Grecia: Blast from the Past

Cu pumnul în aer, ca un nou „el lider maximo”, Alexis Tsipras anunţa triumfător duminică unei mulţimi euforice: „Grecia lasă în urmă austeritatea catastrofală, lasă în urmă spaima şi autoritarismul, lasă în urmă cinci ani de umilire şi suferinţă!”.

Dacă austeritatea a fost singura măsură viabilă pentru stabiilizarea bugetului Greciei, este greu de spus, economiştii vor dezbate probabil încă mulţi ani de acum încolo inevitabilitatea ei. Totuşi, „umilirea şi suferinţa” au avut anumite precedente, pe care ar fi util să le punctăm, pentru o imagine completă a situaţiei.

In 2009, la un an după izbucnirea crizei financiare, Gheorghios Papandreu devenea prim ministrul Greciei. Un om deosebit din mai multe puncte de vedere: reprezenta a treia generaţie de politicieni din familia sa. Şi tatăl, şi bunicul său au fost prim-miniştri ai Greciei. Apoi, a beneficiat de o educaţie deosebită: născut în Statele Unite, a urmat cursurile universităţii din Stockholm, ale London School of Economics şi ale universităţii Harvard. Cu o asemenea pregătire, nu a avut nevoie de mult timp după ocuparea funcţiei de prim-ministru să realizeze că finanţele ţării erau într-o stare mult mai gravă decât arătau anterior datele publice. Deficitul bugetar al ţării era de 12,7% din PIB, de 4 ori peste limita acceptată în Uniunea Europeană (a cărei membră era din 1981). Ţara se afla deja într-o situaţie dificilă, rata şomajului ajunsese la 10%, iar datoria publică, de 410 miliarde dolari.

In două luni, agenţia de rating Fitch a retrogradat masiv capacitatea ţării de a-şi plăti datoriile, de la A- la BBB+. Adevărul, mascat timp de ani prin statistici deformate, a ieşit la suprafaţă. Dar momentul era cât se poate de nefericit: multe ţări europene, printre care Portugalia, Irlanda, Italia, Spania, se luptau şi ele cu efectele dure ale crizei. Insă cauza crizei din Grecia era doar parţial a guvernelor de dinaintea lui Gheorghios Papandreu: băncile occidentale, investitorii străini au creditat bucuroase Grecia, ameţite de dobânzile ridicate şi de convingerea că Grecia este ţară membră a Uniunii Europene şi oricare ar fi problema, se va găsi o rezolvare. Iar din creditele abundente, Grecia aloca fonduri generoase pentru infrastructură, servicii şi salarii în administraţia publică.

In paralel, populaţia plătea tot mai puţine impozite. Guvernul Papandreu a anunţat şi aplicat imediat măsuri de austeritate fără precedent, stârnind valuri de proteste sociale. Dar nu a fost suficient. In plus, şi creditele de pe piaţa financiară au dispărut. In 2010, guvernul Papandreu a cerut oficial sprijinul Uniunii Europene şi a Fondului Monetar Internaţional pentru evitarea incapacităţii de plată a Greciei. Europa a răspuns printr-un mecanism complex care poate fi descris pe scurt ca soluţionarea crizei datoriilor prin noi datorii. Aceasta includea, în cursul anilor următori, mai multe tranşe de credite în valoare de sute de miliarde de euro, cu condiţii stricte, respectiv noi măsuri de austeritate.

Aceste măsuri însă au avut ca efect reîntoarcerea încrederii investitorilor în Grecia. Anul trecut, ţara a reuşit să obţină aproape 4 miliarde de dolari prin emiterea de obligaţiuni pe pieţele externe.

Austeritatea s-a dovedit a fi deci mai degrabă benefică decât catastrofală. In ce măsură spaima, umilirea şi suferinţa s-au datorat exclusiv unor factori şi actori din afara Greciei, e o întrebare la care mai devreme sau mai târziu şi Tsipras va trebui să răspundă.