vineri, martie 29, 2024

Gabriel Liiceanu și sălbăticia căutărilor interioare

În anii studenției, să înveți pe de rost începutul Iliadei, în greacă veche, în hexametru, sau să faci o virtute din insomniile provocate de întrebarea heideggerienă asupra nimicului din conferința Ce este metafizica?, erau chestiuni de viață și de moarte. Tot universul interior atârna cu naivitate, definitv și radical, de măsura în care puteai topi cantități uriașe de gânduri și idei filozofice în lingotiera afectivității. Gabriel Liiceanu încă preda la Facultatea de Filozofie din București, ne preda Ființă și timp la curs, iar la seminar experimenta în jurul lui Shakespeare, printre altele. Vocea lui baritonală vibra prin toate corzile sufletului nostru. Când intram la cursurile lui, intram într-o bulă indescriptibilă. În sala în care ne întâlneam cu el, primăvara, soarele bătea peste clădirea Facultății, iar portocaliul crepuscular se spărgea peste copacii pe care îi puteam vedea pe fereastră. Mi-e greu să exprim combinația teribilă de portocaliu, vibrația vocii lui și sălbăticia căutărilor personale. În orice caz, la fiecare întâlnire eram purtați pe acel Feldweg heideggerian, până la cabana din pădurea Schwarzwald, unde se producea minunea creației filozofice, și înapoi în labirintul întrebărilor noastre.

Gabriel Liiceanu ne privea pe toți cu o sobrietate intimidantă, cu seriozitatea profesorului cu așteptări uriașe, dar mai ales cu multă dragoste. Dintre studenții lui, îndrăzneala mea s-a făcut remarcată. Stăteam în prima bancă, fix în fața lui, hipnotizat de fiecare gest, mișcare, remarcă, încruntare. Aveam să plătesc această îndrăzneală. Cândva, la un curs, cred că discutând paragraful 32 din Ființă și timp, Gabriel Liiceanu a avut un lapsus, nu își mai aducea exact aminte de formularea atât de tipică și stranie a lui Heidegger pe marginea definiției sensului. Să nu-ți aduci mereu aminte e cel mai firesc lucru când vine vorba de Heidegger. În fine, pentru cei nefamiliarizați o să și citez fragmentul cu pricina. El sună așa: „Sensul este „către ce“-ul proiectului de la care pornind ceva devine inteligibil ca ceva; iar acest „către ce“ îşi primeşte structura de la deţinerea-prealabilă, privirea-prealabilă şi conceperea-prealabilă.

Stăteam în prima bancă, în fața lui, și aveam la mine volumul tradus din Ființă și timp, prima ediție. Gabriel Liiceanu mi l-a cerut pentru a verifica exact formularea respectivă, urmând să ne-o explice apoi în detaliu. Fără să mă gândesc o clipă, dimpotrivă, plin de entuziasm, i-am dat-o. A luat cartea și a început să o răsfoiască. Știam precis, după grosime, unde ar fi trebuit să o deschidă. Însă, nu. Gabriel Liiceanu stăruia în a o răsfoi. Cât tăcerea momentului se așternea asurzitor în sala de curs, după sunetele vibrate, joase, uneori în falsetto ale lui Gabriel Liiceanu, eu intram în panică. Realizam că toată cartea mea era subliniată peste tot, de la un capăt la altul, în toate direcțiile. Cartea mea avea urmele lecturilor mele succesive, în straturi. Cum la fiecare nouă lectură, chiar anticipând momentul, urma să descopăr încă ceva important, încă o confirmare a înțelegerii mele, încă o confirmare a faptului că mai urcasem o treaptă de pricepere, urmau la rând uneori aceleași pasaje, deja subliniate, îmi marcam urmele acestor mici victorii, de fiecare dată, cu o consecvență nebună. Unele fraze erau de trei ori subliniate, în grosimi de creion diferite, foloseam toate tipurile de B-uri de la Staedtler. Cum sensurile pe care le deslușeam se amestecau acum între ele, trebuia să inventez noi forme de a-mi fixa prada. Și atunci începeam să încercuiesc cuvinte, uneori fraze întregi, iar alteori, pe aceeași pagină, să leg cercurile între ele. Cum și aceste legături se suprapuneau uneori, trebuia ca și liniile trase între cercuri să fie diferite, fie ondulate, fie în zig zag, fie în tușe discontinue. Mai mult, mai exista și o etapă în care lipeam buline verzi și roșii. Cele roșii puse în dreptul unor cercuri solare – aici vă imaginați niște sori desenați de copiii de trei ani, sorii cu Strahlenkrone – exprimau climaxul înțelegerii totale, transparența ultimă a gândului. Într-un anumit sens, poate în cel mai autentic sens, practicam definițiile complexe heideggeriene ale sensului chiar pe textul lui Ființă și timp. În ceea ce părea a fi un haos total, toate trimiterile pe care mi le notam se mișcau perfect unele înspre altele, haotic pe hârtia textului, însă perfect coerent în mintea mea.

Gabriel Liiceanu a închis cartea de parcă ceea ce căuta fusese irelevant de fapt. Apoi, m-a privit direct și mi-a spus pe un ton amestecat de surpriză, insatisfacție și gravitate: „este cea mai sălbatică lectură a lui Ființă și timp pe care am văzut-o vreodată!” În mod cert, era un șoc. Volumul era îngrijit ca niciun altul, apărut la editura Humanitas, pe o hârtie de o extraordinară calitate. Iar eu, pare-se, făcusem totul harcea parcea. Totuși, nu m-am putut concentra pe remarca profesorului, căci cartea era a mea. Până la urmă, am făcut un gest total de dărnicie lăsând să se întrevadă, colorate intens, măruntaiele spiritului, și nu doar carnea sufletului meu. Da, am rămas pentru totdeauna marcat de sălbăticia acelei perioade, una pe care chiar Gabriel Liiceanu o încuraja, mai ales la seminariile sale. Hrăpăreala spiritului, sălbăticia căutărilor, paroxismul afectivității rănite de idee – toate acestea le-am trăit cu o intensitate irepetabilă în acea perioadă. Iar o mostră de atunci, ca o dedicație aniversară întârziată în cinstea lui Gabriel Liiceanu, o veți regăsi mai jos. Gabriel Liiceanu își ispitea studenții rămași la seminarii, provocându-i în fel și chip. Așa s-a întâmplat cu povestea Neguțătorului din Veneția a lui Shakespeare. În paralel cu cursurile din Ființă și timp, plonjam împreună în hermeneutica aplicată pe Neguțătorul din Veneția, hermeneutica inimii filozofice, nu a pietrei filozofale. Textul de mai jos este un text pe care l-am prezentat la unul dintre seminariile pomenite. Mă gândesc cu dor la acele clipe și îi mulțumesc lui Gabriel Liiceanu că ne-a ajutat să fim oameni, că ne-a ajutat să adăugăm un cot în plus staturii noastre interioare.

De ce e trist Antonio?

Schiţă pentru o interpretare fenomenologică

O întrebare stranie şi inutilă: de ce e trist Antonio? Aceasta este întrebarea aparent stranie care se naşte în mintea cititorului primelor versuri din piesa lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia. În măsura în care ar ascunde o simplă curiozitate filologică, întrebarea ar rămâne perfect inutilă. Și totuşi, ea tăinuieşte un mai mult. Iată şi mărturisirea lui Antonio:

Spun drept, nu ştiu de ce-s aşa de trist:

Povară mie şi povară ţie;

Cum am ajuns-o, cum am dat de ea,

Din ce-i ţesută, din ce mi-a căşunat,

Am să învăţ, de-aci-nainte.

Şi atât mă vlăguieşte tristeţea mea

Că greu îmi este să mă recunosc.[1]

În locul cititorului, Salarino şi apoi Solanio, amândoi prieteni ai lui Antonio, îl ispitesc pe acesta pentru un răspuns concret şi util. După un dialog încrucişat şi un răspuns nemulţumitor dat de Antonio, cititorul se vede nevoit să-şi spună că tristeţea lui, atât de întortocheată, este într-adevăr stranie, dar şi inutilă la un loc. Antonio recunoaşte că nu ştie de ce este trist, nu este sigur dacă el a dat peste tristeţe sau dacă nu cumva, mai degrabă, ea a năvălit peste el. Un lucru este însă sigur: Antonio nu mai este Antonio, – greu îmi este să mă recunosc. Tristeţea lui Antonio rămîne inutilă atîta vreme cât ea nu este un lucru concret, ea este peste tot şi nicăieri, vastitatea ei pare să-i înghită lui Antonio identitatea. Din acest naufragiu al bunei speranţe, Salarino încearcă să-l salveze, Gândirea ta se zbate pe ocean, îi spune lui Antonio. La fel şi Solanio,

Pe apă de-aş avea negoţ, să crezi

Că fruntea gîndurilor mele ar fi

Acolo, cu nădejdea mea. Mereu

Aş smulge iarba, vîntul ispitind

Prin hărţi aş căuta limanuri, diguri,

Şi toate câte să mă tem m-ar face

De vreo năpraznă, pentru-avutul meu,

Sigur m-ar întrista.

Pentru aceste banale încurajări, Antonio nu are decât un singur cuvânt: Nici gând! Solanio se repede să-i întoarcă un răspuns: Atunci, atunci… iubeşti! Dar nici iubirea nu are ce să caute aici; răspunsul lui Antonio rămâne în continuare de neclintit. Exasperat şi cu o superficialitate mai profundă decât ar bănui, Solanio dă sentinţa:

Nu este nici iubirea… Atunci eşti trist,

că nu eşti vesel şi uşor ţi-ar fi

să râzi, să salţi, să zici că eşti voios,

că nu eşti trist.

Nu grijile lumeşti sunt sursa acelei tristeţi, deşi pentru un veneţian ele ar fi fost cele mai fireşti, cum ele chiar și sunt pentru un Salarino şi Solanio, ci ceva cu totul indeterminat. În acest sens, sentinţa dată de Solanio este corectă. Eşti trist pentru că nu eşti vesel. Într-o aparentă tautologie, după o logică elementară și seacă, luându-ne după prietenii lui, cercul tristeţii lui Antonio se închide, se închide în jurul lui Antonio, transformîndu-l pe el într-un monument al afectivităţii incomunicabile și de neînțeles. Tristeţea lui Antonio nu pare a fi aşadar o simplă stare afectivă, ea nu este întâmplătoare, dimpotrivă ea îi circumscrie lui Antonio fiinţa, identitatea. Nu este oare Antonio un incognito, atât pentru el cât şi pentru ceilalţi, de vreme ce o recunoaşte chiar el, – greu îmi este să mă recunosc? Este oare tristeţea lui sursa acestui incognito sau lucrurile stau exact invers? În jurul acestor întrebări am vrea să zăbovim.

Pentru a indica sensul acestui termen, incognito, ne propunem ca mai întâi să-l pregătim. Am începe aşadar prin a spune că piesa reprezintă o veritabilă luptă între ascuns şi dezascuns, între ceea ce nu poate fi mijlocit şi ceea ce este în permanenţă mijlocit. Toate situaţiile din piesă sunt mijlocite, într-o formă sau alta.

Să luăm, de pildă, prietenia dintre Antonio şi Bassanio. Între ei se interpun cei trei mii de ducaţi şi dorinţa lui Bassanio de a ajunge la Porţia. De dragul dorinţei lui Bassanio, Antonio este gata pentru pactul mortal cu Schylock, cămătarul evreu. Zapisul, care cere „o bucată din trupul” lui Antonio, în caz că acesta nu va reuşi să înapoieze suma la data stabilită, este la rândul său o mijlocire. Antonio nu are suma necesară, motiv pentru care preferă să-şi pună „lucrul” cel mai de preţ pe tavă, în speţă inima. Mai departe, Porţia nu poate fi luată de soţie decât prin trecerea cu succes peste o probă, proba celor trei lăcriţe. Peţitorii şi Bassanio însuşi, în final, au de-a face cu lăcriţa şi mesajul ei, mai întâi. Ba mai mult, toată proba este pregătită şi pusă la cale de tatăl Porţiei, destinul ei fiind deja decis, pecetluit în mod fatal.

Un alt exemplu este cel al lui Lorenzo şi al Jessicăi. Ei nu sunt ca atare decât prin banii care ar trebui să le restituie identitatea şi statutul. Aici însă nu banii sunt cei importanţi, ci ceea ce face ca banii să fie ceea ce sunt, şi anume nişte instrumente ale fatalităţii. Nemijlocirea nu pare să aibă loc în această piesă, totul este condiţionat în prealabil, fiecare situaţie îşi cere propriul gaj.

În mod paradoxal, personajul negativ, Schylock, este aici singurul conştient de realitatea mijlocirii, de aceea el îi cere lui Antonio, în schimbul celor trei mii de ducaţi, o bucată din carnea sa, dar nu orice bucată, ci acea bucată care mijloceşte la rândul ei, în mod nemijlocit, între interior şi exterior, între trup şi suflet, între viaţă şi moarte. Inima este ea însăşi, la un loc, într-un singur loc, trup şi suflet, interior şi exterior, viaţă şi moarte, mijlocit şi nemijlocit.

Ce cere Schylock mai exact? Cere el oare doar o „bucată de carne” din carnea lui Antonio sau, în ura sa faţă de el, cere un mai mult imposibil de dat, în această situaţie neputând fi decât luat, tăiat, dizlocat? Iată ce spune Schylock:

De nu veţi răfui, la timp şi loc,

Cutare şi cutare sumă, după

Cuvântul din sinet, atunci amenda

Să fie socotită drept un funt

Din scumpa voastră carne, luat, tăiat,

Din trupu-vă, de unde voi voi…

În pofida aparenţei, Schylock nu vrea doar un pfund din carnea lui Antonio. El însuşi o mărturiseşte mai departe:

La zi, de nu-mi plăteşte, ce câştig

Cerându-i împlinirea datoriei?

Un funt de carne omenească, luat

Din om, nici preţ nu are, nici folos,

Cum are cea de oaie, bou sau capră.

Ce vrea atunci Schylock? Nici mai mult nici mai puţin decât un „funt din scumpa voastră carne, luat, tăiat, din trupu-vă, de unde voi voi…”. Schylock vrea o „bucată din trupul” lui Antonio. El nu cere o bucată dintr-un corp impersonal şi insensibil, ci o bucată scumpă pentru Antonio, în speţă o bucată din trupul său, şi nu oricare, ci una privilegiată, în speţă inima. Cum zice-n zapis… Nu-i aşa, nobile judecător?… „De lângă inimă, cât de aproape”, zice zapisul….

Privirea fenomenologică ne-a ajutat să înțelegem că trupul nostru nu este un obiect corporal, el nu este un corp: „Printre corpurile acestei naturi găsesc trupul meu (Leib) cu o trăsătură caracteristică, adică de a fi singurul care nu e doar un corp fizic (Körper), ci un trup (Leib), singurul obiect în stratul abstract al lumii pe seama căruia pun câmpul senzaţiilor.”, el este „mijlocul (Mitte) oricărei percepţii (…). Astfel că orice lucru care apare are eo ipso un raport de orientare spre trup.”[2] Mai precis, „de la corp la trup nu se trece prin adăugare, ci prin opoziţie, contrast şi soluţie de continuitate – de la doar simţit la singurul simţitor. La un simţitor, el însuşi indiscutabil simţit de sine ca simţitor, ba chiar un simţitor care se simte şi în acelaşi timp se simte simţit.”[3]

Schylock vrea o bucată din trupul scump al lui Antonio, scump lui Antonio, scump întrucât este simţitor în mod nemijlocit. Schylock este în mod paradoxal cavalerul nemijlocirii, chiar dacă unul al nemijlocirii fatale. El nu vrea nimic mijlocit, el vrea însuşi nemijlocitul simţirii lui Antonio, el îl vrea pe Antonio „în trup”, în persoană. A-l dori nemijlocit pe cineva în felul acesta înseamnă a-l ucide. Această ucidere nu este una din iubire pătimașă, patologică, ci una din ură absolută, fără rest. De fapt, Schylock trece dincolo de perechea iubire-ură, el o depășește, el vrea să ajungă în acel loc de unde povestea ei abia începe, se înfiripă, își ia ființa.

            Dar cineva ar putea să întrebe, cu totul îndreptăţit, de ce îşi doreşte Schylock cu atîta ardoare nemijlocitul simţirii lui Antonio. Să şi-l dorească oare dintr-o simplă dorinţă sadică, aceea de a chinui un om, de a-l desprinde de propriul trup, de propria simţire? Nu cumva tocmai Antonio, dintre toate personajele din piesă, este singurul care poartă cu adevărat povara mijlocirii, este oare Antonio ceea ce pare el a fi, este oare Antonio un simplu neguţător, respectat de toţi ceilalţi pentru mărinimia sa?

Înainte de a vedea ce anume au în vedere aceste întrebări aparent stranii, să vedem pentru ce îl urăşte Schylock pe Antonio, în fapt.

Salarino spune, vorbind despre Antonio: Dar eu sînt sigur că, dacă el dă greş, tu n-o să-i iei din carne… la ce ţi-ar fi bună? Iată însă ce răspunde Schylock:

La momit peştele!… Dacă altceva nu va hrăni, va hrăni răzbunarea mea! El m-a terfelit; m-a păgubit cu o jumătate de milion, a râs de mine când pierdeam; m-a luat în zeflemea când câştigam; a hulit neamul meu; mi-a zădărnicit afacerile; m-a răcit de prieteni; mi-a aţâţat duşmanii!.. Şi pentru care cuvânt?… Pentru că sunt evreu!… Evreul n-are ochi?… Evreul n-are mâini, organe, nu e slab, şi nu e gras, n-are simţuri, dureri şi patimi?… Nu se hrăneşte şi el cu aceeaşi hrană? Nu-l răneşti cu aceleaşi arme?… Nu zace de aceleaşi boli?… Nu se vindecă cu aceleaşi leacuri? Nu-i e cald şi nu-i e frig şi lui, tot vara şi tot iarna, ca şi creştinului?… dacă mă înţepi, nu sângerez? Dacă mă gâdili, nu chicotesc? Dacă îmi dai otravă, nu mă sfârşesc?… Şi dacă voi ne asupriţi, noi să nu ne răzbunăm?… Dacă suntem la fel ca voi, în toate celelalte, vă vom semăna şi întru aceasta! Dacă un evreu asupreşte pe un creştin, care este smerenia creştinului? Răzbunarea! Dacă un creştin asupreşte pe un evreu, care va fi răbdarea evreului, după câte a văzut, la voi creştinii? Răzbunarea, vezi bine! Neomenia pe care mi-o predici, voi face-o faptă şi, ar fi rău, dacă n-aş trece dincolo de ce m-ai învăţat!…

Spunând acestea, Schylock elimină orice discriminare, nici un tip de subiectivitate nu pare să mai stea în picioare, el este rece și obiectiv. Şi totuşi, o diferenţă este aici cea care îl provoacă pe Schylock. Iar diferenţa este atât de mare aici pe cât de mare este distanţa dintre un cămătar ascuns şi un cămătar pe faţă. Mărturisirea lui Antonio nu este pusă la îndoială de nimeni, în afara lui Schylock însuşi: Eu, Schylock, bani nu dau şi bani nu caut, Ca să-i primesc ori să-i întorc cu spor, Ci totuşi, ca s-ajut pe un amic, Îmi calc azi pravila. Antonio este aici neguțătorul cinstit și respectat de toţi. Dimpotrivă, Schylock este cămătarul evreu detestat public, ştiut de toată lumea: Signor Antonio, în multe rânduri, Şi-adesea, pe Rialto, m-aţi mustrat, Că sunt zaraf şi cer la bani, dobândă… Dar eu am dat din umeri şi-am răbdat, Căci a răbda e scrisa lui israel. Mi-aţi zis păgân şi ucigaş şi câine, Şi mi-aşi scuipat caftanul evreiesc… De ce? Căci folosesc ce este-al meu!

Acest „în plus” concret pare să fie diferenţa care îi desparte pe cei doi. Este aici oare Schylock în locul neguțătorului, nu este oare Schylock neguțătorul întruchipat, prin excelență? În locul acestui „în plus” concret, ontic, Schylock cere acel „în plus” al inimii lui Antonio, însăşi inima inimii lui Antonio, Dacă nu-mi plăteşte, voi avea inima lui!, spune Schylock! Oare nu spune acest lucru chiar zapisul, în locul celor trei mii de ducaţi, Schylock va primi în schimb, după toate regulile neguţătoriei, însăşi inima lui Antonio?

Un schimb absolut corect ontic, dar incorect ontologic, inima nu se poate substitui nicicând unei sume de bani, indiferent cât de mare ar fi ea, de fapt ea rămâne nepreţuită, şi rămâne astfel în primul rând şi mai ales pentru cel care o poartă. Cu toate acestea, ceea ce îşi doreşte din răsputeri Schylock este tocmai faptul de a le substitui, ştiind în acelaşi timp că inima rămâne nepreţuită, de neprețuit.

De ce vrea oare Schylock acest lucru? Oare simţul lui profund de cămătar nu îi spune că în faţa sa se află un alt cămătar camuflat? Nu este oare Antonio un cămătar în haine de neguţător? A fi cămătar înseamnă, ceea ce spune chiar Schylock, a cere dobândă la banii pe care îi împrumută cuiva. Poate oare această dobândă să fie plătită deodată cu banii împrumutaţi? Sigur că da, chiar zapisul asigură acest lucru. Răspunsul este de o evidenţă stânjenitoare, însă întrebarea nu îl vizează decât indirect pe Schylock. Faptul că dobânda şi suma împrumutată este înapoiată ţine de domeniul certitudinii. Ba mai mult, o dată restituită, nici o datorie nu mai rămâne de plătit. Dar ce se întâmplă atunci când datoria nu poate fi plătită, şi când spunem că nu poate fi plătită nu avem în vedere lipsa fondurilor, decât dacă o datorie ontologică poate fi plătită printr-un fond ontologic. Ce vrem să spunem cu asta? Acel „în plus” mărinimos al lui Antonio, ţine de cel mai profund şi abisal domeniu al îndatorării, al uneia ontologice. Acel „în plus” mărinimos al lui Antonio subjugă absolut şi total. Bassanio de pildă „trebuie” să-i rămână prieten lui Antonio chiar dacă Bassanio n-ar dori o clipă prietenia cu Antonio. Bassanio rămâne prietenul pe veci al lui Antonio. Antonio este cămătarul prin excelenţă, dar unul metafizic, el subjugă orice suflet suficient de naiv care să creadă în mărinimia acelui „în plus” al inimii sale. Antonio este un incognito. Acesta este motivul posibil şi real al răzbunării lui Schylock. Toată mascarada creată prin acel zapis, nu este altceva decât o cursă întinsă mărinimiei acelui „în plus”; Schylock nu încearcă nimic altceva decât să pună în scenă monstruozitatea metafizică a acelui „în plus”. Vorbind despre Schylock şi despre Antonio în felul acesta nu am devenit automat prietenul nici al unuia nici al celuilalt. Cruzimea lui Schylock îl face să fie un personaj imposibil al medierii, el nu poate fi decât direct, iar asta înseamnă ontic un ucigaş, dimpotrivă acel „în plus” al lui Antonio îl face pe acesta un personaj imposibil al nemijlocirii, el nu poate fi decât indirect şi discret ceea ce înseamnă în aceeaşi măsură un ucigaş dar unul în registrul metafizicului.

În Şcoala creştinismului[4], Kierkegaard a încercat să dea seama de manifestările incognitoului. Acolo aflăm ce înseamnă un incognito, în speţă un semn al contradicţiei. Un semn, spune Kierkegaard, nu este ceea ce este el în mod nemijlocit, de pildă un nod făcut batistei este altceva decât batista ca atare. Aceasta nu înseamnă totuşi că semnul nu este în acelaşi timp ceea ce este el în mod nemijlocit; dacă nu ar fi totodată ceea ce este el în mod nemijlocit, semnul nu ar fi semn. Un semn al contradicţiei însă este un semn ce atrage atenţia spre sine punând în faţă o contradicţie. Exemplul lui Kierkegaard este următorul: „O comunicare, care e alcătuită dintr-o uniune a glumei cu seriozitatea, este un asemenea semn al contradicţiei, ea nu este o comunicare directă, pentru că celui care primeşte această comunicare îi este imposibil să spună direct despre ce e vorba, tocmai pentru că cel care o comunică nu comunică direct, nici gluma şi nici partea serioasă.”[5] Ce înseamnă să fii incognito, se întreabă Kierkegaard, răspunsul lui este unul simplu dar complex în acelaşi timp: „Înseamnă să nu fii în rolul celui care eşti în esenţă, de exemplu ca atunci când un poliţist umblă în civil.” Mai mult chiar, incognitoul este un semn al contradicţiei, a fi altcineva decât eşti în esenţă, a camufla fenomenul în aparenţă, face orice comunicare directă imposibilă. Orice comunicare directă ar fi o deconspirare a acelei incognoscibilităţi. Dar sensul acestui semn este preluat şi păstrat ca atare de către cel aflat în incognito. Incognitoul ştie că este un semn al contradicţiei, contradicţia este esenţa sa, el atrage chiar atenţia asupra sa: „O contradicţie aşezată de-a dreptul în faţa unui om – şi atunci dacă-l poţi face pe omul acela să privească spre ea: este deodată o oglindă, şi judecând ce vede va trebui să îi devină evident ce anume locuieşte în el.”[6]

De ce este trist Antonio? Nu rămâne oare această întrebare în suspensie, nu este ea singura formă de comunicare a lui Antonio? Reclamă ea un răspuns şi dacă da, nu este atunci unul pe care doar Antonio îl poate da? Să-l fi deconspirat pe Antonio acel „în plus”? Cum ar putea Antonio să comunice direct o esenţă în care el însuşi este prins ca într-o contradicţie, cum ar putea Antonio să recunoască deschis că este un negustor şi un cămătar deopotrivă? Cum ar putea Antonio să recunoască faptul că în inima lui acel „în plus” mărinimos reprezintă datoria sa care îndatorează in-finit, care sechestrează metafizic orice sentiment? Un lucru este totuşi sigur, tristeţea lui Antonio este un semn al contradicţiei, ea cheamă, ea momeşte spre inima lui Antonio, contradicţia se află în inima lui Antonio însuşi.

Post scriptum

Între timp, am primit și ediția a doua a lui Ființă și Timp. Promisiunea darului a fost ca această ediție să rămână intactă, să fie citită în gând, și fără nici un creion la îndemână. Deocamdată, volumul e intact. Tot între timp, modul meu de a citi s-a mai îmblânzit.


[1] William Shakespeare, Opere II, Neguţătorul din Veneţia, traducere din engleză de Gala Galaction, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955, p. 135 și următoarele.

[2] Jean-Luc Marion, În plus. Studii asupra fenomenelor saturate, traducere de Ionuț Biliuță, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 106 (prescurtat JLM).

[3] JLM, p. 105.

[4] Søren Kierkegaard, Școala creștinismului, traducere și note: Mircea Ivănesc, Editura Adonai, București, 1995 (prescurtat SK).

[5] SK, p. 149.

[6] SK, p. 151.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Oare subliniau sau nu subliniau cînd studiau pentru așa-numitul „doctorat” prim-miniștrii eiusdem farinae? E o enigmă!

  2. Nu orice speculaţie sau trăire psihică poate fi ridicată la rangul de principiu sau să i se dea o valorizare generală. Hăţişurile gândirii filozofice/ metafizice din sec. al XX-lea sunt atât de întortocheate încât, deşi inutile, pot deveni periculoase.

  3. Felicitari, draga Cristi si felicitari “intarziate” maestrului tau, domnul Liiceanu! Felicitari tie si pentru text, desigur! Fiind acest text unul care mi-a starnit si mie amintiri ale unor incrancenari hermeneutice in fata unor texte heideggeriene sau resimtirea nostalgica a bataliilor blande pricinuite de operele shakespeariene. Felicitari, mai cu seama pentru marturisirea privitoare la frumosul automatism al darniciei si a expunerii “lasand sa se intrevada […] maruntaiele spiritului”. Uneori, am simtit si eu cu pudoare, de exemplu, in urma unor serioase probe de concurs, ceva ca si cum as fi fost o femeie si cineva, adica juriul, ar fi aruncat o privire sub fusta mea. O expunere obligatorie desigur, dar asumata, iar privirea resimtita si imaginata ca fiind una aproape lipsita de respect, prin mecanismul ei stereotipat si obosit.
    Cat despre domnul Liiceanu, nu am avut privilegiul sa-l am dascal, insa si dupa descrierea ta, dansul, la fel ca si mentorul sau Noica, pare a fi fost croit pentru a fi dascal – adica unul care schiteaza posibile cai si stimuleaza interogatii si cautari claditoare.

    Felicitari si scuze pentru eventuala parazitare, asumata si ea, in cadrul acestui respectuos demers al comentariului!
    Cu amicitie,
    Florin

  4. Fascinanta si amuzanta, prin inocenta, aceasta marturisire.
    Foarte serioasa totusi, in fundal, e problema unui anumit ´stil´ de a filozofa si de a preda, de ´Bildung´. Un stil existentialist ( termenul ii displacea lui Heidegger, caruia nu ii placea sa fie amestecat, in general ) sau, daca e voie, ´trairist´. Imaginea Profesorului Liiceanu o evoca irezistibil pe aceea a ´Profesorului´ ( insusi Mefistofel ! ), fara implicatiile sau complicatiile ideologice, vremurile se schimbasera, tiranicul si capriciosul Weltgeist era altul, sufla din alte zari, constrangand la alte exercitii de autenticiate. Acesta e stilul charismatic sau hierofantic, o moda a interbelicului, a Bundurilor si Kreis-urilor, atenuata si diluata treptat, pana la extinctie, prin cafenelele postbelice , cand ´autenticitatea´ devenise un alt non-conformism banal, revolta de dragul artei. Heidegger a renegat filosofia pt. ceea ce el numea ´gandire´ si a sfarsit in delirul oracular- poetic, un ´Zen´ post-metafizic si anti-filosofic ( expeditiva si necrutatoare sentinta dumnezeiasca, in cuvintele cele mai simple si mai cristaline : ´s-au falit ca sunt intelepti si au innebunit !´ ) . Jaspers avusese dreptate, totusi, calificand filosofia si ´predania´ lui Heidegger drept autoritare : Heidegger, in treningul lui, statea acolo, inaintea unor tineri in transa care nu intelegeau nimic ( iar Cioran, in stilul lui hirsut, adauga : pt. ca nu era nimic de inteles ), ca o zeitate incarnata, vreun spiridus iesit din padurile negre, Fuhrerul filosofiei ! Studentii se duceau la el nu ca sa invete, ci ca sa-l vada, sa asculte noua ´ortodoxie´ nihilista si militanta, hotarata, ´decisa´, pana sa se stinga in ecourile ei lesinate.
    Sein und Zeit e ca un ghioc magic, clar-obscur ( ´dialectica´ ascunderii si neascunderii ), o carte de descantece, chiar ´spiritist´, fiecaruia ii descopera, intr-o aura thanatica, fatetele ascunse ale propriului ´sine´ inconstient, ii confirma sau ´autentifica´, tautologic, asteptarile refulate. O lucrare valoroasa despre ´ultimul´ Heidegger, subtire, dar foarte densa, e aceea a lui George Pattison. Si atunci, cum ramane cu ´sa gandesti cu mintea ta´?! Cum ramane, pana la urma, cu ´autenticitatea´? Heidegger, cu deconstructivismul lui radical fata de intreaga traditie filosofica clasica ( se credea cu o treapta mai sus – ca in orice dialectica revolutionara respectabila -, decat Heraclit, singurul filozof demn de el si singurul care intrevazu-se, inaintea lui, Seyn-ul, megalo-manie tipic teutona ), a exemplificat falimentul intelectual si moral al unui anumit mod de a ´filozofa´, al ´decadentismului´ filosofic .
    Dar tocmai de aceea e atat de iubit, pana la fanatism, asa cum sunt adorati sfintii blestemati si ingerii cazuti, ceea ce fascineaza nu e ceea ce spune, ci cum spune, mirosul de pene arse . Ca o inversare a cunoscutei parabole Zen : Luna nu conteaza ( epoche !) , doar prezenta hipnotica a unui deget, magnetismul ( idolatru) al unui chip. Foarte firesc ca tinerii studenti sa fie vrajiti de aceste icoane gotice, rockeri de biblioteca, e in spiritul rebel al (post)modernitatii, se prea poate ca si profesorii lor sa fi ramas tineri si involburati ´in proiectul´ lor filozofal …

    • O mare plăcere sa citesc ce ai scris ”scurtissimo ”, domnule L.A. Cu orice ”risc ” o spun :toti cei care comentăm aici, toti care au citit textul , altfel dens si nutritiv al semnatarului său, ne aflăm ,scalat , în posura unor prea docțe ,dar inactuale trestii gînditoare ce suntem .Ne chinuie vîrtos si cam mult , trecutul secol XX. Obsesie…pură !?

    • Absolut. Fie că e vorba de Noica, fie că e vorba de Cel-Pe-Care-Nu-Îl-Numim, modelul care se repetă este cel al mentorului carismatic. Și, după părerea mea, totul se petrece într-un decor de secol XIX – practica e verticală. Maestrul se exprimă exclusiv ex-catedra.

  5. Stiu ca este o metoda larg utilizata si irezistibila dar nu cred ca se poate ajunge la adevar prin analize si intrebari adresate unor personaje literare, decat poate o apropiere de adevarul celui care intreaba.
    S-a intamplat ceva saptamana trecuta, ca au aparut doua articole despre cunoasterea de sine, prezentul si cel al lui Andrei Cornea din Dilema Veche?

  6. Si totusi, analiza lui Petru Cretia a nuvelei Spre Far, de Virgina Woolf, ca gustul perfect al unei jofre, nu am uitat-o 30 de ani.
    Posibil ca intr-adevar violenta cititului si a cautarii sa deranjeze, in loc sa aseze, adevarul. Sau alegerea personajelor nu foarte interesante si relevante in ziua de azi,in afara scenei. Prea multe intrebari fara raspuns si un diagnostic fara justificare clara, IMO. Cu toate astea, o benefica stimulare a gandirii.

  7. Am gasit un personaj care merita analizat prin prisma incognito-ului, Iohannis. Care este fata lui adevarata, ce gandeste, ce principii are, ce decizii ia si ce fapte faptuieste? Cum a adus el PSD-ul la putere si acuma se asociaza cu putinoprotectorii msd ( macron , scholz, draghi) impotriva Ucrainei. Ce se ascundea sub aparenta onorabila de acum cativa ani? Ce rahat incredibil…

  8. Nu pot sa spun decât ca-l ador pe Liiceanu. Și pe Pleșu in egala măsură. I-as asculta ore întregi, zile, luni și tot nu m-as satura. Avem nevoie ca de aer de Liiceanu. Modelele poporului roman ar trebui sa fie astfel de oameni. I-as clona dacă as putea. Poporul roman poate fi salvat doar prin oameni precum Gabriel Liiceanu. Astfel de oameni sunt precum un balsam pentru spiritul uman și ar trebui ca la ore de maxima audienta, pe toate canalele media sa ne vorbească Liiceanu. Dacă mi-e dor de ceva, mi-e dor de viata culturala din România, de piesele de teatru, de discuțiile cu prietenii de acolo, de plimbările la Carturesti sau Dalles de unde îmi cumpărăm cărți. Acesta este un strigat disperat după ajutor! Acolo unde cultura nu e, nimic nu e, ci doar un imens desert în care rătăcim fără busola.

    • „Fiecare om isi alcatuieste de-a lungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este e data de consistenta acestui edificu, de mana aceea de oameni – ei nu pot fi multi- pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra, si impotriva carora spiritul lui critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios.” Gabriel Liiceanu, Declaratie de iubire

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Mladin
Cristian Mladin
Cristian Mladin este absolvent al Facultății de Filozofie și Limbi clasice, Universitatea din București, cu un doctorat în Fenomenologie. În prezent, conduce Biblioteca Batthyaneum, filială a Bibliotecii Naționale a României.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro