Scrisul celui care traversează tărâmul suferinței și-al dezolării supreme are un sunet inconfundabil, pe care, oricât de priceput, scrisul cuiva ferit de marile-ncercări ale vieții nu-l poate reda.
Dacă veți deschide cartea Alexandrei Furnea, Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, veți vedea cum scrie cineva care a cunoscut arderea de viu și, apoi, felul în care focul i-a redesenat trupul, rămânând în viscere, imposibil de stins sau de alungat, de vreme ce, în final, el se ascunde într-un depozit de amintiri pentru tot restul vieții.
„Trupul omenesc nu e făcut să simtă ceva atât de groaznic. (…) Plâng și sângerez, complet goală, goală de piele, goală de tot ce e omenesc în mine. (…)
Mâna dreaptă s-a umflat atât de tare, încât au tăiat-o pe mijloc ca să nu crape de la sine. E despicată de o incizie adâncă prin care se ițesc, fragile, tendoanele albe. Pe antebraț și pe braț nu mai am piele deloc. Îmi văd carnea roșiatică. Lucioasă. Întorc capul. Umărul stâng pare creația unui sculptor nebun. E scobit, diform, de parcă focul ar fi mușcat din el ca să-și astâmpere foamea. Sângele țâșnește din pântecul căscat al rănii vâscos, de un roșu închis. Oroare. Nu e real. Coșmar. Trezește-te, trezește-te! Degeaba.”
De-acolo, dinlăuntrul acestei suferințe în care „trupul devine unealtă de tortură”, Alexandra se ridică prin cuvinte într-un loc în care nici unul dintre noi n-a ajuns. Nu dobândise ea oare alt drept de a rosti cuvintele „viață” și „moarte” decât restul muritorilor?
Greutatea cuvintelor Alexandrei scrise la capătul celor trăite la Colectiv în înspăimântătoarea seară de vineri, 30 octombrie 2015, apoi vreme de două luni în „Spitalul de Arși” din București, este dublă. Pe de o parte, ea scoate la lumină locul suferinței extreme înăuntrul condiției umane: până unde poate urca, omenește vorbind, suferința? Cât timp pot arde fără încetare trupul și sufletul unui om?
„Mă întreb cât pot să mai duc. Durerea se revarsă peste tot ceea ce sunt, sfâșiindu‑mă. Într‑o zi am să înnebunesc și fie am să mor, fie am să mă ridic din cadă și am să alerg cât de departe pot de acest loc, așa goală de carne cum sunt. Am să mă prăbușesc pe asfaltul murdar din fața Spitalului de Arși, dezbrăcată de tot ceea ce am fost și, mai ales, de umanitate. Am să fac baltă sub mine, una mizerabilă, iar ei o să‑și vadă chipul nemilos reflectat în apele ei însângerate. Îmi e tot mai greu să cred că voi ieși vreodată de aici. Și dacă o voi face, voi fi altcineva. Clipă de clipă, ceva se strică în mine. Pe mine. Pielea aceasta care tot moare acoperă un suflet la fel de chinuit, strâns în menghina suferinței și a indiferenței care ridică din umeri când cerșesc, hohotind, un analgezic. Nimic nu este la fel. Nimic nu va mai fi la fel vreodată.”
Pe de altă parte, aceste cuvinte au schimbat starea lumii de la noi. Ele au biciuit „lenea noastră emoțională”, au dezgolit teribilul existenței pe care ne prefacem că nu-l știm, cel puțin atâta vreme cât el nu ne atinge. Să închidem, așadar, ochii cât timp societatea nu ne repartizează o cameră de tortură undeva în culisele ei.
Acum însă, cu mărturisirea Alexandrei în față, știm. Cuvintele „iad” și „infern” apar de peste 30 de ori în cartea Alexandrei, iar ea ne aduce sub ochi singurul infern adevărat: cel pe care noi, oamenii, ni-l amenajăm singuri unii altora.
„Patimile prin care am trecut în perioada internării acolo au fost abuzuri, tortură ascunsă după zidurile unui edificiu dedicat vindecării. Doar aparent. În realitate, găzduia însuși iadul.”
Minciuna aruncată la televizor de un ministru al momentului – „avem tot ce ne trebuie”– a ținut deschise vreme de două luni saloanele morții de la Spitalul de Arși. (A reușit oare cineva la noi să împingă în brațele morții câțiva zeci de oameni cu doar cinci cuvinte? Oare de cât timp are nevoie justiția oamenilor ca să-l judece pe acest individ?) Acolo au sfârșit mulți dintre „cei 65”. Parte dintre ei ar fi fost astăzi în viață, dacă „slujitorii nației” ar fi recunoscut că nu avem de nici unele și că era nevoie de ajutorul spitalelor din străinătate ca să ne vindecăm arșii; dacă n-ar fi existat stratul ascuns pe care trăim cu toții în România noastră disimulată, mincinoasă și coruptă până-n rărunchi.
Dar de ce un loc destinat vindecării, transformat în „sălaș al morții”, capătă valoare de simbol pentru o întreagă țară? Un simbol este o imagine în care străvezi mai mult decât imaginea pe care o ai sub ochi. Când spun că ceea ce a trăit autoarea Jurnalului 66 la Spitalul de Arși a căpătat valoare de simbol, am în vedere faptul că „spitalul-lagăr” de pe Calea Griviței, în care pacientul urla de durere implorând să i se dea un analgezic, în care era mințit, umilit și torturat (citiți, dacă nu credeți!), trimite la suferința unei întregi țări. Altfel spus, Spitalul de Arși descris în cartea Alexandrei Furnea are o formidabilă pregnanță malignă și, raportat la întreaga țară, capătă astfel o vocație simbolică. El devine un concentrat de sens și ne face dintr-odată să vedem, trecând pe o altă orbită, că suntem o societate în care, în toate domeniile, grefele se aplică peste răni pline de puroi. Ne face să vedem cum arată o societate în care, întocmai ca acolo, dar cu totul la altă scară, ni se ascunde adevărul: adevărul că, trăind așa cum trăim, măcinați de bacteriile corupției, riscăm să dispărem ca popor. Suntem o țară în care ni se vorbește de șase ani de o „Românie educată”, în timp ce, în toate clasamentele, ne aflăm pe primul loc din coadă.
De ce, așadar, a ajuns Colectiv să însemne „boala cronică de care suferă România”? Pentru că, simplu spus, el a devenit simbolul unui război pe care clasa politică și corupția ei „îl luptă de 30 de ani împotriva vieților noastre. Unul ale cărui treatre sunt spitalele românești devenite pepiniere ale morții”, în care medicii, ajutați de politicieni, au devenit de fapt torționari.
„Ceea ce a cruțat focul au ucis ei în acest spital‑lagăr în care tratamentul înseamnă tortură, unde stafia adevărului agonizează pe holuri îmbrăcată în halate uzate, mânjite cu sânge și puroi, șoptind atunci când crede că nu o aude nimeni că suntem toți pe moarte, cotropiți de bacterii, devorați de ele.”
Putem, desigur, să persistăm în a ignora acest război civil, dar atunci înseamnă că acceptăm mereu ca alții, mereu alții, nu noi, să devină victimele lui. Închizi cartea cu această întrebare care n-are răspuns: Câtă vreme vom mai putea fi noi, românii, „orbi la răul mare din lume”?
La o lansare a cărții sale, Alexandra Furnea a fost întrebată dacă scrierea Jurnalului a avut pentru ea o valoare terapeutică, dacă, exprimată, grozăvia trăită poate fi mai lesne suportată. E neîndoielnic că mutarea infernului în spațiul obiectiv al literaturii a făcut din această carte mai mult decât un gest civic care ne-ajută să înțelegem mizerabilele resorturi ascunse ale lumii în care trăim. S-a spus că orice plăsmuire prin imagine sau cuvânt este „o oglindă care transfigurează”. Orice lucru rostit, articulat în spațiul artei, indiferent de teribilul pe care-l exprimă, poate fi asemuit cu „trandafirii țâșnind din tufe de spini” (Nietzsche). Pielea care a ars și s-a desprins zile la rând de pe trupul unui seamăn al nostru s-a transfigurat în cele din urmă într-o carte. De câte ori un scriitor adevărat strânge laolaltă cuvintele, el înfăptuiește „o corecție a lumii”, o corecție a urâțeniei lumii. Și ele devin cu atât mai puternice, cu cât spinii din care țâșnesc zgârie mai teribil.
Intr-adevar!
Oroarea incepe cu numele spitalului ” de arsi”. In loc ” de arsuri” sau un nume propriu sau „de chirugie plastica specializat in arsuri”, orice numai nu „de arsi”. Nu se numesc spitale dupa bolnavii de o anumita boala pe care ii trateaza. Spitalul „de cancerosi” … spitalul „de nebuni”… spitalul de „femei gravide”… un primitivism medical sinistru.
Alexandra este o fiinta extraordinara care a supravietuit iadul, l-a articulat si l-a facut public intr-o maniera remarcabila.
Studentii la medicina sunt invatati de demult ca exista pacienti cu afectiuni/boli si nu boli in sine.
Din perspectiva asta o parte din denumiri respecta(u) tiparul asta?
La spitale mari cu multe sectii, denumirea vine de la locatie sau incadrarea in comunitate – oras/municipiu/universitar.
Dar toata lumea stia ceea ce inseamna numarul 9, Balaceanca, Polizu, Colentina, Fundeni etc
@ delia buna observatie! Am sesizat si eu de la inceput vulgaritatea acestei denumiri nascocite. Nici limba romana nici compasiunea si respectul nu sint la ele acasa. De parca nu ne ajungeau ororile.
De fapt se cheama „Spitalul Clinic de Urgență Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri”.
„Spitalul de arşi” este un apelativ peiorativ rostogolit de media.
Asta asa, ca observatie, nu ca ar avea vreo relevanta cu privire la carte sau la recenzia facuta de dl. Liiceanu.
E bine ca nu are numele oficial „de arsi” dar faptul ca este referit asa are legatura. Pt ca personalul medical care a tratat-o i-a spus ca pielea ei e de vina ca nu i se vindeca ranile si nu au avut compasiune si solutii pt durerea fizica si suferinta psihica. In general, in Romania nu se permite familiei sa stea cu pacientul tot timpul ceea ce este o cruzime ramasita a dictaturii – desconsiderare a dreptului pacientului si familiei – nu ma refer la arsuri grave sau terapie intensiva unde intradevar accesul este mai redus dar si acolo este de doua ori pe zi.
Nu deplânge, Delia, atât de mult denumirea în sine a spitalului. Că unii dintre cei ajunși acolo au parte chiar de slavă deosebită: se numesc “Marii Arși”. Vorba ministrului:…avem de toate.
Incep sa ma desprind de taramul in care m-am nascut, am crescut si am iubit, asemenea unei rachete care urca spre spatiu, strapungand atmosfera Pamantului cu viteze enorme. Intoarcerea cosmonautilor pe Terra nu este nici ea usoara, ei trebuind sa reziste caderii si atractiei gravitationale, iar apoi sa reziste cateva zile pentru a se acomoda cu gravitatia Terrei pana la intalnirea cu cei dragi. Uneori imi vine sa strig cat pot, asemeni celebrei formatii rock din Colectiv: „goodby to gravity” pentru a nu mai fi nevoit sa ma intorc vreodata in tara mea, unde pana si inghetata are aroma de coliva. Da, asta vara am descoperit intr-un restaurant situat vizavi de o biserica importanta din zona Eroilor, o inghetata cu aroma de coliva. Sa fie oare un semn ca taramul pe care m-am nascut a pierit demult?
Nu neaparat. Letargia seculara/milenara nu inseamna neaparat pieire.
Uitati-va la China sau la tarile din Orientul Mijlociu – Saudia/Dubai/Bahrain/Qatar.
Cu varietatile neobisnuite de inghetata si eu am mancat o inghetata de thina acum cativa ani.
Am fost tentat sa comand ca de obicei, de ciocolata dar mi-am zis „hai sa incerc”. Si era NEMAIPOMENITA!
Dar cred ca unii asteapta cu interes ca feministele sa promoveze inghetata pe baza de lapte matern.
Deja acum multi ani, in Little Britain un personaj cere mamei lui sa puna lapte matern in cafea si cel de-al doilea personaj se conformeaza cererii „copilului”.
Sa nu comparam Romania cu tarile din Golf. Noi chiar si daca am avea bani (si norocul face chiar sa avem) n-am sti ce sa facem cu ei sau i-am devaliza imediat. Qatar a construit 7 stadioane imense pentru Cupa Mondiala; va imaginati guvernul Ciuca facand asa ceva? La cate miliarde au fost trimise catre Romania de la Bruxelles, ar fi trebuit sa avem cel putin 20 de noi spitale pana acum. Nu stiu, poate au croatii mai multe spitale si mult mai bune decat avem noi. Poate asta-i motivul pentru care intra in Schengen de la 1 ianuarie. La ei coruptia nu ucide, la fel ca la noi. Ma rog, ucide jurnalisti de investigatii uneori, insa niciodata nu ucide tineri arsi prin spitale. Unul din medicii austrieci (da, Austria aia care a votat impotriva noastra la JAI) care l-a trat pe un baiat ars in Colectiv, a facut o criza de nervi in clipa in care acel baiat a decedat la AKH Viena. Nu intelegea de ce nu a fost adus mai devreme la el in spital unde ar fi fost cu siguranta salvat. In spitalele din vest, atunci cand se interneaza un tanar bolnav sau ranit, medicii sunt in stare sa-si dea si viata pentru a-l salva, iar asta o spun din ce am vazut in acesti zeci de ani de cand sunt aici. Medicii de aici sunt foarte sensibili cand vad tineri sau copii.
De ce sa nu comparam Romania cu China sau tarile din Golf?
Esenta problemei este obedienta inculcata si neincurajarea spiritului critic din educatie, dar si din familie, societate, etc.
In afara de scandalurile mediatice initiate si intretinute de „stim-noi-cine” exista intelectuali necompromisi in Romania care au, nu spirit de fronda, ci de libertate?
Actori sunt, stand-upisti sunt cu duiumul care au spiritul asta de libertate.
Sunt profund impresionat si adresez sincere felicitari domnului Gabriel Liiceanu pentru faptul de a face publica aceasta suferinta. Statul roman, prin reprezentantii sai de la toate nivelurile, este arogant, nepunticios pentru ca vrea sa fie nepunticios, lipsit total de empatie, pentru a-si proteja acolitii, nu pentru ca nu ar avea resursele de a fi un stat protector pentru cetatenii sai. Doar ca aceste resurse sunt alocate discriminatoriu si doar in interesul celor care detin puterea. Si asta doar pentru ca noi, umilii cetateni ai aceste tari, nu stim sa ne folosim puterea la vot. Pentru ca noi doar atunci avem puterea, pe care apoi o incredintam altor sa ne reprezinte. De unde pot cumpara aceasta carte?
Cartea se gaseste cel putin in orice librarie Humanitas. Sau o obtineti on-line si prin curier direct acasa…ca afara e urat ,umed ,frig.
Un singur lucru vreau sa spun despre articolul dlui Liiceanu. Nici azi nu avemun spital de arsi la standarde UE…suferintele aceastea groaznice povestite in carte se pot repeta oricand.
Buna seara! Aceasta carte poate fi achizitionata din orice librarie Humanitas sau online de pe libhumanitas.ro
Nu e gluma: in timp ce in tarile Lumii intîia oamenii grav loviti de soarta se zbat sa obtina legalizarea eutanasiei, Romania are cele mai bune unitati de euranasiere: de la doctor de familie la spital si camin (lagar) de virstnici. Pe toate le-am evaluat de curind cu durerea ca n-am putut sa fac nimic pentru oamenii apropiati care au nimerit acolo ca apoi sa se stinga. Inspaimîntati, indurerati. Sotia a fost acolo sa aiba grija de ei cit s-a putut, cu zbucium si alergatura, tocmai cind parea ca se rezolva. Am intrebat-o la telefon ,,cum e pe-acolo” si raspunsul ei monosilabic a spus totul: ,,Grozavii”. Mai tirziu, cind unul dintre ei avea sa paraseasca lumea inspaimintat iar celalalt se stingea vazind cu ochii intr-un camin, a mai adaugat un cuvint: ,,lagar”.
P.S. Aparent toate conditiile pareau indeplinite. De aceea spun ca au suprematia mascaradei sumbre.
„…in tarile Lumii intîia oamenii grav loviti de soarta se zbat sa obtina legalizarea eutanasiei…”
Sa nu ne entuziasmam prea tare cand „soarta” = deservirea cu urmari grave de sanatate fizica si mentala a unui stat al „Lumii intîia” .
The MAiD will clean you up, even if you don’t need/want it:
„Prime Minister Justin Trudeau says his government is working to ensure Veterans Affairs Canada (VAC) never again offers medical assistance in dying (MAiD) to veterans, as another veteran says a similar experience happened to her as well.
(…)
“…I can’t believe that you will … give me an injection to help me die, but you will not give me the tools I need to help me live,’” she said.
She said she’s been waiting since 2017 to get those supports, including the wheelchair lift.
(…)
Veterans Affairs Minister Lawrence MacAulay revealed to the committee in testimony last week that a total of four cases of medical assistance in dying being offered to a veteran had been confirmed through an investigation into the department,…
(…)
The veteran, who Global News has not identified but has spoken with directly, said that the service agent told him in the call about having helped another veteran access resources for medical assistance in dying, and that the other veteran went through with a medically-assisted death.
(…)
“Supposedly it was an isolated case, according to Minister MacAulay, and there would only be four people to whom this happened. Well, I’m a fifth,” Gauthier testified.
“So if you ask me, if it goes public, there will probably be more.”
(…)
“It’s the ‘triple-D’ policy — delay, deny, die — and dead veterans cost no money.”
(…)
The ongoing investigation has also been expanded to include management and existing employee training to determine how the service agent was able to repeatedly discuss the issue with clients.”
https://globalnews.ca/news/9321582/veterans-affairs-maid-cases-trudeau/
Statul belgian a euthanasiat o tanara de 22 de ani care suferea post-traumatic sy. si depresie dupa ce a fost martora la un atac terorist cu 5 ani in urma! Teroristii prinsi insa traiesc in conditii civilizate.
@Delia F, in forma in care e prezentat (si ati preluat, in buna credinta), nu pare realist.
Ce fapte anume credeti ca nu sunt adevarate?
Tragedia continuă în diverse forme.
Din rău în mai rău. Nu mai există decât clasa politică. E o mare deosebire față de România Regală. În chestiunea Schengen, nu s-a văzut nicio implicare a elitelor intelectuale, nici în dezbateri, nici măcar pe Facebook după apariția jocului austriac.
Oengeurile s-au rărit și se supraviețuiește tot mai mult atomizat, doar pe cont propriu.
Ii mulțumesc dlui profesor Liiceanu pt acest articol. Voi cumpăra astăzi această carte, o voi citi apoi i-o voi da fiului meu care este student la medicină.
Cred cu tărie că această carte ar trebui să fie introdusă în programa școlară. Ar putea fi o cărămidă într-un (posibil) efort de reconstrucție a moralei publice românesti.
Dar, cel mai important aspect legat de această carte: conține perspectiva unui om zdrobit de suferință, continuitatea și permanența suferinței, a chinului.
Noi, cei „întregi” sau „neatinși” suntem complet exteriori acestor experiențe umane devastatoare.
Eu uneori cred că inclusiv compasiunea devine uneori obscenă sau jignitoare raportată la brutalitatea pură a unui asemenea chin.
O carte din care pana si studentii la medicina pot invata cate ceva.
Uneori arsura curata o cangrena. Nu si in România, pentru ca nu arde unde si mai ales pe cine trebuie.
Cred ca este timpul sa punem punctul pe i. După Colectiv un prim ministru nepopular, cam arogant si, cam ca si cei dinainte (in special cei din timpul lui Base), corupt, dar totuși cu un minim de inteligenta si de prestanta, a demisionat.
Au urmat vreo 5-6 prim miniștri (poate mai mulți, le-am uitat numărul), la fel de aroganți, nepopulari si chiar mai corupți, plus mult mai lipsiți de carisma, de bun simt si elementara cultura generala, care n-au făcut nimic bun pentru cauza in speța si in general pentru tara asta. Nici unul n-a demisionat, au fost împinși rand pe rand afara, fie de KWI, fie de lupte intestine din PSD sau PNL.
Am crezut ca mai jos decât Mme Dancila nu se poate, dar am trăit sa-l aud vorbind si pe actualul prim ministru, general cu doctorat si fost șef al statului major al armatei, si sa-mi dau seama ca următorul prim ministru trebuie sa fie si mai jos. Urmează in mai Ciolacu, după care ma aștept la un doctor in științe fără bacalaureat.
In politica romaneasca nu intra nimeni fara avizul serviciilor. Toti, de la presedinte la ultimul parlamentar si ministru, sint simple marionete ale acestor organizatii subterane. Asa se explica starea natiunii.
Inainte de 1990, Ceausescu si partidul erau cei care conduceau prost. Acum sint serviciile cele care conduc prost. C’asa-i in democratie.
Daca nu vrei o monarhie, care sa fie deasupra si la vedere, ai serviciile, care sint prin subterane si invizibile. Pentru ca cineva trebuie sa conduca.
Sa ne amintim si de o cugetare a lui Henry Kissinger, fiindca conteaza in context: „To be an enemy of America can be dangerous, but to be a friend is fatal.”.
modul in care scrie cineva este detereminat si de talent, dincolo de problemele cu care s-a confruntat sau confrunta; daca simpla suferinta ar determina valoarea lucrarii, romanii ar fi cel mai talentat popor din lume; mai ales in ultimii 80 de ani.
Zici că noi am suferit obligatoriu mai mult decât alții?
populimea, da; nu si secureii si activistii de partid…
sau crezi ca nu am dreptate?putem detalia pe epoci, daca nu ma crezi
Nu sînt un intelectual, dar nu as cădea pe spate la zisele/scrisele nimănui.
Un pica mă miră (dar îmi trece) că dl. Liiceanu reușește contrariul. Este drept că dânsul are un public de mulțumit, iar eu nu.
O explicație mai simpla: aceasta carte a apărut la Humanitas!
sarmana Alexandra. ce ghinion sa i placa rockul intr o tara de barbari. lehamite de tot ce poarta stampila Romania. atentie, stampila. oriunde intilnesti un functionar ce reprezinta Romania te apuca scirba. am crezut ca n 89 scapam de putorile ce au parazitat aceasta tara. peste 33 de ani (perioada de timp mai mare decit ce se cheama interbelic) descoperim un teritoriu fara nici o noima, jefuit barbaric de pleava oricarei societati (asa numitii prosti cu doctorat, militieni, securisti/intelligence, juzi sau interesi/risi nationali). Romania se depopuleaza si indatoreaza sa plateasca lefurile si pensiile acestor scursuri umane.doar lehamitea si scirba i au mai ramas omului normal ce din motive de sanatate sau batrinete n a mai apucat sa si ia talpasita din patria hotilor si prostilor.
Functionarii romani sunt cea mai nesimtita clasa, nu-ti raspund la e-mailuri, nu raspund la telefon, nu raspund la scrisori, faxuri, nimic.
mda, doar ca astia (politruci, militieni, juzi, apevisti si alte lighioane bransate la bugetul tarii) sint platiti sa va serveasca, sa va raspunda la telefon, email etc. nu de asta i plateste cetateanul? ei au inteles ca s „elite” nu servanti. ca atare va pun ciubota pe grumaz, va iau banii din buzunare ca sa si mareasca propriile i lefuri si pensii, si sa mai imprastie si niscaiva firimituri putorilor votante. iacata reteta democratiei romanesti si capitalismului de cumetrie inaugurat de iliescu si gasca de securisti/activisti. acum e rindul progeniturilor acestor scursuri sa va „managerieze” viata.
Observ din exprimarea dumitale că nu ești deloc un barbar.
PS
Dacă am chef să fiu un barbar, care e problema?
Odată, când Ion Vianu mi-a spus că este posibil ca nu peste mult timp România să nu mai existe pe harta lumii, mi-a fost rușine de ceea ce m-a făcut să simt: că, poate, nu prea mai știe ce vorbește. M-a introdus, mai apoi, în logica frazei lui, și atunci am început să înțeleg că ceea ce mi s-a părut o oroare, chiar s-ar putea întâmpla. De atunci, de când idealizarea mi s-a făcut țăndări, dispariția României de pe hartă – nu și a poporului -, mi se pare un scenariu din ce în ce mai plauzibil. Să purcezi la dezvrajirea imaginii pe care o ai asupra lumii și a vieții este ceva sănătos – altfel, rămâi un copil ignorant -, dar este ca și cum ți-ai jupui, în fiecare zi, încă un strat de piele. Dar oricâte straturi ți-ai jupui, niciodată nu vei putea fi în centrul Ororii, așa cum a fost Alexandra.
„oricâte straturi ți-ai jupui, niciodată nu vei putea fi în centrul Ororii, așa cum a fost Alexandra.”
Niciodată nu știi ce-ți scoate viața în cale.
Îmi place că d. se afla prudent. Nu spunea că România nu va mai exista, ci că „este posibil…”.
Dincolo de asta, a dispărut pînă la urmă România cu pricina?
Iar dincolo și de asta, dacă dispare, acea Românie, se va apuca soarele a răsări de la vest/actualul apus?
spitalul de arși, de nebuni, etc? dar spitalul pur și simplu? am avut șansa să fiu un om sănătos, nu am fost internată niciodată. dar neșansa ca cineva „mai aproape de mine decât pielea” – nu știu cui aparține citatul, dar e un citat – nu m-a ocolit. un sindrom Raynaud la degetele mâinilor ajunse, o treime, în stadiul de necroză, au făcut ființa aceasta dragă mie să fie purtată la trei „somități” in domeniu. toate trei au propus „tăierea mâinilor”, una chiar cu cinism monstruos, „avem o ofertă de preț”. vreme de trei săptămâni, un dermatolog „no-name” din orașul de provincie din care locuiesc i-a curățat rănile, i-a pansat fiecare deget în parte, cu o dedicație de care doar o mamă este capabilă. și așa a început vindecarea, care nu a durat mai mult de două luni. este un travaliu cumplit să încerci să pui în cuvinte ceea ce simți tu, cel martor la așa ceva, cu revolta și furia aferente, intricate în milă și durere fizică greu de suportat, dar nu ai voie să te plângi tocmai tu, cel care nu a trecut prin iad. iar aceasta este doar o infimă mostră din monstruozitatea omniprezentă în sistemul medical din România.
Noroc ca exista si medici inventivi si dedicati.
Rîndurile de mai jos au pornit inițial sub forma unui comentariu al subsemnatului de mai sus, care s-a transformat apoi într-o postare Facebook mai amplă, ajunsă și ea finalmente într-un volum vurtual al subsemnatului.
Nu sînt un intelectual (drept dovadă, scriu cu î din i..), dar nu aș cădea pe spate la zisele/scrisele nimănui.
Un pic mă miră (dar îmi trece) că dl. Liiceanu reușește contrariul. Este drept că dînsul are un public de mulțumit, iar eu nu.
„Scrisul celui care traversează tărâmul suferinței și-al dezolării supreme are un sunet inconfundabil, pe care, oricât de priceput, scrisul cuiva ferit de marile-ncercări ale vieții nu-l poate reda.
Dacă veți deschide cartea Alexandrei Furnea, Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, veți vedea cum scrie cineva care a cunoscut arderea de viu și, apoi, felul în care focul i-a redesenat trupul, rămânând în viscere, imposibil de stins sau de alungat, de vreme ce, în final, el se ascunde într-un depozit de amintiri pentru tot restul vieții…”
In rest, ii admir poza însoțind articolul, unde autorul pasămite stă pe gînduri, cîntăreste idei etc. Din articol nu îmi pare a practica așa ceva, ci doar servit publicului său ceea ce vrea sa audă acesta.
Cum arată scrisul amintitei Alexandra?
„Trupul omenesc nu e făcut să simtă ceva atât de groaznic. (…) Plâng și sângerez, complet goală, goală de piele, goală de tot ce e omenesc în mine. (…)
Mâna dreaptă s-a umflat atât de tare, încât au tăiat-o pe mijloc ca să nu crape de la sine. E despicată de o incizie adâncă prin care se ițesc, fragile, tendoanele albe. Pe antebraț și pe braț nu mai am piele deloc. Îmi văd carnea roșiatică. Lucioasă. Întorc capul. Umărul stâng pare creația unui sculptor nebun. E scobit, diform, de parcă focul ar fi mușcat din el ca să-și astâmpere foamea. Sângele țâșnește din pântecul căscat al rănii vâscos, de un roșu închis. Oroare. Nu e real. Coșmar. Trezește-te, trezește-te! Degeaba”
În opinia mea cînd robotești pentru a crea ceva cu trecere la ceilalți, deja te îndepărtezi de realitatea ta interioară. De adevărul tău.
Interesul principal îți este a capta/seduce categoria de cititori vizată.
Firește, putem cerceta de aici ce fel de sete interioară are nevoie într-atît de atenția celorlalți.