „oficial”) exact in virtutea acelor scrieri din tinerete pe care el insusi le-a repudiat si exact in virtutea acelor idealuri din tinerete pe care tot ceea ce traia el acum le contrazicea. Vremuri sucite, de o ironie sadica fata de cultura, asa de bine rezumate in episodul descris:

    „Cine si-ar fi putut inchipui ca a-l sustine pe George Macovescu, ilegalistul cu opera inexistenta, dar cu o coloana vertebrala ce refuza sa se mai incovoaie fara murmur, impotriva unui D. R. Popescu, talentatul prozator grabit sa execute ordinele stapanirii, devenise o actiune subversiva? Si totusi, asa stateau lucrurile in Romania acelor ani.”

  7. Cu tot respectul, desi originile proverbului chinez sunt incerte, cu siguranta ca acesta nu are cum sa includa o referire la Dumnezeu (un minim de cunoastere a civilizatiei respective ar duce pe oricine la aceasta concluzie).

  8. Domnule Tismaneanu, acest blog pare din alta lume, extras din actualul romanesc,
    va felicit pentru ceea ce faceti.

    Incerc zilnic sa explic celor dornici sa asculte ca Romania inseamna si altceva in afara de hotie, abuz si ignoranta.

    Ma hranesc genul asta de exemple, ma hranesc din astfel de mesaje. Ca sa fim mai buni trebuie sa existe dorinta, visul …

    va multumesc,
    Victor

  9. La inceputurile deceniului 8 al secolului trecut am dat bacalaureatul. Din cite imi aduc aminte, atunci am putut alege la proba scrisa de limba romana tema pe care dorim s-o abordam. Intrucit pe mine m-a impresionat foarte mult poezia Surisul HIroshimei, am ales-o ca subiect. Am scris cu atita entuziasm incit am primit nota 10. Nu-mi ies din minte versurile despre stele ca boabele de orez si altele. Am tot cautat azi pe net aceasta poezie dar nu am gasit-o. Poate ma ajuta cineva.
    Multumesc, dle Tismaneanu, pentru aceasta postare atit de frumoasa.

  10. Stimate Domnule Tismaneanu,

    Asa dupa cum am mai „marturisit”, eu nu sunt decat un inginer, si ca multi alti ingineri, obligat sa citesc literatura tehnica pentru a fi la zi, am multe lacune. Printre altele, nu m-a interesat niciodata biografia Dumneavoastra.

    Am avut oroarea de a constata ca si Dumneavoastra, la fel ca si Jebeleanu, Paunescu sau Balasa (am mentionat ca sunt doar inginer ?) ati fost un comunist convins, cu scrieri si cu „opera” in domeniu, inclusiv cu un doctorat incadrat pefect pe linia partidului …

    Ei bine, din aceasta perspectiva, inteleg perfect reabilitarea pe care i-o acordati lui Jebeleanu. Intrebarea mea este: care este diferenta ideologica dintre Dumneavoastra si Paunescu ? Ambii ati fost comunisti activi si mari laudatori ai regimului, unul prin poezii gretoase, alti prin doctorate si alte scrieri la fel de murdare. Desigur, imediat ce ati avut ocazia, adica „dupa”, ambii ati devenit democrati.

    Dupa cum spunea ardeleanul intr-o gluma clasica: „io numa’ ce-am aflat”; totusi, va trebui sa va nuantati discursul cu mai multa grija atunci cand vorbiti de fostii tovarasi de credinta.

    • Biografia mea este in domeniul public, n-am ascuns niciodata nimic. Nu am scris ode lui Ceausescu, n-am pictat cuplul prezidential coborand din cer, n-am organizat circul national numit „Antena va apartine”, n-am regizat, cu sprijinul dregatorilor epocii, spectacole de imbecilizare a tinerei generatii

      Am studiat sociologia pe care am terminat-o in 1974 ca sef de promotie pe tara. Am scris o lucrare de licenta intitulata „Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt” care a aparut in 1976 (aveam 25 de ani) la Ed. Politica. Citatele care circula pe diverse bloguri sunt modificari distorsionante ale unui pasaj din final. Pot demonstra punctual acest lucru, dar am alte lucruri mai bune de facut. Cine a citit cartea stie ca nu era sub nicio forma o apologie a ideologiei oficiale. N-am negat niciodata ca am fost neo-marxist – pe cont propriu, fara voie si fara misiune de la stapanire. Nimeni nu va putea spune acelasi lucru despre Paunescu si altii din aceeasi categorie, ori despre corifeii gramscieni cu catedre universitare ai socialismului stiintific, ori despre fostii instructori ai Sectiei de Propaganda deveniti profesori de estetica.

      Teza de doctorat intitulata „Revolutie si Ratiune Critica: Teoria politica a Scolii de la Frankfurt si radicalismul de stanga contemporan” a fost sustinuta in 1980, urma sa apara in colectia „Idei Contemporane”, dar, datorita plecarii mele din tara si ramanerii in Vest (septembrie 1981), n-a mai aparut. Cateva capitole au fost publicate in „Revista de Filosofie” ca serial despre ipostazele radicalismului hegeliano-marxist (experientele tanarului Lukacs, Korsch si Gramsci). Nu cred ca aceasta era linia oficiala a PCR in interpretarea marxismului. M-a interesat raportul dintre utopia negativa (tiraniile ideocratice de tip bolsevic) si negativitatea utopica.

      Incepand din februarie 1983, am fost colaborator permanent al postului de radio „Europa Libera”. Daca veti citi volumul „Ghilotina de scrum” veti gasi suficiente date despre traiectoria mea dinspre neo-marxism catre liberalismul anticomunist. Am fost unul dintre redactorii revistei alternative de cultura „Agora” publicata in SUA si difuzata clandestin in Romania (redactor-sef, Dorin Tudoran). Predau in Statele Unite stiinte politice incepand din 1985, am lucrat in cercetare incepand din 1983. N-am asteptat sfarsitul comunismului pentru a spune ce cred despre acest sistem. Mai sunt unii (destul ingineri printre ei) care-si amintesc emisiunile mele de la „Europa Libera”.

      Nu este scopul meu sa-l reabilitez pe Eugen Jebeleanu. Opera sa de dupa 1965 este un argument suficient pentru o analiza nuantata, crae sa evite judecatile „la pachet” si verdictele sanctimonioase, Pozitia mea in cazul Jebeleanu apare si ca nota in „Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania” unde m-am delimitat de judecata, nu indeajuns de contextualizata istoric, din text.

      Acestea fiind spuse, propun sa discutam despre articol, nu despre autor. Iar sfaturile oferite sub acoperirea anonimatului raman indoielnice.

      • Ufff ! am apucat sa raspund mai sus, fara sa vad ca mi-ati raspuns direct. Va multumesc mult ca ati facut efortul de a imi raspunde, mai ales ca dupa o scurta cautare vad ca ati mai facut acest lucru, si inca pentru persoane care conteaza, nu pentru un inginer anonim.

        Poate ca aceste cuvinte (care va apartin) ar fi fost de ajuns:
        „De peste 25 de ani am scris pe larg pe tema totalitarismului. Am rupt cu un trecut alienant si cu iluziile ideologice ale mediului in care m-am format. Am vorbit deschis despre aceste lucruri intr-o serie de interviuri cu Max Banus transmise la Europa Libera in 1987. Nu am nimic de tainuit si cred sincer ca nimeni nu este sortit sa ramana pe veci prizonierul unor amagiri ori erori pe care a reusit sa le depaseasca.”

        Dati-mi voie sa revin la Paunescu. Cu totii am crescut intr-un mediu alienant. Masura in care normalitatea a reusit sa invinga in fiecare dintre noi, ne diferentiaza. Dumneavoastra ati facut mult mai mult impotriva regimului decat un oarecare tanar isteric iesit in 22 decembrie, noaptea pe strazile Timisoarei ca sa moara pentru libertate. Tot mult mai mult a facut si Paunescu pentru cultura romana, decat as putea eu sa o fac, chiar daca as mai trai inca zece vieti.

        As dori sa citesc intr-o zi teza Dumneavoastra de doctorat, ca sa imi dau seama cat era de dizidenta. A fost publicata ?

    • dl. ing. Petronius

      Deşi recunoaşteţi că vă lipsesc lecturile în domeniu, nu vă sfiiţi să judecaţi şi să condamnaţi. Altfel spus, vă permiteţi să judecaţi lucruri despre care nu aveţi habar.

      Vă explic pe puncte, ca la ingineri, căci văd că vă tot luaţi profesia drept alibi:

      1. Sincer, n-am habar cât de convins o fi fost Tismăneanu de comunist până pe la 28 de ani. Dvs. păreţi să ştiţi mai bine.
      2. În mod absolut sigur, n-a avut nici o „operă“ comunistă, cel mult a publicat câteva articole prin revistele studenţeşti, poate şi la Revista de Filozofie. Asta nu este în nici un caz „scrieri şi operă comunistă“.
      3. „un doctorat incadrat pefect pe linia partidului“ –asta chiar le întrece pe toate dl. ing. ! Nici habar n-aveţi, dar nici nu căutaţi să vă informaţi minimal. Aflaţi aşadar că „Şcoala de la Frankfurt“ despre care Tismăneanu şi-a scris lucrarea de diplomă, aprofundând-o în teza de doctorat era o temă ce reprezenta maximum posibil de îndepărtare de la linia partidului. Preocupările ştiinţifice ale lui Tismăneanu (Şcoala de la Frankfurt, Marcuse, Hegel) i-au atras – pe drept cuvânt, securiştii nu erau chiar toţi nişte dobitoci ignari – suspiciunea regimului. Deşi formal nu-i puteau reproşa ceva, orice om familirizat cât de cât cu domeniul înţelegea că Tismăneanu are o orientare politico-ideologică neortodoxă, dacă nu chiar subversivă. Ca să aud acum, peste ani, că doctoratul despre „Şcoala de la Frankfurt“ terminat prin ’80, când Ceauşescu inaugurase linia dură naţional-comunist stalinistoidă, pe care o intensifica mereu, era „incadrat pefect pe linia partidului“, este prea mult şi pentru o glumă proastă, Sunteţi caraghios, dl. ing. !
      4. Pornind de la premisele aberante de la p-ctele 1-3, ajungeţi la concluzia că Tismăneanu şi Păunescu sunt cam acelaşi lucru, ambii fiind „comunisti activi si mari laudatori ai regimului, unul prin poezii gretoase, alti prin doctorate si alte scrieri la fel de murdare.“. Presupun că nici dvs. ca inginer nu credeţi într-o asemenea enormitate infamă şi că doar doriţi să-l provocaţi si enervaţi pe profesorul Tismăneanu. E târziu, mai am de lucru, nu cred că se mai poate comenta o asemenea gugumănie ticăloasă.
      5. „“dupa”, ambii ati devenit democrati.“ Păunescu a rămas acelaşi idolatru ceauşist, o piesă de rezistenţă a establishmentului securisto-comunist al ultimilor 20 de ani, făcând din anii ’80 şi până la moarte, tot răul pe care îl putea face, în slujba naţional-comunismului. Profesorul Tismăneanu este de 30 de ani un luptător de mare intensitate şi fără fisură împotriva regimului comunist-ceauşist, timp de 10 ani, pe vremea regimului, iar de 20 de ani, împotriva urmărilor acelui regim, care iată, continuă să lase urme grele în capetele şi sufletele oamenilor, un exemplu trist fiind dvs. dl. ing.

  11. D-le Tismaneanu,

    Americanii care danseaza infasurati in steagul SUA, in fata Casei Albe, entuziasmati de vestea mortii lui Bin Laden, sunt niste nationalisti de grota sau niste patrioti constitutionali?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro