joi, martie 28, 2024

Gândirea critică și selecția valorilor

Acest eseu dezvoltă două idei esențiale: prima este legată de diferența fundamentală dintre ”critică” în sens popular și ”gândirea critică” – termen aproape necunoscut și adesea greșit înțeles. A doua idee este că, în procesul de educație nu contează foarte mult materiile predate ci mai ales calitatea umană a dascălului. Ambele idei reprezintă aspecte esențiale deficitare la ora actuală în sistemul românesc de educație, tratând elemente complementare: demersul rațional respectiv valorile. Pretextul (și pre-textul) scrierii acestui eseu este articolul publicat recent de domnul Andrei Pleșu, ”A fi contra”. Recomand o lectură prealabilă a articolului menționat.

Există o diferență fundamentală între a lăuda/critica pe cineva și a lăuda/critica ceva. În primul caz este vorba de a judeca o persoană – un gest destul de riscant. În ultimul caz este vorba de a judeca un fapt sau o idee – un lucru mult mai rezonabil. Paradoxal, mulți se pricep să judece persoane și foarte puțini sunt capabili să discute doar la nivel de idei. Dacă am fi ființe pur raționale, care analizează doar idei, atunci nu sunt convins că între laudă și critică ar trebui să facem mare diferență. Dar, din moment ce suntem ființe preponderent emoționale, critica este asociată cu agresiunea iar lauda cu încurajarea persoanei (ideea trece adesea neobservată). Rezultă că, în practică, este mult mai riscant să criticăm pentru că lezăm stima de sine a persoanei. În acest context, sunt de acord că a critica ar trebui să implice o mult mai mare responsabilitate decât a lăuda. Excepție face cazul omului înțelept pe care, teoretic, critica nu îl atinge semnificativ la nivel emoțional. De altfel, cine vorbește despre tine vorbește despre el (cum bine spunea Osho) iar o critică nedreaptă este în fond o laudă ascunsă (cum bine spunea N.Taleb).

În legătură cu autoritatea și cunoașterea temeinică absolut necesare unei critici responsabile, din păcate funcționează binecunoscutul efect Dunning–Kruger: ignorantul suferă de o superioritate iluzorie iar cel foarte competent tinde să se îndoiască de sine și să creadă că ceea ce el face cu ușurință poate să facă și altul. Fiecare cu limitarea lui. De aici rezultă că cei mai vocali și lipsiți de dileme ar trebui să fie tocmai cei mai ignoranți. Poate un înțelept (de exemplu domnul Pleșu prin articolul său) să schimbe lucrurile dacă pune în discuție problema? Greu de crezut. O întrebare mai bună este dacă societatea posedă mecanismele necesare pentru a acorda locul cuvenit ignorantului vocal. Dacă acesta ajunge mare politician sau lider de opinie atunci avem într-adevăr o problemă gravă. Dar ce altceva înseamnă rating-ul mare al unor emisiuni televizate în care abundă ignoranții vocali decât tocmai eșecul societății în fața asaltului prostiei sigure de sine? De ce tindem să dăm crezare politicienilor guralivi și agresivi? Mă tem că problema e prea complicată pentru a fi discutată aici dar merită meditat asupra ei.

Dacă până în acest punct am fost mai degrabă de acord cu ceea ce afirmă domnul Pleșu în articolul domniei sale, următorul paragraf îmi ridică serioase semne de întrebare: ”Spiritul critic e, dimpotrivă, expresia unei pregnante conştiinţe de sine. Eul critic este autoritar, sigur de el însuşi, bucuros să se diferenţieze de ceea ce critică, prin deriziune, asprime brutală sau vervă demolatoare”. Spiritul critic este descris aici ca fiind ceva ce implică puternic și partea emoțională (”bucurie”, ”asprime”, ”vervă demolatoare”). Ca să știm despre ce vorbim este foarte important să definim clar termenii. Astfel, dacă ne uităm în DEX găsim: ”a critica – a dezvălui lipsurile, greșelile, defectele unor persoane, ale unei opere, ale unor stări de lucruri (arătând cauzele și indicând mijloacele de îndreptare); a aprecia valoare etica, artistică etc. a unei opere; a arăta cu răutate (sau cu exagerare) părțile slabe ale unui lucru sau ale unei persoane”. Din nou regăsim elemente care țin de partea emoțională. Ideile faptele și persoanele sunt tratate de-a valma. Din contră, la K.R.Popper găsim cu totul altceva: “secretul desăvârșirii intelectuale este spiritul critic; este independenţa de gândire. Iar aceasta duce la dificultăţi ce se dovedesc insurmontabile pentru orice gen de autoritarism. Omul autoritar va selecta în general pe cei care se supun, care cred, care receptează influenţa sa. Dar făcând aşa el va selecta în mod sigur mediocrităţi, pentru că îi va exclude pe cei care se revoltă, care se îndoiesc”. Tot Popper mai introduce și termenul de ”raționalism critic” care presupune o atitudine de tipul: “eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr”. Despre care ”spirit critic” vorbim atunci? Oare nu e cam mult să numim ”spirit” ceva ce este în fond o formă a prostiei: critica distructivă adresată persoanei? Poate doar dacă vorbim despre ”spiritul” ignorantului. De altfel, așa cum am argumentat într-un alt eseu termenul de critică constructivă/distructivă este unul ambiguu și ar fi preferabil să vorbim despre critică pedagogică (care ajută persoana să se îndrepte) sau anti-pedagogică (care lovește în stima de sine și creează astfel o atitudine defensivă, nefavorabilă îndreptării).

Inițial nu doream să discut despre predarea religiei în școli – subiectul părții finale din articolul comentat. Simt totuși nevoia să fac un mic comentariu. Această nevoie are legătură cu conștiința faptului că abordarea pur rațională – gândirea critică – este limitată prin însăși natura sa. Valorile umane nu pot fi fundamentate exclusiv pe rațiune. Or, nu putem vorbi de educație în lipsa valorilor. Cu prilejul sărbătorilor de Paște am (re)luat cartea „Parabolele lui Iisus” de Andrei Pleșu și am citit câteva rânduri. Mi se pare foarte bine scrisă. Dacă prin predarea religiei în școli înțelegem genul de analize și discuții precum cele din această carte atunci cred că ora de religie este foarte binevenită. Ca elev mi-ar fi plăcut să am o astfel de materie predată de un astfel de profesor remarcabil. De asemenea, mi-ar fi plăcut să studiez comparativ diferite religii dintr-o perspectivă filozofică. Dar mă întreb: câți profesori de religie sunt capabili de așa ceva? Una dintre întrebările de pe forumul Dilemei Vechi a fost: putem fi de acord în principiu cu ora de religie și totodată în dezacord cu felul în care se susține practic aceasta? Să reținem deocamdată întrebarea și să analizăm un exemplu din alt domeniu.

Am urmărit recent o emisiune care avea ca invitat un eminent profesor de matematică. Am reținut trei calități esențiale pe care un bun profesor ar trebui să le aibă: o cultură vastă care trece dincolo de domeniul său de expertiză, plăcerea de a învăța toată viața respectiv o bună comunicare cu elevii/studenții. Educația fiind un domeniu al relațiilor interumane profesorul trebuie sa fie mai întâi un exemplu ca om și apoi ca expert pe un anumit domeniu. Pe scurt: omul, nu materia predată, sfințește locul! Oare câți profesori posedă toate cele trei calități esențiale amintite mai sus? Daca am descoperi că, de exemplu, 95% nu satisfac cerințele unui profesor bun ar rezulta de aici că trebuie să punem în discuție și utilitatea materiei predate de aceștia? Ce este preferabil: un lucru făcut slab-mediocru sau să nu fie făcut deloc? Un lucru făcut prost poate avea efectul contrar, poate demotiva sau poate fi pur și simplu o pierdere de vreme. Pe de altă parte, puțin (sau prea mult care înseamnă de fapt tot puțin ca efect/impact) și prost este totuși mai mult decât nimic. Nu cred într-o teorie care să ofere un răspuns general valabil la o astfel de întrebare (deși efectul introducerii/eliminării unei materii într-un anumit context s-ar putea analiza statistic). Cred că răspunsul diferă de la caz la caz, unde prin „caz” înțeleg orice combinație posibilă a celor trei elemente: materia predată, profesorul respectiv elevul/studentul.

Revenind la chestiunea materiei „religie”, aceasta, spre deosebire de matematică, mai introduce un aspect foarte sensibil: latura dogmatică. Pe de o parte orice om are nevoie să creadă (că lumea are un sens, că merită să cauți adevărul, ca oamenii trebuie să aibă drepturi egale, că există ființe supranaturale care ne influențează destinul, etc.). Pe de altă parte, fundamentalismul (inutil să mai reamintim nenumăratele masacre care au avut și încă mai au loc în numele religiei) și dogma utilizată ca instrument de manipulare (vezi „Legenda Marelui Inchizitor”) sunt exemple clare de utilizare negativa a religiei. Se pare că atât Dumnezeu cât și diavolul își dispută dreptul asupra religiei. Nu cred că este posibilă o teorie a „religiei bune” ca materie în sine, independentă de om. Doar propriul discernământ poate înclina balanța într-o parte sau alta. Bun și rău este inclusiv faptul că, așa cum arată studiile despre psihologia poporului român (vezi C.R-Motru, D.Drăghicescu și mai recent D.David), mulți români tind să aibă o atitudine religioasă superficială, de fațadă – mai degrabă o formă de conformism social decât de simțire adâncă (un aspect pozitiv este riscul mai scăzut de atitudini religioase extreme). Astfel, dacă ar trebui să trag o concluzie aș spune că, faptul că există materia „religie” în programa școlară este un lucru și bun și rău: depinde mai ales de calitatea umană a profesorului. Această constatare conduce la ideea că esențiale în educație sunt criteriile de selecție ale dascălilor și mai puțin ce materii se studiază – cu atât mai mult cu cât abordările inter și trans-disciplinare pun în discuție tocmai modul artificial în care sunt separate azi disciplinele cunoașterii (vezi ultimele reforme educaționale din Finlanda).

În concluzie, articolul domnului Pleșu îmi oferă un bun pretext pentru a sublinia încă odată diferența radicală dintre gândirea critică (despre care am scris cu alte ocazii) și critica ca atac la persoană. Sper ca într-o zi, în loc de oportunitatea orei de religie să discutăm despre necesitatea orei de dezvoltare a gândirii critice și creative înțelese în sensul lor constructiv, adică legate mai degrabă de rațiune și idei decât de persoane și ego-uri. Ar putea fi un mod de a ne mai distanța puțin de auto-suficienta ignoranță. Decât să ne întrebăm dacă religia își are locul în școli ar putea fi mai inteligent să ne întrebăm dacă sistemul actual este capabil să atragă cei mai buni dascăli sau, din contră, tinde să îi îndepărteze – aceasta mi se pare problema care merită dezbătută.

Cluj-Napoca, 16.04.2015

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. A fi contra CE ? A fi pentru CE ? Din „nici așa, nici altminteri” nu poate ieși nici o poziție fermă, clară.

    Iar articolul citat EXACT ASTA FACE (ca de obicei). Și cel derivat, desigur.

    În 13/10/2013 la 5:31, aici, pe contributors, Ion Haiduc spunea:
    „Domnul Plesu… rau de gura, dar mestesugit la dojene… opozant si acomodant in acelasi timp… etc.”

    Q.E.D.

    • Recitind articolul din Dilema găsesc următorul comentariu:
      „…inteleg ca sunteti in favoarea predarii religiei in scoala, dar in acelasi timp aveti „nesfîrşite obiecţiuni faţă de priceperea teologică şi pedagogică a profesorilor etc”.

      Exact ce spuneam: ”pentru-contra” pînă nu se mai înțelege nimic. Sărmanul comentator încearcă cu disperare să extragă ceva din alunecosul discurs. Și dacă ar fi singurul !

      Încă odată Q.E.D.

  2. Admirabil articolul … dincolo de idei … simt ca rezonez la un nivel adanc cu ceea ce spuneti si ma bucur :)

    Ma bucur ca l-ati citat pe Osho … sunt multe lucruri care se pot invata din ceea ce spune.

    Despre religie o sa includ un link spre un fragment din Osho:

    http://www.osho.be/New-Osho-NL/EnglBooks/Absolute%20Tao.htm

    Religia nu poate fi o materie in sensul clasic dupa cum si materiile predate in sensul clasic ar putea avea multiple alte moduri de predare care sa imbogateasca copiii in multe alte feluri.

    La noi, spre deosebire sa zicem de Finlanda, predarea este preponderent abstracta: adica profesorul e la catedra sau la tabla, vorbeste, elevul receptioneaza, scrie si apoi urmeaza ciclul evaluarilor. Ce se schimba cu fiecare materie este continutul, ordinea in care este livrat continutul, metodele de evaluarea ale continutului dar modul de a livra acest continut ramane cvasi neschimbat. Finlandezii au constatat ca modul de livrare al continutului nu corespunde lumii in care traim si l-au schimbat.

    Ikedoo, Fastrack sunt exemple educationale care exista in acest moment ca alternative private pe piata de educatie din Romania.

    Cred ca a putea vorbi strict despre idei si a avea un spirit critic decuplat de partea emotionala implica o competenta ridicata in domeniul in cauza. Adica cei care participa la dialog sa aiba o intelegere similara a subiectului, sa fie ca sa spunem asa experti. Transferul de idei cand gradul de intelegere al interlocutorilor este diferit este practic imposibil.

    • Daca te uiti pe rezultatele la testele PISA o sa observi ca primele locuri sunt ocupate de tarile asiatice (Shanghai-China, Singapore, Taiwan, Japonia, Coreea de Sud), unde predarea se face in mod clasic.
      Ideea de a schimba modul de predare e una din multele aberatii stangiste si va duce la declinul accentuat al invatamantului.

      • Educatia trebuie facuta in primul rand pentru oameni si mai apoi pentru teste. Mie mi se pare inuman sa tii niste oameni 12 ani in banci ascultand ce le spun altii. E degradant din punct de vedere uman. Scoala ar trebui sa se desfasoare intr-un mediu apropiat de viata reala in care transferul de cunostinte sa fie probat de catre elev in mod direct.

        • Nu e vorba de invatat pentru teste. Testele nu sunt un scop in sine, ci indica nivelul de pregatire al elevilor. Si aceasta pregatire va fi valorificata in viata lor ca adulti.
          Sigur, Occidentul poate sa refuze competitia cu tarile asiatice si sa schimbe sistemul de invatamant. Dar asta inseamna sa renunte la pozitia dominanta pe plan mondial.
          Dintr-o anumita perspectiva e OK sa refuzi competitia si sa incerci sa atingi implinirea pesonala – si nationala – pe alte cai.
          Dar aceasta alegere trebuie facuta in cunostinta de cauza. Adica sa nu mai fim mintiti in legatura cu „performantele extraordinare” ale sistemului finlandez de invatamant.

  3. Sper ca dl. Marcel Cremene observă ca articolul în cauză e un atac la persoana bravului profesor de filosofie din Buzau, dl. Emil Moise…
    Este oare «cultura» cuiva, recte a dlui. AP, cea care îi dă acest drept? Este poziţia sa socială? Este statutul de monstru sacru? Aparent, nu exista niciun motiv coerent pentru care ce i-ar fi îngăduit unuia, ar fi complet interzis celorlalţi. Ar fi fost MULT mai util pentru toată lumea ca discuţia să se poarte în jurul IDEILOR pe care dl. Moise le apără, decât să fie descalificata persoana domniei-sale, care nu este, intr-adevar, glorioasă. Dar asta nu impiedica ideile domniei sale, sa fie demne de discutie.
    Oricine poate ambala cu eleganta crizele sale de narcisism, frustrarile ocazionale sau egoul ranit. La unii, eleganta de circumstanţă devine profesie.

  4. Foarte bun articolul! Sper sa vad numai articole de acest gen aici, care chiar vin cu valoare adăugată si nu articole de genul scrise de dl. Pătrașcu care sunt bune oriunde, pe forumuri, pe site-urile tabloidelor, bloguri personale, dar nu aici unde așteptăm produse care dovedesc o capacitate sporita de introspecție şi un grad mai înalt de cultură şi cunoștințe din domeniul care este tratat.
    Se aduc multe acuze „dogmei” religioase, în speță celei ortodoxe, cum ca aceasta împiedică capacitatea de a face uz de gândirea critică. Sunt mulți care au preluat din zbor această părere dar puţini sunt cei care au studiat şi au reflectat cu adevărat la adevărul din spatele acestei acuze.
    Dogma creştin-ortodoxă conţine nişte adevăruri care pot fi verificate de cei care doresc, exact ca orice adevăr cu caracter științific. Dogma nu este o sumă de afirmații care trebuie acceptate fără nici o minimă responsabilitate individuală. Ea conține un set de adevăruri revelate, dar revelate şi în urma unui efort individual, mai mic sau mai mare, din partea celor cărora li s-au revelat. Un adevăr odată descoperit (revelat) a devenit accesibil oricui experierii individuale, cu condiţia să urmeze aceaşi cale „experimentală”, adică să folosească „instrumentele” specifice acestei credinţe pentru a se convinge singur apoi de adevărul descoperit şi de alţii.
    Recomand tuturor celor preocupați de rolul gândirii în interiorul dogmei să studieze marii gânditori sau teologi ortodocşi ca Lossky, Evdokimov, Florovski, Yanaras, Nellas, Vlachos sau Stăniloae şi numai.
    Gândirea critică este considerată motorul descoperirilor ştiinţifice, şi aşa şi este, numai că în mod eronat se crede că dacă nu spui NU existenţei lui Dumnezeu atunci nu mai poţi gândi. Dogma creştină încurajează cercetarea („Caută şi vei găsi…..”) numai că afirmă că tot ceea ce descoperim este produsul unei Gândiri conştiente de Sine ( Persoane). Recomand celor interesaţi studierea conceptului de Persoană, în sensul său religios, tratată şi aprofundată mai ales în gândirea greacă ortodoxă. Pe scurt, în ortodoxie Dumnezeu este considerat Persoană, nu în sensul de om în carne şi oase, ci în sensul de Gândire (Logos), conştientă de sine, cu voinţă proprie, dincolo de orice influenţă, prezentă şi capabilă să intervină, să modeleze şi să susţină Universul în care trăim în orice moment şi în orice loc fără a fi vizibilă în sens material dar accesibilă, prin lucrările Sale, gândirii şi simţurilor noastre interioare. Dogma creştină descurajează individualismul atunci când este vorba de adevăr revelat în sensul că dacă unui individ i se descoperă un adevăr de credinţă acest adevăr de credinţă trebuie validat, prin trăire şi de alţi trăitori creştini (exact ca în cazul experimentului ştiinţific care trebuie validat de mai multe persoane pe cale experimentală).
    O altă „limită” impusă gândirii critice de „dogma” creştină este cea a iubirii, adică gândirea să fie sub controlul omului şi să nu iasă din făgaşul dăruirii de sine pentru binele celorlalti. Cu alte cuvinte în cadrul iubirii desăvârşite omul are voie să gândească orice. Evident că nimeni nu are această capacitate a iubirii desăvârşite dar se poate educa ca să se menţină cât de cât în acest cadru. Cam aceste două „limite” sunt în dogma creştin-ortodoxe pentru gândirea critică: 1. orice descoperire ştiinţifică, este un adevăr, un fapt concret dar care este produsul unui Logos şi 2. gândirea trebuie să se desfăşoare în limitele impuse de iubire.

    Am vorbit de dogmă….. nu de oamenii din jurul nostru care fac efortul, fiecare după puterile lui, să trăiască conform adevărurilor trăite personal din „dogmă”. Bine ar fi să se facă distincţie între dogmă şi oamenii care o promovează şi să nu fie amestecate lucrurile. Oamenii au fiecare limitele lor şi sunt şi ei perfectibili……

  5. «Nu cred ca este posibila o teorie a «religiei bune» ca materie in sine, independenta de om».

    Asta este chiar problema d-lor AP et cie. Intr-un articol mai vechi, domnia-sa avea ideea ca trebuie predata ca şi chimia. Or daca faptul ca apa este H2O nu constrange pe nimeni, «Legea morala» a religiei, constrange. Adica predarea religiei este, inevitabil, un atentat la libertate, în vreme ce chimia, nu.(*) Aşa ca intr-adevar, succesul religiei in scoli este dependent de calitatea dascalului. Aici, dictonul «fa ce spune popa….etc» este imperativ, in vreme ce chimia poate fi predata de oricine. Chimia nu trebuie predata de un «traitor» al reactiei chimice -aşa ceva nici nu există- în vreme ce religia preda CHIAR «trairi», subiectivisme. In acest caz, tot campul abuzului si arbitariului e deschis, totul e posibil.
    E foarte curios ca cineva (nu anume dl. Plesu, ptr. ca este un curent de gandire) poate concepe religia doar ca materie informativa. Singurul lipsit de riscuri ar fi un curs DESPRE religie, in fapt.

    *: Dpdv dogmatic religia ar trebui sa fie insa un camp de exercitiu al libertatii. Dau UN (dintre foarte multe) exemplu, care fireste este ignorat de «crestinismul» in curs: se va gasi in Actele Apostolilor (la 15. 28…în jur de) relatatarea unui sinod, care ia in discuţie legile care ar trebui prescrise noilor comunitati crestine (paleocrestine)- in speţa, Antiohia. Sf. Pavel si alţi câtiva găsesc ca e rezonabil ca numai 3 Legi (din 10, initiale) sa fie obligatorii pentru acesti oameni. Restul se presupuneau deja asimilate (e o mecanica divina care ar fi produs asimilarea, inca din VT). Adica libertatea era ingradita DOAR de trei legi, doua asupra alimentatiei, una asupra adulterului. Comparati cu «ascultarea» prodigata azi si veti avea imaginea abuzului pe care il cauționam predand ”religia” in forma acceptată azi.

  6. Subiectul acestui articol este mai complex decat pare, ceea ce este si bine si rau…
    Bine, pentru ca da prilejul celor care identifica elemenetele inedite, sugerate sau implicite, sa le ia in consideratie in propria judecata ; rau, pentru ca se lasa in suspens tocmai subiectul cheie al numeroaselor diferente de perceptie si de intelegere dintre oamenii unei societati : mentalitatea predominanta!
    Problema (pentru ca avem una, si este serioasa!) este ca la noi, si din cauza acestui tip de analiza elitist-generalista, evolutia gandirii bate pasul pe loc, ceea ce permite manipulatorilor de constiinte sa modeleze discernamantul oamenilor, cum vor ei!

    Sper ca glumiti cand afirmati „esențiale în educație sunt criteriile de selecție ale dascălilor și mai puțin ce materii se studiază”!
    Vorbim de tinerii români din 2015, fiii si fiicele adultilor romani din 2015, care merg la scoala in România in 2015, stimate domn!
    Ce repere apriorice, ce instruire, ce educatie, ce calitati exceptionale, considerati ca poseda romanii „din nastere”, ca sa faca abstractie de continutul efectiv al materiilor si sa discearna, automat, ceea ce e constructiv si ce nu, din discursul unui profesor „bine selectat”? Sau, ORICE ar preda un profesor, daca este eminent si, eventual, carismatic (atentie la guru!!!), este ok?

    Spuneti in incheiere : „Decât să ne întrebăm dacă religia își are locul în școli ar putea fi mai inteligent să ne întrebăm dacă sistemul actual este capabil să atragă cei mai buni dascăli sau, din contră, tinde să îi îndepărteze – aceasta mi se pare problema care merită dezbătută.”, si iar nu suntem de acord!
    In Romania anului 2015, mentinerea religiei in scoala publica este o masura perfect conforma cu ansamblul sistemului de invatamant romanesc, care nu poate reflecta, altceva, decat mentalitatea majoritara a unei societati timorate :(

  7. Salut cu bucurie, dar si cu amaraciune articolul de mai sus.
    Taman ieri, fiind la clasa, cum se obisnuieste in prima zi de dupa o vacanta am stat un pic de vorba cu ei, cu copiii. „Ce ati mai vazut, ce ati mai citit, ce vi s-a mai intamplat etc.” La un moment dat constat cu uimire – de parca eram de undeva din afara – si ma aud zicand: „mai…mai…ce va invata pe voi la scoala?” Exact asa cum va spun. Le-am semnalat (a cata oara anul asta!?) ca nu au intrebari, ca nu folosesc informatiile pe care le au, ori ca nu stiu ce sa faca cu ele. Gandire critica? Pe scurt: a gandi cu mintea ta. Numai ca, vedeti dvs., asta e ceva care se invata (sau, cum spune un personaj dintr-o carte foarte frumoasa, este ceva demult dat uitarii). Profesorii, o multime majoritara, sunt obisnuiti ca ei, copiii, sa fie obedienti si sa stea in banca precum niste recipiente pe care le umpli cu apa. Pentru a forma gandirea critica a copilului e nevoie de rabdare, de mosire, de o adevarata practica a dialogului, care se sustrage unor scheme… si ideii ca toti copiii pot metaboliza acelasi lucru, in acelasi timp, la aceeasi ora etc…; pentru a forma gandirea critica a copilului este nevoie ca si profesorul sa aiba o asemenea inzestrare…
    Tot ieri profesorii au primit o veste de proportii, ca un aer proaspat: a aparut o hartie care solicita participarea profesorilor la opinie si la debirocratizarea actului didactic; surpriza – tot de proportii – : nu stim ce sa facem cu libertatea; dintr-o data, profesorii nu mai stiau ce comisii si ce documente ar putea fi scoase din scena. Am asistat la o scena asemanatoare cu ceea ce vazusem intr-un film: eliberat din detentie, fostul condamnat nu mai stie sa se descurce in afara sistemului penitenciar si se intoarce tot acolo.

    • Corect … Va felicit pentru daruirea de care dati dovada. Libertatea si in particular libertatea actului decizional se invata. Ideea e ca mai intai se dezvolta gandirea autonoma si apoi pe baza judecatii se iau si se asuma decizii. Normal ca gandirea nu a fost incurajata, nici decizia si pe cale de consecinta nici libertatea. Pusi in fata libertatii e normal sa fie speriati pentru ca acum responsabilitatea propriilor decizii le apartine.

      • @Vlad
        Va multumesc pentru raspuns; am sa folosesc si eu trimiterile pe care le oferiti prin link. Cat despre daruirea pe care o remarcati…se intampla ca nu am prea stiut cum „sa-mi vand marfa” ( in termenii utilizati in vremurile acestea); am mizat doar pe relatia/rezultatele cu copiii de la clasele mele. Exista, insa, o lucrare scrisa in care acum vreo trei ani am indraznit sa-mi expun viziunea cu privire la dezvoltarea gandirii critice in gimnaziu; presupun ca le-o datorez unor profesori pe care i-am avut la scoala in copilarie si in adolescenta. Inca o data, va multumesc.

  8. 1. Educație religioasă, sau religie?
    2. Vrei să distrugi ființa unui popor? Îi distrugi limba, religia, istoria, tineretul, educația, sănătatea și tradițiile. În ce stadiu ne aflăm în acest moment?
    3. Educația nu este atractivă fapt ce aduce în sistem tineri mai puțin performanți și mai puțin dornici să rămână „până la pensie”. Salarizarea trebuie să ofere confort material și liniște pentru a te putea concentra pe ceea ce trebuie să faci, indiferent dacă ai vocație sau nu. La un salariu bun, patronul (privat sau statul) poate avea pretenții la performanțe. Salarizarea trebuie să se facă în funcție de valoarea socială a muncii. Salarizarea se leagă însă de investiția în educație. A investi în educație însă fără politici educaționale înseamnă bani aruncați pe „apa sâmbetei”. Pentru prietenul meu Marian Staș am trimis următoarele exemple de legate de politici educaționale reușite. Țările din Asia de Sud-Est sunt un exemplu de ceea ce înseamnă conștiință națională, seriozitate și profesionalism atunci când au mizat intens pe educație și au reușit. Sigur, aceasta a însemnat cheltuieli enorme prin care s-a asigurat o instrucție universală marcată de o calitate autentică, precum și de o reorientare a programelor spre latura aplicativă a cunoașterii concretizată în tehnologii și științe exacte. Mulți specialiști consideră exemplul Coreei de Sud că a fost posibil datorită îmbunătățirii capacității sociale de a absorbi economii industriale avansate. Astfel, de la un procent de analfabetism de 80% în 1945, Corea de Sud a reușit până în 1964 să aibă analfabetism zero, ceea ce a permis crearea unei resurse umane capabilă de instrucție rapidă la locul de muncă în condițiile unei cereri de forță de muncă semicalificată în anii ’60. Toate țările din regiune, Taiwan, Singapore, au urmat modelul japonez în planificarea educației și în procesul de industrializare. În toate aceste țări, învățământul a fost puternic planificat și administrat de o puternică administrație centrală având drept obiectiv nevoile reale de industrializare și dezvoltare economică generală a țării lor. Singapore, slab dezvoltat în momentul dobândirii independenței a devenit „tigrul asiatic” printr-o exemplară solidaritate națională. Astfel, politicile au fost rezultatul viziunii liderilor politici în ceea ce privește locul țării lor în lume și a evaluării contextului economic, politic și social intern și international. Pentru fiecare etapă din evoluția economică, organizarea sistemului avea drept obiective acoperirea necesarului de resursă umană pentru sectoarele economice prioritare. Extraordinara dezvoltare nu ar fi fost posibilă fără conștiință națională, fără tenacitatea unei autentice elite politice care a putut lua decizii independente de interesele deținătorilor de capital, de sindicate și cu sprijinul unei birocrații de stat eficiente și puternice în favoarea țării și a poporului. Se pare că spusa lui Aristotel că rolul politicienilor este acela de a aduce fericire oamenilor poate fi o realitate. Din nefericire, orice asemănarea cu realitatea românească este întâmplătoare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marcel Cremene
Marcel Cremenehttp://reteauadeidei.blogspot.ro/
Este conferențiar la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Departamentul de Comunicații. Predă cursurile: ”Comunicații Mobile”, ”Dezvoltarea de aplicații pentru telefoane mobile” și ”Software pentru prelucrări de semnale și imagini”. Pe partea de cercetare este interesat de sisteme adaptive și de complexitatea sistemelor distribuite. Conduce un laborator de cercetare numit ”Sisteme Adaptive”. Având o deschidere multidisciplinară, se preocupă și de domenii cum ar fi: ”Game Theory”, ”Evolutionary Computing” și ”Behavioral Economics” – fapt ce i-a permis să integreze direcțiile sale de cercetare tehnice cu preocupări sociale și filozofice precum și cu preocuparea pentru îmbunătățirea sistemului de educație. Blog personal: http://reteauadeidei.blogspot.ro/

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro