Gorbaciov si societatea civila: Mit politic sau reverie intelectuala?

Cat de mult a contat societatea civila in (auto)distrugerea sistemelor comuniste? In ce masura a existat societate civila in alte tari decat Polonia? A fost vorba de un contagios miraj conceptual ori de o realitate sociala palpabila? O carte influenta de la sfarsitul anilor 80 (“The Gorbachev Phenomenon”) de Moshe Lewin, considera ca nu putem explica ascensiunea liderului reformator de la Kremlin ignorand presiunea sociala creata de miile de asociatii informale care cereau deschidere politica si culturala (glasnost). Sistemele de tip ideocratic incep sa de-totalitarizeze (conceptul lui Agnes Heller) tocmai prin resurectia societatii civile si prin extinctia pasiunii ideologice in randurile potentatilor.  Despre aceste lucruri am discutat cu Cristian Robu-Corcan si cu Liviu G. Stan in dialogul aparut in excelenta revista Obiectiv Cultural.  Precizez ca volumul lui Stephen Kotkin (cu contributia lui Jan T. Gross) a aparut in 2010, tradus de Catalin Cindea, in colectia “Constelatii” a editurii Curtea Veche.

În „Societatea necivilă”, Stephen Kotkin şi Jan T. Gross fac o analiză lucidă a falimentului structurilor comuniste, identificând exponenţii nomenklaturii ca fiind cei care au ruinat de fapt sistemele totalitariste, cei care constituie, în fond, “societatea necivilă”. Dar ce este societatea civilă?

VT: Cand am scris în noiembrie 2009 despre cartea lui Stephen Kotkin (Jan Gross este autorul capitolului despre Polonia) în Times Literary Supplement, am spus că preţuiesc noua abordare, dar că rămân convins de rolul ideilor (inclusiv ideea societăţii civile) în năruirea sistemelor de tip leninist. Adam Seligman chiar are o carte cu titlul “The Idea of Civil Society”. Polemica lui Kotkin se îndreaptă în special către Timothy Garton Ash (a se vedea cartea acestuia, “The Uses of Adversity”, superb tradusă în româneşte de Catrinel Pleşu cu titlul “Foloasele prigoanei”). Pentru Kotkin, analişti (istorici, politologi, filosofi) precum Garton Ash, Jacques Rupnik, John Keane şi subsemnatul am fi “păcătuit” prin accentul exagerat, bazat pe un fel de wishful thinking, pe o realitate mult mai puţin influentă decât am sugerat noi. Anume – societatea civilă înţeleasă ca ansamblu de iniţiative, acţiuni, grupuri, mişcări situate între nivelul individual şi cel al partidului-stat. În acelaşi sens a scris şi regretatul Ernest Gellner despre societatea civilă şi rivalii săi într-o carte recenzată elogios de Michael Ignatieff în Foreign Affairs şi despre care am scris şi eu în Partisan Review. Kotkin nu este primul care critică acest accent ce i se pare exagerat pe tema societăţii civile. A făcut-o mai devreme sociologul Krishan Kumar într-o carte intitulată “Ideas and Ideals of 1989″. Dar Kotkin o face de o manieră apăsată, cu argumente economice şi sociale care nu pot fi trecute cu vederea, propunând o perspectivă alternativă, o altă paradigmă hermeneutică. În ce mă priveşte, am pledat întotdeauna, în scrierile şi prelegerile mele, pentru abordarea de tip multicauzal. Spre a relua o idee a marelui istoric care a fost François Furet, 1989 (ca şi 1789) nu a fost un bloc, un moment omogen, compact, fără sincope şi fracturi. Revoluţiile din 1989 nu au fost nici ideologice, nici teleologice, nu au avut o singură cauză şi, în mod cert, au avut numeroase efecte. Societatea civilă a contat, cum am scris în “Fantasmele salvării” (trad.rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999), a constituit un mit politic, o construcţie simbolică aptă să galvanizeze, să inspire adeziuni, loialităţi, angajamente colective. De la Georges Sorel încoace ştim că miturile politice se analizează prin funcţionalitatea şi credibilitatea lor, deci nu prin coeficientul lor de adevăr intrinsec. Nu adevărul lor importă, ci veracitatea. Un exemplu de mit politic este partidul de avangardă în viziunea lui Lenin. Dar şi resurecţia suveranităţii naţionale franceze în perspectivă gaullistă. În acest sens, mă disting de Kotkin şi nu cred că societatea civilă a fost doar o reverie, un vis social, o utopie construită de intelectualii critici care îi citiseră pe Tocqueville şi pe Gramsci.

http://cultural.obiectivbr.ro/deschidere/51917-vladimir-tismaneanu-qa-ierta-nu-inseamna-a-uitaq.html#

Încerc să reiau aici teza lui Kotkin: adevărata cauză a căderii acestor regimuri a fost disponibilitatea birocraţiilor comuniste (“societăţile necivile” cum le numeste profesorul de la Princeton) de a le grăbi sfârşitul şi de a se metamorfoza în noile grupuri dominante, post-comuniste. Ajungem însă la întrebarea-cheie: de ce-ar comite aceste elite, obsedate cum erau de putere, acest gest sinucigaş, adică renunţarea de bunăvoie nu doar la monopolul puterii, dar chiar şi la hegemonie? Răspunsul meu, formulat încă din 1988 în cartea “The Poverty of Utopia: The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe” (Routledge, trad.rom. de Laura Lipovan la Polirom), este legat de ceea ce numesc declinul impulsului utopic. Societatea necivilă, profitocraţia comunistă, “noua clasă” despre care a scris Milovan Djilas (un gânditor despre care se ştie şi se vorbeşte foarte puţin în România), renunţă la putere pentru că nu mai crede în predestinarea sa istorică. Odată epuizat acest capital emoţional fierbinte, odată redusă ideologia la condiţia de ritual amorf, se nasc premisele prăbuşirii regimurilor comuniste. Sigur, intervine, după martie 1985, catalizatorul Gorbaciov. Dar Gorbaciov însuşi, ca exponent al societăţii necivile, porneşte pe calea reformelor radicale, pentru că vechile dogme se ofiliseră definitiv. După cum demonstrează biograful lui Gorbaciov, politologul britanic Archie Brown, în 1988 Gorbaciov era de-acum convins de obsolescenţa incurabilă a bolşevismului. Îl citise pe Eduard Bernstein, marele teoretician al socialismului democratic german, îmbrăţişase tezele acestuia, atât de criticate cândva de marxiştii revoluţionari, de la Plehanov şi Lenin la Troţki şi Rosa Luxemburg.