Tema violenţei politice este din nou, se pare, la ordinea zilei. Idolatrizat sau demonizat, aclamat sau denigrat, profetul violenţei care a fost Georges Sorel continuǎ sa fascineze. Ideile sale, deliberat incandescente si heterodoxe, trebuie examinate cu grija si cu prudenta, sau, spre a relua o imagine a lui Vladimir Streinu scriind despre un alt ganditor iconoclast, cu circumspectia cu care te apropii de posibile otravuri. A denuntat ceea ce el numea iluziile progresului si a anuntat o izbavire apocaliptica prin repudierea compromisurilor liberale si naruirea democratiilor occicdentale. Marxist jansenist cum l-a numit Leszek Kolakowski ori sociolog proto-fascist, a fost un etern rebel, un adept al distrugerii unei lumi pe care o privea drept materializarea Pacatului, a injustitiei si a mediocritatii. Editura Humanitas publicǎ acum, in colectia „Zeitgeist”, cea mai faimoasa carte a lui Sorel, „Reflectii asupra violenţei”.
http://www.humanitas.ro/humanitas/reflec%C5%A3ii-asupra-violen%C5%A3ei
Intr-adevar,dintre toţi gînditorii care s-au ocupat de problemele politice, legaţi de tradiţia marxistă, nici unul nu şi-a păstrat mai mult timp actualitatea – cel puţin la această răspantie a anarhiei cognitive – decît filosoful politic francez Georges Sorel (1847-1922). Scriind la începutul secolului, el a înţeles mai bine decît mulţi dintre socialiştii oficiali ai perioadei, ostateci ai unei paradigme evolutioniste, că indivizii nu se angajează în politică de dragul unor demonstraţii carteziene, ci datorită imaginilor vii, atractive, magnetice, care le pot structura universul mental. E limpede că el s-a înşelat în privinţa valorii universale a mitului grevei generale. Nu mai puţin eronatǎ este părerea lui cu privire la virtutea sanctificatoare, catartică, a violenţei proletare. Însă un lucru l-a intuit corect, iar intuiţia lui era, evident, ne-marxistă: puterea mitului ca discurs sau poveste a originii, mişcării, direcţiei, ca sursă a mîndriei celor fără de privilegii, balsam pentru sinele umilit . Miturile nu sînt descrieri banale ale societăţii visate, ci îndemnuri la acţiune. Sau, cum spune Sorel: „Mitul nu poate fi respins, pentru că, în esenţă, este identic cu convingerile unui grup, fiind expresia acestor convingeri în limbajul mişcării; în consecinţă, el nu poate fi analizat pe părţi care ar putea fi aduse în planul descrierilor istorice”.
Ideile lui Georges Sorel au exercitat o influenţă majoră asupra fascistului Benito Mussolini şi leninistului Antonio Gramsci, doi revoluţionari ai secolului XX, cu convingeri radical diferite in numeroase privinte, dar uniti la capitolul aversiunii in raport cu valorile si institutiile burgheze. Ambii au insistat asupra rolului crucial al mitului în politica modernă. Lenin, se ştie, şi-a bătut joc în public de ideile lui Sorel; el împărtăşea totuşi cu scriitorul francez ura faţă de valorile burgheze şi cultul violenţei. Sorel, la rîndul lui, a aplaudat revolta bolşevică, a atacat violent încercările Occidentului de a izola Rusia Sovietică şi chiar a sfîrşit un articol intitulat În apărarea lui Lenin cu următoarele cuvinte dramatice: „Blestemate să fie democraţiile plutocrate care înfometează Rusia. Sînt doar un bătrîn a cărui viaţă se află la cheremul accidentelor minore, dar daţi-mi voie, înainte de a coborî în mormânt, să asist la umilirea arogantelor democraţii burgheze, astăzi ruşinos de triumfătoare” .
Isaiah Berlin a caracterizat filosofia mitului politic concepută de Sorel drept paradigma majoră pentru înţelegerea epocii noastre: „Pentru Sorel, funcţia miturilor nu e aceea de a domoli energiile, ci de a le direcţiona şi a îndemna la acţiune. Ele fac acest lucru prin faptul că întrupează o viziune dinamică asupra vieţii, cu atît mai convingătoare cu cît e iraţională şi, de aceea, nesupusă criticilor şi refuzului universitarilor înfumuraţi… Mitul are funcţia de a crea „naraţiunea unei stări de spirit””. Romantismul politic este de nagandit in absenta mitului.
In viziunea lui Sorel, miturile politice „nu sînt descrieri ale lucrurilor, ci expresii ale unei hotărâri de a acţiona”. Nu importǎ veracitatea, ci credibilitatea lor, capacitatea de a inspira entuziasme, pasiuni si iluminari colective. Asa a conceput Lenin partidul bolsevic ca avangarda revolutionara, asa a conceput Hitler „revolutia rasiala”, ca respingeri ale lumii existente in numele unei promisiuni de a intemeia comunitatea purificata si de a aboli distanta dintre imanenţǎ si transcendenţǎ. Experientele catastrofice ale veacului al XX-lea au aratat unde duc asemenea himere. Ceea ce impune necesitatea de a cunoaste originile, dinamica si efectele lor daca dorim sa intelegem cum sunt posibile asemenea apocaliptice naufragii. Un homme averti en vaut deux.
Referinte
Leszek Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, Vol.II, “Varsta de aur”, Traducere de Catalin Candea, Emanuel-Nicolae Dobrei, Bogdan Florian, Tereza-Brindusa Palade (coord.), Prefata de Vladimir Tismaneanu, Editura Curtea Veche, 2009, capitolele “Rosa Luxemburg si stanga revolutionara”, pp. 62-91 si “Georges Sorel: Un marxist jansenist”, pp. 132-153.
Zeev Sternhell, împreună cu Mario Sznajder şi Maria Asheri, Translated by David Maisel, The Birth of Fascist Ideology: From Cultural Rebellion to Political Revolution (Princeton, Princeton University Press, 1994), în special pp. 36-91.
Isaiah Berlin, Against the Current: Essays in the History of Ideas (New York, Penguin Books, 1982), pp. 318-319
Hans Blumenberg, Work on Myth, Translated by Robert M. Wallace, MIT Press, 1990, capitolul 3, “Myths and Dogmas”, pp. 214-262.
Georges Sorel, Reflections on Violence (Londra şi New York, Collier Books, 1961), p. 50
Vladimir Tismaneanu, Fantasmele salvarii. Democratie, nationalism si mit in Europa post-comunista, Traducere de Magda Teodorescu, (Iasi: Polirom, 1999).
PS Marx spunea ca istoria se repeta. Mai intai tragedie, apoi farsa:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
chiar nu stiam toate lucrurile astea despre Georges Sorel! foarte binevenit articolul.
dar nu inteleg cum si de cand e tema violentei politice la ordinea zilei. din pacate, nu am urmarit ultimele evolutii din Romania.
va referiti ca de ziua internationala a drepturilor omului, Jandarmeria i-a arestat si batut pe cei care aniversau/manifestau in piata universitatii? va referiti la violentele din ianuarie?
Cititi chiar aici, pe „Contributors” articolele domnilor Fumurescu si Ernu. Dl Ernu trimte la un faimos text de Walter Benjamin, reluat in extenso pe platforma pe care o conduce. Un text din alte timpuri care ar trebui contextualizat. Poate ca ar merita spus ca alti exponenti ai Scolii de la Frankfurt si-au temperat afinitatile pentru violenta dupa experienta catastrofica a nazismului. Benjamin s-a sinucis in 1940, conjecturile despre ce-ar fi spus daca sunt pure speculatii. Sa amintesc de Londra, de Atena, mult mai aproape de zilele noastre? Nu, textul meu nu este un comentariu la evolutii din Romania sau din Tunisia, ci o introducere la cartea lui Sorel aparuta in colectia pe care o coordonez la Humanitas. Ni plus, ni moins.
domnule profesor,
acest „mic” amanunt despre moartea lui Benjamin de ce este atat de important pt dumneavoastra?
pana la urma si A. Koestler s-a sinucis. dar asta din punctul meu de vedere nu este relevant.
revenind la violente, e corect sa puneti in aceiasi oala evenimentele de la Atena si Londra?
asta e ca si cum i-ati pune pe Gáspár Miklós Tamás si pe José Luis Rodríguez Zapatero in aceiasi oala. Amandoi sunt de stanga. dar altceva nu au in comun. ca sa imi permit asa un mic spirit.
la fel si cu Atena si Londra, au in comun violenta si in rest nimic.
cu bine,
georges
Moartea lui Benjamin, o stie oricine a studiat istoria intelectuala a veacului trecut, i-a marcat fundamental, in chip traumatic, pe prietenii sai: Gerschom Scholem, Theodor W. Adorno, Max Horkheimer, Herbert Marcuse, Hannah Arendt, Bertolt Brecht, Karl Korsch, Ernst Bloch. Fiecare s-a identificat cu cel care, intr-o clipa de absoluta deznadejde, si-a pus capat zilelor. Intr-un fel, conditia de apatrid a lui Benjamin a simbolizat, de o maniera paradimatica, ceea ce Heideggers a a numit die Heimatslosigkeit des neuzeitlichen Menschen. Doar ca, in cazul acestui intelectual evreu si german in acelasi timp, aceasta Heimatslosigkeit i-a fost impusa de dementa totalitara a epocii, ceea ce, inpirat de Kolakowski, numesc prezenta Diavolului in Istorie.
Manes Sperber, prietenul lui Koestler, scria: „Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor nostri asasinati”. Dar si ale celor sinucisi in conditii de disperare personala si istorica. Ultimele cuvinte din „Omul unidimensional” de Marcuse sunt un citat din Benjamin: „Numai datorita celor fara de speranta ne este data speranta”. Adorno spunea ca „Dialectiva negativa” nu poate fi inteleasa „fara o sursa secreta de iluminare”, evident o aluzie la marxismul mesianic al lui Benjamin. Poate ne referim la text, la Sorel, la conceptul violentei, nu (doar) la schimburile de mesaje de pe forum :)
tocmai fiindca textul este foarte bun si nu are nevoie de alte comentarii :)
Berlin: ” Mitul are funcţia de a crea « naraţiunea unei stări de spirit ». ”
Sorel: ” Miturile politice nu sînt descrieri ale lucrurilor, ci expresii ale unei hotărâri de a acţiona. ”
*** *** ***
Iată două excelente definiții ale „ideologiei”. Câte ideologii n-ar putea fi gândite drept conversiuni ale resentimentului în manual politic și lozincă? N-au fost ideologiile secolului XX conglomerate de ură și ebuliție asasină turnate în spectrale forme de Weltanschauung maniheist?
cartea a mai fost tradusa in 2003 la Ed Incitatus.
Este vorba de o noua traducere. Deci, tant mieux…
Din dorinta de a lovi in patru tinte dintr-o data, in marxism, jansenism, protocronism si fascism, Kolakovski a riscat si nu a atins satisfacator niciuna. Este greu sa stabilesti o legatura de compatibilitate intre ateismul si atitudinea anti-burgheza a marxismului si religiozitatea si anti-iezuitismul burgheze ale jansenismului, dar si intre protocronismul din timpul vietii lui Georges Sorel si fascismul care inca nu se nascuse. Cel putin, nu la modul enuntiativ si nedemonstrat al lui Kolakowski. Pe undeva, Kolakovski incearca sa-l culpabilizeze, politizant, pe Georges Sorel pentru ceva ce avea sa urmeze, ca si in cazul lui Nietszche, niciunul neapucand sa fie contemporan cu ororile fascismului. Este nevoie de o dezbatere mai larga si cu argumente, care exista, trebuie doar sa le vedem si sa le aducem la suprafata.
Pentru a fi mai exacti, ar trebui spus ca Georges Sorel nu a fost un teoretician al violentei brutale, in sens fizic, al varsarii de sange, ci al grevei generale si al masificarii eforturilor grevistilor, ca mecanisme care ar fi putut bloca, in conceptia lui, exploatarea capitalista, in forma continuata care exasperase si pauperizase multa lume. Dincolo de controversele pe care le-a suscitat, este de retinut ca filosoful francez a surprins o legatura ocultata pana la el, cea dintre mituri, violenta si revolutie. Ideile lui, de pana in 1920, apartin unui secol de doua ori traumatic si este excelent ca le-ati adus in atentie, ca un remember.
Intr-adevar, tema violentei politice este actuala, dar ceea ce este mai ingrijorator este ca aceasta a cam tinut capul agendei publice in ultimii douazeci si ceva de ani, mai ales sub forma sa institutionalizata, numita razboi, cat si sub cea asimetrica si ascunsa, numita terorism. Numai azi s-au inregistrat zeci de morti si sute de raniti in Irak, ieri si cu ceva timp in urma, patru civili si trei militari ucisi, in Franta, plus raniti, in Afganistan, nu de mult, 16 civili masacrati si arsi, pentru a da cateva exemple, dintre cele mai recente. Cred ca, vorba lui Vasile Ernu, violenta este in alta parte.
Ma bucur ca propuneti o discutie despre abordarea lui Kolakowski. Din pacate, trilogia, aparuta in traducere romaneasca la Curtea Veche, nu a suscitat dezbaterile necesare. Revenind la mesajul Dvs, nu ca as dori sa stabilesc vreo ierarhie a violentei, statala sa nu, dar cati luptatori pentru drepturile omului au fost arestati in Cuba in ultimele luni? Cine il tine in inchisoare pe Liu Xiaobo? Cand aplauda revolutia lui Lenin si Trotski nu sustinea Sorel violenta brutala, prin varsare de sange? Ideile au consecinte, iata o lectie majora a unui veac plin de crime in masa comise in numele acelor lendemains qui chantent…
Probabil, o anumita inconsistenta, intre care si distanta semnalata dintre afirmatie si demonstratie, nu-l prea promoveaza pe Kolakowski. Daca privim cu atentie si la intrebarea cu doua variante de raspuns, observam tentatia de a induce o identitate comuna unor fenomene diferite (in sociologie se cheama manipulare). Cat priveste ideile, acestea pot avea consecinte, faptele, cu certitudine.
Faptele la care ne referim sunt urmarea unor idei. Sincer, nu stiu la ce va referiti cand vorbiti despre „inconsistenta” trilogiei lui Leszek Kolakowski. Lipsa de substanta? Este, cum scria Tony Judt, lucrarea indepasabila de exegeza critica a intregii traditii marxiste, de la „Parintii Fondatori”, trecand prin „Varsta de Aur” si pana la prabusire. Inconsecventa? Nu am observat-o, nici eu, nici atatia cititori, inclusiv intelectuali atat de diferiti ca optiuni precum Timothy Garton Ash, Adam Michnik, Slavoj Zizek, Alan Ryan, Sidney Hook, Andrzej Walicki, Isaiah Berlin, Roger Scruton, Andrei Cornea, chiar si istoricul marxist Eric Hobsbawm. Exista, in sociologie, metoda numita izomorfism, mentionata de Raymond Boudon. Doua fenomene, altminteri foarte diferite, pot fi comparate si se pot gasi structuri launtrice similare. Boudon dadea exemplul lucrarii clasice alui Erwin Panofsky, „Arhitectura gotica si gandirea scolastica”.
Domnule Profesor!
Aflu acum, din presa, ca in Franta exista si o miscare trotkista. Poate ca asta se inampla si in alte tari. Sunt adepti ai revolutiei permanente? Sunt multi in Europa? Sunt in crestere, sau in scadere, ca numar si influenta? Vad ca in Franta sunt alaturi de comunisti in campania electorala.
Se pare ca vechile dispute „teologice” din interiorul stangii radicale nu mai sunt actuale. Les camarades strang randurile in numele „solidaritatii internationale” in lupta impotriva Molohului imperialist, plutocratic, globalist, sionist, neoliberal. In Franta, trotskismul are o lunga istorie. Sa-i amintesc pe Alain Krivine si pe Arlette Laguiller. Lionel Jospin si-a inceput cariera politica in cercurile trotskiste. Tot acolo au activat unii tineri intelectuali, deveniti intre timp cunoscuti jurnalisti la „Le Monde”, „Liberation” etc
http://www.economist.com/node/8082074
W. Benjiamin s-a sinucis în Pirinei de teamă să nu fie predat germanilor, așa știu.
Acum despre stânga/dreapta. Este o perioadă de mari confuzii/interferențe, viitorul nu este nici al stângii, nici al dreptei, ci al populațiilor care evoluează spre noi forme – sisteme, ex. China, Coreea de Sud , unii africani, unii islamiști nefanatizați, Europa și SUA și-au cam epuizat soluțiile, nu înseamnă că ar urma să decadă, dar pierd ritmul, nici Rusia nu este nici de stânga, nici de dreapta, teoriile rămân în urma practicii. Eu cred că principala chestiune este eradicarea sărăciei, pe orice cale, mai departe nu știm sau nu știu. Articolul ridică întrebări valabile, fascism/marxism diferențele se estompează, o să vină alte soluții. Numai bine , BMM