Un conflict major, implicând trei țări cu o populație însumată de peste 260 milioane de oameni – ceva mai mult de jumătate din populația Uniunii Europene – fermentează în nord-estul Africii, sub radarul presei internaționale. Mărul discordiei este un baraj hidroenergetic denumit pompos Grand Ethiopian Renaissance Dam, sau GERD, localizat pe Nilul Albastru, la 15 km de frontiera dintre Sudan și Etiopia. Nilul Albastru izvorăște în platourile înalte ale Etiopiei, pornind din lacul Tana, și parcurge 1450 km până se întâlnește, la sud de Khartoum, cu Nilul Alb și formează astfel Nilul, cel mai lung curs de apă din lume. În anotimpul ploios, apele Nilului Albastru contribuie în proporție de 85% la volumul de apă total al Nilului.
Construcția GERD a demarat în 2011, când primul ministru de atunci al Etiopiei, Meles Zenawi, a pus prima piatră a fundației, la 2 aprilie. Ideea construirii acestui baraj este mai veche, locația sa fiind identificată prima oară de către US Bureau of Reclamation, în cursul unei prospectări topografice care s-a desfășurat între anii 1956-1964. După lovitura de stat din 1974, proiectul a fost abandonat, urmând să fie reluat în 2009. Designul barajului a fost realizat în 2010 de către James Kelston, iar contractul de construcție a fost semnat de către guvernul etiopian cu firma italiană Salini Impregilo, mai nou WeBuild, prin achiziție directă, fără licitație. Proiectat să producă 6,245 GW energie electrică pentru un cost estimativ de 4,8 miliarde de dolari, barajul este cel mai mare proiect hidroenergetic din Africa și este în întregime finanțat de guvernul și poporul etiopian, prin cumpărare de titluri de stat destinate proiectului. Spre comparație, România produce în mod real, nu pe hârtie, cca. 9-9,5 GW. Construcția este într-adevăr uriașă, formată, de fapt, din două baraje: unul din rocă, așa-numitul saddle-dam (baraj de suport), de 5,2 km lungime și 50 m înălțime, peste care se suprapune barajul principal, din beton compactat, cu o lungime de 1,78 km și 155 m înălțime. La maxim, barajul va forma un lac de acumulare cu un volum de 74 km cubi și o suprafață de 1874 km pătrați, urcând în amonte aproximativ 255 km.
Uriașe sunt și complicațiile internaționale generate de acest proiect. Problema este, în esență, una simplă: apa are tendința de a curge de la deal la vale, ceea ce dă un avantaj celor așezați spre izvoare și creează o vulnerabilitate pentru cei ce locuiesc în aval. Dat fiind aportul Nilului Albastru la volumul de apă al Nilului, controlul debitului său are un impact semnificativ asupra țărilor aflate în aval, Sudan și, mai cu seamă, Egipt. De aici complicațiile.
Guvernul acestei țări este cel mai vocal critic al proiectului etiopian, pe când cel sudanez încearcă să se mențină într-un echilibru instabil în ecuație datorită potențialelor beneficii pe care barajul le-ar aduce țării. Pentru Egipt însă, care consideră Nilul ca parte a identității sale naționale și care a beneficiat nestânjenit de apa fluviului timp de milenii, barajul este văzut ca o provocare majoră la adresa economiei și securității naționale, ba chiar a supraviețuirii fizice ca popor. Depinzând în proporție de 90% de Nil pentru nevoile sale cotidiene – apă curentă, agricultură, transport și turism – Egiptul percepe proiectul etiopian ca pe o amenințare mortală, de unde și poziția intransigentă în negocieri.
De cealaltă parte, etiopienii consideră construcția și utilizarea barajului ca pe o chestiune de suveranitate națională, o investiție cu potențial de racordare a peste 65 de milioane de cetățeni la curent electric și de dezvoltare economică accelerată, la care se adaugă beneficiile rezultate din exportul de energie electrică. În plus, Etiopia, o țară care în ultimii douăzeci de ani a început să-și facă simțită prezența prolitică și militară în regiune, vede proiectul ca o restabilire a echității cu privire la utilizarea apelor Nilului după decadele în care a fost lăsată la o parte și considerată irelevantă de către statele din aval și fostul lor stăpân colonial, Marea Britanie.
De unde se dă startul?
Că veni vorba de aceasta din urmă. Una din piedicile majore în soluționarea disputei legate de baraj provine din moștenirea otrăvită lăsată de colonialismul britanic, așijderi altor colțuri ale lumii care au făcut parte din imperiu. Mă gândesc aici la Palestina, Nigeria, India-Pakistan-Bangladesh și lista poate continua. În 1929, guvernul britanic, pe atunci vorbind și în numele coloniilor sale Uganda, Kenya, Tanganika – azi Tanzania – și Sudan, a semnat un tratat cu guvernul egiptean prin care conferea acestuia din urmă dreptul de veto asupra oricărui proiect în amonte care ar fi putut afecta debitul Nilului.
Ulterior, acest tratat a fost reluat în 1959 de către Egipt și Sudan, după ce ele și-au obținut independența. În noul format, tratatul oferea Egiptului 55.5 miliarde metri cubi din apa Nilui anual (75%) iar Sudanului 18.5 miliarde (25%) și reitera dreptul de veto al Egiptului asupra proiectelor de dezvoltate în amonte. Celelalte state riverane Nilului nu au fost nici consultate, nici incluse în tratat, ca și cum ele nu ar fi existat.
Acest tratat din 1959 stă azi la baza poziției oficiale a Egiptului în disputa cu Etiopia cu privire la GERD și este actul invocat de negociatorii egipteni atunci când afirmă că proiectul etiopian constituie o încălcare a normelor internaționale în vigoare. Mai grav este că poporul egiptean chiar se crede îndreptățit pe deplin să considere Nilul ca monopol propriu, pe baza dreptului istoric conferit de îndelungata utilizare a apelor fluviului încă din Antichitate, un drept pe care tratatul din 1959 doar îl confirmă, nu îl stabilește. O astfel de viziune nerealistă, intenabilă, forțează guvernul autoritar al Egiputlui la o poziție extremă în negocierile trilaterale. Este evident că această poziție nu este acceptată de etiopieni.
Aceștia, alături de celelalte țări riverane, au dorit o așezare pe baze echitabile a folosirii Nilului, eforturile lor ducând la dezvoltarea, în perioada 1997-2010, a unui Acord-Cadru de Cooperare, în original Cooperative Framework Agreement sau CFA. Deși parte a negocierilor multilaterale care au dus la semnarea acestui acord de către toate cele 9 națiuni riverane (Uganda, Republica Democrată Congo, Kenya, Tanzania, Rwanda și Burundi, pe lângă Egipt, Etiopia și Sudan), Egiptul și Sudanul au refuzat să-l ratifice, invocând opoziția lor față de unul dintre articolele acordului. Acesta spune că țările riverane se obligă să nu afecteze semnificativ securitatea apelor niciunui alt stat semnatar. Egiptul și Sudanul au dorit să impună un text semnificativ diferit: să nu afecteze negativ securitatea apelor, folosirea și drepturile existente ale niciunui stat semnatar. Adică o transpunere a prevederilor tratatului din 1959 în CFA și o blocare efectivă a oricărui proiect în amonte de către Egipt și Sudan. Astfel, Egiptul și Sudanul, care se declaraseră unilateral ca singuri utilizatori ai apelor Nilului, doreau acum o confirmare a statu-quo-ului de către toate celelalte state riverane. Pasărea mălai visează, iar lipsa de realism a guvernelor egiptean și sudanez a fost focul de start pentru proiectul GERD.
De ce e mai înțelept să înoți în sensul curentului, nu împotriva lui
Disputa dintre cei trei a fost obiectul mai multor runde de negocieri trilaterale urmate de eforturi de mediere depuse de Statele Unite și, mai recetn, Uniunea Africană. Atât Egiptul cât și Etiopia sunt aliați ai Americii și sunt considerate de Washington ca state-cheie în regiunile lor pentru promovarea intereselor americane. Deși, în mare, pozițiile inițiale ale Egiptului și Etiopiei nu s-au schimbat radical, zece ani de negocieri în diferite formate au dus la soluționarea a 90% dintre chestiunile pendinte. Deși retorica oficială, determinată și de considerente de politică internă, la care voi reveni puțin mai târziu, a rămas în registrul competitiv, devenind pe alocuri de-a dreptul belicoasă, ambele țări au trebuit să ia în evidență nevoile fundamentale și temerile justificate ale celeilalte părți. Egiptul a trebuit să recunoască dreptul suveran al Etiopiei de-a exploata potențialul Nilului Albastru pentru propria dezvolare, iar Etiopia a fost nevoită să ia în considerare interesul legitim al Egiptului de a avea un cuvânt de spus în ceea ce privește modul de operare al barajului de la Guda, dată fiind dependența sa vitală de apa Nilului.
Dacă pentru cei doi, starea de fapt poate fi văzută în alb și negru, pentru Sudan orizontul pare mai degrabă cenușiu, fiind supus la presiuni de către fiecare parte pentru a i se alătura. Deși beneficiile pentru sine sunt evidente, Sudanul s-a aliniat în mai multe rânduri poziției egiptene, atât pentru a nu-i antagoniza pe vecinii mai puternici din nord, cât și datorită propriilor îngrijorări legate de proiect, în special teama că o deversare necoordonată a apelor din lacul de acumulare al GERD, provocată de ploi abundente în platourile înalte, ar putea inunda barajul de la Roseires situat la aproximativ 100 km în aval de GERD.
În favoare unui acord se aliniază mai multe elemente. În primul rând, așa cum și egiptenii o recunosc, cu jumătate de gură, barajul de la Guda ar regulariza debitul Nilului și ar micșora semnificativ depunerile de sedimente în aval. Corect coordonate, activitățile de la barajul etiopian ar îmbunătăți randamentul atât al barajelor din Sudan, Roseires, deja amintit, și Marawi, destinate producerii de enegie electrică, plus Sinnar, destinat irigațiilor, cât și al marelui baraj de la Assuan din Egipt.
În al doilea rând, GERD ar asigura o mai bună conservare a apelor Nilului, dat fiind că gradul de evaporare a apei din lacul său de acumulare este mult mai redus decât cel de la Assuan. Experții calculează că lacul de acumulare etiopian ar pierde prin evapoarare circa 1.8 km cubi de apă anual, față de cei 7-10 km cubi pierduți la Assuan, pierdere care reprezintă undeva între 12.6 și 18% din volumul total de apă alocat Egiptului prin tratatul din 1959, datorită temperaturilor mult mai mari din deșert decât cele din zona mai înaltă și muntoasă a Etiopiei.
În al treilea rând, dincolo de unele ieșiri în decor ale unor miniștri mai belicoși, egiptenii sunt conștienți de mijloacele militare limitate de care dispun pentru a opri efectiv proiectul etiopian – nu în ultimul rând datorită faptului că cele două state nu au frontieră comună, iar Etiopia nu are ieșire la mare. O incursiune militară egipteană ar implica obligatoriu acceptul fie al Sudanului, fie al Eritreei, o perspectivă deloc încurajatoare. Desigur că egiptenii, așa cum au fost deja acuzați de guvernul etiopian, mai au la îndemână și mijloace mai puțin convenționale, precum sabotajul sau încurajarea și sprijinirea mișcărilor de opoziție din Etiopia, care abundă și sunt suficient de periculoase pentru stabilitatea guvernului etiopian. Ambele variante sunt costisitoare, fără o garanței de succes și relativ ușor de detectat. În plus, ultima cale, cea a stimulării mișcărilor de opoziție din Etiopia poate fi facil reciprocată de guvernul de Addis Ababa, dată fiind nemulțumirea generalizată din Egipt față de guvernarea autoritară a lui Abdel Fatah el-Sisi, dictatorul militar al țării după lovitura de stat din 2013.
În fine, un ultim element care concentrează mințile negociatorilor și factorilor decizionale este termenul limită, impus indirect de etiopieni, pentru ajungerea la un acord. Guvernul de la Addis Ababa a anunțat, cu ceva vreme în urmă, că intenționează să înceapă umplerea lacului de acumulare odată cu debutul sezonului ploios, adică la jumătatea lui iulie, cu sau fără acord cu Egiptul și Sudanul.
De aici și frenezia diplomatică din ultimele două luni, fiecare dintre cele două părți urmând o dublă strategie – pe de o parte, continuarea negocierilor, de data aceasta sub auspiciile Uniunii Africane, pe de cealaltă parte, ofensiva diplomatică pe toate fronturile pentru câștigarea de suport internațional. Egiptul, conștient fiind de vulnerabilitatea poziției sale – inechitatea vădită a tratelor din 1929 și 1959 pe care se bazează argumentele sale, impotența militară efectivă și dependența sa disproporționată de apele Nilului – a fost cel mai activ, obținând suportul Ligii Arabe în iunie și tot atunci aducând disputa în fața Consiliului de Securitate a ONU. Acesta din urmă și-a declinat implicarea, îndemnând părțile să soluționeze disputa prin negocieri.
Înecați la mal?
Ultima rundă de negocieri care a eșuat în 15 iulie 2020, deși experții și observatorii arată că distanța dintre pozițiile celor trei păți s-a micșorat semnificativ. Trei chestiuni au rămas pendinte, și ele par a bloca orice acord între cei trei: timpul de umplere a lacului de acumulare din spatele GERD, gestionarea GERD pe timp de secetă prelungită și mecanismul de soluționare a disputelor viitoare dintre cele trei părți.
În mod normal, un baraj hidroenergetic nu oprește apa să curgă, ci doar o folosește pentru rotirea turbinelor, ceea ce nu ar trebui să creeze neajunsuri țărilor din aval. Doar că lacul de acumulare trebuie umplut până la un anumit nivel pentru ca turbinele să funcționeze, iar pentru aceasta porțile barajului trebuie închise pe durata umplerii. Nu complet, râul nu seacă, dar volumul de apă ce ajunge în aval este clar afectat. De aici și divergențele dintre părți.
Timpul de umplere face diferența dintre un Egipt care plutește și un Egipt care se uscă și moare. Estimările duratei de umplere sunt legate de două aspecte: cât de sus vor să aducă etiopienii apele lacului și cât de repede vor s-o facă. În funcție de cele două variabile, estimările merg între 3 și 5 ani, realizându-se în mai multe etape, reducând nivelul debitului Nilului în Egipt cu până la 36%. Totul depinde de nivelul ploilor. Dacă ploile sunt abundente, Egiptul nu va suferi aproape nicio scădere a debitului în cursul primei etape de umplere, care ar începe luna aceasta. Problema majoră apare dacă se instalează seceta și ea face legătura cu cea de-a doua chestiune asupra căreia părțile nu au reușit să găsească o soluție mutual convenabilă.
Gestionarea GERD pe timp de secetă este cheia de boltă a întregii operațiuni de soluționare a disputei. Toată lumea este de acord că, dacă ploile sunt suficiente, GERD nu va cauza probleme insurmontabile în aval. De exemplu, unele studii arată că, pe perioda de umplere a lacului GERD, scăderea debitului Nilului în Egipt ar putea afecta în fel și chip două milioane de fermieri și ar scădea cu 25-40% producția de energie electrică de la Assuan. Doar că volumul de energie electrică produs la Assuan reprezintă doar aproximativ 12% din totalul producției naționale egiptene, deci scăderea per total s-ar situa undeva în zona unui 3-5%, ceea ce nu este tragic. În ce îi privește pe fermieri, ei ar putea reunuța la cultivarea plantelor care sunt mari consumatoare de apă (gen orez) și trece la altele mai puțin însetate, cu beneficii pe termen lung în cursa de adaptare la schimbările climatice.
Problema apare dacă ploile întârzie să-și facă apariția sau nu o mai fac deloc. Etiopienii vor fi obligați să oprească apa la GERD pentru a-l menține funcțional, ceea ce ar duce la golierea treptată a lacului de la Assuan. Odată golit, acesta ar avea nevoie de până la 21 de ani pentru a fi reumplut și doar 6-8 ani dacă GERD nu ar exista. De aici propunerea egiptenilor ca, în condiții de secetă pe timpul umplerii lacului de acumulare, GERD să funcționeze doar la 85% din potențialul de producție, timpul de umplere să fie prelungit iar restul apei să fie lăsată să ajungă în Egipt pentrtu a compensa pierderile datorate secetei. Deși, inițial, etiopienii s-au arătat dispuși la o astfel de concesie, ei au refuzat să se angajeze la eliberarea unui volum fix de apă, indiferent de condițiile din teren, arătând justificat că golirea lacul sub limita la care măcar o parte din turbine, cele mai de jos, sunt operaționale ar face barajul completamente inutil și ar fi echivalent cu distrugerea lui. Există mai multe variante de operare a GERD, elaborate de experți și luate în considerare de factorii decizionali, dar până în acest moment o soluție de echilibru încă nu a fost găsită.
Ultima chestiune pendinte privește mecanismul de soluționare a viitoarelor dispute legate de operarea GERD. Egiptenii și sudanezii sunt interesați de un mecanism de tip arbitral internațional cu decizie executorie pentru toate părțile, bazată pe dreptul internațional și acordurile în vigoare. De la sine înțeles că partea etiopeană refuză categoric un astfel de aranjament, pe care îl consideră net în dezavantajul său, mai ales că între tratatele în vigoare este înscris și cel din 1959 dintre Egipt și Sudan, amintit mai sus, dar lipsește CFA-ul din 2010, pe care Egiptul și Sudanul nu l-au ratificat, și preferă unul de tip non-executoriu așezat sub auspiciile Uniunii Africane. În plus, egiptenii și sudanezii solicită un acord general între cele trei părți care să stipuleze precis obligațiile părților, adică ale Etiopiei, cu privire la modul de operare al barajului, fapt respins de etiopieni, pentru care dreptul suveran de decizie în privința GERD nu poate fi limitat sub nicio formă.
Din păcate, deși obiectiv vorbind, cele trei chestiuni nu sunt insurmontabile, comportamentul guvernelor egiptean și etiopian pe parcursul disputei a ridicat obstacole în plus. El-Sisi, confruntat cu nemuțumirea generală a cetățenilor față de modul în care conduce autoritar țara din 2013, a găsit în criza Nilului o modalitate de a distrage atenția națiunii de la problemele economice și politice cu care se confruntă. Dar canalizarea mâniei populare spre un inamic extern e o armă cu două tăișuri, așa cum au constat mulți lideri politici de-a lungul timpului. Poziția Egiptului în disputa de pe Nil a fost de la început și vulnerabilă și extremă, ceea ce nu a ajutat deloc mersul negocierilor. Mai mult, odată adoptată o astfel de atitudine în negocieri, concesiile devin mult mai dificil de făcut iar amenințările cresc în volum și agresivitate, făcând un acord mult mai dificil decât dacă abordarea ar fi fost una pragmatică.
De partea etiopiană, guvernul lui Abiy Ahmed, ajuns la putere în urma protestelor violente care au dus la demisia lui Hailemariam Desalegn în 2018, este acum ținta unor proteste la fel de violente venind exact din regiunea de origine a primului ministru, Oromia. De altfel, au existat unele voci care au acuzat Egiptul că ar fi în spatele acelor proteste. Nici unul dintre lideri nu se poate arăta slab în negocierile cu privire la GERD, ceea ce îngreunează semnificativ munca negociatorilor și mediatorilor.
În ce privește Sudanul, acesta se află sub conducerea unui guvern de tranziție după alungarea lui Omar al-Bashir printr-o lovitură de stat dată anul trecut. Guvernul este dominat de militari care nu se arată dornici să lase din mână frâiele puterii, ceea ce menține ridicate tensiunile în țară și împiedică elaborarea unor strategii de lungă durată în ce privește relansarea economiei și reașezarea pe baze noi a politicii externe. Conflictele regionale, în Darfur, în Kordofanul de Sud și în regiunea Nilului Albastru continuă să supureze, o plagă ce nu dă semne de ameliorare nici după plecare lui al-Bashir.
Contratimp
Odată cu debutul sezonului ploios în platourile înalte de unde se naște Nilul Albastru, au apărut primele semne ale umplerii lacului de acumulare. Imagini din satelit prelevate între 27 iunie și 12 iulie arată o creștere constantă a nivelului aperi în spatele barajului, semn că guvernul de la Addis Ababa și-a ținut promisiunea de începe acumularea, cu sau fără un acord cu Egiptul și Sudanul. Acestea două din urmă au criticat vehement decizia etiopienilor, chiar dacă experții nu au putut demonstra cu certitudine că debutul procesului de umplere are alte cauze decât ploile masive din munți, care au făcut ca niveleul apei să crească în mod natural, fără intervenție umană. De altfel, aceasta este și explicația oficială a guvenului de la Addis Ababa.
Este clar că Etiopia a dat sec încercării de cacealma a Egiptului. Toată atitudinea belicoasă a acestuia a căzut acum în derizoriu și ridicol, lui el-Sisi rămânându-i doar să găsească modalitatea de a-și salva prestigiul în fața propriilor concetățeni. Strategia egipteană în cazul disputei legate de baraj este, practic, un model de cum nu ar trebui gestionată o situație conflictuală. A amenința cu acțiuni de forță atunci când nu ai capacitatea de a le realiza, a adopta o poziție extremă, rigidă și complet irealistă, bazată pe tratate caduce în sine, moștenire a unei realități coloniale demult apuse și repudiate de întreaga lume, nu are cum să ducă la obținerea unui rezultat convenabil. Dimpotrivă, o abordare colaborativă, menită a nivela diferențele de viziune și interese dintre cele două părți, pornind de la recunoașterea legitimității construirii babrajului de către Etiopia, ar fi putut duce la rezultate mult mai benefice pentru toți cei implicați și pentru întreaga comunitate de riverani ai Nilului..
Este tragic că trei națiuni sărace, minate de conflicte interne, slăbite de instabilitatea guvernmentală se ceartă pentru ceva ce nu mai au. Apele Nilului, afectate de procesele complexe ale schimbării climatice la nivel mondial, sunt în descreștere. De notat că ele nu au fost niciodată abundente – cel mai lung fluviu din lume, Nilul are un debit comparativ sărac față de Amazon sau Congo. Deșertificarea, despăduririle din zonele înalte cuplate cu creșterea exponențială a populației în țările riverane (83 de milioane în total la 1950, 329 milione în 2000 și peste 550 de milioane astăzi) și dezvoltare economică pun o presiune imensă pe apele fluviului. E posibil ca lacul de acumulare de la Guba să nu se umple nici în 5 ani, așa cum vor etiopienii, nici în 11 sau 21 de ani, cum propun egiptenii, nici vreodată într-un viitor apropiat, datorită fenomenelor care însoțesc schimbarea climatică în acest colț de lume. Pariul etiopian pe GERD pentru dezvoltare poate fi pierdut nu pentru că vor egiptenii, ci pentru nu (mai) vrea natura.
De cealaltă parte, Egiptul, care încă folosește cei 55.5 miliarde metri cubi de apă alocați prin tratatul din 1959, are un consum total anual de apă de 80 miliarde metri cubi, din care risipește și poluează în diferite moduri cam o treime, adică aproximativ la fel de mult pe cât ar fi deficitul maxim impus de GERD. Nemaivorbind că dependența Egiptului de Nil este una emoțională, nicidecum una reală, deoarece Egiptul, împreună cu Libia, Sudanul și Ciadul stau deasupra sistemului acvifer fosil numit Nubia Sandstone, un depozit subteran de apă dulce cu o suprafață de 2 milioane de km pătrați și cu un volum estimat de 150000 km cubi, adică întreg volumul de apă al Nilului pe 500 de ani. În consecință, datele demonstrează că, dacă azi există o dependență letală a Egiptului față de Nil, ea este mai puțin rezultatul unui dat al naturii cât al inerției propriilor guvernanți, care ar fi putut acționa de mai demult pentru a limita risipa și poluarea, pe de o parte, și pentru a accesa sistematic, eficient și rațional uriașa sursă de apă din subteran. Poate că GERD va fi impulsul final de care guvernanții de la Cairo au nevoie pentru a se trezi din reveria drepturilor istorice coborând din timpurile faraonilor și a contrui o strategie viabilă care să garanteze, în condițiile schimbărilor climatice, că egipteanul de rând nu va rămâne fără apă la robinet în câțiva ani. Cu sau fără GERD.
Nile River Coalition? Call of Duty – Black Ops 3? Pai asta e doar un joc, vad ca se transforma in documentar…
Multumesc pentru acest articol interesant. Aduce claritate asupra unei probleme care desi nu ne afecteaza direct, este un bun studiu de caz despre un nou tip de conflict care ar putea deveni mult mai comun in viitor, mai ales odata cu schimbarea climei.
Felicitari pentru articol! Doar o remarcă: probabil la redactare a fost o scăpare „Addis Ababa” in loc de „Addis Abeba”.
Ambele denumiri sunt corecte. De fapt, în limba oficială a Ethiopiei, amhara, denumirea este „Addis Ababa”
Ati gresit dimensiunea centralei. Capacitatea de generare la GERD este 6245MW iar in comparatie la Portile de Fier 1 este 2052 MW (date de WIkipedia). Suma scrisa de dumneavoastra este colosala. Aceata este capacitatea instantanee
Cred ca incurcati capacitatea instantanee cu cea pe an. Pe an GERD este proiectat la 16,153 GWh pe an, iar portile de Fier, pentru Romania a realizat 5240 GWh/an, iar pentru Serbia 5650 GWh/an
Esti confuz. Una este „puterea instalata” (MW), alta este capacitatea (MWH, GWH), care nu este „instantanee”, este productia anuala…Asa ca nu-i acuza pe altii de exact aceleasi greseli pe care le faci….
Puterea totală instalată este de 6245MW, cu o capacitate de producție anuală de 16,153GWh. A fost o neglijență de exprimare din partea mea. Cu scuzele de rigoare.
Un articol interesant si bine scris. Echilibrat.
Multumiri pentru articol. Informativ si excelent structurat. As aprecia analize similare ale altor conflicte de catre autor.
Urmează, vă mulțumesc.
excelent articol,multumesc!
Ce-o face Etiopia cu toata energia aia? Are cum sa o consume?
Aprox. 111 milioane de locuitori, în creștere accelerată (acum 10 ani erau în jur de 93 milioane). Când am fost la Addis Ababa, nu a fost zi fără pană de curent, din care cea mai lungă de 12 ore. Și aceea este situația capitalei. Eu aș zice că ar avea ce face cu ea.
OK atunci, nu le mai trebuie decat infrastructura de transport si distributie si un pic de industrie si forta de munca calificata si piete de desfacere!
Păi, cam așa e și când îți construiești caban la munte. Întăi ai nevoie de teren, acces la apă și la electricitate. Tot restul vine după aceea. Dar eu nu aș fi atât de condescendent cu privire la africani.
Autorul incurca putin notiunile de putere instalata(Gw,Mw,Kw) si energie(Gwh,Mwh,Kwh).
http://www.csq.ro/
Aici gasiti mai multe analize ale altor conflicte, realizate de acelasi autor. Foarte interesant!
Mulțumesc pentru recomandare. Este o surpriză plăcută.
Gestionarea in comun a apelor raurilor este o problema mult mai grea decat cea a dreptului marii.
Mai peste tot avem conflicte mocnite. Turcia a captat majoritatea apelor Eufratul si Tigrul cu efecte nefaste asupra Iraqului (avansarea in amonte a apelor sarate din Golful Piersic, aridizare, lipsa apei pentru irigații). Acum China repeta aceasta magarie pe Mekong.
Prietenii nostri, ucraineni au incercat si ei o schemuta in sudul Basarabiei cu canalul Bastro (care numai repede n-ar fi fost aici si ca si vecinii noștri) dar nu le-a mers.
Rar s-a reușit o impartie echitabilă a apelor unui rau si asta numai cand raul este frontiera dintre doua tari si nu când una din tari deține întregul bazin din amonte.
Un exemplu aparent bunicel este împărțirea apelor Iordanului intre Israel si Iordania, asta dupa o mediere americană inceputa inca din anii 50. La impartire n-au participat Siria si nici viitoarele teritoriil ocupate. Un proiect bun are insa drept rezultat un dezastru ecologic: Iordanul este azi un firicel de apa si abia de ajunge la Marea Moarta, al caruri nivel scade continuu. Pastorii protestanti care-i (re)boteaza pe turistii pe malul israelian au poate inca vreun deceniu pana cand vor fi nevoiti sa aduca apa cu cisterna din Liban.
Avem situatii similare in Turcia, China, India si Israel iar disputele pt apa vor deveni din ce in ce mai acute daca nu se vor gasi solutii astfel incat toate partile sa profite.
Necesarul de apa atat pt uz curent casnic, industrial si agricultura va creste, cu precadere in zonele in care avem dezvoltare de toate felurile incepand cu cea demografica la cea industriala.
Etiopia este este o tara africana cu cresteri economice substantiale, dezvoltarea economica avand nevoie de energie si apa. Egiptul depide de mii de ani 100 % de Nil si apa acestuia iar in Sudan bantuit de secete si razboaie fara apa situatia se va agrava si mai mult.
Clima si precipitatile nu sunt deloc favorabile zonelor respective si va fi din ce in ce in ce mai greu de gestionat o situatie exploziva ca cea de fata.
Tarile respective ar trebui sa se gandeasca si la forme de energie alternative, soarele care arde din belsug ar putea fi o alternativa, costa bani dar tarile sunt sarace inca un conflict deschis militar intr-o zona oricum instabila ar putea afecta architectura globala de siguranta stiind ca aceste tari au diferite sustineri din partea marilor puteri si a altor state.
In Cornul Africii avem o concentratie de baze militare americane, chineze si turcesti pe langa rusi care sunt prezenti in Siria si Mediterana de Est, Israelul avand si el cuvant greu de spus.
Este vorba de controul canalului Suez si a peninsulei Sinai care in cazul unui conflict in care poate fi atras Egiptul pot deveni „prazi” usoare pt cine doreste sa-si impuna suprematia.
China prin Drumul Matasii pe uscat pe care il forteaza doreste limitarea dependentei de acest canal si privind intr-un spectru mai larg un conflict ar putea avea efecte pana acum nebanuite.
Atenție și la apele din Romània!
Fără niciun conflict ni le poluăm singuri iremediabil.
S-au dat voie la constructii pe malul apelor și aproape toți DEVERSEAZĂ fosele septice, noaptea sau când vin viiturile. Nimeni nu-i verifică! Când malurile sunt màncate de ape ies la iveală și țevile.
Acceste ape sunt folosite la apa “potabilă” din orașe și ajunge în final în deltă și mare.
Interesant articol.
Mulțumesc, un foarte reușit articol cum de ceva vreme nu am mai citit! Nici măcar nu știam de problema. Si sunt de acord cu dumneavoastră, Africa va urca din ce in ce mai repede si nu numai ca populație. Clasa de mijloc africana s-a dublat in câțiva ani, ceea ce nu e mult având in vedere de la ce nivel se pleacă…dar acum 10 ani, aflat in vizita in România, directorul Microsoft spunea ca, referindu-se la piața locala, daca pirateria se reduce cu 1%, vânzările Microsoft se dublează. Azi suntem la cu totul at nivel, nu?
O surpriza foarte placuta acest articol, astept cu interes si altele.
Bogdan
Un excelent articol, bine structurat, documentat dar fara a deveni saturat de date, alert si interesant, chiar si despre un subiect care nu ne priveste (oare?). Absolut minunat pentru cineva care citeste nu neaparat pentru studiu, ci doar pentru a sti ce se intampla in lumea asta ciudata si complexa.
Multumiri lui Cosmin pentru linkul catre alte articole ale autorului.
Multumesc Christian Chereji!
Felicitari pentru articol! Documentat, scris bine, profesionist, cu date si detalii necesare pentru o buna vizualizare, acopera toate aspectele conflictului…
Cum spunea un profesor de-al meu in primul an de facultate (inginerie): asemanarile dintre un caine si un inginer e ca ambii au privirea intelingenta dar nu se pot exprima. Domnule Christian-Radu, dumneata gandesti ca un inginer (e un compliment…) si te exprimi extrem de bine. Felicitari.!
Domnule Chereji, mi-a placut articolul dvs. Eu sunt format la conlucrarea apei (hidraulician, hidrotehnician) cu roca (geolog). Am citit cu interes eseul care prezinta tabloul general al relatiei tripartite a statelor care isi disputa Nilul. Impasul consta in scaderea, cu tendinta continua, a debitului Nilului, datorita reducerii precipitatiilor din zona respectiva dar si constructiei barajului GERD, a carui umplere initiala si manevrele ulterioare ar afecta negativ barajul Assuan. Exista iesire din impas, daca participantii la negociere au bunavointa, maleabilitate si intelegere. Eu propun, daca nu aveti nimic impotriva si daca nu aveti alt plan, un plan de negociere in 3-4 pasi, initiat de partea ofertanta care, in cazul de fata, sunteti dvs. : (1). Culegerea de date absolut necesare. Sursa ar fi Internetul si organizatiile de profil specific din mai multe tari. (2). Discutii separate cu fiecare tara, expunand fiecareia problemele, alternativele, eventual, costurile, consecintele. (3). Sistematizarea datelor rezultate in urma discutiilor. (4). Prezentarea solutiilor/solutiei in cadru plenar, cu toate partile. Daca sunteti de acord, pot fi contactat ////
Nilul este bolnav, grav bolnav și starea lui se înrăutățește pe măsură ce avansează schimbarea climei.
Mi- ar plăcea să avem același interes și pentru „dezastrul” care se produce la noi în țară – MICROCENTRALELE . Acestea ne „UCID” superbele ape de Munte și nimeni nu vede. Haideți fraților să ne trezim și să stopăm această tragedie ecologică.
Problema MHC-urilor (MicroHidroCentralelor) ,probabil, a scăpat de sub controlul statului, ca de obicei. Oricine își face o „căsuță” sau o viluță (aceleași ghilimele) într-un loc depărtat de ochii autorităților ( care oricum sunt brusc lovite de cecitate dacă sunt îndestulate (termen juridic) cu prisosință ), ziariștilor sau reporterilor ocazionali sau anunțați de cetățenii bine crescuți sau naivi, care mai cred în controlul și puterea punitivă a statului și chiar a cetățenilor curioși , are nevoie evidentă de curent electric ca să-și îndulcească viața în mijlocul naturii, nu, ca mitocanii , să facă focul, să aducă apă de la râu, care e departe, etc. și, atunci, face repede o MHC, fără aprobare, evident. Și uite așa au apărut MHC-urile ca ciupercile în pădure… Că ele afectează ecologic peisajul, viața și obiceiurile peștilor, incomodează, poate, activitățile oamenilor… Ce-i interesează pe acești băieți plini de inițiativă. Acesta este, în mare, tabloul nepăsării statului față de averea țării, față de viitorul acestei țări. Nimic nu clintește grija (… grijania ei de … ! ) celor puși de NOI prin vot, și plătiți, din banii noștri de contribuabili la impozite, taxe, bani făcuți uitați , amânați, de a fi dați la pensii, la salarii, la copii… Parcă statul la Stat ar fi afacerea lor (pardon, a LOR, adică a acelora LLegați OOmbilical de RRelaxare). Și cam același lucru se întâmplă și cu Nilul… am citit articolul și m- a frapat marea diferență între debitul scurs pe Nilul Alb și debitul scurs pe Nilul Albastru. Atunci m-am uitat pe harta pozată din satelit și am văzut cauza: colmatarea albiei, infiltrarea și pierderea unei cantități de apă prin evaporare. Statele din zonă se ceartă pe apă și nu sunt interesate de regularizarea albiei. Pe de altă parte, suprafața bazinului hidrografic al Nilului Albastru este efectiv spălată, nu a rămas mai nimic din solul ce a fost odată. Din această cauză nu cresc copaci, tufișuri, iarbă. Aviz România: pădurile au fost tăiate în mod sălbatic, irațional, pe suprafețe întinse. Nu s-au luat niciun fel de măsuri de protejare a suprafeței. Numai simpla tăiere a pădurilor pe suprafață mare creează un dezechilibru ecologic, este o rană deschisă în care vin celelalte rele: spălarea solului, alunecarea de teren, uscarea copacilor, smulgerea copacilor datorită vânturilor, etc. Încălzirea globală nu înseamnă numai uscăciune, căldură, lipsă de apă. Înseamnă, la început, instabilitatea factorilor de climă ,un comportament haotic al acestora până când se echilibrează într-un fel imprevizibil noul ecosistem. Cele ce am avut de spus trebuie auzite de: primăriile locale sătești sau organele administrative corespunzătoare, primăriile comunale, orășenești sau municipale, organele administrative județene, inclusiv, prefectul, ministerele care se ocupă de mediu, ape, păduri, pești, animale, păsări, inundații, alunecări de teren, climă, energie. Acestora le adăugăm, spre luare la cunoștință, organele de poliție, procuratură, justiție, primul ministru, camerele Parlamentului și Președintele Țării care este România noastră.