marți, martie 19, 2024

Gheorghe Lazăr: prețul frângerii

Prin prezentul articol, prilejuit de aniversarea nașterii lui Gheorghe Lazăr (ianuarie 1782), ne propunem să expunem aspectele esențiale ale vieții, activității și operei ilustrului cărturar; totodată, să analizăm dacă imaginea sa, așa cum rezultă din documente, se suprapune, cu o marjă rezonabilă, peste imaginea propusă de diferite monografii, studii, articole ori alte forme de exprimare în spațiul public. În final, vom analiza factorii care duc la propagarea unor imagini ale lui Lazăr care se abat de la sursele documentare, precum și nocivitatea acestor abateri, pentru viața noastră culturală și politică.

Viața lui Gheorghe Lazăr se împarte în câteva etape bine delimitate: copilaria în satul natal, Avrig; studiile liceale și universitare, la Cluj, Sibiu, iarăși Cluj și Viena; încercarea neizbutită de a accede la scaunul episcopal din Sibiu, urmată de o modestă carieră teologică, sabotată de episcopul ortodox Vasile Moga; fuga din Transilvania și întemeierea școlilor naționale în Țara Românească; boala, întoarcerea în satul natal, sfârșitul.

Dacă prima etapă a vieții sale e comună multor fii de țărani – clasele primare urmate la o școală sătească, una dintre cele recent înființate în Transilvania habsburgică, prin politica împaraților iluminiști – cea de-a doua este spectaculoasa. Lazăr este acceptat la cea mai prestigioasă instituție de învățământ din Transilvania, Lyceum Regium Academicum, unde studiază între 1798 și 1806.

Lyceum-ul era succesorul Colegiului Iezuit din Cluj, înființat în anul 1581 de Stefan Bathory (Collegium Academicum Claudiopolitanum) și devenit ulterior Universitas Claudiopolitana; în secolul al XVIII-lea, pe lângă universitate a fost construit un mare internat, intitulat Convictus Nobilium, în care au fost primiți studenți indiferent de originea lor etnică. După desființarea ordinului iezuit, în 1773, universitatea a intrat o vreme sub controlul unic al statului, iar apoi, din 1776, sub conducerea călugărilor piariști [1]. În 1786 devine Lyceum Regium Academicum, o instituție ale carei prime patru clase sunt de nivel liceal, iar ultimele două – de nivel universitar (formând specialiști cu titlul de baccalaureus/magister, dar nu doctor). Drumul de la acest Liceu la actuala Universitate Babeș – Bolyai, ilustrativ pentru foarte complicata – și puțin cunoscuta, în Vechiul Regat  – istorie a Transilvaniei poate fi înțeles cu ajutorul Wikipediei.

Adolescentul din Avrig obține – cu excepția primului semestru, în care efortul de adaptare îl costă unicul bine din viața de student – numai calificativul eminent, la pretențiosul Lyceum din Cluj. Lazăr urmează unul din anii liceali la filiala sibiană a instituției, probabil pentru că familiei îi era mai ușor să-l susțină aici, decât la Cluj, iar ceilalți – în capitala Transilvaniei [2]. Eminența lui Lazăr se manifestă la toate disciplinele, prefigurând virtuțile enciclopediste de mai târziu, care acopereau istoria biblică și artileria, mineralogia și matematicile, geografia și teologia dogmatică; în plus, eminența filologică, prin stăpânirea perfectă a latinei (în care își lua notițe la mai multe cursuri), germanei și maghiarei; de asemenea, prin capacitatea de a citi și scrie în franceză și greacă. Studiile lui Lazăr erau, în terminologia epocii, teologice, juridice și filozofice, dar acopereau și matematica pura și aplicată,  științele naturii – fizica, chimia, mineralogia –, geodezia, geografia, istoria, arhitectura. În ultimii doi ani – cei de nivel universitar – în care studiază dreptul, Lazăr acoperă dreptul natural, dreptul public, dreptul civil (în primul an) și praxa judiciară (dreptul procedural), dreptul penal, științele politico-camerale, contabilitate (în al doilea) – pe care le trece cu prima eminens [3].

Dat fiind că la seminarul piariștilor predau unele dintre cele mai ilustre minți ale Transilvaniei, iar studenții nu erau prea numeroși, valahul eminent, de origine modestă, devine cunoscut în mediile aristocratice și intelectuale ale Clujului.

O consecință cu efecte imediate este faptul că ajunge institutor în familia contelui Gyulay, probabil la recomandarea profesorului său, Simion Crișeanul, în variantă maghiarizată Emeric Körössi, un umanist de notorietate. Este un salt uriaș, Lazăr schimbând (probabil) un pat într-o locuință modestă, de la periferia Clujului, cu o cameră într-un palat. Pentru că Lazăr este instalat în singura cameră complet izolată a clădirii – clădire care există și astăzi, în Piața Unirii nr. 10. Este prima și ultima dată când Lazăr locuiește într-o cameră luxoasă, doar a lui, în reședința unui conte, situată în capitala unui mare principat. Sarcina lui este, în esență, să-l învețe pe fiul contelui, Gyulay Lajos, în vârstă de 5-6 ani, să scrie și să se exprime corect în germană și în maghiară.

În jurnalul pe care avea să-l inaugureze șapte ani după moartea lui Lazăr, Lajos își amintește cu tandrețe de fostul său institutor: Lazăr, care s-a pregătit pentru episcopia românească [chestiunea era așadar de notorietate], dar, pe aceasta  nedobanținând-o, a primit o slujbă la casa săracilor din Sibiu [probabil, Lajos confundă slujba mizerabilă primită de la episcopul Moga cu una la casa săracilor]. Că unde e acum, nu știu! În Săcel [localitate din Secuime în care familia Gyulay avea o moșie] știu că a predicat odată spre marea mulțumire a românilor . … După ce a plecat de la mine, ne-a mai scris o bucată de vreme…”[2]

Aflat la Viena, pentru studii teologice, Lazăr avea să-i scrie periodic lui Lajos, alternând germana cu maghiara, pentru a-l antrena simultan, în ambele limbi, și cerând copilului să-i răspundă la fel. Scrisorile conțin mostre de scris caligrafic; Lazăr îi recomandă lui Lajos să exerseze, cu grije, fiecare literă. Pastrează scrisoarea mea și uită-te cum încep și cum sfârșesc eu, ca să știi… Scrisorile aveau și un scop consolator, micul Lajos fiind foarte afectat de moartea prematură a tatălui său. Că bunul papà ne-a părăsit, să nu fim triști: el acum doarme în pace, ba e chiar mai fericit decât noi toți. Îl vom revedea și noi când va veni vremea…

Cu toata situația sa financiară precară, Lazăr îi trimite lui Lajos vederi din Viena și chiar un ceas. Formulele de adresare sunt afectuoase: Dragul și dulcele meu domnișor Ludovic, și rugămințile lui Lazăr sunt unicele mărturii ale izolării în care va fi trăit în capitala imperiului: Te rog, sufletul meu, scrie-mi mai des, căci știi bine cu câtă bucurie îți primesc scrisorile…

Cele câteva scrisori, păstrate de Gyulay Lajos (1800 – 1869), sunt singurele pagini cu caracter afectiv scrise de mâna lui Lazăr care ne-au rămas.

Cum am văzut din jurnalul lui Lajos, Lazăr avea să mai aibă parte, tot pentru prima și ultima dată în viață, grație familiei Gyulay, de bucuria de a se adresa credincioșilor români, într-o biserică ortodoxă, anume cea din Săcel, deși nu era hirotonit, și nu avea dreptul să o facă, dupa normele canonice. Poate că influența contelui a contat în bunăvoința pe care i-a arăta-o preotul paroh.

Deși nu avem informații directe, e natural să presupunem că sora lui Lajos, Francisca, mai mare cu un an (1799 – 1865), a beneficiat și ea de îndrumările lui Lazăr. Interesant de notat că Francisca s-a căsătorit cu contele Vass, al cărui preceptor fusese Gheorghe Şincai! Marele cărturar, repudiat din Transilvania în urma mașinațiilor infamului episcop greco-catolic Ioan Bob (am amintit opinia lui Budai-Deleanu referitoare la Bob într-un articol precedent [4]), a beneficiat de ospitalitatea generoasă a familiei Vass, pe moșia lor, situată pe teritoriul actual al Slovaciei.

După modelul francez exersat în sec. XVIII, contele Gyulay ținea un salon săptămânal, dedicat literaturii, artelor, dar și subiectelor mondene, frecventat de elitele culturale și politice ale Clujului, printre care Simion Crișanul; desigur, faptul că educația fiului contelui era încredințată unui tanar eminent, provenind dintr-o familie de țărani valahi, era unul dintre subiectele incitante, de natură să atragă atenția. Se pare ([2], p.53) că aprecierea de care se bucura Lazăr în cercurile înalte ale capitalei transilvane, bazată pe rezultatele sale excepționale, l-a facut pe Nicolae Huțovici, președintele consistoriului diecezei românilor neuniți [5] din Transilvania, să-l îndemne pe tânărul avrigean să ceară o bursă, cu care să-și continue studiile la Viena, anume în domeniul teologiei. Aceasta se întâmpla prin toamna lui 1805.

Cum scaunul episcopal de la Sibiu era vacant, Huțovici ocupa locul cel mai înalt în ierarhia ortodoxă transilvană. Huțovici îi propune lui Lazăr să facă apel la fondul sidoxial al episcopiei [6] pentru plata bursei; așadar, aprobarea cererii lui Lazăr, de către forurile ortodoxe din Sibiu, este practic sigură. Întrucât înscrierea la universitatea vieneză avea nevoie de sprijinul statului, Huțovici se adresează Guberniului (Guvernului) regal al Transilvaniei, înaintand cererea lui Lazăr, cu o recomandare elogioasă.

Guvernatorul Georgius Banffy și cancelarul Mihail Orosz își însușesc poziția lui Huțovici și înaintează cererea împăratului (16 decembrie 1805), cu următoarea motivație (scrierea în bold a pasajelor asupra cărora dorim să atragem atenția, mai jos și pe tot parcursul articolului, ne aparține):

Susținem în fața majestății voastre această cerere pe care o înfățișăm cu cea mai supusa încredințare că este cu totul de dorit a se rândui din sânul populației valahe niște persoane care să vegheze asupra moralității și îndatoririlor omului și ale unui bun cetățean și care să îngrijească de cele ale sufletului și care, în sfârșit, să fie pregătite cu siguranță și cu folos pentru episcopat.

Iata câteva fragmente din rapoartele vehiculate, cu această ocazie, de complicatul aparat birocratic al imperiului:

…petiționarul anexează și un certificat de studii în care e arătat talentul său eminent, precum și caracterul său mult lăudat, deosebit de ales și moral, căci Gheorghe Lazăr merită un ajutor excepțional, după părerea noastră…

…pentru poporul valah să fie neapărat preferați preoții care pot bine instrui poporul … [și] să se poată alege dintre ei, în viitor, episcopi pricepuți, siguri și de folos…

…un talent excepțional, de o moralitate aleasă, anul I [de drept, la nivel universitar] l-a terminat cu distincție, deci a intrat în rândul eminenților…

[în ritul neunit] întîlnești puțini inși cu calități atât de bune…

… un talent deosebit de bun și de o moralitate excepțională, iar la studii a obținut calificativul ‘cu distincție’, adică ‘eminent’…

După acest ultim raport, împăratul scrie (31 iulie 1806):

Sfatul cancelariei [de a aproba bursa lui Lazăr] primește aprobarea mea. Franz, m p.[manu propria]

La două luni după ce află de acceptul împăratului pentru stipendierea studierii teologiei la Viena, din fondul sidoxal al episcopiei ortodoxe a Transilvaniei, Lazăr se angajează în scris să se prezinte după absolvire la Sibiu și să accepte slujba care i se oferă, garantând acest legământ cu averea sa:

…ca pentru să nu aibă cinstitul cler ceva îndoială pentru statornicia mea … îmi leg partea moșiii mele mele ce o am rămasă de la părinții mei, din satul Avrig, cinstit scaunului Sibiului cu aceia condiție ca de cumva eu, după isprăvirea aceștii învățături, din oarecare pricină (afară de moarte), m-aș îndoi sau nu aș fi statornic pre aceasta a mea legătură … toată cheltuiala în sumă de banii cât să va face pentru învățătura mea din fuldul [fondul] clerului și împreună cu interesul [dobânda] cuviincios, să fie volnic și slobod acest cler să o tragă de pe pomenita moșia mea de la Avrig, sau de nu va fi aceia de ajuns spre plătirea cheltuialii, atuncea și la celelalte benefițiumuri ale mele să să poată tinde cinstitul cler.

Din septembrie 1805 (să zicem, momentul invitației lui Huțovici către Lazăr de a cere bursa) până la aprobare, trecuseră cam 11 luni. Dar acum trebuiau aprobați, printr-un alt periplu birocratic, banii de drum, așa că Lazăr ajunge la Viena de-abia la 7 februarie 1807. Trecuseră deci un an și patru luni de la cererea lui Lazăr, șase luni de la aprobarea împăratului și trei luni de la începerea cursurilor. Cele trei luni de întârziere îl obligă pe secretarul facultății să respingă cererea de înscriere a lui Lazăr – respectând severele regulamente austriece. O nouă corespondență între cancelarul Curții Imperiale și directorul de studii al facultății de teologie, canonicul Spendau, duce la înmatricularea lui Lazăr, după ce se dovedise că întârzierea nu i se putea imputa.    

Se pare că Lazăr îi face o foarte bună impresie lui Spendau, de vreme ce acesta nu numai că acceptă înscrierea lui Lazăr, dar îl și avertizează pe cancelarul imperial Samuel Teleki că bursa îi este cu totul insuficientă studentului valah pentru întreținere, într-o Vienă devastată de război și inflație:

Dar ceea ce îi este cu mult mai necesar [lui Lazăr] spre acoperirea nevoilor unui om eu nu pot să-i împlinesc. Din stipendiul de 200 de florini, strălucitul tânăr nu-și va putea procura la Viena nicidecum cele necesare păstrării vieții și sănătății. Ca nu cumva să fie silit după un oarecare timp să piară de foame sau de boală și să spună adio imboldului său de venire și Universității și să se întoarcă în țară cu lucruri necomplete, rog iarăși și iarăși pe înălțimea voastră să stăruie pe lângă împărat pentru a i se spori stipendiul.

Mașina birocratică a imperiului se pune iarăși pe treabă, iar la 17 septembrie 1807, împăratul pune rezoluția Placet pe cererea lui Lazăr de mărire a stipendiului. În consecință, conții von Teleky și von Esterházi cer secretarului aulic să se execute, subliniind dorința categorică a împăratului de a fi satisfăcut studentul de la teologie. Care student semna, la 1 octombrie 1807, pentru primirea primei tranșe a banilor. Nu putem să nu remarcăm, pe lângă caracterul exasperant al birocrației, o familiaritate greu de conceput într-un stat modern: împăratul este preocupat de situația unui student venit de la marginea imperiului, și are dorința categorică de a fi satisfăcut. Această atmosferă de familiaritate s-a păstrat până în timpul lui Franz Joseph, acum o sută și ceva de ani; ea este una din motivele atitudinii pr-habsburgice a multor intelectuali români.

Temerile venerabilului director de studii se vor dovedi întemeiate, căci deși Lazăr nu a pierit la Viena de foame sau de boală, a devenit cu timpul slab de piept, adică a contractat o tuberculoză care l-a răpus la vârsta de 41 de ani.

Cu excepția actelor oficiale, există doar două informații legate de studenția vieneză a lui Lazăr: cea despre bucuria pe care i-o fac scrisorile lui Lajos, cum am văzut mai sus, și o însemnare de pe Biblia sacra vulgatae editionis Sixti V (Anvers, 1645):

Die 9-a May 1809 Galli Viennam occuparunt / În ziua de 9 mai 1809 francezii au ocupat Viena

Nu știm așadar nimic despre acțiunile sau sentimentele lui Lazăr în această perioadă agitată. Putem însă credita concluzia Emiliei Șt. Milicescu [2], anume că Gh. Lazăr a făcut parte și din grupul de studenți apărători ai Vienei, înainte de instalarea lui Napoleon în palatul Schönbrun, iar mai târziu, când cuceritorul și-a putut impune condițiile, Lazăr a fost trimis chiar de autoritățile austriece, la cererea cuceritorului, să lucreze cu ofițerii topografi ai lui Napoleon la alcătuirea unor hărți de teritorii vizate de ocupant sau cu inginerii la planurile de fortificații. Cu aceste ocazii, Lazăr își va fi exersat îndemânarea în folosirea matematicilor aplicate, în geodezie și eventual în artilerie [7].

Gheorghe Lazar, portret de Mișu Popp

Războaiele napoleoniene au fost o încercare grea pentru austrieci. Excesele revoluției îi oripilaseră pe habsburgi: Francisc, împăratul habsburgic din anii vienezi ai lui Lazăr, era fiul lui Leopold – fiu al Mariei Tereza și frate al Mariei Antoanetta, regina Franței ghilotinată în 1793. Poate oripilaseră și omul de rând, ai cărui monarhi, de factură iluministă, se arătau mult mai preocupați de propășirea poporului și mult mai moderați în cheltuieli de protocol decât Bourbonii. Poziția lui Lazăr putea fi ambiguă [9], situată între recunoștința față de habsburgi – din a căror inițiativă se înființaseră școlile sătești, inclusiv cea din Avrig, fusese repusă în drepturi religia ortodoxă, iar lui i se deschideau porțile către scaunul episcopal – și fascinația produsă de desfășurarea unor evenimente cu adevărat epocale. S-a păstrat o singură dovadă certă a simpatiei sale către Napoleon, pe care îl numește, în anii săi bucureșteni, 13 ani după ocuparea Vienei de către francezi, prea vestitul veacurilor viteaz, marele Napoleon Bună-Parte [10]. Din păcate, cheltuielile exorbitante produse de război au dus la o inflație severă, datorită căreia stipendiul lui Lazăr devenise cu totul insuficient, chiar pentru un trai foarte modest.

Lazăr ratează candidatura la scaunul episcopal

Printr-o hotărâre imperială din 25 mai 1809, se decide ocuparea scaunului episcopal de la Sibiu de către un român, un fiu al patriei (așadar transilvănean), cunoscător al limbilor, popoarelor și obiceiurile Marelui Principat [2].

În iulie 1809, Lazăr, aflat la Viena, după absolvirea primilor trei ani de teologie, cere consistoriului din Sibiu să-i prelungească stipendiul la Viena, pentru continuarea studiilor. La 29 septembrie, vicarul Nicolae Huțovici înaintează cererea lui Lazăr Guberniului, subliniind progresul strălucit … la studii teologice în decursul celor trei ani trecuți și recomandă aprobarea de plătire a stipendiului potrivit pentru pregătirea sa pe mai departe. Nu se specifică explicit ce anume va studia Lazăr, dar pare evident că se urmărește pregătirea sa pentru a candida la scaunul episcopal. Procedura de alegere era aceeași ca și în cazul greco-catolicilor: adunarea preoților (sau protopopilor) făcea trei propuneri de candidați, din care împăratul îl alegea pe cel care avea să devină episcop.

După terminarea studiilor vieneze, urma ca Lazăr să plece la Carlovitz, pentru a fi hirotonit preot de către mitropolitul Ștefan Stratimirovici, căruia episcopul de Sibiu îi era subordonat pe linie bisericească. Drumul cerea noi cheltuieli; acestea trebuiau și ele suportate de consistoriu și aprobate de Guberniu.

Cancelaria Guberniului din Cluj răspunde – sub semnătura guvernatorului Banffy și a cancelarului Mikes – că nu se va opune ca sus-numitul student să meargă la Carlowitz, ba chiar va îngădui ca, pentru compensarea cheltuielilor de drum, după terminarea studiilor necesare, să-i fie conferite sfintele rînduieli [să fie hirotonit preot] de către arhiepiscopul de Carlovitz. Răspunsul nu spune nimic despre vreun curs pe care l-ar urma Lazăr la Carlovitz, deci putem presupune că nu îl considera necesar. Într-adevăr, dogmatica și liturgica ortodoxă puteau fi studiate foarte bine la Sibiu, cu vicarul Nicolae Huțovici.

În timpul petrecut la Viena după absolvirea studiilor universitare, Lazăr se ocupă – probabil, pe lângă alte activități, despre care nu avem informații – de traducerea în limba română a unor lucrări folositoare conaționalilor săi. O excelentă descriere a acestora, inclusiv plasarea lor în contextul cultural al imperiului habsburgic, se găsește în [3]. Le vom enumera și caracteriza pe scurt.

*Traducerea din limba germană a Învățăturilor morale pentru băieți, a lui Gottlieb Ehrenweich, care, după aprecierea referentului principal de limbă română al Curții, a fost făcută cu deosebită silință și exactitate… În școlile valahe, cu această lucrare s-ar putea obține multe foloase, fiind ea precedată de o introducere valoroasă despre formarea tânărului spre a deveni cetățean folositor statului.

*Traducerea din limba maghiară a Geografiei matematice, care, după aprecierea aceluiași referent, este, de asemenea, foarte bună și cu silință făcută, așa că s-ar putea introduce cu folos în școlile valahe. Cartea ar fi fost prima geografie a Transilvaniei, în limba română.

*Traducerea din maghiară a Poveștii împăratului Octavian și a soției sale, pe care referentul o consideră nepotrivită ca lectură a școlarilor. Povestea… urmărea, probabil, să îmbogățească literatura beletristică de proveniență populară [2], după modelul dat de dascălul său din Avrig, Ioan Barac, cu a sa  Poveste a preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena. Odată în plus, Lazăr cade victimă obtuzității conaționalilor, întrucât referentul nu avea, se vede, anvergura culturală a traducătorului.

*Traducerea Poveștii lui Iohan Moritz și a copiilor lui, apreciată de referent, care speră că va plăcea tineretului.

*În fine, Teologia creștină a Ieromonahului Platon, arhiepiscop de Tver, preceptorul țareviciului Pavel, fiul țarinei Ecaterina cea Mare; această lucrare merită o discuție mai atentă. Autorul, Platon Levșin [11], care în 1770 era arhiepiscop de Tver, iar în 1775 devenea mitropolit al Moscovei, este un exponent al spiritului iluminist, atâta cât se putea manifesta în biserica ortodoxă rusă, având legături cu Voltaire și cu enciclopediștii. Ca educator al țareviciului, a scris un catehism dedicat tinerilor, Doctrina ortodoxă: sau, scurt compendiu de teologie creștină (1765), în care sunt prezente influențe ale gândirii occidentale, chiar a raționalismului. Cu toate aceste influențe, Platon este un adversar virulent al catolicismului, iar catehismul amintit mai sus este urmat, un an mai târziu, de o Exhortație a bisericii greco-catolice pentru foștii săi fii, acum pe drumul schismei [12]. Este așadar o condamnare explicită a greco-catolicismului, astfel că alegerea din proprie inițiativă a unui asemenea autor de către Lazăr dovedește că acesta nu avea nici o intenție de a părăsi ortodoxia, în favoarea uniației.

Referentul laudă lucrarea pentru expresii foarte potrivite și bune, considerând că ar putea fi introdusă ca dogmă în școlile valahe ne-unite… aceste scrieri n-au apărut până în prezent în limba valahă.

Comparând conținutul acestor traduceri cu ceea ce se aștepta de la noul episcop – cunoașterea Transilvaniei; educarea poporului, inclusiv lărgirea orizontului folcloric prin cultivarea literaturii culte; catehism ortodox care nu demonizează iluminismul – putem presupune că Lazăr se pregătea cu toată seriozitatea pentru cariera sacerdotală.

Se părea că alegerea lui Lazăr ca episcop, agreată și de Curtea de la Viena, și de Guberniul din Cluj, bazată pe o pregătire solidă și pe o hărnicie mereu exersată, era asigurată. Totuși, nu s-a întâmplat așa, din cauza împotrivirii mitropolitului sârb, Ștefan Stratimirovici. Acesta s-a dovedit mai puternic decât Curtea și Guberniul.

Armele folosite de înalt-prea-sfințit (sic) au fost cele îndelung exersate în regiune: calomnierea, reaua credință, minciuna, înșelăciunea, cinismul, umilirea, tergiversarea, războiul psihologic, abuzul de putere, spionajul, presiunea politică. Nu vom urmări în detaliu lupta dintre statul austriac și mitropolit, desfășurată între octombrie 1809 și septembrie 1810 ([2], p. 137; [13], p. 258), întrucât ar fi un efort plicticos, obositor și deprimant. Ne vom opri doar la câteva aspecte esențiale.

Imediat după ce se hotărăște plecarea lui Lazăr la Carlovitz, unul dintre informatorii mitropolitului la Sibiu – George Haines – îi transmite confidențial că Lazăr se bucură de susținerea Guberniului și a Curții. Așadar mitropolitul își poate pregăti armele din timp. Tot Haines, redactând adresa oficială a consistoriului din Sibiu către Stratimirovici, arată că scopul vizitei lui Lazăr este de a urma cursuri de dogmatică ortodoxă (ceea ce nu cerea inițial Guberniul), dar omite cererea Curții și a Guberniului, ca Lazăr să fie hirotonit. Prin această omisiune, mitropolitul poate eluda complet chestiunea hirotonirii, axându-se exclusiv pe cursurile de  inițiere a lui Lazăr în dogmatica ortodoxă. Scopul sau va fi acela de a-i bloca accesul la asemenea cursuri.

Ajuns la Carlovitz în prima decadă a lui noiembrie 1809, Lazăr este lăsat să aștepte trei săptămâni – deși vizita lui fusese anunțată cu mult timp înainte, oaspetele era o personalitate eminentă, iar alegerea unui episcop la Sibiu – un subiect de primă importanță.

În acest interval – anume, pe 21 noiembrie – mitropolitul Stratimirovici îi scrie episcopului de Arad, Avacumovici, sârb și el, cerându-i să nu-l hirotonească pe Lazăr, dacă cumva i se va cere. Putem presupune că pe 21 noiembrie actele aduse de Lazăr fuseseră studiate în detaliu și decizia de a nu-l hirotoni era deja luată de mitropolit, deși nu-l văzuse încă, de vreme ce se preocupa să-i închidă alte drumuri.

După aceste trei săptămâni de așteptare umilitoare și intimidantă, Lazăr este primit de mitropolit pe 1 decembrie, nu într-o întrevedere propriu-zisă, ci la un rechizitoriu, la care participă toate fețele bisericești cu funcții în cancelaria mitropoliei. În locul unei discuții duse în spirit creștin, Lazăr este supus unor întrebări-capcană, insinuante, și unui potop de acuzații, ca ultimul infractor. După această discuție-rechizitoriu, Lazăr este preluat de o persoană aparent înțelegătoare, arhimandritul Pavel Hazicici, care îi explică pe larg că trebuie să studieze doi-trei ani la Carlovitz, întâi slavona și sârba, apoi dogmatica, și că nu știe cum va putea face asta, dacă stipendiul său îl susține numai un an. Apăsat de această dilemă, arhimandritul se retrage pentru a studia actele, după care îl convoacă pe Lazăr, reproșându-i indignat: Dumneavoastră nu sunteți fiul bisericii noastre! Cum puteți așadar cere să fiți primit aici la noi, dumneavoastră care de altminteri sunteți foarte suspect? Lazăr explică, din nou, că unele dintre acte conțin o greșala de copiere, care fusese îndreptată, cum dovedeau documente anexate. Cititorul de literatură penitenciară din zilele noastre va recunoaște cu ușurința procedeul trecerii inculpatului de la un anchetator sever la unul aparent binevoitor, care îi va da însă lovitura finală.

Acuzațiile care i se aduc lui Lazăr se pot deduce din raportul scris de mitropolit către consistoriul din Sibiu, document oficial ale cărui ținte principale sunt, de fapt, Guberniul și Curtea; de asemenea, din numeroasele scrisori schimbate între mitropolit, consistoriu, Guberniu și Curte. Acuzațiile sunt pe cât de diverse, pe atât de inconsistente și absurde. Pentru unitatea expunerii, le redăm aici într-o ordine oarecum aleatorie:

*nu este însurat

Există, evident, și clerici neînsurați, și în mod normal dintre aceștia se aleg episcopii.

*pare că nu vrea să studieze dogmatica ortodoxă

Exact pentru acest scop fusese trimis, și de Guberniul de la Cluj, și de consistoriul de la Sibiu – și exact acest lucru îi lipsea lui Lazăr pentru a obține hirotonirea, și, în pasul următor, dreptul de a candida la alegerile episcopale.

*a fost crescut în principiile religiei romano-catolice și nu poate fi un bun prelat ortodox

A fost crescut în religia ortodoxă și a făcut studiile liceale și universitare în instituții catolice; în imperiul habsburgic nu existau nici licee, nici universități ortodoxe.

*în anumite acte apare numele Eustratie, în altele nu, deci actele s-ar putea să se refere la persoane diferite

Existenta mai multor prenume era extrem de frecventă în multinaționalul imperiu habsburgic, dar folosirea lor simultană, pe toate actele, era extrem de rară, din motive evidente.

*este greco-catolic, după cum declară mai mulți profesori clujeni

Din documentele prezentate rezultă că este ortodox, nu se cunoaște nici un profesor, clujean sau neclujean, care să declare contrariul.

*a arătat, în discuțiile cu mitropolitul o gândire aproape indiferentă și un suflet aproape înghețat

Afirmație absolut incontrolabilă și extrem de improbabilă.

*nu va uita niciodată principiile religiei catolice

Cunoașterea altor religii este obligatorie, nicidecum nocivă.

*este considerat pentru totdeauna și de-a pururi total nedemn din pricina marii suspiciuni [de trecere la catolicism], citat fidel din Stratimirovici, [2], p. 104

Ca în totalitarismele sec. XX, funcționează prezumpția de vinovăție a victimei, care este imposibil de înlăturat.

*mai bine să se distrugă un nefericit decât întreaga biserica, citat fidel, ca mai sus ([2], p. 104)

Așadar distrugerea lui Lazăr este benefica (concluzie similară cu cea rostită în judecarea lui Isus); contaminarea dobândită prin studierea în școli catolice este un stigmat care nu poate fi șters deși, în creștinism, orice greșală poate fi iertată. De altfel, trecerea de la un rit la altul (ortodox, romano-catolic, greco-catolic etc.) se face prin slujbe specifice, a se vedea de exemplu [14]. Uimește și faptul că stigmatul e atât de grav, încât poate distruge întreaga biserică ortodoxă.

*nu este sigur dacă s-a spovedit vreodată sau nu

Suspiciune greu de combătut, în principiu, pentru că nu există nici un certificat de spovadă. Lazăr aduce însă o asemenea dovadă de la un preot ortodox din Cluj, Elias Fuljovici, dar fără nici un folos.

*Lazăr este prea cultivat, eminent; dacă ar fi mai neștiutor ar fi mai maleabil, dar așa nu poate fi ajutat nici la intervenția împăratului

Interesantă atitudinea sfidătoare, atât prin absurditatea argumentului, cât și prin înfruntarea frontală a împăratului.

*unui viitor cleric ortodox nu-i este îngăduit să cunoască dogmele religiei catolice unite nici cât copiștii

Comentariul guvernatorului Transilvaniei, Banffy: este foarte folositor să poți diferenția principiile religiei tale de ale altora, în loc să stai ”  în adâncă și neagră ignoranță”   ([2], p. 117).

Onest era ca mitropolitul să-și fi luat în serios poziția și să-i fi refuzat, de la bun început hirotonirea lui Lazăr – mai exact, de cand a fost informat în ce școli a studiat – dacă aceasta era incompatibilă cu faptul ca a învățat în instituții catolice, fără a-l mai chema la Carlovitz.

*nu cunoaște nici slavona, nici sârba, iar învățarea acestor limbi, plus a liturgicii și dogmaticii, îi va lua doi-trei ani, în timp ce bursa lui se întinde doar pe un an

Materiile respective îi pot fi predate în latină sau germană (observația guvernatorului Banffy); în plus, Lazăr putea citi și scrie în greacă, limbă mai adecvată decât slavona și sârba pentru studiul dogmaticii.

Să observăm, în treacăt, că pe lângă adversitatea arătată lui Lazăr, surprinde și modul vexant în care sunt tratați catolicii – considerați purtători ai unui stigmat dezumanizant – în situația în care familia imperială însăși era catolică. Ar fi fost de așteptat că o asemenea atitudine să stimuleze simpatia împăratului față de Lazăr.

Pe 2 decembrie, Lazăr părăsește Carlovitzul, ducând cu sine scrisoarea mitropolitului. Este imposibil de crezut că o scrisoare atât de perfidă și bine articulată, în care orice suspiciune este speculată în defavoarea lui Lazăr, putea fi scrisă (și tradusă în latină) într-o noapte. Ea a fost redactată, cu siguranță, înaintea audierii lui Lazăr. Amărăciunea eminentului teolog este sporită de grosolăniile căruțașului cu care călătorește, diacul Ermolae Răduțiu, desigur parte a scenariului pregătit pentru lichidarea lui Lazăr. Căruțașul va ajunge peste câțiva ani preot în Avrig.

Este surprinzătoare reacția timorată a autorităților, la atitudinea sfidătoare a ierarhilor sârbi: acestea par mai curând resemnate, și, în loc să amendeze obstrucțiile lui Stratimirovici,  încearcă să apeleze pentru hirotonirea lui Lazăr la episcopul sufragen de Cernăuți – Daniel Vladovici, sârb și el; acesta nu era subordonat ecleziastic mitropoliei din Carlovitz, ci depindea direct de împărat. Nu cunoaștem cum s-a încheiat această încercare.

Curtea și Guberniul dezaprobă comportarea mitropolitului și îi cer explicații; în loc de explicații, sunt repetate aceleași mistificări. Urmează o lungă tăcere a ierarhului; cât de mult poate însă persista într-o asemenea atitudine, fără a declanșa mânia împăratului? Această dilemă va fi lămurită de un informator al mitropolitului, aflat în anturajul împăratului, von Sok. Astfel, Stratimirovici cunoaște conținutul unor hârtii scrise de o mână de sus, foarte de sus, adică de împărat ([2], p. 125). Se mai bucură Lazăr de sprijinul împăratului? Doresc sa fiu informat îndeaproape de mersul acestei probleme, îi cere mitropolitul lui von Sok. Se poate amâna hirotonirea lui Lazăr până după alegerea episcopului? Căci în definitiv acesta este nodul întregii probleme. Și, din analiza informațiilor, mitropolitul constată că aceasta este calea pe care se poate merge. Nu știm dacă hirotonirea lui Lazăr s-a făcut sau nu la Cernăuți, dar ea s-a făcut tardiv, pentru că, atunci când depune cererea de înscriere pentru alegerea episcopală, i se răspunde: cererea petitorului s-a făcut târziu, căci alegerea episcopului neunit, cerută de curtea imperială, nu mai poate fi amânată.

Din datele pe care le avem, rămâne de neînțeles de ce împăratul a renunțat să-l sprijine pe Lazăr. Putem doar prezuma că Austria, aflată într-un moment extrem de dificil, din cauza războaielor napoleoniene, a cedat unor presiuni, cum am presupus într-un articol anterior [15] – fie din partea conducătorilor regimentelor ilirice (sârbești), fie din partea Rusiei, o voce influentă în chestiunile ortodoxe. Nu cunoaștem, din păcate, nici ce anume a discutat împăratul cu Lazăr, în audiența pe care i-a acordat-o, după ratarea participării la alegerile episcopale. Poate că răspunsul se află în documente din arhivele imperiale, necunoscute încă cercetătorilor români.

Scaunul episcopal a fost ocupat de Vasile Moga, un personaj mediocru, lacom, crud, cinic și corupt. A fost o ușurare pentru mitropolit și pentru profitorii episcopiei. Accesul la putere a oricărei persoane corecte a fost blocat.  Hirotonirile au continuat în același stil, fiecare candidat la preoție aducând, de regulă, un car cu merinde – la care se adaugau, desigur, plocoanele de sărbători. Ceea ce i-a fost refuzat lui Lazăr, i-a fost acceptat căruțașului Ermolae Răduțiu.

Pentru eminentul teolog cu studii strălucite au urmat ani de coșmar – obligat să învețe dogmatica ortodoxă sub ascultarea lui Vasile Moga; să predea unor candidați submediocri, care erau încurajați să-l batjocorească; să se întrețină cu un salariu mizerabil. Relevant pentru atmosfera irespirabilă, de umilire și insecuritate, în care era obligat să trăiască Lazăr, este următorul episod: unul dintre elevi îl lovește, încearcă să-l defenestreze (se aflau la primul etaj), Lazăr se rănește grav la frunte, încercând să se salveze. Urmează un simulacru de anchetă, în care agresorul sfidează victima, sub ochii episcopului. Evident că asemenea incidente nu se puteau petrece decât cu încurajarea lui Moga.

Guberniul trimite traducerile efectuate de Lazăr la Viena lui Moga, pentru a fi tipărite la Sibiu; toate dispar fără urmă.

Lovitura de grație survine în urma unui incident obscur, în care Lazăr ar fi împiedicat mesenii unei terase din Sibiu, din vecinătatea episcopiei ortodoxe, să închine pentru împărat, silindu-i să închine pentru Napoleon Bonaparte. Pare puțin credibil ca Lazăr să fi avut un asemenea comportament agresiv și iresponsabil; cunoaștem episodul exclusiv din surse pro-Moga. Mult mai probabilă ni se pare o provocare, urmată de o delațiune la poliție, a mai multor pretinși martori vizuali. Într-adevăr, faptul că incidentul s-a produs într-o zonă cu clientelă apropiată episcopiei ortodoxe îl făcea ideal pentru amplasarea unor provocatori și regizarea incidentului. Faptul că Lazăr fusese agresat, în incinta școlii la care preda, de un elev rămas nepedepsit, dă măsura lipsei de scrupule a episcopului, în hotărârea lui de a se debarasa de eruditul teolog.

Lazăr este pus astfel într-o situație foarte periculoasă, fiind urmărit de poliție; ne amintim de oroarea imperialilor fața de francezi, a căror revoluție a dus la decapitarea unei fiice a Mariei Tereza, și al căror conducător de atunci, Bonaparte, a dus la sfârșitul Imperiului Romano-German. Lazăr fuge la Brașov, unde o boieroaică din Muntenia, Catinca Bărcănescu, impresionată de cultura lui, îl invită să vină la București, ca preceptor al copiilor săi. Astfel se deschide cariera lui Lazăr de făuritor al învățământului național în Țara Românească.

Este surprinzătoare ușurința cu care istoriografia românească creditează acest incident, al bonapartismului de terasă, neplauzibil, relatat vag și unilateral. Mai mult, incidentul este folosit, de mai mulți istorici, pentru disculparea lui Moga în eliminarea lui Lazăr din Ardeal, ba chiar – uneori – este interpretat ca o șansă a dezvoltării învățământului național în Muntenia.

Lazăr la București. Școala de la Sfântul Sava.

Lazăr sosește la București (septembrie 1816) într-un moment relativ propice dezvoltării învățământului. Ioan Vodă Caragea, numit domnitor în 1812, analizează situația școlilor grecești din Țara Românească și impune o taxă suplimentară, pe cap de preot și de diacon, pentru dezvoltarea acestora.

Cu zece ani înainte, Constantin Ipsilanti (1802 – 1806) reorganizase școala domnească, în limba greacă. Școala – amplasată în Mânăstirea Sf. Sava, situată aproximativ pe locul statuilor de la Universitate – avea un nivel academic decent, comparabil cu unele licee occidentale, dar funcționa fluctuant.

Cutremurul din 1803 face inutilizabile încăperile mânăstirii, iar școala se mută în mitocul [16] mânăstirii Măgureanu (strada Schitul Măgureanu păstrează amintirea acelor locuri) – sediu întru totul onorabil, se pare, după standardele vremii. Din 1805, protodidascăl (director) al școlii este eruditul Constantin Vardalah, din păcate neîmpăcat adversar al învățământului în limba română. Cu el încep studiul matematicii și fizicii Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru, Barbu Știrbei. Prin eforturile lui Vardalah, sprijinite de domnii fanarioți, corpul profesoral al școlii, care cultivă limba noastră străbună – limba greacă devine complet, în septembrie 1815. Școala este privită cu antipatie în mediile pro-românești, o dovadă frustă fiind bătaia pe care o încasează directorul său, Neofit Duca.

Un an mai târziu (septembrie 1816) avea să ajungă în București Gheorghe Lazăr, cum spuneam, ca preceptor într-o familie aristocratică – așadar, într-o poziție oarecum similară celei în care se aflase la Cluj, cu vreo 15 ani în urmă. Ca și atunci, Lazăr este foarte vizibil, și, mai mult decât atunci, erudiția sa în cele mai diverse domenii îi fascinează și îi interesează pe cei din jur, de astă dată deopotrivă sub aspect cultural, cât și practic.

Sub aspect cultural, atât exemplul Iașilor, unde Gheorghe Asachi dezvolta învățământul național, cât și succesul școlii grecești din București, făceau din deschiderea unei școli românești în Muntenia, un imperativ de prim ordin.

Sub aspect practic, modernizarea Principatelor [7] cerea hărți și ridicări topografice din ce în ce mai multe și mai corecte. Singurii calificați a le face erau inginerii nemți, unii dintre ei, în fapt, români ardeleni. Asemenea lucrări le putea executa cu ușurință Lazăr, dar – mult mai mult –  putea crea o școală ai cărei absolvenți să fie, în parte, topografi, sau – în limbajul vremii – ingineri hotarnici.

Dacă entuziaștii sunt cuceriți imediat de Lazăr, scepticii îl supun la probe, înainte de a-l credita. Marele ban Constantin Bălăceanu îi cere lui Lazăr să măsoare un teren pe care intenționa să îl cumpere, și care fusese măsurat – contra unui onorariu substanțial – de topograful cel mai reputat din București, neamțul Moritz von Ott. Lazăr nu are instrumentele necesare, nici nu le poate împrumuta – inginerii nemți își apărau monopolul – astfel că apelează la meșterii locali pentru a i le fabrica, după instrucțiunile lui. Un interes special suscită, printre curioși, dracul din sticluță, adică busola lui Lazăr. Cu instrumentele sale nemaivăzute, Lazăr măsoară terenul Bălăceanului, obținând exact relultatele lui Ott. În acest fel, scepticii devin și ei entuziaști, și propun împreună un proiect – în termenii noștri – sau o anaforă, în termenii vremii – de creare a unei școli moderne în limba română. Proiectul, prezentat în Marele Divan pe 10 decembrie 1817 de însuși Lazăr, și combătut vehement de Veniamin din Lesbos, protodidascălul școlii de la Măgureanu, este aprobat în cele din urmă de domnitor, pe 15 decembrie 1818. Se semnează astfel actul de naștere al învățământului modern în limba română din Muntenia.

Eforii școlilor (un fel de consiliu de administrație) înaintează domnului, pe 6 martie 1818, un progess report, în care arată că:

…altul mai dăstoinic n-am putut găsi fără pă un Lazăr inginerul ce au venit acum de curănd din părțile Transilvanii aici într-acest pământ pe carele mai întăi l-am cercetat ca să vedem la care învățături poate fi dăstoinic a le învăța. Și măcar că numitu dete făgăduială că la orice meșteșug filosoficesc este dăstoinic, dar mai întăi zice că să le tălmăcească din limba latinească pă cea rumânească și apoi să le paradosesască [predea] ucenicilor. Ci fiindcă acum mai întăi neavând nici ucenici destoinici de aceste meșteșuguri [școala nu avea, cum se vede, nici profesori, nici elevi, nici sediu, nici manuale], am chibzuit ca deocamdată să se orănduiască numitu dascăl a paradosi aritmetica cu geografia istoricească pe hartă și apoi gheometria theoretică și gheometria practică.

Pe lângă Lazăr urmează să mai lucreze ca profesor, în noul așezământ, doar popa Pavel,

ce-l cere numitu ajutor lângă dânsul la ale gramaticei.

Caragea răspunde raportului boierilor pe 24 martie 1818, cerând să se ia măsuri pentru evacuarea căruțașilor nemți de la Sf. Sava, de către egumenul mânăstirii, și repararea chiliilor pe care le ocupaseră, din chiriile încasate. Reacția partidei pro-grecești – care dispunea de mânăstirea Măgureanu, cu metocul intact, însă inaccesibil școlii românești, în pregătire – este resentimentară; eforturile lui Lazăr sunt batjocorite, inclusiv prin foi cu texte injurioase, lipite pe pereții de la Sf. Sava.

În august 1818, așadar la doi ani după sosirea sa în București, Lazăr tipărește și difuzează Înștiințarea [către] de toată cinstea vrednică tinerime, un apel adresat tinerilor de a se înscrie la școala sa, numită Academie cu științe, care avea să se deschidă în octombrie.

Care Academie, de va avea noroc să fie mântuită de gabalele [intrigile] neștiuților [neștiutorilor] și de sfaturilor celor care știu prea multe, negreșit va păși pe calea surorilor ei.

Ar fi oare mulțumit Lazăr – nu putem să nu ne întrebăm – să constate în ce măsură Academia noastră, în sensul modern al termenului, a pășit sau nu pe calea modelului respectat de el, adică al Academiei Austriece?

Văzând că…

…toate celelalte popoară și limbi, mai ales evropenești (care afară de limba țigănească) [probabil că Budai-Deleanu ar fi apreciat parenteza lui Lazăr] toate să află bine împodobite cu școli mari și Academii de științe strălucitoare, chiar în limbile lor, pentru procopsirea tinerilor…

…Caragea Vodă a hotărât că nu se poate ca un neam împărătesc [este evidentă influența Școlii Ardelene, sare subliniază sistematic originea romană a poporului nostru]…

…să nu aibă și el o școală mai de treabă, o Academie cu știință, chiar în limba maicii sale…  

După acest act întemeietor…

sporiul sau nesporiul, lauda sau defăimarea, care vom face cu purtarea sau neascultarea noastră, numai noao înșine vom avea a ni le imputa și a răspunde și înaintea lui Dumnezeu.

Vremea trece iute, nu să mai întoarce, ne fură și anii vieții cu sine, și noi [dacă nu lucrăm] rămânem tot lipsiți și neciopliți; pentru aceia, grăbiți-vă, nu întârziați a vă arăta…

Predarea în Academie – termen care, evident, este folosit în sensul de școală – se va face pe trei grupe – sau tagme. Prima – A – pentru cei mai slăbănogi sau de tot nedeprinși – se situează între cursul primar și cel gimnazial; a doua – B – corespunde liceului de profil umanist; a treia – C – liceului real, eventual nivelului universitar.

Descrierea lui Lazăr este vagă, neexistând, cum am spus, nici elevi, nici profesori, nici manuale pentru începerea cursurilor, în sensul normal al termenului.

La tagma A, predă popa Pavel, care va fi ajutat mai târziu de Eufrosin Poteca; la tagmele B și C predă doar Lazăr – aritmetica, trigonometria, geografia practică, gramatica superioară și istoria națională. Lazăr avea totodată să traducă și să scrie manuale, folosind cele câteva cărți de matematică, aduse de peste munți în cufărul său – singurele disponibile în toată Țara Românească.

În octombrie 1818, Veniamin din Lesbos cade în dizgrația domnitorului, care îl exilează, producând un blocaj în funcționarea Academiei grecești. După puțin timp, Caragea Vodă fuge în Italia, temându-se de mazilire. Foștii elevi ai școlii grecești se orientează, în număr mare, spre cursurile lui Lazăr. Pe lângă materiile anterioare, Lazăr predă acum și filozofia, situându-se, probabil, pe poziții kantiene, în spiritul cursurilor pe care le audiase la Viena. Este anul său didactic cel mai productiv, care înregistrează totodată primul spectacol de teatru din Țara Românească, realizat integral de profesorii și elevii de la Sf. Sava, Zgârcitul [Avarul] de Molière.

Soarta pare să-i surâdă în continuare lui Lazăr. La 29 mai 1819 este uns patriarh Dionisie Lupu, fost egumen al Mânăstirii Tismana, arhipăstor patriot, salutat de Lazăr cu un discurs entuziast. În februarie 1820, noul domnitor, Alexandru Nicolae Suțu aprobă trimiterea pentru studii în Italia a patru tineri merituoși: Eufrosin Poteca, Simion Marcovici, Ion Pandeli, Constantin Moroi. În călduroasa sa încuviințare domnitorul precizează:

…atât numai părintește poruncim să se aleagă cu nefățarnică judecată acei patru ucenici ca să fie cu bune obiceiuri și mai înainte gătiți cu învățăturile cele trebuincioase și la vreme cuviincioasă să se aducă înapoi spre împlinirea făgăduințelor…

Dar anul 1820 este prevestitorul marilor evenimente care aveau să marcheze puternic istoria principatelor – mișcarea eteristă, răscoala lui Tudor, intervenția oștirilor turcești – și să ducă la întreruperea cursurilor de la Sf. Sava, a căror reluare Lazăr nu o va mai vedea ([2], p. 225).

Manualele lui Lazăr

Lazăr alcătuiește trei manuale: de aritmetică, de geometrie (origianalul pierdut, au supraviețuit copii parțiale) și trigonometrie (figurile, pierdute, au fost refăcute de Traian Lalescu). Aritmetica și trigonometria au fost editate, deosebit de atent, de Axente Creangă, un eminent profesor de matematică din Sibiu. Lucrarea a fost redactată, în principal, înainte de război; autorul, care a fost dat afară din învățământ în anii ’50 și a suferit o severă detenție politică [17], a putut-o publica doar în 1968. 

Discutarea manualelor lui Lazăr este un demers complex și solicitant. Eruditul autor s-a confruntat cu probleme pedagogice – ce anume trebuie prezentat și cât de extins? –  dar și terminologice. Ne vom limita aici la un comentariu minimal.

Fiecare domeniu (aritmetică, geometrie, trigonometrie) este precedat de o prezentare a punerilor, adică a problematicii, care vor fi sunat viitorilor elevi ca o stranie incantație. Iată o selecție ilustrativă a câtorva puneri din aritmetică, urmând fidel textul lui Lazăr, și apoi textul rescris în limbaj modern (numerotarea a fost introdusă de noi, pentru ușurința lecturii):

Punerile din aritmetică // Problematica aritmeticii

*(1) Ce este aritmetica? Ce este numărul? Ce este în fieșcare număr în loc de temei [18]?În câte chipuri creaște numărul? Și în câte chipuri scade? Cîte feluri de mijloace sînt de socoteală?

*(1a) Ce este aritmetica? Ce este numărul? Ce exprimă numărul? În cîte feluri crește numărul? Și în cîte scade? Cîte operații aritmetice există?

*(2)Fiecare cîtățime nu este asemenea? Dauă cîtățimi care sînt la a treia asemenea, sunt asemenea și între sine? Cari vrednicii să mai nasc de aici?

*(2a)Este fiecare număr egal cu el însuși? Două numere egale cu al treilea, sunt egale între ele? Ce rezultă de aici?

*(3) Ce este frângerea? Și cum să scrie? De unde atîrnă prețul frângerii? Cum să ușurează frîngerile? Felurimi de frîngeri cum să pot face tot de un neam? Cum să strîng frîngerile? Și cum să scad? Și cum să înmulțesc frîngerile? Și cum să împarte frîngere cu frîngere?

*(3a) Ce este fracția? Și cum se scrie? Care este valoarea fracției? Cum se simplifică fracțiile? Cum se aduc fracțiile la același numitor? Și cum se adună fracțiile? Și cum se împart?

Vom intra acum în conținutul propriu-zis al manualului, citând

Problema XII.

A împărți frîngere prin frîngere.

Învățătură. Frîngerea prin care se face împărțirea să să întoarcă cu capu în jos, adică numărătoriul din jos și numitoriul din sus de linie. Apoi să să înmulțească numărătorii între sine și numitorii încă.

Un ultim exemplu, recomandat spre reflexie celor care vor să corecteze Tatăl nostru:

Cînd două numere (4 și 12) așa să potrivesc unul cu altul [sunt într-o asemenea relație] de difereanța lor (8) să ispitește [se verfică] prin scădere…

Așadar, sensul primar, arhaic al verbului a ispiti este a verifica, a pune la încercare, deci nu ne duce pe noi în ispită înseamnă nu ne pune la încercare, nu ne pune în situații grele [căci s-ar putea să nu rezistăm].

Fracțiile zecimale – sau frângerile de zece – sunt predate după cele ordinare. Dat fiind că Lazăr scrie înaintea introducerii sistemului metric, folosirea lor era mult mai redusă decât astăzi, după cum observă Bogdan-Duică [3].

Analiza sistematică a terminologiei matematice a lui Lazăr este dificilă. Ea trebuie să țină seama de originalul latin, scris de un german (Wolf sau Metzburg), de terminologia germană, folosită de Lazăr în studiile sale la Lyceum sau Universitate, de limba română grecizată, vorbită de școlarii săi, de tentațiile găsirii unor termeni autohtoni, provenind din limba țărănească vorbită în Transilvania.

Generațiile următoare au urmat un drum diferit. Cum am văzut, patru tineri sunt trimiși, în 1818, să studieze în Italia și Franța. Petrache Poenaru va traduce și tipări, în 1837, minunata Geometrie a lui Legendre, care constituie și astăzi o lectură fascinantă. Terminologia franceză, extrem de adecvată limbii noastre, a câștigat rapid teren. Latinul fractio a fost preluat în context religios (fractio panis = frângerea pâinilor, deși etimologic termenul românesc provine direct din frangere), dar în context matematic francezul fraction a eliminat neaoșismul frângere, propus în mod îndreptățit de Lazăr.

O parte din termenii lui Lazăr au supraviețuit totuși, în special cei deja intrați în limbă comună (înălțime, împărțire, punct, scădere), cei folosiți aproape identic în germană (cifră, scris de Lazăr țifră) sau cei preluați în aproape toate limbile occidentale, fie din greacă, fie din latină (trapez, sinus). Deși respinse de evoluția limbajului matematic românesc, unele construcții ale lui Lazăr nu încetează să ne fascineze prin aerul lor insolit: triunghi asemenea piciorat (isoscel), triunghi asemenea lăturat (echilateral), analoghia curgătoare (proporția continuă), pătrat lungăreț (dreptunghi), solidometrie (geometrie în spațiu), trup regulat (corp geometric regulat), temelie (bază), întregime (volum), astrolavion (astrolab), baieră (ipotenuză), cercu jumătate (raportor), con ciontat (trunchi de con), făptură (construcție), linii drept alergătoare (paralele), linii drept căzătoare (perpendiculare), normă (echer), pieziș (oblic), teșit (obtuz), unghiul împlinirii (complementul unghiului), vrednicia numărului (valoarea numărului).

Graba în care a lucrat Lazăr – predând simultan cinci materii și redactând trei manuale – l-a făcut să folosească uneori mai mulți termeni pentru aceeași noțiune – de exemplu, analog, asemenea și egal pentru egal (în sensul consacrat), sau sumă, născut și produs pentru produs (în sensul consacrat). Explicația acestor inconsecvențe constă în coexistența mai multor criterii rezonabile, de exemplu traducerea fidelă (produs = născut) sau influența simultană a mai multor limbi cu prestigiu cultural (de exemplu, latină și greacă). Lazăr și ajutoarele sale urmau, probabil, să folosească manualele în forma pe care o cunoaștem un timp de ordinul anului, să constate reacția elevilor și, în final, să adopte terminologia care se va potrivi cu gustul elevilor și cu spiritul limbii. Istoria, însă, a hotărât altfel, iar efortul lui Lazăr a rămas un admirabil efort de întemeiere, o performanță în sine, dar numai în parte un drum urmat de posteritate.

Prima lucrare de hidraulică din România

În toamna lui 1818, modestul afluent al Prahovei, Cricovul, produce o inundație catastrofală, atât prin întindere, cât și prin pagube. Dincolo de faptul ca inginerul Ott făcuse anterior lucrări de îndiguire, nu se cunoștea nimic despre motivele catastrofei. Este chemat etern-disponibilul Lazăr care – evident – nu făcuse niciodată vreo lucrare de hidraulică. Lazăr cercetează locul, măsoară adâncimea apei în mai multe zone, deblochează scurgerile apei spre Prahova, astupate de Ott, și studiază efectele acestor operații. Concluziua e clară: pentru a da apă la moara beizadelei Costache din Rășcani, care devenea insuficientă în lunile secetoase, Ott a astupat scurgerile apelor de ploaie spre Prahova.

În raportul lui Lazăr referitor la revărsarea Cricovului se spune:

Ott nu are nici un cuvânt [nu are de loc dreptate] și deci, pe arătarea ce face inginerul Ott nu poate judecata să puie nici un temei… [fiind] …deșartă.

Prin hotărârea din 12 iulie 1819, Lazăr câștiga în fața lui Ott, dovedindu-și atât competența, cât și corectitudinea. Spre onoarea sa, Lazăr, un biet fugar, nu ezită să afirme adevărul, cu riscul de a-și atrage ostilitatea familiei domnitoare.

Prețul frângerii

Există opinia că ratarea episcopatului ortodox al Transilvaniei de către Lazăr a fost o șansă, pentru că i-a deschis drumul de întemeietor al învățământului național în Țara Românească. Nimic mai neadevărat: a fost o mare nenorocire pentru Lazăr, o frângere a destinului său, și o calamitate istorică pentru poporul român.

Întemeierea învățământului național este un act firesc, consumat fără dramatisme în toată Europa, și dincolo de ea. La noi, avem exemplul Moldovei, în care Asachi a făcut în mare, la Iași, fără să-și fi frânt destinul, același lucru pe care l-a făcut Lazăr la București.

Prin blocarea accesului lui Lazăr la scaunul episcopal al Transilvaniei s-a ratat o șansă istorică de împăcare între ortodocși si greco-catolici. Cu o înțelegere superioară a catolicismului, cu o înțelegere firească a ortodoxiei, cu patriotismul, erudiția și buna sa credință, cu caracterul său ales, Lazăr ar fi putut diminua sensibil disensiunile interconfesionale din Transilvania. Solidaritatea, și implicit succesul cultural și politic al românilor, ar fi putut fi mult mai puternice, iar România și-ar fi putut juca mult mai eficient rolul de punte între Occident și Orient.

Alegerea lui Moga ca episcop a fost un act profund antiromânesc, prin care s-a continuat politica de ură interconfesională, practicată de mitropolitul Stratimirovici și de o bună parte a ierarhilor orientali, cum am văzut mai sus; totodată, a continuat statutul de semi-colonie sârbă a structurilor ortodoxe din Transilvania. Sub aspect moral, alegerea lui Moga a însemnat un gir acordat cinismului și lipsei de scrupule, mergând până la lichidarea fizică și spirituală a adversarului; o trădare gravă a însăși esenței creștinismului. A fost un păcat originar, un pas extrem de nociv, urmat, peste decenii, de prinderea Ecaterinei Varga, de momentul Vasile Mangra – Miron Cristea – Nicolae Bălan, de complicitatea la persecuțiile staliniste ale bisericii greco-catolice, de sabotarea reîntoarcerii sale la viață. A fost un păcat neasumat, care va produce efecte, atâta timp cât va fi ocultat. A fost o  contribuție majoră la nefericită demonizare a Occidentului, cu consecințe atât de vizibile astăzi. 

Sfârșitul

După uciderea lui Tudor Vladimirescu, de care a fost foarte legat, Lazăr cade într-o gravă depresie, accentuată de degradarea sănătății, adică de intrarea tuberculozei în faza terminală. Lazăr își petrece ultimele luni bucureștene la un văr, într-un  modest adăpost în afara orașului, în zona actualei străzi Eliade între vii. Fratele său Onea vine cu căruța de la Avrig și îl aduce acasă, după un drum chinuitor. Lazăr, aflat încă în urmărirea poliției austriece, este ascuns în pivnița casei părintești, dar este depistat; agenții renunță însă la ridicarea muribundului. Lazăr moare după două luni de la întoarcerea în sat. La slujba funerară participă zece preoți, printre care, desigur, fostul căruțaș Ermolae. Nu se putea rata un spectacol menit să arate lumii prețuirea pe care clerul ortodox o arată pribeagului. Un ultim gest creștinesc al înțeleptului Moga, închinat turbulentului Lazăr.

Școala, după Lazăr

Anafora divanului pentru repararea școlilor dărăpănate și pentru funcționarea lor, din 20 noiembrie 1822 (când Lazăr zăcea bolnav)  arată că școala cea românească ot Sf. Sava am găsit-o în oareșicare ființă; ea se redeschide în 1824. În 1825 se întoarece în țară Eufrosin Poteca, iar în 1827 se reîntorc ceilalți trei bursieri, ceea ce dă un imbold școlii, dar ea se închide din nou în 1829, din cauza epidemiei de ciumă; se redeschide în 1831; în 1832 se întoarce Petrache Poenaru și e numit profesor de fizică și geometrie la Sf. Sava; reamintim că în 1837 apare traducerea Geometriei lui Legendre.

Caracterul democratic al școlii de la Sf. Sava, unde, conform principiilor lui Lazăr, și ale piariștilor la care învățase, era bine-venit orice tânăr doritor să învețe, sparge monopolul accesului fiilor de boieri la educația de calitate; efectul devine vizibil cam la o generație de la plecarea lui Lazăr. Boierii au sufficient de multă putere politică (și suficient de puțină conștiință) pentru a bloca cele mai bune școli în limba română: Colegiul de la Sf. Sava a fost, formal, mutat, la Mânăstirea Radu Vodă, dar, în fond, desființat; Academia Mihăileană a fost înlocuită cu un colegiu francez. Proiectul de reorganizare al școlilor din Moldova, din 1847, cerea scoaterea limbii române din școlile ne-elementare, nefiind înzestrată cu cele trebuincioase cărții pentru învățături mai înalte. Disperarea lui Lazăr – Doamne, până când anii blestemului? – era, încă, foarte actuală.

Universitatea Politehnica din București este una dintre cele mai vechi și prestigioase școli de ingineri din România  – ne informează Wikipedia.ro. Tradițiile ei sunt legate de înființarea, în anul 1818, de către Gheorghe Lazăr, a Școlii tehnice superioare cu predare în limba română la mănăstirea Sfântul Sava din București, care în anul 1832 este reorganizată în Colegiul de la Sfântul Sava. Afirmația este complet falsă: nu a existat nici o Școală tehnică superioară, și nu există nici o continuitate între eforturile lui Lazăr, și politehnica bucureșteană; și asta pentru că, din păcate, cuvintele sale au fost nesocotite:

Piedica neiuțitei pășiri a științelor a fost și este netipărirea cărților de școală, citim în Apelul la subscriere pentru publicarea unui curs de matematică ce era gata a se pune sub tipar de Gheorghe Lazăr, în anul 1822. Nu numai că nu s-a tipărit cartea, dar s-a pierdut și o parte din manuscris.

Afirmațiile de genul ceea ce se preda la Academia din București sau la cea din Iași se putea compara cu ceea ce se învăța la universitățile din Apus, frecvente în literatura triumfalistă sunt, din păcate, foarte departe de adevăr. Pentru edificare, se poate consulta [8]. Iar motivele țin în primul rând de constatarea lui Lazăr, din paragraful anterior, nu de vicisitudinile istorice. École Polytechnique s-a înființat în teribilul an 1794, dar…

…în pofida obligațiilor enorme datorate războiului … Școala a crescut totuși … Napoleon a fost cel care a decis … stăvilirea degringoladei, prin formula: nu trebuie tăiată găina care dă ouă de aur. [8].

Formulă pentru care nu s-a arătat – și nu se arată – prea mare simpatie, în Micul Paris.

Lăcrămioarele învățăceilor

Deși trecerea lui Lazăr prin București s-a bucurat de atenția entuziastă a elitei intelectuale a Capitalei, mărturiile scrise ale isprăvilor sale culturale sunt puține și infidele – dacă nu cu totul falsificate. Mărturia lui Petrache Poenaru – susținută, în ciuda precarității ei, ca discurs de intrare în Academie [20] – abundă în falsificări hilare: Lazăr ar fi fost trimis la studii de baronul Bruckental, ar fi susținut doctoratul în teologie la Viena (termenul folosit este laureat), și ar fi primit drept cadou, din partea împăratului impresionat de performanțele sale, un inel cu diamante. Realitatea corectează aceste fabulații într-un mod care amintește de bancurile din perioada comunismului: nu numai că nu a primit nici un inel, dar a fost privat de dreptul de a candida la episcopat.

De altfel, atât evocarea lui Eliade, cât și cea a lui Petrache Poenaru, au aerul unor povești amuzante, pe alocuri ușor frivole, în care cu greu își află locul dramatismul destinului lui Lazăr.

Nici unul dintre contemporani nu s-a obosit să păstreze manuscrisele manualelor, așa că hazardul a hotărât ce rămâne și ce se pierde. După cum am văzut, au rămas aritmetica și textul trigonometriei, s-au piedrut geometria (mai exact, manuscrisul lui Lazăr; au supraviețuit doar câteva copii incomplete) și figurile trigonometriei (refăcute după un secol, cum am menționat, de Traian Lalescu).

Puțin după moartea lui Lazăr, Zaharia Carcalechi editează la Buda un manual pentru școlile elementare, Povățuitorul tinerimii cătră adevărata și dreapta cetire, indicând că lucrarea a fost scrisă de Lazăr, în 1820, la București. În 1865, Eliade publică în Familia din Pesta un articol în care susține, inconsistent, că atribuirea paternității manulalului lui Lazăr, de către Carcalechi, este incorectă, și făcută din motive mercantile ([2], p. 251).

În 1924, distinsul filolog Moses Gaster a trimis (din Anglia) Academiei Române un manuscris pe care îl considera o copie a Manualului de gramatică românească al lui Lazăr – salvată prin cine știe ce întâmplare. Popa-Lisseanu, un filolog de statură mult mai modestă decât Gaster, atribuie manuscrisul lui Eliade, care avea doar 19 ani (!) când manualul era folosit de școlarii de la Sf. Sava.

În Gramatica românescă pe care o publică în 1828, cu cheltuiala lui Scarlat Rosetti [19], autorul arată că lucrarea s-a născut … a crescut … s-a pus în lucrare … aici, unde mi-ați fost tovarăși, deci la Sf. Sava; și de bună seamă, nu s-a născut spontan, ci varianta inițială a fost scrisă de cineva – cine altul putea fi decât Lazăr? Dar Eliade, pe care ursitoarele l-au înzestrat cu toate calitățile, cu excepția modestiei, nu pomenește nicăieri numele ilustrului său profesor.

Singurul gest semnificativ de pietate al unui fost elev, de care avem cunoștință, este înălțarea unui monument funerar, de marmoră, la mormântul lui Lazăr, de către același Scarlat Rosetti, menționat mai sus.

Recunoștința urmașilor

Casa în care s-a născut Gheorge Lazăr nu mai există, de o sută și ceva de ani. La una din grăbitele sale vizite, Iorga a identificat-o greșit, și clădirea respectivă, mult mai impozantă decât cea dispărută, poartă placa de marmoră care o recomandă drept casa natală a ilustrului avrigean.

Data de naștere recunoscută oficial, 5 iunie 1779, este greșită – cea corectă fiind 9 ianuarie 1782 [2]. Eroarea are o consecință neplăcută: ziua de naștere a lui Lazăr a fost aleasă ca zi a învățătorului și ea se sărbătorește, impropriu, la 5 iunie.

Pe lista absolvenților memorabili ai Liceului piarist din Cluj, numele lui Lazăr nu apare. Pe fosta reședință a contelui Gyulay din Cluj, nimic nu amintește de trecerea lui Lazăr.

În afara manuscriselor lui Lazăr dispărute din vina episcopului Moga, au dispărut, cum am văzut, cel puțin manualul de geometrie, redactat la București, și figurile aferente manualului de trigonometrie; poate și altele, despre care surse din epocă afirmă că erau pregătite pentru tipar.

Manuscrisele pe care le va fi purtat Lazăr cu el, pe ultimul drum spre Avrig, au dispărut cu totul – probabil arse de rude. Nu s-a găsit nici un om cu știința de carte, care să le înțeleagă valoarea; sau cel care le-a cercetat va fi fost preotul satului, fostul căruțaș Ermolae? Sau poate au fost considerate atinse de stigmatul de neieratat al alfabetului latin?

Aceeași soartă au avut-o și majoritatea cărților, duse la Avrig de Lazăr, la întoarcerea acasă. Timp pe peste 50 de ani, nici unul dintre foștii elevi, și nici una dintre instituțiile românești, nu s-au interesat de cărțile sau manuscrisele lui Lazăr, duse la Avrig. Când un funcționar al Academiei a ajuns în fine acolo, la circa 50 de ani de la moartea lui Lazăr, rămăseseră doar 70 de cărți, din cele 300.

Mărturiile atribuite avrigenilor care l-au cunoscut pe Lazăr, sau măcar pe cei apropiați lui, nu arată vreo simpatie specială pentru celebrul lor consătean. Ele se referă la un personaj ambiguu, poate solomonar (vrăjitor), în stare să aprindă frunzele uscate fără amnar (folosise cândva, eventual în scop educativ, o lentilă convexă?), să aducă ploaia (speriind oamenii că le-ar putea uda fânul) sau să facă alte farse de gust îndoielnic. Nu există nici o pietate și nici o nostalgie în aceste evocări. Conflictul cu episcopul Moga și cu poliția vor fi contribuit și ele la proasta imagine a lui Lazăr printre săteni.

Cercetători, istorici, oameni politici și clerici despre Gheorghe Lazăr

Există două studii remarcabile despre Lazăr, unul referitor la opera sa matematică, al lui Axente Creangă, celălalt la întreaga sa viață și operă, al Emiliei St. Milicescu. Există un studiu temeinic, al brașoveanului Bogdan-Duică, harnic absolvent al mai multor universități germane, excelent cunoscător al lumii lui Lazăr; în ciuda tributului plătit temperamentului aprins al autorului, lucrarea rămâne extrem de utilă.

Există și multe alte contribuții, de valori inegale, venind din partea unor istorici, oameni politici sau clerici; mesajul dominant pe care îl transmit este disculparea clerului ortodox de frângerea destinului lui Lazăr (fie prin interpretări improprii, fie prin ocultarea problemei). Surprinde ușurința cu care diferite personalități creditează relatari fanteziste, de exemplu o scrisoare apocrifă a lui Lazăr, către părinții săi [20]. Este de asemenea vizibilă diminuarea, până la anulare, a eforturilor personalităților greco-catolice, în comparație cu eforturile lui Lazăr, de dezvoltare a învățământului în limba română. Vom comenta câteva dintre aceste contribuții.

Alex. Papiu Ilarian către G. Bariț [20]:

La ordinul lui Tudor, Lazăr îndreaptă un tun asupra unei biserici, unde se închiseră boierii și lovi în turnul bisericii.

În afara absurdităților evidente – Lazăr și Tudor, amândoi religioși, nu puteau trage cu tunul într-o biserică; nu e clar nici de ce s-au ascuns boierii în turn, nici cum a aflat Tudor de asta, nici cum a știut că boierii erau încă acolo, când a tras – lovirea turnului, cu o dimensiune de ordinul metrilor, de la o distanță de ordinul kilometrilor, presupune o precizie de ordinul miimei de radian, imposibil de atins acum două sute de ani. În context, sunt foarte utile considerentele unui distins specialist în artilerie, dl ing. Octavian Giurgea [21]

Ion Mateiu

Ion Mateiu, într-un studiu meritoriu, publicat în [20], unde semnalează și eventual corectează diferite erori grosolane din biografia lui Lazăr (data nașterii, ajutorul lui Bruckental, doctoratul etc.), afirmă (p. 245):

Dacă Lazăr a avut de suferit, cauza trebue căutată și în firea lui aprinsă…

…uitând că firea aprinsă a făcut din Inochentie Micu-Klein flacăra naționalismului ardelean.

Gh. Bogdan-Duică

Bogdan-Duică afirmă în ședința comemorativă a Academiei dedicată centenarului morții lui Lazăr [17] că:

…refuzul mitropolitului Stratimirovici de a-l primi pe Lazăr la completarea studiilor era justificat.

Nicolae Iorga

Iorga scrie despre Lazăr și literatură istorică, anume o broșură [22], și ficțiune, anume o dramă [23]. Iată justificarea condescendent-insinuantă a pierderii episcopatului, în broșura menționată [22]:

..studentul acesta de la catolici [nu existau, în imperiu, universități ortodoxe],  fără știință de dogmatică și liturgică [diferențele dintre catolici și ortodocși sunt minore, iar Lazăr tradusese Catehismul lui Platon], nepriceput în slavonește [cultul trebuie oficiat în românește, nu în slavonește], nespovedit cam de mult [preluare necritică a calomniei lui Stratimirovici], cam bătrăior [după alți critici, era prea tânăr], cu fracul lui nemțesc [ce haine putea purta în Austria?], cu favoritele lui vieneze [cum trebuia să se tundă la Viena?] și vorba lui îndrăzneața [pe baza cărei mărturii? și de ce ar fi trebuit să vorbească timorat?]; că nu calcă a popă însă, era vădit.

Iorga minimalizează cu aceeași antipatie traducerile lui Lazăr:

Traducea ca toată lumea și nu alegea mai bine decât alții cărțile de învățătură și de morală, pentru școală și copii, din care traducea.

Am putut constata, mai sus, că aprecierea lui Iorga este incorectă.

Lucrarea literară pe care i-o consacră este drama Lazăr [23]. Citirea teatrului lui Iorga reprezintă un veritabil exercițiu de voință. Cel care îl trece se simte parțial consolat de epigramele lui Păstorel, din care o cităm pe următoarea:

Domnul Iorga pune-n scenă

Doar fantome și stafii.

El nu naște, ca balena,

Puii vii.

Epigrama țintește foarte corect: personajele sunt extrem de false, lipsite de orice suflu dramatic; sunt imobile, personificări naive ale unor atitudini – Fronda (Lazăr), Slujirea (Maria), Revolta (tatăl lui Lazăr), Răutatea (fanarioții); piesa e o formă de subliteratură. Dar dacă prin lucrarea științifică (!) menționată mai sus Iorga prezintă istoria extrem de subiectiv, prin subliteratură o falsifică de-a dreptul.

Primul act ni-l prezintă pe Lazăr student la Viena, batjocorind portretul împăratului, în căminul Sfânta Barbara al studenților greco-catolici, și batjocorindu-l și pe împărat, după ce, anterior, bătuse un vienez pe stradă, pentru că îl criticase pe Napoleon. E o variantă și mai grotescă pretinsului bonapartism de bodegă care urma să fie speculat de Moga, în care firavul Lazăr ajunge bătăuș!

În scena următoare, apar tatăl lui Lazăr, cu juna avrigeană Maria. Inutil de spus că un drum până la Viena era mult peste posibilitățile unor țărani de condiție modestă, iar o călătorie pe timpul verii însemna trei luni esențiale pierdute pentru munca câmpului, așadar o recoltă ratată. Aflăm că, din admirație pentru Lazăr-junior – cu care nu se cunoscuse direct – Maria se mutase în casa lui Lazăr-senior. Scopul vizitei vieneze a celor doi, care durează câteva ore (!) este cererea fermă – făcută sub amenințarea blestemului patern – ca Lazăr-junior să se întoarcă în Avrig, pentru că hapsânul Bruckental vrea să le ia moșia.

Tânărul student se conformează, sosește în Avrig (costul călătoriei ar fi întrecut costul pământului pus în discuție) și în confruntarea cu oamenii lui Bruckental se dovedește la fel de necruțător și agresiv ca în confruntarea cu nefericitul vienez anti-bonapartist din actul anterior, amintit mai sus. Pe fondul unui cântec suav, aflăm că Maria umpluse casa bătrânului Lazăr în care, cum am spus, se mutase deja, cu marame albe, țesute și spălate în așteptarea unei fericiri conjugale, pentru care prezumatul viitor mire nu pare pregătit.

Actul al treilea ne prezintă, pentru prima dată în piesă, un Lazăr senin și optimist, care afirmă despre Moga, recent numit episcop, că e om de treabă (p. 525). În acest idilic decor avrigean, există un singur personaj cusurgiu și antipatic, preotul greco-catolic Manea. Preotul frondează mediul ortodox al actului III, așa cum bonapartistul Lazăr fronda mediul pro-imperial al Vienei, afirmând că o religie stricată, cum e cea grecească, nu poate da moravuri bune.

Nu e ușor să ierarhizăm absurditățile piesei: firavul Lazăr, bătăuș la Viena; doi țărani de condiție modestă în vizită-fulger la studentul Lazăr; părăsirea studiilor de către Lazăr, cel pentru puțin trei luni, pentru procesul cu baronul Bruckental (care ar fi trebuit să dureze de ordinul anilor); admirația lui Lazăr față de Moga. Vom lăsa cititorului această povară, precum și deslușirea finalului piesei.

Miron Cristea

Miron Cristea, cel care a reușit performanța de a ajunge mitropolit-primat al României Mari, la doar patru ani după ce îi numea pe ostașii care treceau munții pentru eliberarea Transilvaniei români ucigători de frați, se pronunță astfel la centenarul morții lui Lazăr ([20], p. 309):

…pentru firea lui neastâmpărată intrase de mult în relații aspre cu Episcopul său Vasile Moga – desigur strâmtorat și el de autoritățile statului, care nu putea admite îndrumări de felul celor date de Lazăr.

școala lui Gh. Lazăr … [a deschis]… izvorul, din care s-a dezvoltat puternicul fluviu al culturii noastre naționale pe fondul culturii și originii noastre latine, glorificate de cronicarul Miron Costin... [personajele-cheie ale tezei latiniste sunt corifeii Blajului și ai Școlii Ardelene]

[Lazăr] a ajuns profesor de seminar preoțesc [fals, seminarul nu exista cât era Lazăr la Sibiu]

[faptele evocate] dovedesc ce parte însemnată a avut biserica noastră la întemeierea învățământului național [înaintea episodului Lazăr, Gheorghe Șincai înființase circa 300 de școli, pe filieră greco-catolică]

Nicolae Bălan

Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, care ceruse în 1917 soldaților de pe frontul din Moldova să nu lupte contra austro-ungarilor, afirmă, tot la centenarul morții lui Lazăr:

...s-a întors acasă ca dascăl pentru slujitorii altarului, în Sibiul mult prigonitului nostru scaun vlădicesc.

Pentru un om ca Lazăr, piedicile ivite în cale n-au însemnat decât poarta de la care se deschide mai larg și mai luminos drumul spre idealul visat de el [deci Stratimirovici și Moga l-au ajutata să-și găsească idealul visat].

Regele Carol al II-lea

Merită menționat că singurul discurs omagial reușit, rostit la centenarul morții lui Lazăr, este cel al Principelui Carol, viitorul rege Carol al II-lea [20].

Silviu Anuichi

În ultimul paragraf al documentatei monografii dedicate relațiilor bisericești româno-sârbe în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea [24], autorul elogiază simțul de dreptate și echitate al lui Stratimirovici. Numele lui Lazăr nu este niciodată pomenit, iar în legătură cu subiectul care ne interesează, aflăm doar că succesiunea evenimentelor și a frământărilor aduce în anul 1810 instalarea românului Vasile Moga pe scaunul episcopal al Ardealului. Lucrarea amintește, cu pietate, despre numeroasele danii făcute de domnitori români – cel mai milostiv fiind, probabil, Constantin Brâncoveanu – mânăstirilor sârbești, aflate în imperiul otoman, cerându-le în schimb să se roage pentru mântuirea sufletelor lor. Nu putem ști nimic despre efectul rugăciunilor, dar ne putem întreba: în ce măsură vor fi întărit aceste danii mitropolia sârbească, în încercările ei de a-și întinde dominația la nordul Dunării, cum am văzut în articolul nostru referitor la Oltenia Habsburgică [15]? în ce măsură vor fi întărit aroganța mitropolitului Stratimirovici, în defavoarea dreptului Lazăr?

Constantin Necula

Într-o intervenție la Ediția I a Școlii Academice de vară cu tema Gheorghe Lazăr – fondator al învățământului în limba română (caracterizare greșită, cum am văzut), Avrig, 8 – 10 iunie 2017 (comunicările scrise au apărut în volum, [25]), intervenție accesabilă pe internet, Părintele Prof. Univ. Dr. Constantin Necula, de la Facultatea de teologie Sf. Andrei Șaguna rupe vălul de sfială care împiedică discutarea motivelor reale ale plecării lui Lazăr din Sibiu [26]:

Ce ne tot ascundem? Gheorghe Lazăr pleacă pentru că era bonapartist. Era antimaghiar, prin structura lui, era antigerman, le-a mulţumit pentru cultura toată, dar le-a zis: da’ lăsaţi-ne măcar să respirăm în limba română! Se pare că într-adevăr, la o discuţie cu nişte prieteni care erau oamenii securităţii din vremea aceea, că aşa e de când lumea unii vorbesc şi alţii dau în gât şi ce nu zici – l-au executat efectiv. Gheorghe Lazăr a fost exilat din România (sic).

Falsificare grosolană, Lazăr pleacă pentru că este supus unui regim de exterminare de către episcopul Moga. Nu era antimaghiar, singurul om care i-a păstrat scrisorile a fost un maghiar, singurul om care i-a oferit, în tinerețe, o cameră confortabilă în reședința sa a fost un maghiar. Nu era antigerman, însuși împăratul romano-german l-a sprijinit, l-a ajutat cu bani din caseta proprie, l-a primit în audiență (27 oct 1810, [2] p. 139). Nimeni nu i-a cerut să nu vorbească românește, din contra, a fost pregătit pentru a-i educa pe românii transilvăneni, evident, în românește. Iar oamenii securității din vremea aceea erau oamenii episcopului. Ceea ce se ascunde, în citatul de mai sus, este anti-românismul lui Moga, nu al ungurilor sau al germanilor. Anti-românism apărat în continuare prin vocea părintelui Necula.

Școala Academică Gh. Lazăr: o călătorie prin România Emiliei Șercan și a lui Valeriu Nicolae

Cum se manifestă, în anii noștri, recunoștința urmașilor? Vom întocmi un scurt studiu de caz referindu-ne la patru dintre comunicările Ediției I a Școlii Academice de vară cu tema Gheorghe Lazăr – fondator al învățământului în limba română, Avrig, 8 – 10 iunie 2017, și publicate în volum [25], anume:

/A1/ Școala de la Sfântul Sava – un model de curriculum, de Tania Andrei, inspector școlar, București, și Andrei Kozma, Phd (sic), MMD, DHC, Societatea Academică de Antropologie, membru (o) al Academiei de Științe Medicale din România;

/A2/ Dialog Sibiu-București versus statuile (sic) pentru Gheorghe Lazăr, de Nicolae Bulz, prof. Univ. (sic) dr., Colegiul Național de Apărare / Institutul de Economie Mondială;

/A3/ Gheorghe Lazăr – matricea spirituală a profesorului român, de Dr. Edith Mihaela Dobrescu, CS III la Institutul de Economie Mondială, Academia Română, referent științific al volumului [25];

/A4/ Gheorghe Lazăr (1779 – 1823) – elemente pentru o biografie, de Emilian M. Dobrescu, secretarul științific al secției de științe economice, juridice și sociologie (sic) al Academiei Române, CP I la Institutul de Economie Națională al Academiei Române și membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România.

Cele mai năstrușnice informații se găsesc în /A3/:

(1) Gheorghe Lazăr s-a născut în anul 1770 într-o familie de creștini ortodocși greco-catolici (sic). Așadar Lazăr avea 28 de ani în 1798, când s-a înscris în prima clasă a Lyceum-ului din Cluj; dar ce nu e posibil când ești ortodox greco-catolic?

(2) De performanțele școlii de la Sf. Sava a aflat și Karl Marx care nota într-un conspect: printre elevii lui Lazăr s-a remarcat Ion Heliade Rădulescu; afirmația doamnei referent științific dr. este preluată, după cum putem citi la p. 52 din [25], dintr-o lucrare apărută la Paris, în 1835, așadar când Marx avea 17 ani. Tânăr, tânăr, da’ copt!

Cele mai patologice idei se găsesc în /A2/:

oficial [Lazăr] a fost un protejat al Baronului Samuel von Bruckental (existând ‘legenda’ paternității). … Este documentat că Baronul l-a trimis pe Lazăr să studieze la gimnaziile din Sibiu și Cluj și apoi la Viena… : interesanta proliferarea falsului, faptul că Lazăr a fost protejat de Bruckental, fals acceptat, dar greu de motivat, cere o explicație: baronul a fost tatăl natural al lui Lazăr.

Dr. Bulz sugerează inițierea unui dialog Sibiu – București… din perspectiva contemporană a studiilor de memorie colectivă – acte neuronale selective și (auto) adaptive / subtil coordonate între beneficiarii spațiilor de privire / admirare / ședere la statuile [lui Lazăr] din Piața Mare, Sibiu, respectiv Piața Universității, București, p. 27 din [25].

Dialogul sugerat are deja un precedent, la Sibiu, unde bustul lui Lazăr din fața Muzeului ASTRA are o poziție de centru de focalizare – remember pentru memoria colectivă natională – propriu-zis fiind un act neuronal selectiv și de (auto) adaptare /subtil coordonată (citatul este reprodus fidel).

Cele mai dezolante comentarii și falsuri se găsesc în /A1/…

…care consideră că persecutarea și izgonirea lui Lazăr din Sibiu au fost împrejurări nefaste pentru cărturarul Gheorghe Lazăr, dar faste pentru cultura română (p. 5)

fericitul arhidiacon și doctorul în teologie și legi Gheorghe Lazăr  (p. 6): Lazăr nu a fost nici fericit, nici arhidiacon, nici doctor.

Din nefericire nici unul dintre manuscrisele sale nu a fost tipărit, ca urmare a opoziției răuvoitoare a autorităților ecleziastice, care nu vedeau cu ochi buni activitatea și înclinațiile patriotice ale lui Gheorghe Lazăr . (p. 19) Fals, nu a existat nici o opoziție, doar nepăsare.

Cea mai mare densitate de erori se găsește în /A4/.

Deși în bibliografie sunt trecute mai multe lucrări valoroase, inclusiv cele ale Emiliei Șt. Milicescu și Axente Creangă, autorul le ignoră, și folosește exclusiv informația dintr-o lucrare de popularizare, extrem de modestă, a lui Ion Agârbiceanu, apărută în Biblioteca poporală a Asociațiunii Astra, 1937.

Constatăm că, pur și simplu, Lazăr nu poate fi sărbătorit oficial – dacă Academii, inspectorate școlare, instituții de învătământ superior patronează asemenea manifestări anti-educative, mustind de semidoctism și afirmații false. Manifestări care nu sunt accidentale, ci țin de funcționarea unui sistem malefic, în continuă creștere: contribuții precum cele citate mai sus alimentează CV-uri, care alimentează ascensiunea în ierarhia academică (sic) și politică, marginalizând și sufocând vocile care ar putea susține un discurs competent – după cum ne avertizează Emilia Șercan și Valeriu Nicolae. Pentru că nici un om de cultură onest nu va accepta cu ușurință compania intelectuală a autorilor contribuțiilor citate mai sus.

Cum am ajuns aici? Răspunsul este, cel puțin în parte, sugerat de analiza noastră: informația incompletă, neglijentă, dacă nu mistificată, transmisă de contemporanii lui Lazăr; risipirea sau distrugerea intenționată a documentelor, de la traducerile lui Lazăr la cărțile din cufărul său; tendința de ocultare a greșelilor clerului ortodox, frâna veșnic prezentă și de atâtea ori încercată a oricărei abateri, după vorba lui David Prodan [27]; dificultatea consultării unor lucrări fundamentale, cărți și – în special – articole dedicate lui Gheorghe Lazăr; în particular, cvasi-inexistența digitalizării resurselor aflate în biblioteci, în ciuda fondurilor imense alocate pentru softuri și scanări (excepții fericite sunt [13]  și [22]); și tot o carență recentă – lipsa controlului științific al publicațiilor.

În fine, pentru patologii precum cele propagate de Școala academică de vară din 2017, esențiale sunt frauda științifică (mai adecvat ar fi termenul englezesc, scientific misconduct) și impostura, ca principii ale parvenirii într-un stat corupt.

Consecințele unor asemene anomalii sunt importante. Deși mai toți sprijinitorii lui Lazăr, dinaintea fugii din Transilvania, sunt unguri sau austrieci (ori, din punct de vedere religios, catolici sau reformați), și prigonitorii săi – români sau sârbi (ori, din punct de vedere religios, ortodocși), situația este prezentată distorsionat.

Distorsiune prin care maghiarilor le este prejudiciată imaginea, iar ortodocșilor le este cosmetizată – în detrimentul adevărului istoric. Pe de o parte, asemenea distorsionări favorizează un naționalism ignar și, implicit, o orientare anti-europeană. Pe de alta, minimizarea rolului jucat de greco-catolici, prin Inochentie Micu-Klein, părintele naționalismului românesc ardelean, a cărei influență asupra generației lui Lazăr a fost puternică [28], și a celui jucat de Școala Ardeleană, mai ales prin Șincai, întemeietorul a 300 de școli românești, cum am arătat, este o nedreptate care se pertetuează sub ochii noștri. Persecutați în viață și sortiți exilului, sunt persecutați și după moarte, de beneficiarii sacrificiului lor.

În ceea ce îl privește pe Lazăr, păstrăm totuși speranța că, în anii rămași până la comemorarea bicentenarului morții, o parte dintre cei legați direct de numele lui, printre care elevii, profesorii, bibliotecarii instituțiilor care îi poartă numele, îl vor omagia digitalizând, studiind și postând principalele cărți și articole care îi sunt dedicate.

Referințe și note

[1] Piariștii (https://scolopi.org/en/) sunt un ordin religios fondat în 1617, a cărui principală preocupare era educarea copiilor și tinerilor, prioritara fiind educarea gratuită a copiilor săraci. Piariștii au excelat în educarea persoanelor cu dizabilități motorii sau mentale. Cei mai cunoscuți absolvenți ai școlilor piariste sunt Pius al IX-lea, Goya, Schubert, Mendel, Hugo; dintre maghiari – Eötvös, Lehár, Petöfi.

[2] Emilia St. Milicescu: Gheorghe Lazăr, Editura Dacia, 1982

[3] G. Bogdan-Duică: Gheorghe Lazăr, Academia Română, Memoriile Secțiunii Literare, Seria III, Tomul I, Mem. 6, Cultura Națională, București 1924. Lucrarea conține o foarte detaliată descriere a materiilor predate la Lyceum-ului din Cluj, a corpului profesoral etc.

[4] https://www.contributors.ro/cine-sunt-%c8%9biganii-tiganiadei/

[5] Termenul neunit, sinomin cu ortodox, l-a înlocuit pe schismatic, cu încărcătură ofensatoare, din inițiativa lui Iosif al II-lea.

[6] Fondul sidoxial, realizat prin donații și taxe provenind de la credincioșii ortodocși, era destinat pregătirii clericilor ortodocși, aparținători de episcopia Sibiului.

[7] Este interesant că Napoleon este cel care a dat, în Europa, un impuls esențial geodeziei. Atât strategia, cât și noua administrație necesitau hărți geografice mai exacte, care trebuiau realizate pe bază de măsurători precise ale ținuturilor aflate în discuție. În Germania, problemele practice ale geodeziei, ridicate de politica lui Napoleon, au stimulat interesul lui Gauss pentru acest domeniu, ceea ce a facilitat ulterior dezvoltarea geometriilor neeuclidiene; a se vedea [8], din care am citat textul anterior, în italic.

[8] Felix Klein, Prelegeri despre dezvoltarea matematicii în secolul al XIX-lea, vol. I, Editura Academiei Române, 2018; lucrarea se poate procura de la câteva anticariate bucureștene.

[9] O atitudine ambiguă față de Napoleon, în epocă – și mai târziu – era perfect justificată: acesta nu putea să nu fie admirat, pentru geniul său militar, politic, administrativ, precum și pentru suflul înoitor pe care îl aducea, și nu putea să nu fie detestat pentru războaiele devastatoare pe care le declanșase. O atitudine ambiguă avea chiar împăratul habsburgic, Francisc al II-lea. Francisc pierduse tronul de împărat romano-german, în urma războaielor cu Napoleon, dar acceptase ca fiica sa, Maria Luiza, să se căsătorească cu învingătorul. Așadar, Francisc este bunicul matern al unicului fiu al lui Bonaparte!

[10] Gh. Lazăr: Discurs compus de Gh. Lazăr la sosirea în țară a lui Grigore Ghica Vodă, 30 iulie 1822

[11] https://en.wikipedia.org/wiki/Platon_Levshin

[12] Titlul exact este Exhortație a Bisericii lui Cristos catolice răsăritene ortodoxe către foștii săi fii, acum pe drumul schismei.

[13] Emilia Șt. Milicescu: Gheorghe Lazăr – biobibliografie, BCU, București, 1983

[14] https://www.youtube.com/watch?v=g9ksr6Sb_2A

[15] https://www.contributors.ro/oltenia-habsburgica-prima-tentativa-de-integrare-europeana-a-romanilor/

[16] Mitocul este un han dependent de o mânăstire, folosit în principiu de persoane care participă la diferite activități în mânăstirea respectivă.                                              

[17] E rezonabil să presupunem că Blaga, refugiat în timpul războiului la Sibiu, ca aproape tot corpul profesoral român al Universității din Cluj, l-a cunoscut pe Axente Creangă. Dacă presupunerea este corectă, ne putem întreba ce anume l-a făcut pe Blaga să numească unul din personajele principale ale romanului său autobiografic, Luntrea lui Caron, tot Axente Creangă (am considerat că romanul are două personaje principale, Blaga-poetul și Blaga-filozoful; Axente Creangă este primul). Poate legătura dintre soarta nedreaptă, de marginal, a lui Blaga și cea mult mai nedreaptă, de deținut politic, a lui Axente Creangă? În context, menționez că aș fi recunoscător celor care mi-ar putea spune dacă alte lucrări ale lui Axente Creangă au fost publicate, sau dacă se află în posesia familiei.

[18] Este amuzant, pentru evoluția și circulația termenilor, să constatăm trecerea de la temei la bază. Într-o carte a lui Alexe Marin, fost elev la Sf. Sava, apoi renumit profesor, anume Moș Pătru sau învățătorul de sat. Convorbiri asupra geometriei, tipărită cam 20 de ani după traducerile lui Lazăr, citim (p. 79): toată unimea de măsură trebuie să aibă o bază pe care să se razime. Vreo 45 de ani mai târziu, termenul apare în discuția dintre Iordache și Catindat: nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă o bază?

[19] Ion Heliade Rădulescu: Gramatica românească, Ediție și studiu de Valeria Guțu Romalo, Editura Eminescu, 1980

[20] G. Bogdan Duică și G. Popa-Lisseanu: Vieața și opera lui Gheorghe Lazăr, București 1924, apărută sub egida Ministerului Instrucțiunii

[21] Referitor la situația pusă în discuție, precizez următoarele: tunurile cu țeavă ghintuită au apărut, în număr semnificativ, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, dar dezvoltarea artileriei cu proiectile alungite începe de pe la 1825. Ghinturile sunt canale elicoidale tăiate pe peretele interior al țevilor armelor, pe lungimea acestora, care permit imprimarea unei mișcări de rotație pentru proiectilul evacuat sub acțiunea gazelor de ardere a pulberii care formează încărcătura de azvârlire. În acest fel se asigură o stabilizare giroscopică pe traiectorie, cu impact imediat în creșterea semnificativa a preciziei de lovire.

Conform lui Alexandru Danilov (articolul Artileria din Evul Mediu și până astăzi: o istorie regăsită a tunului de câmp apărut în revista Historia Special nr.10), practica ghintuirii a început să fie folosită în anul 1855.

Referitor la afirmațiile din textul lui Papiu Ilarian, consider că este vorba mai mult de o legendă. Evenimentul relatat ar trebui să se petreacă în 1821, deci nu putem vorbi de folosirea tunurilor cu țeavă ghintuită. Din câte știu, armata lui Tudor dispunea de maximum 7 piese de artilerie. Mai mult, unele surse precizeaza că la Cotroceni ar fi fost aduși mai mulți fierari cărora li s-a cerut să fabrice țevi de tun din clopotele bisericilor bucureștene. Dacă acest lucru este adevărat, este exclusă posibilitatea ghintuirii acestora, operație care presupune tehnologie și unelte adecvate.

Precizia de lovire pentru artileria acelor vremuri era foarte redusă. Chiar și în zilele noastre, lovirea precisă („punct ochit – punct lovit”) cu artileria clasică a unui obiectiv aflat la distanța de circa 5 km de locul tragerii este problematică, cu toate instrumentele de ochire și de telemetrare performante existente. Precizia de lovire este influențată de mulți factori care țin de proiectil (formă, dimensiuni, construcție), de arma folosită (lungimea țevii, precizia de execuție), pulberea încărcăturii de azvârlire (temperatură, forță, umiditate), precum și de factorii atmosferici (temperatură, presiune, umiditate, vânt lateral și longitudinal). Având în vedere că la distanțe mai mari de 3000 m nu se mai pot face trageri directe, ci se folosesc trageri indirecte (cu traiectorie înaltă), este necesar un sondaj meteo de înălțime pentru determinarea valorilor factorilor atmosferici la înălțimea maximă de zbor a proiectilului. 

Precizia unei trageri la distanța de 5000 m se consideră bună dacă proiectilul cade la distanța prevazută, într-o suprafață de formă ovală, cu axele de ordinul 5-20 m raportate la punctul teoretic de impact.

Pentru lovirea unui obiectiv de tipul unui turn la distanța de cca. 5000 m ar fi necesare câteva trageri pentru reglarea tirului și câteva lovituri pentru atingerea obiectivului.

Toate aceste considerente mă fac să fiu sceptic referitor la veridicitatea afirmațiilor din textul lui Papiu Ilarian, în afara cazului în care a fost vorba de o lovitură deosebit de norocoasă (dar irepetabilă).

                                    Octavian Giurgea, inginer proiectant, specialist în muniție și balistică

[22] N. Iorga: Cel dintâi învțător de ideal național – Gheorghe Lazăr, București, Institutul de Arte grafice C. Sfetea, 1916

[23] N. Iorga: Gheorghe Lazăr, în volumul: Trei drame, Ed. Casa Şcoalelor, 1924

[24] Silviu Anuichi: Relații bisericești româno-sîrbe în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

[25] Maria Grancea, Emilian M. Dobrescu (coordonatori): Gheorghe Lazăr – fondator al învățământului în limba română, Biblioteca de sociologie, Editura Sigma, 2017

[26] https://www.tribuna.ro/stiri/eveniment/constantin-necula-la-coala-academic-din-avrig-ce-ne-tot-ascundem-gheorghe-lazr-pleac-pentru-c-era-bonapartist-antimaghiar-antigerman-126678.html

[27] David Prodan: Supplex Libellus Valachorum, Editura Enciclopedică

[28] „Principiile politice germinate în mintea lui Inochentie Micu, perfectate de Supplex Libellus, nu s-au oprit la granițele Transilvaniei. Ele trec curând Carpații. Prodigioasa viziune daco-romană din Transilvania se întoarce în armură nouă, politică, Şcoala ardeleană, ideologia ei militantă, mobilizatoare, o vehiculează pe întreagă aria poporului românesc. O vehiculează îndeobște profesorii transilvăneni, Gheorghe Lazăr, seria lungă de urmași ai săi.”, în [27], p. 415.

Distribuie acest articol

54 COMENTARII

  1. Un studiu foarte interesant, din care am aflat multe …
    Doar un sfat pentru autor : mai incet cu …”adjectivele” ! Pentru ca, totusi, „infamul episcop greco-catolic Ioan Bob”, e drept, in relatii nu tocmai amicale cu unii dintre invatatii pe care noi, azi, ii includem in „Scoala Ardeleana”
    – calugari greco-catolici, deci subordonati si datori cu ascultare Episcopului – a cladit in Cluj prima scoala si prima biserica romaneasca ! Institutii care fiinteaza pana astazi ! Asta in pofida impotrivirii autoritatilor locale care, „din principiu”, refuzau existenta oricarei institutii romanesti pe teritoriul orasului ! Asa s-a ajuns ca ulterior noua Episcopie greco-catolica sa aiba sediul la Gherla si nu la Cluj ! La fel si Scoala Normala a Unitilor tot la Gherla sau Protopopiatul Greco-Catolic cu sediul, pana la Unire, la Cojocna ….

    • Mai ales ca majoritatea romanilor ardeleni erau greco-catolici, inclusiv Gheorghe Lazar. Ortodocsi erau doar sub munte, in marginimea Sibiului si scheii Brasovului, multi trecuti de peste munti si stabiliti in Ardeal, sau aromani sau slavi din Balcani. Si atunci se migra de unde era rau spre unde se traia mai bine si bineinteles ca Transilvania era parte din Austria .

  2. Felicitari! Articolul ar merita dezvoltat intr-un volum. Cu toate astea, n-ar fi stricat o lectura suplimentara a articolului. Aveti o inconsistenta in privinta unei informatii critice: anului nasterii (apar atat 1782, cat si 1792).

  3. Minunat articol. Trec aproape in fiecare zi pe langa statuia lui Lazar din Bucuresti si stiam atat de putine despre el…
    Ce viata si ce destin…

    • daca veti trece prin orasul avrig veti observa in incinta bisericii ortodoxe pe piatra funerara si ca apreciatul carturar si inginer transilvanean s-a nascut de fapt in 1779!!!

  4. Felicitari Domnule Barsan!
    Eseul dumneavoastra ar trebui sa fie lectura obligatorie pentru toti cei implicati in educatie, (sunt 270.000 angajati in Ministerul Educatiei)
    In fine, marele Gheorghe Lazar aduce o rezolvare clara si foarte practica a unei pseudo-dileme contemporane prin organizarea Academiei pe trei niveluri de cunoastere: „Prima – A – pentru cei mai slăbănogi sau de tot nedeprinși – se situează între cursul primar și cel gimnazial; a doua – B – corespunde liceului de profil umanist; a treia – C – liceului real, eventual nivelului universitar.”
    Extraordinara viziune asupra utilitatii educatiei in societate, si o organizare care poate ajuta la reducerea analfabetismului functional
    Inca o data felicitari pentru extraordinarul eseu!

  5. Foarte, foarte bun articolul! Multumesc!

    P.S. Sotia e profesoara de matematica, I-am trimis deja „Punerile din aritmetică”, sa vad ce parere are :)

  6. „Sau poate au fost considerate atinse de stigmatul de neiertat al alfabetului latin?
    vs
    „Ca în totalitarismele sec. XX, funcționează prezumpția de vinovăție a victimei, care este imposibil de înlăturat.”

    După cum nu putem spune ce ar fi fost dacă, la fel nu putem spună, că ar fi fost oricum, dacă nu….

    Sine ira et studio sunt prezente în acest studiu. Optim este zero, orice cantitate, cât de mică, dăunătoare. Fără să mai comentăm elucubrațiile despre „asuprirea” BGC de către BOR după 1948…

  7. Un articol foarte bun, dar as avea o mica observatie. Ostilitatea afisata de clerul ortodox trebuie totusi judecata in contextul istoric. Daca romanii greco-catolici erau tolerati si aveau totusi anumite drepturi in imperiul habsburgic, romanii ortodocsi erau profund discriminati, cu mare greutate au obtinut niste drepturi si asta dupa zeci de ani.
    In acel moment pentru biserica ortodoxa nu se punea problema emanciparii, ci a supravietuirii. Presiunile pentru conversia la greco-catolicism erau enorme. Nu e deloc de mirare (si nici de condamnat) ca erau preferati tarani simpli care asigurau continuitate si stabilitate, in locul unor intelectuali, care puteau aduce reforme care sa puna in pericol insasi existenta bisericii. Si sa nu uitam, conflictele de natura religioasa au fost o realitate in toata Europa, si nu odata au fost cauza unor razboaie sau pogroame. Ostilitatea dintre ortodocsi si greco-catolici este nimic fata de ce s-a intamplat in occidentul civilizat intre alte religii.

    • Strabunicii, bunicii, parintii mei au fost greco-catolici In Ardeal majoritatea romanilor erau greco-catolici pana la decretul de desfintare si includere a bisericii unite in BOR, dupa razboi, la presiunea URSS. In sec XVIII, XIX, prima jumatate a sec XX romani ortodocsi erau putini in Transilvania si Banat, doar in Marginimea Sibiului, Scheii Brasovului, Tara Fagarasului si ceva prin Apuseni. Mai bine zis in sudul extrem al Ardealului, sub munte. Multi proveneau din Tara Romaneasca sau din Balcani, aromani sau slavi. Si atunci exista o migratie din zone mai sarace aflate sub influenta Imperiului Otoman spre zone mai bogate, iar Transilvania era si atunci mai bogata si bine organizata, facand parte pentru sute ani din Austria, cu capitala la Viena. Nu existau conflicte cu ortodocsii pentru ca nu prea existau in Ardeal, biserica lor (ortodocsilor) era condusa de sarbi si tinea de Belgrad. Greco catolicii conduceau lupta de emancipare a romanilor, aveau sprijinul Imparatului si a Vienei in lupta cu ungurii, aveam scoli in limba romana de la 1700, Scoala Ardeleana, iluminismul romanesc, ulterior Memorandistii, Partidul National Roman din Parlamentul de la Budapesta dupa 1867, TOTI ERAU GRECO CATOLICI. Inclusiv Avram Iancu, eroul romanilor de la 1848. Ortodocsii erau pe nicaieri, nu erau organizati si nu exista constiinta de neam la ei, supravietuiau in mici catune iar preotii lor nu erau instruiti si incurajau ca cei de azi superstitiile, plerinajele la moaste etc.

      • Cu ce difera un om fortat sa treaca la greco-catolicism pentru a putea urma o scoala de un om fortat sa colaboreze cu Partidul / Securitatea / UTC-ul pentru a putea urma o scoala?

        Infiintarea greco-catolicismului sub forta armelor si fortarea adeziunilor prin daramarea bisericilor ortodoxe cu tunul si alte restrictii aplicate ortodocsilor nu difera in fond de sicanele comuniste prin care erai amenintat cu dizgratia sociala daca nu colaborai cu structurile lor. Cinste scolii ardelene pentru lupta de emancipare, dar greco-catolicismul lor este doar pretul care li s-a impus cu forta de catre autoritati pentru niste drepturi la care ar fi trebuit sa aiba acces indiferent de religie. Tot asa cum oamenilor de cultura din timpul comunismului li se cerea sa scrie in cand in cand laude Conducatorului sau note informative, pentru ca in restul timpul sa-si poate desfasura activitatea. E de inteles si de iertat, dar in nici un caz de aclamat.

        Tot respectul pentru greco-catolici ca indivizi, dar existenta institutionala a bisericii greco-catolicismului pana in ziua de azi este doar sindromul Stockholm care urmeaza unui caz de siluire religioasa.

        • Cum poate fi calificata umflarea pectorala a „mandriei” de a pune patriotic pe acelasi plan un act ctitoritor de identitate nationala cu efectul distrugator al actiunii Securitatii (tot mai reabilitata si mai patrioata in vremile din urma)?

          Ca greco catolic nu am nevoie de si refuz „respectul” cuiva care isi incepe discursul tendentios cu neadevaruri (ce, neaoseste, se talmacesc : minciuni).
          Inainte de actul de unire transilvanean in prag de sec XVIII, problema arzatoare a repararii Marii Schisme s-a pus in conciliile ecumenice de la Florenta, Ferrara si Roma la care majjoritatea bisericilor rasaritene si-au dat acordul spre re/unirea cu Roma. Caderea Constantinopolului a avut un rol decisiv in neinfaptuirea ei. Totusi, cu 100 de ani inaintea celei transilvane s-a infaptuit Unirea de la Brest a partii rutene a bisericii ucrainene. Nici acolo si nici mai tirziu in Transilvania nu a intervenit vreo armata. Chiar daca displace termenul, a fost o decizie negociata. Daca s-a ajuns la necesitatea interventiei armate (dupa aproape 50 de ani de la unire) a fost datorita agitatiei lui Veniamin Sarai , calugarul sarb bosniac (‘destoinic aparator al ortodoxiei din Transilvania” canonizat de BOR la Alba Iulia !!! in 1950, imediat dupa interzicerea Bisericii Romane Unite de catre comunisti) care a aprins, literalmente tara (Ardealului). Ca si in cazul lui Lazar mai tirziu, Sarai a fost trimis in misiune de aceeasi binecuvintata episcopie de Karlowitz. Si, fiindca tot veni vorba de sindromul Stockholm, cum putem numi aceasta „prietenie neconditionata” a romanilor fata de sarbi care, de cite ori contextul istoric le-a permis, n-au ezitat sa loveasca in identitatea noastra nationala (foarte vremelnic, din fericire, nici teritoriul national nu a scapat) ?

          • Las’ ca prietenii nostri catolici si austrieci ne-au iubit identitatea noastra nationala de n-au mai putut. Ma gandesc ca atata dorinta arzatoare de reparare a Marii Schisme, de pace si de educatie s-ar fi putut manifesta mai usor prin eliminarea discriminarilor confesionale si etnice pe care le practicau in Transilvania. Nu crezi? Ei, dar ca sa vezi, la asta nu s-au gandit in timpul conciliilor ecumenice.

            Iti respect alegerea confesionala asa cum respect alegerea de a fi Baha’i sau Sikh. Dar asta nu are legatura cu faptul ca Biserica Unita s-a nascut ca brat religios al Imperiului, creat cu scopul sustinerii Imperiului, si conlucrand atunci cand era cazul cu bratul sau armat.

            • Stimabile, te dau afara din casa cultura si judecata . Probabil ca din patriotism si „da” „obida „pa” austrieci esti sibian…

            • Sindromul Stockholm trebuie sa fie studiat in randurile „fratzilor” ortodocsi care au lins talpile politice ale grecilor, sarbilor, rusilor…
              Tot respectul pt ortodocși dar BOR este, alături de Securitate, c m imorală și antiromânească instituție ever.
              Faptul ca dumneata @La Sibianul infierezi Bis Unita cu aceeasi mânie proletar-clericala precum amintiții episcopi sârbi spune multe despre indobitocirea educatzionala practicata de BOR si Securitate.

          • Si, mea maxima culpa, la capitolul „sindromatica Stockholm” am uitat sa amintesc de execrabilul tratament deznationalizant de durata istorica al „liubitilor” frati si prieteni sarbi la adresa romanilor din Vojvodina si a celor timoceni .

        • Cred ca nu ati inteles cum s au intamplat lucrurile.Autoritatile au incercat sa i lumineze pe romani incercand sa convinga preotimea ortodoxa sa introduca limba rpmana in biserica in locul celei slavone pe care poporul dar nici preotii nu o intelegeau.Lucru de inteles in clipa in care multi preoti ortodocsi veneau din meserii ca simplu taran sau carutas in cazul celui din Avrig.Care ajungeau preoti pentru ca plsteau unde trebuia.Acesti ,,preoti”nu erau interesati sa existe scoli in romaneste asa cum aveau ungurii,germanii,evreii etc in care copii descisi la minte ai taranilor palmasi puteau invatand si sa ocupe apoi locuri de preoti si de conducere unde inainte doar ei erau eligibili fiind singurii care aveau bani de spaga.Si atunci autoritatile s au vazut nevoite sa incerce sa i convinga pe cei dispusi sa treaca la un.cult mai luminat dispus sa ii invete carte pe tarani si sa tina slujba intr o limba inteleasa de toti.Biserica ortodoxa nu a ajutat cu.nimic natia romana.Dovada e ca toti invatatii romani din Ardeal ,nu putini,s au ridicat din randurile greco catolicilor.In ce priveste modul de raportare al.ungurilor la scolarizarea romanilor e dd remarcat ca mai toti romanii si au facut educatia in scolile superioare unguresti.Unde au invatat toti.marii fruntasi romani ai vremii.Multi fiind sprijiniti dd nobili unguri..Printre altii si Gheorghe Lazăr

      • Consider că acest comentariu este cel mai bun (și mai clar, în sensul „dur, limpezitor”) dintre toate comentariile afișate până acum în subsolul articolului. Mai multă atenție la diacritice! Am aflat și eu, mai nou, că mulți oameni își scriu comentariile direct de pe telefonul mobil. Este, vai, evident: am îmbătrânicit :(

      • Aveti dreptate in ceea ce scrieti. Doar o mică corecție. Transilvania a stat sub austrieci numai vreo 207 ani, in fapt direct sub austrieci numai vreo 156 ani.

      • Cred ca e fals ca in Ardeal majoritatea romanilor erau greco-catolici. Recensamantului austro-ungar din 1910 (disponibil pe Wikipedia) nu considera separat si greco-catolicii, dar ofera datele urmatoare:
        – romani in Transilvania: 2,819,467
        – ortodocsi in regatul ungariei (deci exceptand Bosnia si Bucovina): 14.3%, dintr-un total populatie de 20,886,487, adica 2,986,767.
        – minoritati in regatul ungariei: Romanian (16.1%), Slovak (10.5%), German (10.4%), Ruthenian (2.5%), Serbian (2.5%)

        Cine erau cei aproape 3 milioane de ortodocsi strict din regatul Ungariei? Unguri nu, slovaci nu, germani nu, deci pot fi doar romani (din cei 16.1%), ruteni (2.5%) sau sarbi (2.5). La un raport de 3:1 romani la non-romani, dintre ortodocsi, rezulta ca trei sferturi din cei 3 milioane de ortodocsi sunt romani. Deci aproximativ 2.100.000 romani ortodocsi, ramanand doar restul de 700.000 pentru greo-catolici si toate celelalte confesiuni.

        Datele sunt pe Wikipedia si, fiind un recensamant austro-ungar din 1910, neviciate de elanul romanismului post 1918.

      • Nu putem compara situatia din sec XIX-XX cu cea sec XVIII. Biserica ortodoxa a existat in Ardeal din sec XIV, a fost desfiintata de habsburgi in jur de 1700 dupa ce au „convins” o parte din clerici sa infiinteze biserica unita cu Roma. Aici e o intreaga istorie romantata, dar e greu de crezut ca grija fata de rezolvarea marii schisme i-a determinat pe respectivii sa ia aceasta decizie. Mai degraba era vorba de interese politice si avantajele personale. Cert este ca daca vroiai sa fii cetatean de prim rang al imperiului trebuia sa fii catolic, sau cel putin o varianta de compromis, noua biserica unita. Lipsiti de orice drepturi, foarte putini au rezistat presiunii de a se converti. Cei care au rezistat au fost taranii, care oricum nu aveau drepturi, indiferent de religie. Faptul ca Gheorghe Lazar a incercat sa intre in randurile bisericii ortodoxe dovedeste clar ca aceasta exista si avea influenta.
        Meritul bisericii greco-catolice in pastrarea identitatii romanesti in Ardeal este incontestabil, dar nici contributia ortodocsilor incepand cu Saguna nu poate trecuta cu vederea (sa nu uitam ca ortodocsii au fost recunoscuti – mai mult tolerati – abia la sfarsitul secolului XVIII).
        Subiectul e mult prea complicat, si o disputa pe teme religioase in ziua de astazi chiar nu are sens. Ce am vrut sa subliniez este doar ca lucrurile trebuie judecate in context istoric (avand drept obiectiv supravietuirea), si nu dupa normele de astazi (cand obiectivul e progresul).

  8. Sunt mândru pentru că am copilărit verile în localitatea maternă Avrig, unde statuia lui Gheorghe Lazăr, fiu al localității, aflată în centrul orașului de azi era și este prilej de mândrie localnicilor.
    Chiar dacă autorul spune că Politehnica bucureșteană nu este creația directă a lui Gheorghe Lazăr sunt alumn al acestei instituții care își face și ea prilej de mândrie a fondatorului.
    Am citit cu mare plăcere eseul, pentru că Gheorghe Lazăr a fost pentru mine din copilărie un model și un îndemn pentru studiu.

  9. Excelent articolul!
    Foarte informativ si cu un echilibru si nuante care lipsesc prea des cand e vorba de autori de formatie umanista pura si cu parti pris-uri ideologice absolut jenante.
    Este exact timpul schimbarilor care o sa faca sa iasa in final la suprafata adevarurile, nu impostura si delirul ideatic inclusiv jurnalistic atat din prezent.
    Multumesc domnule Barsan!

  10. DA ! Eseul d-lui BÂRSAN are TOATE atributele științifice ,dar și ingredientele de a fi luat cu totul și cu totul în considerare. Mai mult : are toate temeiurile de a fi o PROVOCARE teribilă și necesară pentru elitele culturale românești ale momentului . PROTEICUL și nemuritorul GHEORGHE LAZĂR – spirit enciclopedist prin excelență – iată , rămîne VIU și în ceasurile prezentului cînd , mai ales pe sol românesc european , se caută cu înfrigurare socluri nobile demne de … EXEGI MONUMENTUM PANTHEONUM ROMANIAE. Perspectiva ce ni se deschide prin această retrospectivă atinge , cred , mizele înalte ale unei deveniri istorice. Dar care ne presează cu toate neliniștile sale.

  11. Intrigi politice au existat si vor exista in toate vremurile. In cele trecute, de pana la laicizare, religia a detinut pozitii importante in cadrul puterilor statului. Pozitiile religioase de atunci erau pozitii de putere politica, iar luptele pentru ocuparea unor astfel de functii erau lupte politice, nu cu mult diferite de cele dintre politicienii si partidele politice din zilele noastre. Nu ar trebui prin urmare sa se cada in capcana adjectivelor sau a selectiilor partizane de texte de arhiva. Din ea se iese cu greu, pentru ca nu face decat sa sublinieze un partizanat impotriva altuia, discreditand abitir obiectivitatea celui cazut.

    Remarc insa cu parere de rau ca autorul a adaugat propria intriga la cele din vremea carturarului patriot si ortodox Gheorghe Lazar, parintele fondator al învățământului în limba română din Țara Românească. E mai mult decat evident ca puzzle-ul documentar de fata despre Gheorghe Lazar e pe o baza ostila religiei ortodoxe si, implicit, uneori chiar si explicit, apartenentei estice. Neindoielnic, Gheorghe Lazar nu ar fi incantat de niciuna din cele doua tendentiozitati politice ale dl. Victor Barsan. Evidenta este data de faptul ca cele doua antipatii personale sunt lasate sa transpara, alteori sunt ingrosate, un fapt firesc pentru libera exprimare a unei persoane private, dar nefiresc pentru pretentia de obiectivitate a unui cercetator stiintific privind istoria.

    Gheorghe Lazar s-a nascut, a crescut si s-a format educational intr-un mediu ostil romanismului si ortodoxismului, al Transilvaniei din sec. XVIII-XIX, aflate sub dominatia imperiului habsburgic. Apropierea lui de unele linii de influenta ungare, austriece si catolice a fost cea a unei inteligente romanesti prometeice, care a inteles ca numai astfel se putea inalta spiritual si se putea intoarce cu flacara stiintei la romanii transilvaneni, tinuti in intunericul oprimarii si rupti de poporul unic roman, descendent al celui dac. S-a aliat din prima clipa ideilor napoleoniene, in ale caror antihabsburgism a descifrat ca se poate afla si sansa eliberarii poporului. Ratarea scaunului episcopal ardelean a fost un episod, nu neaparat nefericit, nu se stie daca o cariera clericala nu ar fi impietat-o pe cea a omului de cultura si de stiinta, pe care a dezvoltat-o atat de stralucit in Tara Romaneasca, cu impact si asupra Transilvaniei. In acest caz, lucrurile trebuie vazute cu claritate, desi se incearca contrariul, Biserica Ortodoxa i-a platit bursa de studii la Viena, unde a cunoscut lipsuri crunte si de unde i s-a tras si boala, care avea sa-l rapuna. Austro-ungarii ar fi vrut sa-l recruteze pe Gheorghe Lazar in slujba imperiului si a catolicismului. Fara succes insa, motiv pentru care “imparatul a renuntat sa-l mai sprijine”, iar autoritatile guberniale au inceput sa-l persecute, Gheorghe Lazar fiind nevoit sa plece in Tara Romaneasca. Intors in Avrigul natal, dupa sprijinirea revolutiei esuate din 1821 a lui Tudor Vladimirescu, politia imperiului a incercat sa-l aresteze chiar si de pe patul de moarte, unde s-a stins in 1823. Inmormântarea lui Gheorghe Lazar în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, aflata langa casa natala, confirma, fara putinta de tagada, ca a mostenit si pastrat cu sfintenie romanismul si ortodoxismul parintilor sai, primite de la acestia o data cu sangele, care apa nu se face.

    • Asa dara, pacatul major al cercetarii de mai sus ( „puzzle-ul documentar de fata despre Gheorghe Lazar”) este ca ” e pe o baza ostila religiei ortodoxe”. Ar fi fost mai convingator sa auzim ( si nu pe baza de ideosincrasii partizane) ca e ostil adevarului … Desigur, nu-i asa, ne vom intoarce la Carte: „Ce este Adevarul”?

    • @FP
      Domnule, dumneata esti modelul tipic al propagandistului BOR.
      Nu cumva sa afle lumea cine conducea BOR pana de curand: toți „prietenii românilor”: sârbi, greci etc.
      Au urât latinitatea noastră, asa cum o urăști și dumneata, „fiu de dac”.

  12. Un articol exceptional, mai ales daca il citesti si il rumegi putin dupa alte doua articole bune (+ comentariile aferente) ale domnilor Serban Georgescu ( Occidentul si Sfanta Imbecilitate) si Silviu Cerna ( Teoria capitalului uman: analiza economică a educației).

  13. Gheorghe Lazăr
    Gheorghe Lazăr a fost un revoluţionar, în anumite situaţii chiar rebel şi adesea minoritar, talentat, modest şi lucrător. S-a dăruit altora, înfruntând opoziţia acelora, fie chiar superiori, care au gândit şi lucrat doar pentru interesele lor.
    Rezultatele obţinute l-au confirmat.
    Avea douăzeci de ani când în 1799 a plecat la Cluj ca să înveţe într-un liceu al piariştilor, un ordin al călugărilor-dascăli romano-catolici, şcoală în care disciplinele s-au predat în maghiară, germană, latină şi greacă. Probabil aici a avut primul contact cu ideile care promovau predarea disciplinelor şcolare în limba maternă, idei care i-au marcat întreaga viaţă şi operă.
    După doi ani s-a înscris la liceul catolic din Sibiu pentru un an, ca după accea să se reîntoarcă la liceul piarist din Cluj pentru încă patru ani. În aceşti ani a devenit inginer, excelând în chimie şi mineralogie. Terminând clasele filosofice, s-a înscris la Academia de Drept din Cluj.
    În 1806 a cerut şi a primit o bursă de la Episcopia ortodoxă din Sibiu, pentru a studia teologia la Viena. S-a dus în capitala imperiului, ocupată de trupele lui Napoleon.
    Din primăvara anului 1806 până în 1811, parcurgând de mai multe ori drumul Avrig – Sibiu –Viena, respectiv Viena – Sibiu – Avrig, poate a trecut şi prin Arad, momente când putea fi şi în apropierea locului în care s-a ridicat monumentul din faţa Grupului Şcolar „Gheorghe Lazăr” din Pecica. Prezenţa bustului lui Gheorghe Lazăr, dezvelit la 23 aprilie 2001, poate fi un motiv în plus pentru cei care îl văd, să se întrebe de personalitatea lui, interes care poate contribui la îmbogăţirea spirituală al celor în cauză, scopul permanent al profesorului Gheorghe Lazăr.
    Gheorghe Lazăr s-a întors la Sibiu cu traducerile în limba română ale unor cărţi considerate importante, fără să absolve teologia. A devenit profesor la Seminarul Ortodox din Sibiu dar a fost lăsat să lucreze doar 5 ani, deoarece era foarte legat de poporul din care s-a tras, dar şi pentru că s-a opus practicilor ierarhilor bisericeşti.
    Având cunoştinţe ştiinţifice superioare, fiind traducător şi autor de cărţi folosite în activitatea didactică proprie, adept al ideilor revoluţionarilor francezi, cunoscător al limbii germane, franceze, latine, grece şi maghiare, convins ferm de eficienţa şi importanţa învăţământului în limba maternă, concept larg răspândit deja în Europa umblată de el, în 1816 s-a dus la Bucureşti, şi acolo a reuşit înfiinţarea primei şcoli locale medii cu limba de predare română, pe lângă cele existente, dar cu limba de predare greacă. În şcoala înfiinţată, numită “Sfântul Sava”, s-a predat după manuale scrise sau traduse de Gheorghe Lazăr; acolo a beneficiat de simpatia, sprijinul şi admiraţia celor care l-au înconjurat. Rezultatele muncii educative eficiente n-au întârziat să apară. Inginerii pregătiţi de el şi de absolvenţii şcolii “Sfântul Sava” au demonstrat bucureştenilor interesaţi că, deşi învăţau în limba lor maternă, şi elevii lui Gheorghe Lazăr aveau cunoştinţele şi deprinderile inginereşti la nivelul acelor specialişti germani la care apelau aristocraţii locali până atunci.
    Starea social-istorică a locului şi a vremii a făcut ca activitatea lui Gheorghe Lazăr să se suprapună în timp şi spaţiu cu răscoala lui Tudor Vladimirescu, al cărui adept şi sprijinitor nemijlocit a fost.
    Imediat după răscoala lui Tudor Vladimirescu profesorul Gheorghe Lazăr, a trebuit să părăsească Bucureştiul, datorită atitudinii marii aristocraţii dar şi stării sănătăţii proprii.
    S-a întors la Avrig, având în bagaje trei sute de cărţi şi manuscrise, conform procesului-verbal vamal de atunci, din care s-a putut afla că avea preocupări în domeniul filosofiei, istoriei, matematicii, chimiei, ingineriei, literaturii, economiei, dreptului, medicinii, geografiei, religiei şi chiar al ştiinţei militare.
    În patruzeci şi patru de ani şi trei luni de viaţă Gheorghe Lazăr realizat o carieră cu o traiectorie închisă. A pornit şi a sfârşit în Avrig, în casa în care a văzut pentru prima oară lumina Soarelui.
    Viaţa i-a fost marcată de tinerii care i-au fost colegi dar şi de locurile şi obiceiurile unde a studiat sau profesat: pe lângă români, saşi în Avrig, Sibiu şi Braşov, unguri în Cluj, austrieci în Viena, sârbi în Carlovitz, greci şi turci în Bucureşti.
    Profesorul Gheorghe Lazăr a fost creatorul terminologiei matematice în limba română, autorul şi traducătorul mai multor cărţi de matematică, filosofie, gramatică şi geografie; cu o gândire clară, cu un spirit pedagogic novator, perseverent şi curajos, luptător pentru folosirea limbii române în toate domeniile vieţii sociale şi ştiinţifice, adeptul desăvârşit al învăţământului în limba maternă la toate nivelurile, un om bun şi iubitor de copii, conştient că îndeplineşte sarcina istorică de luminare a poporului din care s-a tras, botezat de bucureşteni „neamţul”, un „om înalt, uscăţâv, cu favorite, îmbrăcat ungureşte”.
    Merită să respectăm memoria profesorului Gheorghe Lazăr precum respectăm şi memoria altor personalităţi a căror viaţă sau operă se leagă într-un mod sau altul de locurile sau valorile istorice, culturale, civice şi morale pecicane, respect manifestat şi prin monumente deja amplasate sau care urmează să fie realizate în oraş.
    Exemplul şi opera profesorului Gheorghe Lazăr, al cărui nume poartă Grupul Şcolar din Pecica obligă localnicii să ştie şi mai mult despre el şi opera lui, să lucreze eficient şi la un nivel calitativ competitiv.
    Ridicarea bustului lui Gheorghe Lazăr este rezultatul muncii localnicilor dar şi al democraţiei pecicane postdecembriste, un rezultat al autonomiei şi puterii locale, noţiuni care coincid întrutotul cu spiritualitatea profesorului Gheorghe Lazăr.
    Iniţiatorii acestui proiect, precum şi cei care au făcut ceva pentru realizarea lui:
    – primariii Viorel Iobb, Ioan Munăreanţ şi Iustin Cionca;
    – consilierii locali din perioada 1992-2001;
    – profesoriii directori şi directori adjuncţi ai Liceului şi Grupului Şcolar „Gheorghe Lazăr” din Pecica: Traian Brie, Elisabeta Andronie respectiv Alin Sfăt şi Constantin Bila;
    – directorul şi lucrătoriii S. A. ARCONS, realizatorii soclului;
    Realizatorul bustului din bronz al profesorului Gheorghe Lazăr a fost sculptorul Mihai Păcurar.
    2001. 05. 06.
    prof. István Nagy

    • Felicitari Domnule profesor Istvan Nagy (scuze pentru modul de printare dar …. asa am computerul !)Completare corecta si bine compusa – Nu stiam despre Grupul Scolar Pecica si nic de noul bust la lui Lazar Ma bucur ca „v-am cunoscut” acum – si inca odata multumiri pentru interesantele informatii comunicate.

  14. Excelent articol! Am citit recent o „reevaluare” a episcopatului lui Vasile Moga, publicata in analele ASTRA, si care il prezinta pe Moga extrem de elogios, ca un ilumiminist din pacate eclipsat de mult mai notoriul Andrei Saguna, Nici un cuvant despe „afacerea” Lazar. Cred ca ati gasi mult material pentru critica in acele doua volume.

  15. Interesant studiu.
    Ar fi multe de discutat, dar deja comentariile au atins destule aspecte.
    O mică precizare: dominanța bisericii sârbe a fost valabilă nu numai în Transilvania, ci și în Bucovina. Cei cu nume terminat în „vici” nu au fost neapărat sârbi, ci, mulți din ei, sârbizați, prin adăugarea sufixului cu pricina. Dovada, neamul Vorobchievici, din care fac parte prin bunicul matern și care, pornind de la lituanianul Mlaca de Orobco, a devenit Orobkiewicz, Worobkiewicz, Vorobchieviciu, Vorobchievici.

  16. Il rog pe F.P. sa mai citeasca inca o data articolul d-lui Barsan si sa- i patrunda spiritul si nu forma. Are meritele ununei lucrari stiintifice bazata pe documente si nu supozitii.Este in continuare neadecvat sa ne cantonam in stereotipuri create de propaganda politico-religioasa. Adevarul despre supunerea religioasa a crestinilor romani din Transilvania fata de autoritatea paguboasa sarba de la Carlovitz ( cu toate consecintele ei nefaste asupra dezvoltarii constiintei de neam ) a fost repetata de nenumarate ori de intelectualitatea greco-catolica.Bineinteles ca ura si dispretul BOR fata de catolicism si iluminare a impiedecat relevarea multor adevaruri din viata noastra a transilvanenilor.E un paradox si acum faptul ca BOR isi trimite studenti la studii la Vatican si in Occident pe burse acordate de papalitate.Este graitor faptul ca biserica Catolica ofera lacasuri de cult ortodocsilor in Italia , Germania , Franta si in multe alte locuri din occident. Cu toate acestea ostilitatea asta pacatoasa , total in afara Evangheliei, este intretinuta si propagata de sefimea si clerul ortodox.Pacat.

  17. Articolul este extraordinar.
    A aflat ceva despre viata reala a oamenilor.
    Viata sociala de la inceputul secolului XIX, este practic necunoscuta romanilor. Si practic viata sociala din evul mediu din Tarile Romane este necunoscuta. Ar fi grozav sa ne asumam istoria asa cum a fost.
    Se pare ca romanii au o lunga traditie in a-si desconsidera, cel putin in timpul vietii, oamenii capabili chiar si cand era vorba de tara…patriotismul e bun doar pentru cei care sunt trimisi pe front…
    Sau e altceva.
    Poate e mentalitatea poporului..
    Cel putin in epoca copii inteligenti au fost incurajati sa fie pasivi volitiv, sa fie cuminti, politicosi, sa astepte sa le fie recunosute calitatile, sa li se dea…etc.. Si au reusit. Au ajuns adulti si au ramas in continua asteptare, lamentare, depresie cum ca viata nu e dreapta . Invatau numai la ore. Au terminat scoala-facultatea si gata.
    Ceilalti nu au invatat asta, si au ajuns senatori, milionari si /sau au sotii/femei frumoase, copii multi.
    Au trait fara sa astepte sa li se dea. au facut au construit au gresit, au continuat. Nu au asteptat de la altii ceva.

  18. Un articol exceptional !
    Va multumesc domnule Victor Barsan pentru bogatia de informatii prezentate de dv
    si pentru efortul dv de a arata romanilor adevarul despre viata si opera lui Gheorghe Lazar .
    Ati combatut in acest articol o sumedenie de informatii false , care circula inca in marele public si sunt raspandite chiar si de unele persoane cu pretentii la opinie.

  19. „Școala este privită cu antipatie în mediile pro-românești, o dovadă frustă fiind bătaia pe care o încasează directorul său, Neofit Duca.” NICI POMENEALA. Duca a fost agresat de un dezechilibrat mintal, grec, care fusese dat afară din şcoală şi s-a răzbunat. Pentru a-l demite pe Veniamin, i s-a pus în cârcă instigarea la violență a acelui agresor. Mai târziu nu mai ştiu cine scria că Duca „s-a bătut cu Veniamin”. Chestiunea e lămurită, alături de multe altele, de A. Camariano-Cioran. Nu exista nicio antipatie in „mediile pro-româneşti” față de Academia Domnească.

    Altă inexactitate: că Lazăr ar fi audiat cursuri kantiene la Viena. Primo, la facultatea de teologie nu erau cursuri de filosofie. Secundo, nici la facultatea de filosofie nu erau. Kant putea fi predat numai la cererea studentilor şi pe cheltuiala lor, de către privat-docenți. Tertio, printre cărțile lui Lazăr nu se găseau scrieri ale vreunor kantieni, ci scrieri ale unor critici catolici ai lui Kant, care incercau să salveze cât mai mult din dogmatismul wolffian. Cam ca Storchenau.

    După închiderea şcolilor Lazăr, deprimat şi tuberculos, a dat şi în patima beției…

    Etc.

    M-a entuziasmat la început articolul, însă după câte inexactități şi interpretări arbitrare am văzut cu ochiul liber, nu-i acord mai multă considerație decât unui articol din wikipedia.

    • … „După închiderea şcolilor Lazăr, deprimat şi tuberculos, a dat şi în patima beției…”
      pai dupa afirmatia asta (si in lipsa documentelor care sa probeze asertiunile lui BR) poliloghia lui BR despre marele Lazar e mai partinitoare si inutila decat un grafiti de pe zidurile Universitatii Bucuresti

      • Informatia se găseşte in Gh. Lazăr. Viața şi opera, de G. Bogdan Duică şi G. Popa-Liseanu. E dintr-o scrisoare a lui Papiu-Ilarian căre Bariț, după informațiile date de Tell. Vă mai informez că şi când a strigat „Trăiască Napoleon!”, in 1815, şi a luat bătaie de la comeseni, era tot la şpriț. Informația asta o găsiti in Gh. Lazăr de Bogdan-Duică (nu e tot precedenta). După episodul ăsta a fost concediat din postul de profesor. Iaca „dovezi”, acum duceți-vă şi verificați.

  20. Un articol care m-a impresionat prin multitudinea de informatii care releva ,din pacate, destinul frant al unui om exceptional de dotat intelectual si despre care recunosc ca nu stiam prea multe.
    Subscriu parerii ca ar tebui distribuit si discutat în fiecare scoala fiind un exemplu de istorie reala , nemachiata a unor fapte si relatii prea putin sau deloc prezente în ceea ce se preda în liceele din tara.

    Felicitari domnule Barsan.

  21. Vă rog frumos sursa pentru „Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, care ceruse în 1917 soldaților de pe frontul din Moldova să nu lupte contra austro-ungarilor,”
    Mulțumesc

  22. Vă rog frumos sursa pentru afirmația, citez: „Mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, care ceruse în 1917 soldaților de pe frontul din Moldova să nu lupte contra austro-ungarilor,”
    Mulțumesc

  23. Romanii din Ardeal erau soldati austro ungari alaturi de unguri,germani si restul etniilor.Armata romana ce a trecut Carpatii ii oomora si pe ei…Ca toti romanii au fost fericiti ca armata romana a atacat Ardealul e doar din sursele din regat.Soldatii romani au jefuit fara alegere pe toti ardelenii.

  24. Comunitatile ortodoxe in sec xlx -xx erau mai diverse decat afirmati.Erau multi sarbi si nu doar in Banat ci in urma fugii din Serbia ocupata de turci acum 300ani au infiintat localitati intregi chiar langa Budapesta in Szentendre de exemplu.Dar erau ortodocsi rusinii,grecii,macedonenii ,rusii si chiar unii unguri.Si azi sunt unguri de rit bizantin in Ungaria.Si niciuna nu era comunitate mica..

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Victor Barsan
Victor Barsanhttp://contributors
Victor Bârsan, născut în 1950, la Focşani. Absolvent al Facultăţii de Fizică şi al Facultăţii de Matematică-Mecanică ale Universităţii din Bucureşti; doctorat în fizică. Cercetător în domeniul fizicii teoretice la IFIN-HH; preşedinte al Fundaţiei Horia Hulubei, secretar ştiinţific al Catedrei UNESCO a Fundaţiei; experienţă profesională în jurnalism, istorie recentă, drepturile omului, diplomaţie, instituţii internaţionale. Ultima carte publicată: Horia Hulubei - omul şi epoca sa, Editura Horia Hulubei, 2021.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro