joi, martie 28, 2024

Gravitatie institutionala

A trebuit să merg la spital în toiul nopții pentru o banală colică. Aveam nevoie de o privire prietenoasă și un calmant eficient. M-am lungit teatral pe patul de la Urgențe și am așteptat să-mi treacă. S-a ocupat de mine o tipă care nu mi-a aruncat nicio privire, deși m-a manevrat preț de 20 de minute pe toate părțile. Am tot întrebat-o ce-mi face și mi-a răspuns sec că… ”proceduri”.  M-am uitat cu optimism la lichidul transparent din perfuzie, în speranța că va intra curând în venă și drogul pentru care suportam, cu atâta obediență, răceala și tăcerea ei. Mi-a strigat, la un moment dat, doctorița, din capătul celălalt al sălii – ”dacă vreau să mă internez”; i-am răspuns că ”nu”, după care am fost insistent invitată să semnez câteva hârtii de acoperire a refuzului. Am făcut-o cu stânga: mi-am privit semnătura lăbărțată, strâmbă și străină de mine, cu un fel de satisfacție – măcar nu sunt eu însămi și nu voi lăsa nicio urmă cu adevărat personală în locul ăsta.

Am ascultat, între timp, cum asistenta medicală, venită în schimbul de dimineață, întârziase pentru că mâncase câteva sarmale reci și se deranjase la burtă. Am aflat, pe șleau, de câte ori fusese la budă, de la 5 dimineață. Vorbeau tare, de parcă eu – Măria-sa, Suferinda – nu era acolo pe pat, bolind demonstrativ în lumina rece a neoanelor și în aerul ușilor date de perete. Doi brancardieri comentau, în același timp, nu-știu-ce știre pe tv-ul din hol și înjurau de mama focului, e adevărat, cu spatele la patul meu. Mi se părea straniu că viața din salon continua pașnic, dincolo de mine și mai ales că tulburarea din organismul meu se încăpățâna încă să-mi aparțină – egoist – numai mie. Mi-au trecut prin fața ochilor câteva seriale din ”ER” – filmul american care prezintă atât de glorios medici tineri și sexy care îți spun pe nume și te ocrotesc din priviri, în timp ce în jurul tău zumzăie o întreagă echipă fluturând tehnicalități și ridicări competente din sprâncene.

Între timp, fiindcă nu-mi trecea nicio durere, m-am gândit că mi-ar prinde bine să-mi plâng puțin de milă. Toți păreau că aveau oricum altă treabă. Am decis că sunt un caz mult prea ”soft”, față de accidentele grave și stresul la care trebuie să facă de obicei față oamenii ăștia din jurul meu. Așa că i-am iertat îngăduitor și mi-am mai omorât puțin timpul: mi-am făcut un selfie cu branula, am lăcrimat insistent, am dat câteva mesaje către familie, încercând să mă conectez cumva la cineva căruia să-i pese.

N-am mai rezistat însă durerii și am făcut, după cam o oră, ce fac toți românii în spital: sună un ”prieten”. Asistenta cu ”procedurile” s-a înființat instant lângă mine cu o seringă pe care a injectat-o solemn în punga perfuziei, cu un zâmbet larg, acompaniat de cuvintele ” Domnul Dr X vă transmite salutările lui!”. Am avut speranța pe care o ai la un Revelion, când cineva își ciocnește paharul cu tine și îți urează ”un an mai bun”. ”Hai noroc!” i-am spus în gând asistentei și i-am dorit, în ziua aia, numai accidente ușoare. Am plecat eliberată de durere. Nu i-am urât deloc pe oamenii aștia: m-au înduioșat detașarea lor și felul în care camera de urgențe ajunsese cumva o prelungire a vieții lor domestice și intime, în timp ce eu îmi devenisem mai străină ca niciodată.

Același lucru l-am resimțit deunăzi, când mi-am dus fiica la o altă școală, în week-end, pentru un concurs local de matematică. Veniseră acolo toți părinții de vază ai orașului, cu  mândrețile lor de copii, de mână, și cu o sete mare de validare, în suflete, firește. Erau cam o mie de copii, iar listele cu repartiția nominală pe clase, undeva la intrare, lipite pe un geam înalt, una lângă alta. M-am băgat și eu în îmbulzeala din fața hârtiilor oficiale, dând-o din coate, mai la o parte, pe d-na judecător X, pe dl doctor de familie, pe vecinul de la 3, etc. – mă rog, pe toți cei cu copiii ”buni”, înscriși la concurs. Până am zărit numele fetei și numărul sălii, am acceptat, cu aceeași înțelegere, nenumărate ghionturi și țopăieli de echilibrare abilă de pe un picior pe altul. Am ieșit triumfător printre bărbații mai înalți și puful sufocant al unor haine de blană cu miros de naftalină. Mi-am apucat ușurată copilul de mână și l-am dus până la sala 6, printre culoare lungi și pline de chipurile familiare ale urbei noastre.

Mi-am lăsat copilul în sală cu automatismele oboselii de sâmbătă dimineața, în speranța că mai prind o oră de som, până termină ea de gândit matematic și competitiv. În mașină însă mi s-a făcut stomacul ghem: m-a cuprins, în mod extrem de curios, sentimentul din spital: senzația de spațiu gol, impersonal, populat de oameni total deconectați de la sensul prezenței lor acolo. Mi-a venit să ies și să-mi salvez repede copilul din sala 6, ca dintr-un salon de bolnavi. Am reascultat în minte o replică pe care o auzisem pe scări între doi părinți care au încercat, în îmbulzeală, să fie politicoși: ”Ce mai faceți, doamnă?” – ”Ce dracu să fac? Îmi aduc copilul la concurs, nu?”

Chiar! Eu ce făceam acolo? Care e scopul distribuirii copilului într-un șir de bănci pentru a fi examinat? De ce m-am simțit atât de mică și înstrăinată printre atâți oameni cunoscuți? Cine de acolo știe ce competențe testează acest examen? Ce reprezintă punctajul lui? Ce tipuri de erori ar trebui să-mi dea de gândit? Care e motivul pentru care ne-am trezit noi, adulții orașului, și ne-am îmbulzit la intrare, trăgând de copii încoace și încolo și bucurându-ne că i-am depistat numele numerotat pe o listă? Și mai ales, ce îți va spune clasamentul și numărul din dreptul numelui lui, după ce lucrările vor fi corectate? Mă uit încă o dată, în parcare, la părinții copiilor. Nu cumva oamenii ăștia își pun speranța în concursuri întocmai cum mi-am pus-o eu în calmantul ăla din perfuzie? Nu cumva suntem toți în locul corect, dar din motive total eronate? Nu cumva pe copiii noștri se execută tot felul de proceduri, în timp ce ei așteaptă, sincer și inocent, să fie apreciați sau pur și simplu observați?

Am fost ”copil olimpic” toată viața mea de școlar. Am luat premii I la faze naționale, m-am pregătit în loturi selectate special, am luat nu știu câte diplome înmânate sus, pe scenă, am alergat de zeci de ori către casă într-un suflet ca să-i dau mamei medalia, s-o pună în vitrină. Știu exact ce era în sufletul meu atunci: nicidecum satisfacția intelectuală și nici bucuria competiției câștigate. Aș fi citit și lucrat la fel de mult și fără niciun concurs. Așa sunt copiii, în general: dacă îi interesează ceva, competiția în sine nu își are sensul. Mai ales dacă e o cursă menită doar să discrimineze prin niște punctaje abstracte.

Mergeam însă acolo, să mă bat cu alți copii, pentru că numai astfel eram observată. Premiul era o ieșire din anonimat. Un însemn că sunt totuși o persoană, că am un nume, un chip și un suflet – exact cum mi-aș fi dorit să observe și asistenta din spital. Asta mi-ar fi făcut, probabil, durerea mai suportabilă.

La concursul de sâmbătă i-am privit pe părinți, nu pe copii. Ei păreau actorii evenimentului. Un fel de pacienți nostalgici, blocați în trecutul unei școli încăpățânate să ne uniformizeze pe toți.

Mi-este din ce în ce mai clar că zecile de concursuri școlare inventate în România, de nu-știu-ce fundații, sunt un simptom al unei bube pe care părinții de astăzi nu și-au vindecat-o niciodată. Venim cu toții din spațiul unei educații impersonale și ne-am privit cu toții prin ochii unor profesori care ne vedeau ca pe o ”clasă”, ca pe un substantiv colectiv sau ca pe o planetă măruntă gravitând în jurul unui soare glorios. Am crescut cu speranța în suflet că va veni un timp când numele nostru va avea un chip și o relevanță pentru cel din fața noastră, dincolo de cât reușeam sau nu, să-l mulțumim. Suntem generații întregi de foști copii, privați de una dintre cele mai importante nevoi umane: nevoia de a fi semnificativ pentru celălalt.

De aceea poate că vedem acum șansa, prin copiii noștri, să ne vindecăm rănile: îi trimitem la concursuri școlare încă din grădiniță și le aplaudăm punctajul cu setea nepotolită a anilor noștri de anonimat.

La ciclul primar se deruleză, de exemplu, la nivel național, vreo 16 concursuri pe an, fiecare cu 2-3 etape, propuse de niște ong-uri, contracost. Toate fundațiile astea, așa-zis educaționale, au ticluit – pe bani, bineînțeles – un anestezic extrem de eficient pentru durerea părinților de astăzi: concursul școlar populist și popular, foarte generos în acordarea diplomelor – cel puțin la fel de generos ca majoritatea comisiilor de corectură, la care am participat adesea și unde mulți dascăli ne-am împărțit, frățește și echitabil, punctajele copiilor. O intenție aparent nobilă, care speculează nevoia neîmplinită a atâtor generații crescute sub biciul complexului de inferioritate, adus de competițiile pionierești de odinioară. Acelea erau doar câteva, totuși, și doar de la gimnaziu în sus; astăzi au înflorit ca ciupercile după ploaie, hrănind nevoia unor adulți bolnavi, dornici să-și vadă fiul sau fiica observați, premiați cu un punctaj comparabil cu al vecinului sau cu un loc în clasament, pe care să-l recompenseze și bunicul cu ceva bani de buzunar. Și pentru ca cercul conspirațional să fie perfect, în horă au intrat toți profesorii, pentru că asta le aduce puncte și diplome la dosarul pentru gradația de merit. Generații întregi, incapabile să respire dincolo de câmpul gravitațional al uriașelor instutuții românești – fie ele școli sau spitale.

Sau două tabere de adulți, compesându-și durerile pe spinarea copiilor. Aici nu e vorba de competitivitate și concurență, pentru simplul motiv că fiecare concurs – adesea sub formă de grilă – nu propune instruire, ci un soi de dresaj pe o tipologie de subiecte, previzibilă de la o etapă la alta. Mai mult, majoritatea nu respectă programa școlară; antrenamentul copiilor se face paralel și prin supraîncărcare. Nici părinții, nici profesorii nu cunosc finalitatea grilei de evaluare – în sensul că itemii propuși nu fac lumină asupra nivelului de cunoștințe sau competențe de la o vârstă la alta. Eu, ca părinte, primesc o informare despre punctaj, nu despre tipul de erori și nivelul la care a ajuns de la o etapă la alta copilul meu. Și asta, pe lângă aspectul impersonal al școlilor organizatoare, numerotarea copiilor în bănci și aerul individualist și egoist pe care îl impune procedura de supraveghere. Rareori există concursuri pe echipaje sau care să măsoare contribuția de grup a elevilor.

Dacă școala românească va fi vreodată reformată, presupun că lucrurile vor începe de la îndepărtarea celor mai stridente aberații: una din ele este examinarea insistentă și neconcludentă a școlarului mic, în contextul unor competiții mascate care slujesc, de fapt, fie unor interese financiare mai presus de copii, fie umplerii unor goluri emoționale pe care le-a lăsat școala de odinioară.

Nu știu ce efect va avea pe termen lung lupta mea de astăzi în fața listelor de concurs. Am făcut și eu ce fac toți oamenii buni din oraș. Știu însă, că ieșind din sala 6 a școlii, m-am simțit la fel de străină ca în dimineața în care am părăsit spitalul – locul în care am sperat, preț de vreo 2 ore, că voi fi văzută fără să dau niciun telefon. Și mai știu că îmbulzeala bovină a părinților la concursuri școlare este simptomul unei școli lipsite de sisteme clare și competente de evaluare și al unor generații întregi de adulți care nu știu încă după ce să judece valoarea copiilor lor.

Distribuie acest articol

60 COMENTARII

  1. Curios, dar cele două povestiri par a avea o bază comună, și anume, educația, cea din școală și cea de-acasă.
    Acasă, copiii nu primesc noțiunile de bază ale comportamentului în public, ale politeții și bunului simț, ale discreției și decenței în relațiile cu ceilalți.
    În schimb, li se inoculează un fals spirit de competiție, necesitatea parvenirii prin orice mijloace.

    La școală, sistemul, deasemenea, încurajează competiția și crearea unor ierarhii, când de fapt scopul este cu totul altul, cel de a instrui pe cât mai mulți și mai ales de a descoperi înclinațiile vocaționale ale fiecărui copil și a le dezvolta în consecință.

    În ceea ce privește școala, văd din cv că încercați să schimbați ceva, iar în ceea ce privește spitalul, va doresc sănătate ca să vă țină departe de el.

  2. „Știu exact ce era în sufletul meu atunci: nicidecum satisfacția intelectuală și nici bucuria competiției câștigate. Aș fi citit și lucrat la fel de mult și fără niciun concurs. Așa sunt copiii, în general: dacă îi interesează ceva, competiția în sine nu își are sensul”

    Referitor la satisfactia adusa de munca in sine, parte de mai sus din articol mi-a adus aminte de raspunsul lui Richard Feynman (http://www.youtube.com/watch?v=Bgaw9qe7DEE) la intrebarea pusa de reporterul BBC:
    Was it worth the Nobel Prize?
    „… I don’t see that it makes any point that someone in the Swedish Academy decides that this work is noble enough to receive a prize – I’ve alrea4dy got the prize. The prize is the pleasure of finding the thing out, the kick in the discovery, the observation that other people use it [my work] – those are the real things, the honors are unreal to me. …”

    Pentru cine e interesat de Feynman dar nu are timp sa vizioneze intreg interviul BBC The pleasure of finding things out, le recomand urmatoarele extrase facute de Reid Gower (http://www.youtube.com/user/damewse), fiecare de maxim 4 minute.

    http://www.youtube.com/watch?v=Dkv0KCR3Yiw&list=PL92F9FC91BBE2210D
    http://www.youtube.com/watch?v=cRmbwczTC6E

  3. Toata lumea, de la mic la mare, isi cumpara forme de recunoastere. Diplome pt copii, premii internationale pentru „savanti”, doctorate, grade de general, centuri negre la karate etc. Totul e pe bani, si daca exista cerere, de ce n-ar exista si fundatii care sa ofere.

    Valoarea lor reala (in cazul improbabil in care ar trebui testate) este mai mica decat hartia sau tinicheaua pe care sint imprimate.

  4. Eu ma incalzesc pe margine pentru Concursul National …clasa a 8-a. Nici macar nu stiu exact cum se numeste – Evaluarea Nationala. Fac exercitii de „anger management”, „stress management”. pentru mine, ca adult. Copilul meu, a slabit deja 2 kg de la inceputul anului si cred ca va mai slabi vreo 3. Noi, parintii, ne simtim brusc ultra responsabili, am devenit mai ingandurati si mai severi. :|
    Nu stiu cat de mult „se merita” acest stres. Am zile in care ma gandesc ca suntem masochisti si ne place sa ne autostresam, sa ne aducem in starea de paroxism maxim doar pentru … nici noi nu stim exact ce.
    Doamna Moraru, cred ca nu stiti ce urmeaza! Aceste concursuri sunt … nimicuri.

    • Nu dumneavoastră sunteți masochist! Sistemul de învățământ din România este sadic! Se bazează pe competitie pentru note mari, pe toceală în dauna înțelegerii fenomenelor. Într-un cuvânt, nu face nimic pentru dezvoltarea gândirii și personalității elevilor.

      • Citindu-i pe Augustin si pe ceilalti incep sa ma gandesc ca poate este nevoie de aceste concursuri pentru a ne invata sa fim mai competitivi si sa trecem peste situatiile cu nereusite. Dar uzeasa foarte mult dpdv psihic fiecare nereusita (chiar si un premiu 2 sau 3 este privit, de cele mai multe ori, ca o nereusita).
        Ce pot spune acum ca adult? Ca am performat/performez doar in domeniile in care sunt cu adevarat talentat. Atat si nimic mai mult, cel putin pana acum. Dar da, am incercat de multe ori si alte domenii. Mi s-a creat impresia in scoala ca invatand (stiind teoria in domeniul respectiv si eventual avand si ceva reusite la unele concursuri teoretice) voi putea performa.
        Scoala exact asta nu identifica. Nu identifica varfurile, domeniile de performanta ale fiecaruia. Ea uniformizeaza toate materiile si le ridica pe toate la acelasi nivel.
        Da, nimic personalizat, doar uniformizat.

  5. Formarea dumneavoastra profesionala de factura educationala isi spune cuvantul si se vede ca stiti bine cum sa motivati interlocutorii sa asocieze stari emotionale in vederea mobilizarii intr-o anume directie . E o tehnica de relatii cu publicul relativ recenta si in mod cert de mare succes si importanta dincolo de Atlantic dar ramane ceea ce e. Si anume un foc de paie fara radacini, o reclama cultivand subconstientul pentru o alegere frivola, un fel de happy end putin credibil de care te debarasezi la primul vant rece un pic mai convingator.

    Ca sa fiu mai direct stimata doamna Oana Moraru, discutand la obiect care e vatra problemelor pe care le expuneti? Factura omului institutionalizat de la noi? Dorinta noastra de afirmare in fata semenilor ce a fost innabusita violent in comunism si acum razbate ca o razbunare a frustrarilor? Din pacate nu, ar fi bine sa fie asa fiindca pana si competitia prost inteleasa e o competitie care mobilizeaza, face lucrurile sa progreseze si sa nu va inselati, nimic nu este mai daunator decal lancezeala. Nici macar memorarea sau efortul in directii fara importanta imediata fiindca domna Oana Moraru, un sportiv nu face jogging fiindca vrea sa ajunga undeva. Un intelectual nu citeste fiindca are nevoie de o informatie anume. E vorba de antrenamentul unor aptitudini care se dezvolta prin exercitiu. Chiar si atunci cand vorbim de piatra lui Sisif rezultatul va fi formarea unor muchi pe masura care sa poata actiona cu folos cand, la maturitate, se va ivi o ocazie cu adevarat vrednica.

    Si mai la obiect avem nevoie de concursuri si examene pentru a ne evalua capacitatea de a ne pregati in fata unor cerinte cat mai exacte. Atentie, nu cat mai relevante sau corecte ci cat mai exacte. Viata nu e tocmai corecta, eficienta si activitatea in campul muncii nu e mai mereu relevanta! Tocmai de aceea modul grila este preferat fiindca elimina cel mai mult subiectivismul si pregateste pentru ceea ce se numeste industrializare. Nu se doreste ca prim obiectiv confirmarea insusirii de notiuni intelese, de analiza cantitativa. E vorba de aptitudini. Aptitudinea de a fi atent la formulari arbitrare, aptitudinea de a face fata colectivului concurential, aptitudinea de a memora, intelege si aplica, aptitudinea de rabdare, perseverenta, adaptabilitate si de ce nu, auto motivare. Va dau dreptate intr-o privinta, educatia in general, dar mai ales de la noi, duce lipsa acuta de metode de formare a aptitudinilor sociale, a spiritului de echipa si de leadership. Poate numai educatia sportiva mai formeaza astfel insa e azi de multe ori „scutita”. De aceea cam toate firmele serioase vin apoi si suplimenteaza aceasta nevoie cu activitati bine finantate de team building in care se desfasoarea activitati si jocuri de multe ori copilaresti dar care actioneaza puternic in formarea aptitudinilor de care mentionam. Si care si atunci au mai mereu manifestari sportive si nu intelectuale pentru simplitate.

    La ce nu va pot da dreptate e ca o scoala privata, cu cerinte financiare mari datorita in primul rand calificarii personalului si apoi a dotarii, isi poate permite luxul de a minimiza importanta performantei dovedite a copiilor in cadrul concursurilor. Daca acestea testeaza in mod corect si transparent atunci sunt barometre a capacitatii copiilor de a face fata unui set de cerinte discretionar in cadrul unei colectivitati. Capacitate de care sunt convins ca va folositi in fiecare zi si de a carei importanta va puteti da seama si singura. Am rugamintea sa nu uitati ca un copil pregatit pentru o lume ce apreciaza imaginatia, creativitatea alaturi de aptitudini unice individuale in detrimentul conformismului si subordonarii il poate predispune spre inadaptare in viata reala. Adaptabilitatea e cuvantul cheie si pentru asta un echilibru cat mai complex de aptitudini e ceea ce trebuie sa formati.

    P.S. Iar in ce priveste sistemul medical nu e necesar decat sa puneti lucrurile in context. Oamenii din sistem si mai ales din sistemul de urgente sunt dintre cei mai adaptati oameni in contextul in care traiesc. Cand un calmant dat fara aprobare pentru un caz minor ti se imputa te adaptezi. Cand cazuri de mare gravitate sunt imposibile datorita „lipsei de importanta” in ciuda bunelor tale intentii te adaptezi. Cand un zambet e ceea ce vindeca ranile altora dar tie nu ti se ofera nici unul cu lunile dar ti se cere totul fara sa ti se dea nici ceea ce ai nevoie (sapun de exemplu sic) te adaptezi mai greu. Poate puteti dumneavoastra sa ajutati ca viitori medici sa nu adapteze numai ceea ce sunt si ceea ce fac la sistem ci si sistemul la ceea ce sunt si ceea ce vor sa faca.

    • Cunosc tipul asta de reactie: daca nu e munca pe paine, atunci e superficialitate. Daca ai si mesaj emotional in ceea ce spui, atunci sigur e vorba doar de o tehnica de manipulare. Dvs asezati in opozitie doua realitati care n-au a face una cu alta: daca nu e competitie, atunci e lancezeala.
      Sunt unul din copiii aceia olimpici, staruitori si dornici sa faca treaba bine. Chiar si acum, la 40 de ani, in scoala pe care am creat-o. Predau 6-8 ore pe zi, la toate varstele. Sunt in acelasi timp cel mai relaxat, dar si cel mai exigent profesor. Pot trimite un copil sa-si refaca lucrarea de 5-6 ori cu multa caldura, energie si incredere. Poti scoate din el ce are mai bun, fara sa-l trimiti neaparat in competitii. Cititi cu atentie articolul. Nu vorbesc de competii in general, ci de sistemul haotic de testare a scolarului mic. Dezvoltarea lui tine, la varsta asta, de cum isi modeleaza in minte ideea de crestere. Daca o face pentru verificari publice, va avea in curand ideea ca asta e finalitatea invatarii. Sau pragul ultim de validare. Cunoasterea e ceva mai mult decat o expunere demonstrativa si in contratimp a abilitatilor dobandite la un moment dat. Lucrez cu acesti copii de 20 de ani si mai bine. Dupa 12-13 ani eu insami insist sa participe la concursuri. In scoala asta comerciala de care vorbiti – in care triumfa abilitatile mele de comunicare cu publicul – exista multi olimpici cu premii nationale. N-am facut in articol nicio invitatie la lancezeala. Am vorbit – va rog sa cititi – de zecile de concursuri propuse de fundatii pseudo-educationale – la care se imbulzesc aiurea parinti, copii si profesori, fara sa-si fi pus o clipa intrebarea daca sistemul lor de evaluare e valid sau reflecta ceva anume in formarea lui.
      Va mai amintesc ca definitia competitiei nu se confunda cu cea a competitivitatii. Cat despre contactul cu realitatea si adaptarea copilului la lumea de dincolo de zidurile scolii, aici detectez o nuanta foarte familiara mie – aceea a mentalitatilor care pun scolile private la colt. Scoala asta din Calarasi este privata, dar nu aduce profit. Linistiti-va! E alftel decat ce ati cunoscut probabil dvs. E un proiect care a inghitit bani si emotii de genul asta care nu va plac. E un experiment care imi da autoritate sa vorbesc pe tonul asta si sa sustin – pentru ca am testat practic – ca cei mai adaptabili si competenti copii sunt cei care nu sunt izbiti de concursuri, teste si verificari, ca unica metoda de validare a lor. Vorbiti din paradigma unui om care-si trimite copilul in viata ca la o lupta si care vede in adaptarea lui o integrare si acceptare a multor disfunctionalitati.

      • Va multumesc pentru raspuns. Cateva precizari:

        – V-am citit cu atentie articolul si raspunsurile. Sunt foarte interesante prin prisma experientei dumneavoastra in domeniu si prin influenta dumneavoastra ca formator de opinie. Pot admite ca nu exista o comparatie exhaustiva si exclusivista intre competitie si lancezeala daca si dumneavoastra puteti admite ca o comparatie intre sistemul sanitar genocidal prin subfinantare si educatia copiilor nu e cea mai buna alegere.

        – Dumneavoastra ati citit in comentariul meu lucruri care nu au fost niciodata acolo. Lucrez in mediul privat, am studiat si in mediul privat, cunosc realitatile educatiei si din alte state. As fi mai linistit sa stiu ca aduce profit ca urmare a emotiilor si efortului investit, respectiv ca urmare a rezultatelor care numai daca sunt rasplatite duc la dezvoltare. Am observat la randul meu ca cel mai probabil intriga articolului dumneavoastra vine de la o nemultumire punctuala din activitate. Probabil are legatura cu obsesia parintilor cu care discutati direct de a avea rezultate notabile la tot felul de concursuri externe sistemului de stat sau celui privat din care faceti parte. O problema de mentalitate spuneti. Cel mai probabil. Dar observ cu stoicism ca e intotdeauna vorba de mentalitatea celorlalti, cu a noastra personala nu mai avem nici o problema. Lucrurile nu sunt niciodata atat de alb/negru tocmai de aceea e oricand util sa le dezvoltam si sa le dezbatem. Mentalitatile se modifica numai cu schimburi in dublu sens.

        In sfarsit, ca sa raspund la ceea ce ati completat. E greu de vizualizat modelul dumneavoastra de succes. Mi-ar place sa vad intr-un articol viitor , axat pe solutii de aceasta data, cum veniti in contra oferta cu metode de a ajuta copilul la o varsta frageda sa isi formeze un sistem de referinta pentru autoevaluare, motivare si control.

        E adevarat ca sunt tributar sistemului in care am trait si am fost educat, nu suntem toti? Din acest motiv observ si eu ca exista o diferenta intre competitie si competitivitate dar nu vad inca un sistem care sa faca aceasta distinctie in mod obiectiv si cu succes. Daca iau de exemplu o multinationala pot constata ca si in aceste organisme private puternic interesate de competitivitate si nu de competitie ajungem tot la niste evaluari anuale sau semianuale pe baza unor obiective ce se doresc cat mai cuantificabile. Si daca ma gandesc la sistemul falimentar comunist pe care il mostenim cred ca stim cu totii ca si acolo problema cea mai mare era masurarea si recompensa muncii si contributiei fiecaruia. Examenul este asemenea patului lui Procust: „rezultatul gandirii sale in ziua de Joi, ora 8.10, in sala 6 a scolii 10”. S-au setat niste obiective, s-au masurat si s-au notat. Nu inlocuieste iubirea, nu poate judeca persoana in cauza, nu ia in calcul circumstantele, dar cine sau ce o poate face? E oare un educator mai in masura ca in mod subiectiv sa cuantifice aceste rezultate la fiecare intrebare adresata si tema verificata? E mai tarziu un sef, un coleg? Si anume cum, analizand in amanunt (micro management), activitatea de zi cu zi a colegului, si asta obiectiv?

        In remarca de final „Vorbiti din paradigma unui om care-si trimite copilul in viata ca la o lupta si care vede in adaptarea lui o integrare si acceptare a multor disfunctionalitati” aveti perfecta dreptate. Asa vad lucrurile. Viata e o lupta, omul perfect nu exista iar el si societatea sunt purtatori de functionalitati si disfunctionalitati ce vor convietui mereu impreuna. Ceea ce sper sa poata invata copiii mei sunt ce lupte merita sa le poarte ca sa schimbe lucrurile si ce disfunctionalitati merita sa le accepte si sa le cunoasca. Nu pentru ca i-a spus cineva ci pentru ca stie cum sa evalueze lumea in care traieste. Sa descopere nuante nu o lume alb si negru. Sa stie sa faca diferenta intre bine si rau fara sa creada in exterminarea raului si binele absolut. Sa aiba coloana vertebrala dar sa nu se opinteasca in fiecare bolovan. Concursurile de care spuneati, deocamdata le consider o experienta necesara, cum e si cu inregistrarea periodica la evidenta populatiei. Ceea ce nu exclude alte metode. Dumneavoastra ce scopuri si ce metode aveti pentru o alta paradigma?

        • @Augustin
          V-a intrat frica in oase. Nu mai vedeti viata decat in mod utilitar, darwinist. Eh, din pacate (sau fericire!) suntem si altceva decat care-i mai tare-n pumni sa-i ia halca celui mai slab, suntem si oameni. Nu e nevoie sa ne antrenam de la 10 ani sa fim niste animale de prada (remarc ca dintre toate modelele de comportament asimilate de societatea romana dupa ’90 tocmai cel mai nenorocit, cel american a avut priza fiind mai simplist), viata e destul de lunga sa ne adaptam. Idea ca trebuie sa ne tot „calim” cu cat mai devreme cu atat mai bine mi se pare ridicola. Oamenii sunt cum sunt, cei ce au chemare spre „homo homini lulus” isi vor gasi cu siguranta multinationala dar trebuie sa le dam o sansa si celor „normali”.

        • @Augustin – nu știu dacă v-ați gândit vreodată la asta, dar lumea e exact așa cum o facem noi să fie. Credem în șpăgi? O să dăm și o să primim șpăgi toată viața, așa o să ne rezolvăm toate problemele. Credem în concursuri? O să participăm la tot felul de concursuri și o să și câștigăm multe dintre ele, chiar dacă nu ne folosesc la nimic.

          Iar dacă ne înconjurăm de oameni cinici care văd lucrurile la fel ca noi, o să ne dăm continuu dreptate unul altuia și o să avem astfel cea mai bună dovadă că lumea este exact așa cum spunem noi că este :P

    • Genul asta de concurență este de fapt o formă de carierism mascat, goana după diplome și medalii, cv-uri impresionante, kilometrice, presărate cu denumiri cât mai pompoase, toate astea în detrimentul valorii.

      Ce sistem bolnav e acela care nu acceptă în rândul lui valori dovedite, decât dacă sunt acoperite de diplome și doctorate? Un sistem monstruos care produce mici monstruleți.

      • Obsesia parintilor fata de educatia copiilor (cu aberatiile de rigoare) este un fenomen larg raspindit in clasa mijlocie occidentala (din care consider ca face parte si clara mijlocie romaneasca). Oamenii cu o viata confortabila vor garantii ca si copiii lor vor avea parte de ea. Si probabil ca cel mai sigur pariu ramine educatia si abilitatea de a fi competitiv intr-o lume globalizata agresiv. Din pacate asa ceva este imposibil – doar pentru ca fostii olimpici romani si-au gasit slujbe bune in vest nu inseamna ca asa va fi si peste 10-20 de ani. Si Dna Moraru are dreptate ca disperarea asta e nesanatoasa si duce la aberatii si „creeaza monstri”. Niste prieteni care traiesc la New York imi povesteau ca au gasit in holul blocului o notita prin care o mama a unui baiat de 5 luni cauta disperata inca o familie cu un copil de aceeasi virsta care sa plateasca juma-juma la lectii de franceza! Quod erat demonstrandum.

  6. Excelent articol: surprinde o caracteristica a societatilor post-comuniste (am avut experiente similare in Romania, Ucraina, Slovenia, mai putin in Serbia) si anume, incapacitatea membrilor acestor societati de a se relationa la semeni ca indivizi. Este o urmare a educatiei comuniste perpetuata in sistemul de invatamant actual: abordarea abstracta, in masa, a clasei si chiar a subiectelor predate. Medicii romani sufera profund de aceasta anomalie: nu se pot raporta la pacientul individ uman, asa sunt educati. Nu cred ca la Facultatile de Medicina din Romania se preda, sa zicem, ,,psihologia pacientului.” Se pierde enorm, pentru fiecare dintre noi, din bogatia experientei cu Celalalt. In Romania s-a ajuns chiar la o forma de autism social: incapacitatea de a ne exprima / comunica in societate in mod personal, in afara unor pattern-uri lingvistice si comportamentale invatate. O urmare grava a acestei situatii este involutia sufleteasca a fiecaruia: ramanem saraci sufleteste, nu evoluam ca indivizi, fara deschiderea spre semeni.

  7. „una dintre cele mai importante nevoi umane: nevoia de a fi semnificativ pentru celălalt”

    Cred că-i o explicație prea pretențioasă. Maslow a ierarhizat nevoile altfel și cred că avea dreptate. Părinții care își târăsc copiii pe la concursuri se gândesc la nevoi mult mai de bază – odraslele să fie plasate pe un traseu care să le asigure o pâine-n mână și căldură-n case.

    Îmi aduc aminte cum le spuneam furioasă alor mei „da’ facultățile astea nu folosesc la nimic”. Și ai mei dădeau din umeri: „păi dacă nu facultate, ce altceva să faci?”.
    Și chiar, ce opțiune au cei capabili să tocească, dar fără abilitatea de a se descurca, fără vreun talent și din familii fără relații?
    N-au altceva de făcut decât să parcurgă traseul școlar cu toată absurditatea lui și lipsa de garanții.

    Aveam în liceu un coleg pe care îl invidiam cu toții cu disperare.

    Ai lui aveau o brutărie care mergea destul de bine și îl implicau deja în activitatea ei.
    Nu numai că învăța ceva util, ceva care chiar îi asigura un viitor confortabil. Dar nici nu se stresa cu școala de nici un fel. Ba chiar lipsea fără probleme câte o zi, două – când era nevoie de el la muncă. Bine, pentru permisiile astea ai lui cotizau mai consistent ca alți părinți la fondul clasei, fondul școlii, fondul de cadorisire …

    Nu neg, or fi fiind și unii copii interesați de cunoașterea pură, fără recompense materiale. Pe mine și pe mulți alții nu ne încercau asemenea sentimente, eu cel puțin totdeauna am avut setea de cunoaștere a unei euglene verzi. Dar eram mânați la concursuri, la olimpiade (totuși n-am depășit niciodată faza pe județ) de părinți panicați.

    Panicați din motive triviale, nu impulsionați de nesatisfacerea vreunor obscure nevoi elevate.

    • De curiozitate, il mai invidiati si-acum cu aceeasi disperare pe colegul brutar?
      Ei, vedeti, (si) de-aia-i buna scoala, chiar si aia romaneasca, asa imperfecta cum o stim.
      Mi se pare amuzant cum toti ne plangem cat de dezastruos e sistemul – dar, altminteri, toti folosim un limbaj (foarte) elevat, care dovedeste lecturi serioase, avem capacitate de analiza, avem idei etc… asta in conditiile in care (presupun) toti suntem, macar partial, produse ale acelui sistem. Inclusiv autoarea, banuiesc.
      Tot amuzant gasesc si faptul ca d-na Moraru, pana la a scrie articolul de mai sus (sau in ciuda acestuia), si-a dus totusi fiica la concurs…

      • Om fi toți produse ale sistemului, dar diferența o creează modul cum ne raportăm fiecare la sistem. Adică nu e același lucru dacă impui și tu același sistem altora la rândul tău sau dacă renegi sistemul în maniera ”cumplit meșteșug de tâmpenie e sistemul ăsta … ”

      • Și ce dacă suntem formați în sistem? Nu suntem mulțumiți de formare. Dacă ne nășteam iobagi ar fi trebuit să ne resemnăm cu gândul că iobăgia e necesară și inevitabilă?
        Sau, pe același principiu, Hus, Calvin și Luther ar fi trebuit să fie buni catolici, dacă fuseseră formați așa.

        Sigur că-l invidiez pe brutarul-proprietar în continuare din două motive:
        1. câștigă mai bine ca noi, foștii tocilari
        2. a avut o adolescență faină, nu a învățat nimic; cel puțin nu în școală; a învățat lucruri utile de ai lui presupun – de la timpul de dospire până la evaziunea fiscală

        Școala – în forma ei actuală – cere prea mult efort și oferă prea puțin, prea puțin în sensul de venitul ulterior.

        Se poate argumenta că nu-i vina școlii, că școala ar fi ok, dar nu suntem buni noi, materia primă.
        Totuși, rata de rebuturi e prea mare – mulți dintre colegii mei s-au cărat în afară, incapabili să obțină un salariu decent aici. O colegă cu note mai mari ca mine și cu doi ani de masterat abia a găsit un loc la recepție marfă. Cosmeticiana mea are diplomă de drept. Eu nu-s mulțumită de nici un fel, dar idee n-am ce să fac. Ieși din școală capabil să înmagazinezi teorie și să rezolvi exerciții aplicând formule – abilități cu care nu prea ai ce face în viața reală.

        Problema nu-s concursurile. Din partea mea să fi fost și de trei ori pe lună – extemporalele ce erau la urma urmei?
        Problema e că performanța la concursurile școlare nu garantează succesul material în lumea reală.

        Am mai citit în domeniu – Salman Khan – „băgați algebră în vacanță” și Ken Robinson – „băgați dans”. Și tot nu m-am lămurit care ar fi educația eficientă.

    • Realitatea e că în România te descurci mai greu ca femeie fără studii suoperioare. Pentru bărbați e mai simplu, trebuie să te pricepi la ceva concret și îți găsești oricând job-uri destul de bine plătite. Dar ca femeie e mai complicat și-atunci studiile superioare îți permit accesul în birocrația de stat sau în domenii similare de activitate.

      Însă relațiile sunt necesare oriunde. Chiar și pe vremea când aveam firma în RO, preferam să organizez un interviu ad-hoc, pentru cineva recomandat de un angajat deja existent, decât să publicăm anunțuri și să vină tot soiul de neaveniți cu care interviurile erau pierdere de vreme.

      • mă gândesc că într-o țară mai funcțională ai fi putut da un anunți de genul: „caut absolvenți, de preferat de la universitatea x, specializarea y, cu media de absolvire peste z”

        asta e o hibă a sistemului autohton – o hibă majoră d.p.d.v. al elevilor – nu eixstă nici o instituție de învățământ a cărei diplomă să garanteze că ești rezonabil de competent și angajabil

        • Din păcate, asta n-a fost niciodată o opțiune, nici în RO, nici în UK.

          În domeniul IT, dacă aștepți ca sistemul de învățământ să-ți pregătească angajații, ești rămas cu cel puțin 10 ani în urmă. Chestiile cu care ne ocupam în România erau peste nivelul lui Orange și RDS (dar nu și peste nivelul lui Vodafone, într-adevăr) iar chestiile de care ne ocupăm în UK sunt peste nivelul lui Dell și Xerox (dar nu și peste nivelul lui Samsung, într-adevăr)

          Adică nu sperăm la angajați oferiți din partea sistemului de învățământ, dar încercăm să-i găsim prin relații personale, nu prin anunțuri publice. Din exact același motiv ca și în RO :P

  8. Stimata doamna, articolul dvs este bulversant, acuitatea analizei dvs remarcabila, iar realitatea societatii românesti contemporane, asa cum se reflecta in randurile dvs (asa cum este!), ingrijoratoare!
    Parerea mea este ca sursa multor probleme cu care Ro se confrunta astazi tine doar (!) de mentalitatea oamenilor, aceasta ajungand la stadiul problematic pe care il cunoastem datorita modului haotic in care s-a interpretat (digerat?) libertatea recent dobandita…
    Revolutia din strada nu a putut fi acompaniata de o (r)evolutie a gandirii si discernamantului, datorita grabei de a recupera timpul pierdut pana in 1989, „cu orice pret”…si pretul a fost mare!
    Adultii si-au promis ca vor oferi propriilor copii tot ceea ce le-a lispit lor, numai ca, fara alte repere decat propria experienta, copiilor li s-a pus pe umeri uriasa responsabilitate de a transforma frustrarile parintilor in reusite obligatorii!
    In fond, nimic „revolutionar”…istoria se repeta, invariabil : copiii romani continua sa se straduiasca sa nu-si dezamageasca parintii, care parinti continua sa se sacrifice, dar si sa considere ca opinia fiilor si fiicelor nu conteaza, sau ca aptitudinile copiilor nu sunt de luat in consideratie decat daca corespund cu viziunea lor, a parintilor, despre succes…

  9. Doamnelor si domnilor,
    Apreciez condeiul dnei Moraru.
    Am impresia ca dam filozofic in extrema „nimic nu ne poate masura pe noi, fiinte unice si irepetabile”.
    Ca oameni, e posibil ca cei care au fost premiati international la matematica (sau au luat Nobelul) sa nu fie mai buni decit cei care au ramas corijenti. Dar la disciplina „matematica”, concursul (si locul si premiul) exprima competenta si calificarea in domeniul ala. Poate exprima si greseala de notare sau coruptia, nu stiu – banuiesc ca se pot contesta rezultatele. Nu te duce la sondarea sufletului, dar iti e de folos fix in depistarea unei vocatii si in cariera de scolar (poti sa mergi si sa rezisti la Vianu daca esti bun la matematica).
    Am impresia de asemenea ca transformind totul in joaca si eliminind evaluarile nu permitem copiilor sa isi evalueze corect competentele si efortul pentru atingerea unor tinte.
    Performanta in orice domeniu se face cu mult efort, oricit de talentat / oricita vocatie ai avea pentru domeniul ala. Ca efortul e necesar (de la matematica, scoala, munca pina la iubire…) e ceva ce societatea asta incearca sa treaca cu vederea. Si cred ca vom ajunge sa ne mintim singuri.
    Concursurile invata copiii cu un tip de presiune si cu un tip de performanta sub presiune. Chiar daca nu ia premiul 1 pe judet, copilul invata sa rezolve un set de probleme in 2-3 ore. Cind va fi mare, va avea „deadline-uri” la munca si va face fata…
    Recrutam in fiecare an un mare numar de absolventi de facultate. Exista studenti cu note rezonabile care insa au avut tinte si le-au urmat (concursuri, part-time jobs, arii de interes etc). Exista studenti cu note relativ mari care nu au facut nimic altceva. Exista studenti cu note mici si interes. Prima categorie e de departe favorita la selectie: e vorba de interes, pasiune, competente dobindite in plus fata de restul.
    Hai sa nu mai vedem in toate eforturile expresia unor dorinte de atentie parinteasca. Pentru unii oameni / copii acest lucru poate fi adevarat, dar a generaliza si a trimite la refacerea curiculei scolare pe motivele astea imi pare ca va rezulta in singura oportunitate pentru copiii care chiar sint exceptionali de a merge pe o cale exceptionala.
    Toate cele bune!

    • Exista multe parti bune in concursuri -ziceti voi, exact cum bunica tot insista ca si Ceausescu a facut si lucruri bune :) Sigur, copiii invata sa lucreze contratimp, sa isi ascuta atentia voluntara, sa isi stabileasca prioritatile si sa transeze analitic problemele. Numai ca toate astea se invata oricum, daca ai un profesor bun la clasa. Articolul este o reflectie despre pretul pe care il platesc copiii cand merg la concursuri. Prea multe si de la o varsta prea mica ii vor limita: vor incepe sa creada ca scopul invatarii este rezultatul lui, dezvaluit spectaculos in public. Aveti idee cat la suta din invatatorii tarii isi scot copiii participanti la concursuri pentru a fi aplaudati de restul clasei? Aveti idee cati copii cred deja ca dovada suprema a valorii lor umane si a efortului personal este nota de la concursul de sambata? Aveti idee cum si ce evalueaza profesorii romani? Aveti idee cati parinti transmit copiilor ca ii iubesc daca iau note bune? Sau cati romani stiu sa laude procesul si efortul?
      Concursul scolar, recompensa unui premiu sau absenta lui – cel putin pana la 10 ani – au darul de a seta mintea copilului intr-o rama fixa si fixista, cu o imagine ingusta despre cunoastere. Scolarul mic trebuie sa invete intai despre valoarea erorii, importanta cautarii si natura pozitiva a esecului. El trebuie sa capete incredere in puterea lui de a-si creste mintea, de a o cultiva si exersa ca pe un muschi. Nu in puterea lui de a multumi o grila a nu stiu carei fundatii. Sunt sute de studii si experimente care arata cat din evolutie oprim – in cazul unui copil pana in 10 ani – daca-l punem in competitii si ii notam erorile. Cititi cu atentie articolul! Vedeti inca o data la ce concursuri si la ce varste se refera!
      Una din problemele noastre culturale sau de mentalitate este ca nu stim ce sa sarbatorim. Alegeti dvs: efortul copilului si cresterea lui de la o zi la alta, cu tot cu greselile si cautarile abandonate… SAU… rezultatul gandirii sale in ziua de Joi, ora 8.10, in sala 6 a scolii 10? :)

      • Asa ceva… „Scolarul mic trebuie sa invete intai despre valoarea erorii, importanta cautarii si natura pozitiva a esecului.”
        Scolarul mare trece direct la constructia unui perpetuum.
        Cand spuneti „scolarul mic” banuiesc ca va referitila cei care sunt la varsta la care aprofundeaza legarea siretului la pantof.
        Marea majoritate a jocurilor colective puse la dispozitia copiilor urmaresc stabilirea unui castigator intre ei. Inteleg ca de acum incolo Piticot se adreseaza celor care isi definesc eul…

  10. Ah, si apropos de relationare, nu pot sa nu observ putin amuzata ca, desi exista posibilitatea de a raspunde la fiecare dintre comentarii…nimeni n-o face! :)

    • Sanda multumesc de apreciere. Iata ca daca nimeni nu raspunde o fac eu. Foarte corecta observatia, avem de a face cu monologuri fiindca munca in echipa e deficitara la noi nu? Sau poate ca e mai usor sa predam o lectie ca la carte decat sa facem o ora interactiva ca la lucrarea de gradatie. (desi si acolo se regizeaza dinainte )

      Pe mine ma amuza faptul ca nici macar nu conteaza cine are sau nu dreptate. Opinia mea personala e ca fiecare are macar un pic de dreptate sau de subiectivism. A nu se intelege ca in cantitati identice sau ca asta ar fi important. Ceea ce insa conteaza, tocmai ca dezideratul doamnei Morar sa se infaptuiasca: “una dintre cele mai importante nevoi umane: nevoia de a fi semnificativ pentru celălalt” este ca sa nu ne punem pe noi insine intr-un siloz legati fiind de ceilalti numai prin importanta de a fi. Gandesc deci exist e un dictat incomplet. Colaborez deci evoluez as spune eu.

      P.S. O cercetare stiintifica de ultima generatie careia ii dau foarte multa dreptate dovedeste ca ideea de evolutie darwinista pe care o cunoastem este pe alocuri gresita. S-au descoperit mai multe cazuri in care nu individul cel mai apt a supravietuit si s-a dezvoltat ci indivizi care aveau anumite lipsuri ce i-a determinat sa caute si sa gaseasca organisme din alte specii simbiotice. Astfel un organism aproape perfect dar simplu precum o amiba ar putea avea mai putine sanse evolutive decat un organism mai complex care se bazeaza pe simbioza necesara prin lipsuri dar complementara prin beneficii. Interesant nu?

      • Daca suntem la apreciere legate de relationare, incerc si eu o clarificare. Una din cheile cu care am descifrat acest articol mi-a fost data de o fraza dintr-un alt articol al doamnei Oana Moraru, redau mai jos.

        „Totuși am un optimism dobândit prin exercițiu personal: știu că am reușit să fac cele mai spectaculoase transformări în viața mea – uneori chiar și peste noapte – după ce am avut curajul să privesc în față adevărul și să mă las cutremurată lucid de dimensiunea dezastrului.”

        Cred ca e important ca se insista pe avantajele aduse de o astfel de privire in interior pentru ca destul de multa lume nu a luat inca contact cu asemenea experiente. Desi doamna Moraru apeleaza destul de des la apelativul „toti”, probabil pentru impact, este admirabila claritatea si sinceritatea efortului depus pentru deschiderea oamenilor catre constientizarea efectelor pe care modelul personal de educatie o are asupra propriilor asteptari.

        Felicitari si succes in continuare!

  11. Am ramas surprins ca cineva poate scrie asa.

    Acuitatea descrierii e inspaimantatoare.

    Foarta bine observata si desertaciunea concursurilor scolare

    Dar in loc de cauze, in loc de concluzii doar o feminina inchidere in sine.

  12. din cand in cand se masoara sistemele educationale cu PISA (Programme for International Student Assessment of the OECD) unde scandinavii si asiaticii se descurca cel mai bine (mate-fizica de zi cu zi), cu toate ca au sisteme total diferite, unii fara note, pe cand Japonia, Coreea, Taiwan tot cu concursuri si meditatii (in Coreea -de Sud bineintels- exista meditatori cu statut de superstar, unde esti „bucuros” sa prinzi un loc online doar).
    criteriul pt care n-as alege sistemul asiatic: rata sinuciderii.

  13. Stimata Doamna,

    sunt, ca atitia altii, un parinte nemultumit de felul cum decurge procesul de invatamint. Pentru un copil de clasa primara, deja mi se par exasperante acele n concursuri inventate de ONG-uri fara nume cu complicitatea profesorilor, partasi la aceasta cirdasie fara margini, pe nervii nostri si rabdarea copiilor. De ce se permite asa ceva? Sau, mai corect, de ce PERMITEM asa ceva? Trebuie sa trecem peste orgoliile catorva parinti si trebuie sa luam ATITUDINE! Asa NU SE MAI POATE! Trebuie sa punem PRESIUNE pe minister si adopte masurile necesare pentru a transforma acest sistem de invatamint in ceva COERENT, predictibil si pe termen lung! Trebuie neaparat AERISITA programa scolara! Trebuie modernizate METODELE de predare din scoala! Aici trebuie bagati bani, nu in tablete pentru fiecare elev, tablete despre care noi si nici profesorii nu stim la ce vor folosi! Trebuie sa protestam si sa cerem schimbarea. Daca nu o vom face alte generatii de copii vor suferi!

  14. Imi place ce-ati scris,e aproape palpitanta asteptarea „conexiunii” spitalului cu scoala …ahmmm, dar, sincer, parca nu e „poza” intreaga.
    Concursul in sine nu e (intotdeauna) ca o perfuzie care alina ceva (sau e?), nu te duci pentru ca te doare burta, ci pentru ca, poate, copilul tau are nevoie (si)de un „sfunc” ca sa treaca un anumit prag. Nu toti copiii invata de placere, imi aduc aminte ca eu nu…doar la anumite materii, cu anumiti profi. Putini.
    Dar participarea la un concurs te obliga cumva sa inveti mai mult… la fel ca meditatiile, unde nu se schimba metoda, („bagi” la probleme pana termini culegerea, si cu asta , basta) doar ca e pe bani, si atentia e atunci alta!
    Nu-i musai sa si castigi, e suficient sa participi. Mai de voie, mai de nevoie, tot ramai cu ceva.
    De aia n-am prea inteles…din perspectiva celui care nu se prea omoara cu invatatul, dar care, cu prilejul unui concurs, mai de rusine, mai de fala, pune totusi mana pe carte. Or fi si din astia, nu? Sau sub 12 ani se pune altfel problema?

    P.S. Sigur ca inteleg si fala de prost gust, locuiesc la tara si mi s-a acrit de „diplomele” afisate la „gazeta de perete” a primariei (de regula ale copiilor angajatilor primariei, sau din „high life”-ul local), tot felul de concursuri la care copiii participa indemnati de profi, sustinuti de parinti. Un fel de a demonstra comunitatii ce bine stiu ei (si profii si parintii) sa-si faca treaba! Copiilor (cel putin unora) li se cam rupe. Dar merg la concursuri de gura parintilor. Si, culmea, uneori se bucura si pentru surogatul ala de premiu.
    Pana la primul hop mai „tare” , cum ar fi capacitatea sau bac-ul. Cand se duc dracului toate diplomele…
    Dar asta nu-i exclude si pe „ailalti”…pe parintii care profita de prilej, doar doar mai pune si copchilul mana pe carte, poate scapa de saptele ala etern. Sau din astia sunt putini?

  15. Ha ha! (n-am apucat sa citesc totul). Cautati ptr ca presupun ca a fost uitat de mult, un autor francez, Rene Goscinny, al carui erou (Nicolas, parca) face chestii de-astea, ca sa starneasca mila: „mi-am făcut un selfie cu branula, am lăcrimat insistent” .

  16. Felicitari pentru articol, mi se pare cel mai bun de pana acum. Sper sa mai urmeze multe altele. Nu prea sunt de acord cu ce spuneti :) dar asta e ceva secundar. O problema ar fi faptul ca mesajul dvs pare sa oscileze intre ” Așa sunt copiii, în general: dacă îi interesează ceva, competiția în sine nu își are sensul” (in articol) si ” Dupa 12-13 ani eu insami insist sa participe la concursuri. ” (in raspunsul surprinzator dat lui Augustin). Daca e vorba de nuante, cred ca e mai bine sa le clarificati de la inceput decat sa-i certati pe cititori pentru vina de a nu fi inteles ce ati vrut sa spuneti de fapt. In rest, foarte bun food for thought, felicitari inca o data.

  17. Ce spune Legea Educatiei Naționale?
    Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 117/2013 privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi pentru luarea unor măsuri în domeniul învăţământului:
    La articolul 76 alineatul (2), litera b) se modifică şi va avea următorul cuprins:
    „b) în cazul în care numărul de candidaţi este mai mare decât numărul locurilor oferite de unitatea de învăţământ, admiterea se face luând în calcul în proporţie de 70% portofoliul educaţional al elevului, media de absolvire a învăţământului obligatoriu, precum şi media la probele de la evaluarea naţională de la sfârşitul clasei a VIII-a şi în proporţie de 30% nota obţinută la proba de admitere stabilită de unitatea de învăţământ.”

    (3) În cazul mediilor egale, diferenţierea se face pe baza portofoliului educaţional al elevului.

    Din portofoliul elevului fac parte toate diplomele obtinute. Da sau nu?!

    Cunosc elev care, la medii egale, avand un portofoliu excelent a reusit sa primeasca singurul loc ramas liber la o clasa foarte buna de intensiv la un liceu foarte bine cotat in capitala. Invatatoarea si apoi diriginta ii sfatuise pe părinti sa-i faca un portofoliu cu toate diplomele obtinute la toate activitatile la care a participat copilul (concurs/festival/etc). Cand s-a pus problema al cui va fi locul respectiv, copilul (si nu parintele) s-a dus cu portofoliul personal la conducerea liceului si a solicitat sa se tina cont de portofoliu. Cum celalalt elev nu avea portofoliu, copilului respectiv i s-a atribuit locul de la intensiv pe baza portofoliului educational. Pentru locul ramas liber la intensiv se organizase concurs in liceu si se inscrisesera cativa elevi care fusesera admisi la profilul respectiv.

    • Excelenta remarca. Ne arata ca si o zicala (deci principiu de viata, nu slogan) veche, de tipul „socoteala de-acasa…”, mai are ceva a ne spune, caci e a fi studiata din cele mai nebanuite unghiuri si in corelatie cu altele

  18. Si pe mine ma macina subiectul de ceva vreme incoace. Stie cineva daca s-a facut vreun studiu asupra eficientei acestor concursuri asupra viitorilor adulti?

    Fetita mea abia a inceput pregatitoarea si m-am lovit deja de doua ori de ideea de concurs.

    A fost mai intai acea sedinta cu parintii, in care s-a ridicat problema temelor (da, invatatoarea a indraznit sa dea teme pentru acasa, cate o fisa cu trei desene sau un exercitiu de despartire in silabe, o joaca rezolvabila in cinci minute, iar unii parinti s-au revoltat), apoi a venit paradoxala intrebare: „Cand incep concursurile?”. Am fost uimita sa aflu ca se fac concursuri la 5-6 ani. Am inteles ca parintii sunt cei care pun presiune pe copii si ca, pentru ei, conteaza mai mult imaginea publica, diploma, si nu cunostintele reale ale copilului sau confortul lui emotional.

    Apoi, a venit o doamna in clasa. Le-a dat copiilor cate o foaie, i-a rugat sa deseneze ceva pe ea si le-a spus ca e pentru un concurs. In ziua urmatoare, doamna a venit din nou, a luat din clasa trei copii si, dupa o ora, respectivii s-au intors cu cate un ghiozdan plin cu premii. A fost prima data cand fetita mea a plans la iesirea de la scoala (si multi copii plangeau atunci). Si prima data cand si-a dorit ceva ce a vazut la alt copil: plastilina din ghiozdanele-premiu. Iar asta nu s-ar fi intamplat daca acea premiere ar fi fost facuta corect, in clasa, cu explicatii clare pentru toti copiii, aratarea desenelor castigatoare si premierea in fata tuturor.

    Eu cred ca scoala trebuie sa ii invete pe copii sa fie solidari si sa se ajute intre ei pentru a progresa impreuna. O societate egoista, in care „cel mai tare din parcare” e dezideratul absolut (alaturi de „sa moara capra vecinului”, bineinteles) e sortita dezastrului. Iar daca aceste concursuri nu pot fi complet eliminate, atunci macar sa fie corect organizate, iar sensul lor sa fie bine inteles de catre copii. In cazul in care au vreun sens…

    Si vorbesc si eu din perspectiva unui fost „copil-minune”, zecista si olimpica, cu pregatire in Educatie si cu un copil inteligent si bine integrat in viata asta, nu al vreunei mame frustrate sau perfectioniste, ca sa nu ne intelegem gresit.

  19. 3 observații:

    1. Îmi permit să vă atrag prietenește atenția că este riscant să vorbim despre o „banală colică”. Fie că este vorba de pildă despre o colică biliară sau renală și fără a dori să fiu indiscret, să știți că dacă o colică v-a făcut să vă prezentați la spital aceasta este o situație care necesită investigații și tratament – nu de puține ori tratament chirurgical. Poate cunoașteți cauza colicilor și aveți un plan în această privință. Dacă nu, prietenește, vă sugerez să o căutați și să o găsiți. (din ce scrieți nu e clar dacă ați fi fost evaluată de un medic)

    2. Dincolo de complexele emoționale care îi îndeamnă pe unii părinți să-și ducă copiii la aceste concursuri eu identific o motivație interesantă pentru a-ți duce copilul la asemenea concursuri: dorința de a ști, chiar în cadrul unui sistem de evaluare imperfect, la ce nivel este copilul tău în raport cu ceilalți copii. Această informație, pentru un părinte isteț și responsabil, este importantă. Sînt de acord cu d-voastră mai departe cînd spuneți că sistemul de testare și de feedback este profund greșit. Ca și analgezicul din perfuzie care controlează simptomele neplăcute fără a se ocupa de cauza problemei, aceste concursuri sînt un surogat, un înlocuitor al unui sistem corect de evaluare, un înlocuitor al soluției complete și corecte.

    3. În România eu am identificat 3 sisteme esențiale care în „tradiția” de după ’89 au dovedit o mare rezistență la schimbare: educația, justiția și sănătatea. Chiar dacă la nivel de point of delivery în sănătate nu s-a schimbat mare lucru, să știți că în interior lucrurile stau foarte diferit de acum 10 ani. Criza de personal va pune mai devreme sau mai tîrziu presiune pe autorități. Și în justiție sînt ceva semne de întremare. Vă mărturisesc însă că în privința educației, pe baza și a unor experiențe recente directe din poziția de angajator, rămîn extrem de îngrijorat. Comportamentul de grup al profesorilor, nu mai puțin dar în alt sens decît comportamentul de grup al medicilor (din care și eu dar doar prin calificare fac parte), lasă foarte mult de dorit. De-aia sîntem unde sîntem. Dar d-voastră faceți bine ce faceți și vă doresc mult succes în continuare.

    • @ Alin – raportarea fiecăruia la nivelul la care se află ceilalți e una dintre cauzele pentru lucrurile merg atât de prost în România. Oamenii se compară cu cei din jurul lor, ies în avantaj și astfel apare suficiența. Și românismele tipice. În realitate, în lumea largă există mereu competitori în fața cărora n-am avea nicio șansă, de aceea ar trebui să ne evaluăm mai degrabă performanța proprie, nu să ne raportăm la rezultatele celor din jur.

      Cât privește sistemul de sănătate, până la presiunea pusă pe autorități apare deocamdată o lipsă de competiție care duce de-a dreptul la indolență. Pentru că din sistem nu pleacă în vest nulitățile, ci dimpotrivă.

  20. Compasiunea.

    E expresia, cuvantul sentimentul (numiti-l cum vreti) evacuat din spitalele actuale.
    Unde recrutarea personalului si evaluarea activitatii lui tine mai degraba de o logica economica si nu una umana.
    Pacienti cu numar, dosar aranjati pe pat, dupa logica de clasificare, procesare de cazuri.

  21. Nu am citit de mult un dialog atat de interesant ca cel legat de articolul de fata. Mi-am facut fise la opozitia intre autor si dl Augustin. Insa, eu cred ca sunt 2 realitati ale scolii in cazul de fata. In mediul rural, lipsa concursurilor/a nevoii de competitivitate ii aduce pe copii foarte aproape de ratarea personala.

  22. Buna dimineata Oana!

    Oamenii sunt prea ocupati cu ei, cu nevoile lor imediate, cu problemele lor asa incat nu mai au timp si de altii. Nu e o rautate, desi e greu uneori sa accepti … Si ei au nevoie de o vorba si o sarma calda … In loc, sunt asteptati sa execute. Pana la urma pentru asta au fost pregatiti.
    Caldura se invata acasa, cu iubitul, iubita, acolo unde sufletele se incumeta sa se intalneasca …

    Cine are timp sa se intalneasca dincolo de judecati, cand toti sunt judecati, evaluati, cantariti, taxati si pretuiti ? Cine in atatea mii de suflete abuzate, grabite si secatuite are timp sa se uite la cei de langa el si sa stoarca din ceea ce are atata nevoie sa primeasca ? Cautam, cautam …

    O zi frumoasa Oana, ai grija … de tine, de fata ta, de oameni …

  23. „Călărași…mai mult praf decât…oraș!”

    Continuați, vă rog frumos, doamnă Oana Moraru, să ridicați praful de pe această zisă!

  24. Pe mine m-a impresionat mult mai mult „chestia ‘” cu spitalul. Ei ,aici poate fi vorba la modul concret de viata unui om ( si nu de cum ne formam pentru viata ). Ce se intimpla cu miile de bolnavi care nu primesc cadou un telefon dat unde trebuie. Care nici macar nu sunt evaluati din priviri repezi a fi ” oameni educati „, ca doar crize poate face si mama-buna din Apahida. Eu cred ca sunt multe lipsuri si privatiuni in spitale, dar insist sa cred ca omenia nu e pe lista de dotari a spitalelor si nici bunul simt.Trebuie sa vii cu ele de acasa.

    • @Olimpia

      Boala si in general suferinta au si ele rolul lor. Daca sunt folosite constient mai ard egoul. Altfel, prada identificarii cu boala oamenii continua sa fie la fel de egoisti ca atunci cand erau sanatosi …

  25. Aveti perfecta dreptate, copiii pana la varsta de aprox 10 ani nu trebuiesc impinsi catre competitie. Nu pentru ca ar fi ceva gresit cu concursurile in mod special, dar pentru ca este irelevant pentru micul scolar. Cei ce cunosc psihologia copilului, stiu ca aceasta faza de dezvoltare a copilului se numeste egocentrism, si ca atare competitia cu altii nu este relevanta pentru el la aceasta varsta.Pana la aceasta varsta, copilul invata cum sa invete , deprinde aptitudini de studiu individual sau in grup. Desigur ca acumuleaza si cunostinte, dar important este sa deprinda algoritmul cunoasterii : cum aflu ceva daca nu stiu? De unde pornesc, ce trebuie sa memorez si ce trebuie sa deduc? Care sunt sursele unde pot gasi informatiile si cum selectez aceste surse? Cat timp si perseverenta trebuie sa investesc in aflarea a ceea ce ma intereseaza? Traim intr-o perioada in care volumul de informatie la nivel global se dubleaza la fiecare 4 ani. De aceea este mult mai important ca sa pregatim copiii mai degraba cum sa invete decat cat sa invete.
    In jurul varstei de 10 ani, copilul se muta in alta zona a dezvoltarii sale , incepe sa se perceapa el insusi in relatie cu cei din jur. Atunci participarea la concursuri incepe sa aiba relevanta pentru scolar, intrucat incepe procesul de definire a propriei valori. Dupa aceasta varsta, copilul ncepe
    sa se compare cu cei din jur si participarea la concursuri, competitii cu alti copii de varsta apropiata il ajuta sa-si dezvolte spiritul competitiv, increderea in propriile puteri, respectul fata de sine si fata de cei cu care concureaza.
    Excelent articol, bine articulat si interesant de citit!

    • Pentru mine, ca parinte, este foarte interesanta postarea dumneavoastra. Mai citesc carti de parenting, dar retin ideile care imi rezolva problemele punctuale.
      Ar fi interesanta o astfel de corelatie, intre Psihologie si Invatamantul din Ro. Psihologia Copilului si Adolescentului (ceva modern, nu tratatele pe care le-am facut si eu acu’ 20 de ani in Facultate) si modul in care este corelat Invatamantul actual cu aceste etape.

      • Multumesc pentru comentariu. Sistemul de invatamant ar trebui sa fie corelat nu numai cu psihologia copilului/adolescentului dar si cu stiinta dezvoltarii creierului/gandirii. Sunt atat de multe descoperiri recente despre cum se dezvolta creierul uman la diferite varste, care au fost posibile odata cu descoperirea si folositea tehnologiei de imaging. Ar fi interesant de stiut cat de multa stiinta este incorporata atunci cand se stabileste programa scolara pentru diferite cicluri de invatamant. Din pacate, nu am acces la aceasta informatie, asa ca nu pot face o analiza cuprinzatoare. O zi buna tuturor!

  26. pentru a intra la liceu la clasa de engleza intensiv,se da un examen,unde trebuie sa obtii minim media 6(60 puncte).doar ca sistemul e facut in asa fel,incat ordinea de inscriere la aceasta clasa nu se ia dupa acest punctaj,ci dupa media de intrare in liceu.astfel incat ajung la engleza intensiv copii cu nota 6 la examenul de engleza,iar cei cu 9 (deoarece au avut media de admitere mai mica decat cel anterior)nu intra la aceasta clasa.atunci,de ce se mai da acest examen?

  27. mai ridic o mana aici :) o chestiune elementara nu am gasit la articol (nu am fost atent chiar la toate comentariile, mai ales mai lungi decat un tweet):
    „mens sana in corpore sano” (desi am facut latina la scoala, am cautat pe google cum se scrie:).
    de ce se neglijeaza sportul (educatia fizica) in general in Romania (urbana, bineinteles)?
    ultimele cercatari neuroscience arata ca niste exercitii (si in pauze dese) ajuta mult la concentrare

  28. De ce ?

    Pentru ca nu e reconfortant si pentru ca nu potzi sa „boast” in discutziile de la cafea cunostiintzele despre nivelul copilului care pot fi dobandite in procesul verificarii temelor pentru acasa este „certificat” pe participarea la aceste concursuri fara miza reala.

    De ce ?

    Deorece scoala actuala in Ro e o masina de diplome , medalii si certificate sii nu doar pentru asa e mai simplu si mai convenabil pentru profesorii sai ci pentru ca asa cer parintzii.

    Si de aceea reformarea ei in scopul centrarii pe diseminarea de abilitatzi si competentze utilizabile efectiv este imposibila.

    De ce nu se poate transforma scoala romanesca intr-o imensa scoala de soferi ?
    Un loc unde te duci cu temele studiate de acasa si te lasi sau nu pe mana unui dom’ instructor care sa aibe grija da anxiatatzile tale de insecuritatzile tale care sa te lasa se experimentzi in aboradarea problemelor intr-un cadru sigur asfel incat la sfarsitul ei (20 de ore plus niste extra ore) sa fii pregatit atat pentru poligonul cunoasterii unor manevre si proceduri cat si pentru traseul aplicarii lor in viatza si trafic ?

    din doua motive parerea mea :
    1- pentru ca avem de-a face cu copii si de aceea un adult e necesar (niciodata parintele care fuge de acesta raspundere ) trebuei sa isi asume raspunderea pentre ce, cat si cand trebuie sa invetze , exerseze, practice copilul
    2- pentru ca parintzii ai nevoie de o confirmare a faptului ca directzia copilului e una buna .

    Parintzii au nevoie de turma, de coada de aprecierie si aprobarile altora pentru deciziile lor

    Au nevoie de o „clasa speciala” pentru a simtzi ca copiliul lor si deci ei sunt speciali.

    Au nevoie de un card de diplome si medalii pentru a fi sigur ca copilul lor nu e un looser.

    Au nevoie de confirmarea unui prieten ca tratamentul primit la spital e cel mai bun si nu doar destul de bun.

    Cand presiunea asupra noastra inceteza sa mai fie crunta
    Cand securitatea nu ne mai este amenintzata
    Cand hrana si adapost avem
    Cand dragostea familiei si a cercului de prieteni de mangaie sufletul

    Atunc,i adica acum pentru ca conditziile de mai sus sunt indeplinite pentru majoritatea romanilor middle income noi cautam :ESTEEM

    Adica aprecierea, adica confirmare valorii si a deciziilor nostre din ochii altora inaiante sa ajungem a self-actualization adica la multzumirea de sine .

    Noi oamenii nu putem sa fim multzumitzi de noi inshine inainte sa vedeam ca si altzii sunt multzuitzi de noi (multzumitzi sau macar invidiosi) .

    Nu putem fi multzumitzi de temele facute impreuna cu copilul daca acesta nu primeste o medalie pentru ele . O medalie la concursul de copii buni.

    Si asta nu e neaparat rau , asa suntem noi oameni .
    Avem nevoie de esteem inainte de a avea self-esteem

  29. Pro-competitii: realitatea, cunoscuta de parinti (ceea ce e ii indeamna sa continue sa le impuna copiilor lor participarea la cat mai multe competitii), e ca de multe ori in viata se face „concurs de dosare”. Motivele sunt diverse si problema nu este specifica doar Romaniei – insa de multe ori lipseste timpul (sau mijloacele) de a face o departajare obiectiva a canditatilor. Si astfel e un sistem care se auto-perpetueaza, fiindca cei cu „CV-ul bogat” sunt de multe ori in pozitii de decizie, astfel incat vor alege tot pe unii asemanatori.

    Contra competitiilor: in timp fiecare isi creaza un sistem foarte eficient de a „game the system”. Adica de a invata fortat o perioada, urmand ca examenul sa fie luat cu un rezultat foarte bun, dupa care organismul va „tria informatia cu adevarat necesara” indepartand „balastul”.

    Din pacate insa presa este si ea vinovata de proliferarea acestui fenomen: tot felul de prostii ajung pe prima pagina a jurnalelor, precum recent un indian de 6 ani care a migrat impreuna cu familia in UK si care a fost denumit „cel mai inteligent copil din lume” fiindca a obtinut la acea varsta punctajul de trecere la un examen Microsoft. Acel examen e de tip grila si se stie clar ca exista si modalitati de a gasi online rezultatele corecte. Nu inseamna fara echivoc ca acel copil a fraudat, dar nici nu ar trebui sa fie etichetat drept „cel mai destept”. Insa data fiind situatia creata prevad ca in curand vom citi de alt copil care a promovat un examen Microsoft la 5 ani, samd.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Oana Moraru
Oana Moraru
Oana Moraru – fondator și manager al Școlii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educațională privată – în Călărași (ciclu preșcolar, primar și gimnazial) - absolvent Liceul Pedagogic și Facultatea de Litere, București - consultant educațional în domeniul învățământului privat preuniversitar - 20 de ani experiență la catedră și parteneriate active cu școli și grădinițe în Europa

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro