Despre trecutul generațiilor care urmează să se pensioneze curând sau deja au făcut-o se pot formula câteva considerații generale, dintre care numai o parte ne interesează, cea a poziției sociale a profesorului în societate. Însemnătatea etică și spirituală a calității de profesor nu ne privește nemijlocit în această analiză, oricât de bogate în semnificații ar fi, deși aceasta ar trebui să fie finalitatea tuturor profesorilor. Să facem efortul unei anamneze statistice: în anul 1989, persoanele cu studii superioare reprezentau 8,6% din populația totală a României (Bogdan Murgescu, România și Europa, Polirom, 2010, p. 390). Majoritatea românilor, aproximativ 65%, absolviseră între patru și opt clase. 25% aveau doar liceul terminat și nu toți la timp. În asemenea condiții, statutul social al unor angajați cu studii superioare era unul special. De aici vechea disparitate dintre intelectuali și muncitori, care a dat naștere multor frustrări și invidii. Nu era o chestiune oarecare să muncești cu mapa, stiloul, echerul sau creta în comparație cu cineva care trudea cu mistria, lopata și vagonetul de cărbune. Dar până și în acest regim de meserii, echivalentele unor ranguri sociale regulamentare în societățile din Blocul sovietic, profesorul preuniversitar nu ocupa poziția centrală. Salariul unui inginer sau al unui muncitor calificat din producție putea fi și de două-trei ori mai mare decât al unui profesor la vârful carierei. Un lucrător comercial sau din hoteluri era în stare să realizeze venituri substanțial mai mari decât ale unui profesor, mai ales când lucra cu valuta turiștilor străini. Nu profesorii erau eroii socialismului românesc, ci inginerul din producție și muncitorul înalt productiv, sudor, oțelar, macaragiu. În raport cu un doctor sau un ofițer de armată, miliție, securitate, profesorul preuniversitar venea după aceștia ca putere materială, nu neapărat și simbolică, unde poate profesorii stăteau mai bine. În comparație cu un profesor universitar, educatorii, învățătorii și profesorii de liceu și gimnaziu au avut clar un statut social inferior: salariile erau evident mai mari în mediul academic și de cercetare, însă nu disproporționate, dar cele câteva ore de curs pe săptămână, prestigiul intelectual al catedrei, deplasările și schimburile internaționale, sarcina de a scrie și a publica lucrări de specialitate îl plasau pe universitar pe o treaptă net superioară celui aflat în instituțiile de învățământ preuniversitar.
În așa-numită ,,epocă de aur”, majoritatea cadrelor universitare era compusă din bărbați pentru că salariul și alte beneficii încasate ajungeau în vederea întreținerii la nivel superior a unei familii de cel puțin trei persoane. În mediul preuniversitar, majoritatea angajaților era alcătuită din femei, care, atunci și acum, aveau un venit mediu sau peste medie sigur, muncind câteva ore pe zi în condiții curate și moderne, bucurându-se de vacanțe lungi și dese, beneficii de timp și dozare a efortului care le permiteau să se ocupe în primul rând de îngrijirea familiei. A fi profesoară mergea obligatoriu împreună cu datoria conservatoare de a fi mamă și soție. De cele mai multe ori în învățământul anilor 1950-1990, profesoratul preuniversitar era asociat cu rolul femeii de familie tradițională din clasele de mijloc ale societăților dezvoltate vest-europene din aceeași perioadă: profesoara era o femeie educată care își completa misiunea privată, domestică, de a fi mamă și soție cu aceea publică de a educa, până la un anumit nivel de dezvoltare psihosomatică, copiii altor femei și bărbați. Nu-i de mirare atunci că partenerii de viață ai profesoarelor de pe vremuri trebuiau să întrunească câteva calități esențiale: să câștige mai mult decât ele, să aibă un loc de muncă cu program fix și previzibil, să fie cel puțin la fel de educați formal ca dânsele, să nu fie prezenți toată ziua acasă, ci pe teren sau la birou. În consecință, profilul profesional, de departe cel mai adecvat, pentru soții cadrelor didactice din perioada comunistă era unul previzibil: de regulă, soții ideali de pe vremuri ai profesorimii preuniversitare se trăgeau din rândurile armatei, miliției și securității statului. Nu întâmplător acest portret ideal al familiei cu mama educator, învățător și profesor și tata ofițer de orice era des întâlnit în anii comunismului. Cât de des nu avem idee pentru că nu am avut acces la nici un studiu sociologic care să descrie statistic dispunerea în perechi a profesiilor în familiile cu cel puțin un soț cadru didactic. Poate de aceea serbările școlare de pe vremuri arătau ca adevărate declarații de fidelitate față de stat și partidul conducător, iar orele de curs ca instructaje extrem de solid organizate. Școlile erau, de asemenea, conduse ca niște cazărmi, în care disciplina, severitatea și supunerea erau stricte și pedepsele, inclusiv cele corporale, pe măsură. Aceasta a fost etapa învățământului românesc până la jumătatea anilor 1990. Profesoara ca semicasnică instruită, jumătatea unui ofițer, iată expresia de mijloc a idealului ceaușist.
Ce s-a schimbat între timp? Aproape totul. Societatea a devenit un spațiu dominat de interesul pecuniar imediat, nu de proiectele de dezvoltare socială la scară mare și pe durate relativ lungi de timp, cum pretindea a face regimul comunist cu metode așa-zis științifice. Dacă înainte conta profesia individului în ierarhia meseriilor create și susținute de partidul unic, acum banul pur și dezgolit de jenă a devenit rege peste noi. Cine are cei mai mulți bani contează cu adevărat în societatea capitalului, în lumea pieței libere și globalizate. Școala veche fusese concepută pentru nevoile reale ale societății comuniste. Pe cale de consecință, sistemul merita demantelat și reformat în contextul mondial postcomunist. Procesul a început, totuși, târziu, la finele anilor 1990 și modernizarea sa în profunzime nu a încetat nici până astăzi, deși pași mari și amețitori s-au făcut în acest sens. Încă nu știm cu certitudine ce meserii și ce tipuri de angajați produce sistemul de învățământ românesc actual pentru nevoile societății. Înainte de 1989, sistemul livra colectivității exact ceea ce aceasta avea nevoie, conform planului cincinal, așa cum era acesta conceput, în timp ce acum bâjbâim prin întuneric. Oare muncitorii din comerț, din construcții sau inginerii IT sunt rezultatele muncii noastre educaționale? Greu de estimat: muncitorul comercial își folosește competențele educaționale dobândite în clasele primare, cel mult gimnaziale, muncitorii de pe șantier sunt din ce în ce mai des străini veniți din Asia, în vreme ce inginerii IT, dacă vorbiți cu departamentul de HR din industria respectivă, sunt de multe ori rezultatul unor studii finalizate cu rezultate modeste, dar cu multă pregătire de autodidacți, paralelă studiilor stricte de politehnică. Aceeași neclaritate educațională predomină în orice domeniu, mai puțin în sistemele sanitar și juridic, unde angajații sunt obligatoriu de meserie, pregătiți teoretic în armonie cu fișa postului. Înainte de cum și ce predăm se pune întrebarea: cărui scop măsurabil îi servește educația de stat din România? Din imposibilitatea temporară de a da un răspuns fără echivoc acestei întrebări rezultă bugetul scăzută oferit sistemului de educație și nevoia de reforme continue. Dacă nu știm pentru ce sau pentru cine lucrăm din punct de vedere social, nu sub forma unor deziderate morale definite abstract, ci a unor costuri reale, vom pluti mereu în interval, precum în purgatoriul catolicilor.
Dar să revenim la condiția actuală a profesorului român, ale cărui griji sunt mari pe toate palierele. Venitul este modest în comparație cu meseriile fizice și intelectuale căutate realmente de piață (ingineri, meseriași și economiști). Anii 1990-2000 au fost cumpliți din punct de vedere material pentru șase-șapte din zece români. Disponibilizări, șomaj, pensionari pe caz de boală de ordinul sutelor de mii, falimente și privatizări oneroase, sărăcie (migrarea de la oraș la sat a fost cu plus, dând peste cap o tendință de modernizare standard, veche de o sută de ani), nimic nu ne-a ocolit. Profesorii erau plătiți în medie cu 50 de dolari americani pe lună, dar aveau măcar un loc sigur de muncă. Anii 2000-2010 au fost de stagnare indexată cu rata inflației pentru cadrele didactice, de lentă revenire la normal pentru celelalte profesii, dar poziția intelectuală a celui care educă, deși încă respectabilă, s-a devalorizat enorm. Posturile s-au rărit, mediul rural a devenit golit de elevi din pricina migrației în străinătate și a sporului natural negativ, indisciplina a crescut considerabil în rândul elevilor.
Anii 2010 până în prezent s-au demonstrat a fi din nou o sursă de anxietăți educaționale: prăbușirea autorității profesorului, lipsa locurilor de muncă în sistem pe fondul unei nevoi de resurse umane calificate la nivel înalt (un alt paradox românesc), atacul părinților, din ce în ce mai suspicioși, dar și sentimentul covârșitor de irelevanță economică a studiilor medii sau superioare din România, tradus în rata abandonului școlar. Singura licărire de speranță a venit dintr-o creștere a salariului în 2017, când, în sfârșit, cineva a înțeles că un profesor debutant remunerat cu 1200 de lei pe lună nu își poate asigura minima subzistență și respectul de sine.
Profesorul român de astăzi câștigă mai bine decât un muncitor necalificat sau în locurile de muncă repetitive, bazate pe abilități și cunoștințe scăzute, dar mai puțin decât un angajat din birourile de multinaționale din industrie (construcții de mașini, farmaceutice, extracție de resurse naturale etc.), finanțe, tehnologie și sub multe alte poziții din aparatul de stat, inclusiv șoferi sau subofițeri din diferite instituții publice. Din păcate, vorbim de o meserie căutată în primul de acei absolvenți de studii superioare care nu își pot găsi un loc de muncă convenabil în altă parte, din cauze obiective (puține locuri de muncă disponibile) sau subiective (propria specializare academică, necăutată de angajatori, sau – de ce nu? – incapacitatea personală). Acestea grevează asupra identității sociale a profesorului.
În ceea ce privește rolul profesorului de învățământ mediu din perioada comunistă, rol asociat genului feminin în tripla sa unitate de mama-soție-profesoară, lucrurile nu stau mult mai bine decât acum cincizeci de ani. În Germania și Franța 65-70% din totalul profesorilor secundari sunt, în prezent, femei. Doar în Japonia 52% din profesorii de școală primară și liceu sunt bărbați. În Europa de est, Bulgaria și România dețin 88% din personalul de învățământ mediu de gen feminin. Imediat ce urcăm în sfera universitară, cu toate eforturile Uniunii Europene de a impune egalitatea de gen, care implică mai ales eliminarea disparității de plată salarială, noi respectăm principiul unei societăți profund anacronice: 60-70% din cadrele universitare sunt în medie bărbați la noi, procentajul coborând în favoarea sexului feminin doar la anumite facultăți, cum ar fi studiul limbile moderne. More women, less wages for every man era principiul epocii victoriene în fabrici de textile și pe ogoare, acum 150-200 de ani. Până când nu vom scăpa de această asociere, specifică subdezvoltării sociale, între meseria de profesor, salarii neîndestulătoare și preconcepția că a preda este o chestiune ușoară, bazată pe cunoștințe medii, reproductive, de banalități și informații de dicționar, aflate la distanță de un click, mult timp liber la dispoziție și dese CIC-uri (concedii de îngrijire copil), nu ne vom putea întoarce la eficiența educațională mulțumitoare din anii 1970. Ce speranțe mai înalte decât atât să mai avem dacă acestea sunt bazele materiale ale meseriei de profesor?
Prin urmare, dacă ar fi să tragem o concluzie preliminară la un subiect insuficient explorat în literatura de specialitate, aceasta sună după cum urmează: să lăsăm deoparte idealurile înalte și moralitatea impecabilă pretinsă meseriei de profesor, unde noi, românii, suntem maeștrii ai simulacrelor, și să gândim pragmatic și materialist în folosul categoriei profesionale care ne educă urmașii. Fie mergem pe idee de meserie submisivă, anexată sarcinilor matrimoniale de familie, fie ne apucăm să tratăm meseria de profesor ca pe o sursă serioasă de existență și respect social, cel puțin egală cu îndatoririle familiale.
Greva generală declanșată în 22 mai 2023 pornește tocmai de la fundamentele materiale ale categoriei sociale reprezentate de profesori. Vorbim de aproximativ 240,000 de cadre didactice și încă vreo 60,000 de angajați în sistemul de învățământ. Cel puțin un milion de cetățeni români au în familie persoane implicate în învățământ, dacă punem la socoteală o medie de trei-patru rude de bază. Spre deosebire de alte categorii bugetare, învățământul conține o armată de angajați, ceea ce este normal. Orice stat modern se definește și prin armătura sa educațională, unde se naște și se dezvoltă respectul față de polis, ascultarea celor maturi pe seama unor reguli devenite parte a identității colective, diviziunea elaborată a muncii, sentimentul cultural de apartenență la un întreg nu numai material, ci și spiritual, locul patriotismului elementar și al valorilor universale. Școala este o biserică laică în esență și instituția care are în păstorire mințile și conștiințele tuturor generațiilor sociale. Ea este și expresia codificării memoriei colective. În România școala suferă cel mai mult întrucât aproape nimic din misiunea sa civilizatoare nu se mai întrupează social. Statul român este slab și fără direcție, rătăcit și neputincios la fel ca societatea pe care o exprimă. Cum ar putea fi școala dacă nu oglindirea acestei identități colective fracturate? Armata României stă sub umbrela NATO. Serviciile secrete sunt europenizate și transfrontaliere. Poliția și jandarmeria, deși în suferință valorică și de idei, adună câteva zeci de mii de angajați, care, din nefericire, nu luptă deloc în sensul stârpirii crimei organizate, coabitând promiscuu și în afara legii cu etajele de jos ale societății. Serviciile medicale de stat sunt mediocre, în ciuda faptului că salariile au tot crescut, ceea ce indică o rezolvare realizată doar pe jumătate. Magistrații României, câteva mii de cetățeni, oscilează între legislația europeană reală și ingerințe politice multiple, venite din direcții opuse, care afectează separarea puterilor în stat. Școala este altceva decât toate acestea, mult mai intens conectată la națiunea română în toate sensurile acesteia, cuplând întregul univers de venituri și puteri existente, de opulență și precaritate.
Școala este încă cea mai democratică instituție a statului român deoarece prin dreptul copilului la educație vorbesc milioane de români. Deși cea mai puțin politizată aripă a statului nostru, prin comparație cu celelalte, nu în mod absolut, școala este nucleul vieții politice transgeneraționale, cutia de rezonanță a tuturor profesiilor din România și a tuturor categoriilor de venit, în ciuda tendinței recente, încurajată nu numai de învățământul privat, ci și de cel public, de a consolida segregarea socială prin falsa antinomie dintre școli de elite versus școli de săraci.
Salariile mici sau modeste din învățământ sunt un mod deloc subtil de a transmite viitorilor adulți un mesaj dezarmant: ,,Degeaba mergi la școală. Nu vei avea un trai decent, nu vei câștiga suficienți bani ca să îți permiți o casă într-o viață, o mașină schimbată pe lustru și un concediu o dată pe an. Uită-te la profesorii tăi! Dacă vrei să trăiești ca un german sub medie sau un francez de rând în România, te poți face medic, ofițer de poliție secretă, militar, dar toate acestea după ani de studiu și încă două decenii de activitate și promovare obligatorie în câmpul profesiei alese. Mai bine pleci la muncă în afară o vreme și apoi te gândești la întoarcere. Mai repede vei acumula capital din activități interlope sau din a juca cu disperare la păcănele. Școala nu îți garantează niciun viitor sigur”.
Vinovații principali pentru cufundarea învățământului românesc în insignifianță valorică, în precaritate a calității sunt guvernanții români, incapabili, incompetenți, necinstiți, prost administratori, inculți și ignari, agresivi și limitați în orice privință, însetați doar de parvenire și furt din bunul public. Oligarhia care stăpânește România îi provoacă permanente crize, lipsuri și falimente în lanț. Încă un deceniu cu asemenea aleși și criza socială va răbufni în forme pe care instituțiile statului nu le vor putea supraveghea și controla fără să iasă violent din cadrele democratice ale constituției. Eșecul intern va fi unul de proporții fără reforma profundă a mașinăriei statale, care nu poate fi atenuat decât de intervenții repetate și insistente din afară, locul de unde pare a veni toate speranțele de dezvoltare socială a românilor. Dar până când va mai tot fi?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Este ciudata asocierea profesor – cadre militare, nu cunosc astfel de exemple desi in anul 1989 eram student.
Din punctul meu de vedere sistemul de invatamant nu s-a schimbat desi cred ca acum sunt de 5 ori mai multi studenti cu aceeasi infrastructura din invatamant.
Calitatea din invatamantul tehnic (daca o fi existat!) nu poate exista deoarece prof. univ. nu au acces la cercetarea din cadrul multinationalelor ( in Ro este doar partea de executie a acestora) .
Copiii invata si acum mecanic – nu inteleg ca in spatele fiecarui fenomen se afla o cauza – ar trebui interzisa memorarea iar profesorii obligati sa explice tot.
Impasul din educație se datorează faptului că nu știm pentru ce și cum trebuie să pregătim tânăra generație. Sfidările începutului de mileniu, respectiv revoluțiile tehnologice, sociale și probabil și cele politice, vor schimba Lumea și implicit esența educației. Chestiunea este valabilă în general, nu numai în România.
Salariul unui inginer sau al unui muncitor calificat din producție putea fi și de două-trei ori mai mare decât al unui profesor la vârful carierei. […] Nu profesorii erau eroii socialismului românesc, ci inginerul din producție […]
soții ideali de pe vremuri ai profesorimii preuniversitare se trăgeau din rândurile armatei, miliției și securității statului.
Un articol plin de mituri si exagerari. Se vede ca autorul nu a trait in acei ani si si-a luat povestile de la circiuma din sat.
Eram ing si sotia profesoara. Nu cistigam nici pe departe de doua-trei ori mai mult decit ea. Profesorii aveau psibilitatea sa-si mai intregeasca veniturile prin meditatii, aveau mai mult timp pt asa ceva. Si multi ing dadeau meditatii, desi timpul era f inghesuit.
Pe de alta parte si-n Ge salariul profesorilor e f mic, as zice nedrept de mic, poate la fel de nedrept cu salariul asistentelor medicale.
Consideratiile privind raportul barbat-femei in invatamint, atit in Ro cit si in strainatate sunt de asemenea absurde, mottoul comunistilor moderni cum ca „More women, less wages for every man” si vezi Doamne de aceea femeile ar fi impinse catre anumite meserii, e absolut penibil.
Pur si simplu sunt meserii care se potrivesc mai bine femeilor, genetica femeilor cu simtamintul de mama, le face mai atrase de aceasta meserie decit pe barbati. Daca incepem cu aceasta „logica” a sexelor, ne vom intreba de ce cei mai mari bucatari sunt barbati, sau creatori de moda, sau pictori, sau dirijori, sau piloti, sau soferi?
Femeile si barbatii NU sunt egali, nu au aceleasi talente, dorinte, sentimente, priceperi, si e bine ca e asa!
Pe de alt aparte, da, cred ca profesorii cistiga prea putin si merita salarii mai mari, dar nu-mi fac iluzia ca prin cresterea salariilor va creste si nivelul educational.
@dl.Chitu – nimic mai putin adevarat, doar 3 remarci:
1. citez ”…Eșecul intern va fi unul de proporții fără reforma profundă a mașinăriei statale, care nu poate fi atenuat decât de intervenții repetate și insistente din afară,..”
De asta ma tem cel mai mult. A existat un rege danez care a facut niste reforme (nu mai imi amintesc numele), dar a spus ceva de genul” : ”nu pot domni peste un popor infometat si needucat”…si a facut niste reforme in aceste sens….deci, să asteptam sa na ia Putin, sau Ergogan (daca cistiga alegerile) sau vechii nostrri prieteni austro-ungaria…
2. Am mari rezerve asupra acestei statistici: ”… în anul 1989, persoanele cu studii superioare reprezentau 8,6% din populația totală a României (Bogdan Murgescu, România și Europa, Polirom, 2010, p. 390). Majoritatea românilor, aproximativ 65%, absolviseră între patru și opt clase. 25% aveau doar liceul terminat și nu toți la timp…” . Cred ca altele sunt statisticile reale, care, contrasteaza puternic cu ce se spunea (de catre investitorii straini in anii 90…ca Romania are forta de munca ieftina si educata…azi, nu prea mai e nici forta d emunca, nici oieftina si nici educata
3. Profesorii merita salarii mult mai mari, mai ales in contextul actual….nu mai comentez intr-un domeniu la cae nu ma prea pricep, dar, mi-am dat seama de importanta profesorilor: am un nepotel clasa 1-a si tot tacimul cu scoala , lectii, after-school etc.,. etc…..dupa 3 zile de stat cu el ”in grija”, sunt complet terminat…zac alte trei zile sa-mi revin…
De la Putin nu ne putem astepta la nimic insa Erdogan fara sa-i iau apararea a facut mult pentru turcul de rand altfel nu l-ar fi ales.
Daca in cazul scolilor primare si colegiilor initiativa privata e de o calitate multumitoare, Ro cred ca este unicat in lume in privinta perenitatii submediocritatii in institutiile private de invatamant superior. Rebuturile la acest ultim nivel sunt moartea economiei si a societatii in ansamblu, pentru ca dintre absolventii acestui ultim nivel se aleg conducatorii economiei, iar impostorii victoriosi (“fabricile de diplome”) devin modele societale care demonstreaza inferioritatea educatiei in raport cu “scoala vietii”. Politicienii au o mare contributie, multi privind catre recunoasterea academica formala (chiar daca goala de continut) ca trambulina pentru functii superioare in stat. Dottore&AN0094 au reprezentat un moment de varf in demolarea prestigiului scolii doctorale, dar procesul de erodare a inceput inaintea lor si continua si azi.
Numai ca politicienii sunt alesi prin vot, asa ca vina cea mare apartine masei de alegatori.
@judex: ”…politicienii sunt alesi prin vot, asa ca vina cea mare apartine masei de alegatori….”
asta e o marota si o scuza prosteasca….vine ciolacu, ciuca si bode….pe cine alegeti ?…si dupa ce alegem isi fac coalitie ”ca sa fie bine”…haide bre…
Pai, cum sa zic…atunci cand vedeti in fata doar politicieni care nu va inspira respect/incredere, ganditi-va ca democratia nu este decat un instrument care va agata in fata o simpla oglinda. Marota este convingerea dvs. ca sunteti, vorba lui Boia, “altfel”.
P.S.
In retrospectiva, Ciuca&Ciolacu&Bode inseamna un pas inainte fata de Nastase&Ponta&Tariceanu&Cacalau. Iar inchipuita de dvs. lipsa de optiuni in viitor este doar rezultatul unuei scari temporale nepotrivita situatiei (vin localele, vreti sa spuneti ca in Bucuresti nu aveti optiune?…si similar e cam peste tot).
Maririle salariale in invatamant sunt necesare insa veniturile nu pot fi comparate cu cele din industria libera unde criteriile de performanta sunt altele.
Este foarte greu cuantificabila performanta unui profesor, sa fie numarul elevilor care promoveaza la bacalaureat, avem scoli cu ZERO promovabilitate, sa fie notele mari obtinute, stim bine cum se pot acorda note, dupa „ochi frumosi” atunci care sa fie criteriile ?
Probabil toate la un loc adunate + multe altele.
Salariul sa fie decent, ce inseamna decent ? sa ajunga pt traiul de toate zilele + ceva maruntis pt altele ?
Sa fi profesor inseamna sa ai vocatia pedagogica necesara, empatie si respect pt elevi, dorinta sa-i faci sa inteleaga ceace doresti sa.i inveti pe elevi pt ca invatatul inseamna intelegere.
Intr-o clasa cu 30 de elevi va fi foarte greu sa-i treci pe toti de un anumit stadiu, stim bine, performantele nu pot fi decat la nivel inferior daca din partea elevilor nu exista insasi dorinta de a invata si intelege cele predate.
In economia libera este mai usoara cunatificabilitarea, ea tine de productivitate, numarul de produse vandute, preturi obtinute, bani incasati si profit, orientarea salarizarii fiind legata de parametrii obiectivi.
Un elev nu poate fi incadrat in astfel de parametrii atunci totusi cum putem obtine o salarizare adecvata pt profesori ?
Salarizarea profesorilor depinde in primul de rand de performanta colectarii statului a taxelor si a impozitelor pe care bine stim cu cata reticienta le platesc romanii, evaziuna de toate felurile fiind extrem de impovaratoare pt buget.
Astazi Romania nu dispune de resursele financiare astfel incat toti bugetarii sa fie platiti dupa cum doresc.
Inseamna ca o solutie imediata ar fi reducerea drastica a numarului de bugetari, resursele finaciare eliberate putand fi folosite pt acordarea unor salarii mai bune profesorilor.
Nimeni nu este obligat sa devina profesor, este obtiunea privata a fiecaruia, exista destule alternative in mediul economic,avem nevoie de educatori si profesori, suntem dispusi ca societate sa facem ceva pt ei ? sa renuntam la evaziune ?
Probabil acum vor fi multe obiectii, nu ajuta, politicul fiind cel care nu este in masura sa rezolve problema, prea multi hoti si profitori, aveti dreptate insa care poate totusi solutia ?
Pe moment nu vad alta solutie decat reducerea drasitca a bugetarilor, a birocratiei sufocante.
Citez din articol: „Școala este încă cea mai democratică instituție a statului român deoarece prin dreptul copilului la educație vorbesc milioane de români. Deși cea mai puțin politizată aripă a statului nostru […]”
Haida-de! Scoala nu e politizata?! Adica, directorii de scolii si inspectorii scolari sunt apolitici?! Adica, sindicatele „oamenilor muncii” din invatamant nu sunt controlate politic (de zeci de ani de zile)?!
Cat despre salariul prea mic, la ce ne raportam, cand il socotim? La fluturasul lunar de salariu? Sau la toate veniturile si beneficiile dintr-un an (salariu, tichete si bonuri diverse, bonusuri etc.), impartite la numarul de ore-munca efectiv prestate intr-un an (4-5 ore pe zi lucratoare, in medie, socotite dupa ce-am scazut vreo 3 luni de vacanta, din cele 12, cate are anul)?
Intr-o democratie contemporana (subliniez contemporana) bazata pe vot universal clasa politica nu are nici un stimulent imediat de a se asigura ca cetatenii nu sunt niste analfabeti. Orizontul de timp este limitat la durata mandatului. Singurul interes este mentinerea la putere prin manipularea unui electorat naiv si slab educat concomitent cu cumpararea loialitatii institutiilor de forta.
Nu exista viziune pe termen lung pentru ca democratia incurajeaza mentalitatea de vataf, nu de proprietar, la fel cum incurajeaza pomeni si mituirea majoritatii.
Ar fi fost interesant un sistem in care doar contribuabilii din sectorul privat sa decida unde merge tara. Altfel exista un interes inatacabil de a mari nejustificat aparatul de stat si de a mitui electoral dependentii de buget.
Intre timp, luati social democratie pe paine…
Am spus-o comentând la alt articol pe tema educației: principala problemă a educației din România nu este educația. Problemele educației sunt o consecință, nu o cauză.
Cauza este societatea românească – în derivă, fără orientare clară. După prăbușirea societății comuniste, calate pe industrie, suntem fără nici un model societal, fără busolă. Suntem într-o dublă tranziție, neefectuată din simplul motiv că tranziția – o metamorfozare intenționată între două stări – nu poate fi terminată, deoarece a doua stare nu este definită.
Prima tranziție: de la comunism la post-comunism (să fim serioși, societatea românească nu este capitalistă, este o oligarhie de stat cu urme de economie de piață). Post-comunismul nu este clar definit cu obiective clare (singurul obiectiv clar pentru eșalonul II PCR a fost supraviețuirea politică și crearea unui transfer cu dublu sens între puterea politică și cea financiară).
A doua tranziție este una globală: de la societatea industrială (așa cum a definit-o Toffler) la cea post-industrială, greșit denumită A Patra Revoluție Industrială.
În consecință haosul a devenit starea naturală a României, iar clasa politică înflorește în această stare, păcălind pe cei needucați și ignoranți, și ignorând pe cei care realizează inepția și incapacitatea clasei politice actuale de a face față schimbărilor extrem de rapide care au loc la nivel mondial.
Greva este una artificial creeata folosindu-se de nemultumirea reala a profesorilor ce au salarii foarte mici dar care au o serie intrega de avantaje ce nu sunt aratate de presa .Anvelopa salariala era cunoscuta inca din decembrie 2022 cind bugetul atasat invatamintului a fost aratat public de catre guvernanti .Pe de alta parte noua lege a salarizarii ce urmeaza sa apara curind nu este bagata in seama ea producind efecte dupa ce ea devine lege votata in Parlament .In paralel profesorii ce vin la manifestatii (un numar mic daca il raportam la numarul tuturor profesorilor din tara) , au devenit purtatori de mesaje politice totul culminind cu presupusa manifestatie ce ar avea loc la Cotroceni .Sindicatele si liderii de sindicate ar trebui sa nu se implice politic .Presedintele si-a spusa parerea si a cerut sindicalistilor sa accepte si sa astepte noua lege a salarizarii .Deja se pare ca profesorii au inteles jocul sefilor de sindicat ce par a fi politic inregimentati si speram ca ei sa nu mai participe la manifestatii revenind la clasa spre binele elevilor aflati in clasele terminale ce in curind au de dat examene .A pune interesul politic in fata nevoilor elevului este fundamental gresit pentru un profesor ale carui obligatii sunt altele decit cele politice .Deja a aparut in piata ,in anumite publicatii din media romanesca, cea ce toata lumea stie deja .Mercurialul preturilor este dezvaluit noua ,celor care inca speram in corectitudinea fauritorilor de destine scolare , totul fiind pus in pagina incepind cu sumele obtinute per ora sau cu meditatiile facute „ la gramada ”acolo unde preturile sunt mai mici si terminind cu imposibilitatea elevului de a-si insusi la clasa stiinta necesara . Platile se fac cash sau prin alte modalitati neimpozabile .Sa vii ca si„ invatator” in fata natiunii si sa ceri salarii mai mari ca parte a obligatiei guvernamentale atita timp cit astfel de atitudini exista si ele sunt cunoscute dar nedezvaluite de sindicalistii care acum vor tot mai multi bani este o rusine .Sa te duci la Controceni ca sa fortezi implicarea Presedintelui ce are printre multe altele obligatia de a respecta legea si constitutia este o mare eroare .
De fapt, nu salariul mic al invatatorului este cauza nemultumirii, cat inechitatea in raport cu alte categorii de bugetari care au stiut sa profite de tendinta populista a partidelor (in special PSD si afiliati) de a cumpara voturi cu pomeni electorale facute bugetarilor, inclusiv prin legi dedicate salariatilor bugetari si pensionarilor care le pot asigura perpetuarea pozitiilor politice de varf.
Totusi, marirea salariilor in invatamant este necesara azi mai ales pentru atragerea unor profesori dintre cei mai buni profesionisti, care sa fie in stare sa asigure o educatie valoroasa, capabile sa rastoarne mirajul cheii succesului bazat pe “scoala vietii”, pe tupeu, agresivitate si smechereala.
Un nu foarte mic, dar detaliat comentariu pe marginea postării dvs.
”Greva este una artificial creeata” – ați vrut să spuneți ”creeaațțăă?” Orice grevă este creată de om, deci implicit artificială, nu există grevă naturală , cu excepția celei făcute de un măgar care se oprește în mijlocul drumului și nu mai mișcă, chit că îl bați cu furca…
”o serie intrega de avantaje ce nu sunt aratate de presa” – dar nici dvs. nu le arătați.
”Noua lege a salarizării” – ce aduce nou și diferit această lege? Lămuriți-ne!
”Profesorii greviști… purtători de mesaje politice?!?!” Ce mesaje politice, în afară de cererea pentru salarii decente – repet cu litere mari, DECENTE? Iar omiteți să detaliați.
”Sindicatele și liderii… nu ar trebui să se implice politic…?!?” – aici ar fi de spus două lucruri, primo: orice acțiune sindicală are implicit efecte politice imposibil de evitat; secundo: din primul moment FSN-PDSR-PSD a cumpărat liderii sindicali și i-a implicat în acțiuni impotriva formațiunilor politice oponente, exemplu urmat de acestea – vezi cazul lui Ciorbea.
Motivul neparticipării majorității profesorilor este sărăcia – ei neprimind salariul pe perioada grevei. Și elevii au fost alături de greviști; cât despre ”binele elevilor”, cred că acesta este mult mai real dacă acești elevi au profesori plătiți cu salarii…DECENTE!
” .A pune interesul politic in fata nevoilor elevului este fundamental gresit”…. pe bune? Profesorii nu au interese politice, în schimb clasa politică în general și actuala guvernare în special a făcut exact asta – a pus interesele politice nu doar în fața nevoilor elevului, ci în fața nevoilor poporului!!!
Încă o inepție pe care o postați: meditațiile reprezintă o modalitate de câștig doar pentru un număr relativ mic de profesori, aflați în mediul urban al marilor orașe, orașelor mici și mediul periurban – un perimetru de circa 30 km în jurul zonelor urbane. Chiar și dintre aceștia, nu toți dau meditații. Așa că încetați să generalizați și să politizați la modul absurd.
Profesorii au nevoie de acești bani, iar guverananții au și ei nevoie, pentru plata pensiilor speciale, a salariilor mari oferite tuturor pilelor angajate în diverse ministere și agenții de unde se degajă un puternic miros aromatic – datorită frecării mentei la nivel ultraindustrial.
1.„Salariul unui inginer sau al unui muncitor calificat din producție putea fi și de două-trei ori mai mare decât al unui profesor la vârful carierei.”
Exagerat: Salariul profesorului începător în 1985 era 2050, iar cel cu grad I și mare vechime avea 3600-3800.
Un inginer putea avea (în funcție de ramură 4500/5000 lei în minerit și ind grea. Iar minerul și muncitorul înalt calificat între 3200-4800. )
2.„ Un lucrător comercial sau din hoteluri era în stare să realizeze venituri substanțial mai mari decât ale unui profesor, mai ales când lucra cu valuta turiștilor străini.” Prima parte adevărată, însă argumentarea e greșită: Nu doar cei cu valută obțineau beneficii și venituri mari (negre sau grii), ci toți cei care vindeau produse din care era lipsă pe piață. (Șefii/gestionarii de alimentări, restaurante, precum și meseriile cu bacșiș -ospătar, mecanic auto, frizer-, etc.)
3.„ În așa-numită ,,epocă de aur”, majoritatea cadrelor universitare era compusă din bărbați pentru că salariul și alte beneficii încasate ajungeau în vederea întreținerii la nivel superior a unei familii de cel puțin trei persoane. ” (Aici ați inversat cauza cu efectul: Majoritatea universitarilor era bărbați, (precum și majoritatea milițienilor, politicienilor, securiștilor etc. deoarece societatea românească era prin tradiție patriarhală (Este chiar și acum!), și în pozițiile cheie, importante, „bănoase” femeile nu prea erau lăsate…
4.„ În consecință, profilul profesional, de departe cel mai adecvat, pentru soții cadrelor didactice din perioada comunistă era unul previzibil: de regulă, soții ideali de pe vremuri ai profesorimii preuniversitare se trăgeau din rândurile armatei, miliției și securității statului. Nu întâmplător acest portret ideal al familiei cu mama educator, învățător și profesor și tata ofițer de orice era des întâlnit în anii comunismului.” Afirmație iarăși greșită, deoarece erau mult mai puține cadre militare, decât profesoare/educatoare sau învățătoare. Întro comună mare erau zeci de cadre didactice și doar 2-3 milițieni, (Securiști sau ofițeri deloc la țară.) Erau mult mai frecvente cuplurile de dascăli, eventual de combinație cadru didacic și medic, cadru didactic ș inginer agronom/zootehnist etc.
Din teoria cuplurilor de mai sus mai trage o altă concluzi greșită: 5.„ Poate de aceea serbările școlare de pe vremuri arătau ca adevărate declarații de fidelitate față de stat și partidul conducător, iar orele de curs ca instructaje extrem de solid organizate. Școlile erau, de asemenea, conduse ca niște cazărmi, în care disciplina, severitatea și supunerea erau stricte și pedepsele, inclusiv cele corporale, pe măsură. ” Serbările erau pentru că așa era epoca și poate ați auzit de cultul personalității (al liderului). Orele de curs erau cum erau cadrele didactice: unii aveau talent și conștiință profesională. Și controalele erau mai dese (directorii, adjuncți și inspectorii etc.) Era și disciplina/strictețe și severitate mai mare, dar și alte domenii și instituții. Nu erau chiar foarte frecvente pedepsele corporale, dar existau și umiliri etc.
6.„ Cine are cei mai mulți bani contează cu adevărat în societatea capitalului, în lumea pieței libere și globalizate.” Eu consider că aici aveți doar parțial dreptate. Contează banul, pentru mulți este dumnezeu, dar nu pentru toată lumea! Mai vorbim (măcar între noi( și despre alte valori…
7.„Înainte de cum și ce predăm se pune întrebarea: cărui scop măsurabil îi servește educația de stat din România? Din imposibilitatea temporară de a da un răspuns fără echivoc acestei întrebări rezultă bugetul scăzută oferit sistemului de educație și nevoia de reforme continue.” Iarăși ați pus căruța în fața boilor: Nu din motivul invocat de Dvs. se alocă puțin educației, ci din cauza faptului că politicul care decide împărțirea banilor bugetului este prost școlit, alcătuit din parveniți, și mulți dintre ei nu înțeleg că dacă nu investești în școală și în cadre didactice, atunci ce pierzi ca societate. (Ei trăiesc euforia momentului, puterii și banului și NU AU VIZIUNE ȘI NICI IDEI. Pe deasupra sunt și prost sfătuiți. Maiorescu și Caragiale ar avea mult de spus/de scris și de criticat, și Spiru Haret enorm de mult de făcut….)
8.„ eficiența educațională mulțumitoare din anii 1970” Este discutabilă. Mai ales de la mijlocul deceniului 70 (cu ”politehnizarea învățământului” a mai scăzut calitatea. Era pe atunci și cantitate și o anumtă calitate în școala românească. (Am absolvit liceul în 1977, facultatea în anii 80.) Dar e foarte adevărat, că școală era un posibil vector al mobilității sociale.
9.„ Procesul a început, totuși, târziu, la finele anilor 1990 și modernizarea sa în profunzime nu a încetat nici până astăzi, deși pași mari și amețitori s-au făcut în acest sens.” Și aici am anumite dubii, despre pași mari și amețitori mai ales ar fi de vorbă. (Deși dacă mă gândesc la școala online din cauza pandemiei, nici mie nu-mi vine să cred că totuși ethnic a funcționat. Ca rezultat practice, e altceva…)
Cu concluziile preliminare și alte idei ale Dvs. aș fi de accord și apreciez curajul că abordați a temă sensibilă..
Erată, În loc de: „nici mie nu-mi vine să cred că totuși ethnic a funcționat” se citește: nici mie nu-mi vine să cred că totuși tehnic a funcționat.
Am citit articolul si tin sa fac unele precizari. E important sa intelegem perioada aceea. Autorul se vede ca nu a trait acele vremuri comuniste si vorbeste din auzite sau din surse incomplete. Cupluri profesoara-ofiter or fi existat, dar erau f.rare. Cunosc multi profesori si profesoare din Bucuresti; in general erau cupluri ambii profesori, sau profesoara-medic, sau profesoara-inginer. Nu cunosc personal niciun cuplu profesoara-ofiter. Iar la tara, unde evident nu erau ofiteri dar erau profesori/profesoare, nici vorba de asa ceva.
Apoi, ponderea mare de femei in invatamantul preuniv, dar mica in inv superior, e comuna cam peste tot in lume, nu doar la noi. La noi poate ceva mai pronuntat fiindca Romania e inca o societate patriarhala, diferita de tarile feministe nordice. Oricum, femeile prin faptul ca sunt mame, sunt ceva mai potrivite pt invatamantul preuniv, in special cel pana la liceu. La liceu ponderea barbatilor creste, mai ales la discipline stiintifice (fizica, matem, chimie, etc.). IN inv superior unde activitatea de cercetare e importanta, barbatii sunt clar majoritari, iar asta e peste tot in lume, indiferent de campaniile agresive de affirmative action (din SUA de exp). In matem de exp, aproape 85-90% din profesorii univ sunt barbati, cam peste tot in lume.
E adevarat insa, ca subfinantarea cronica a inv romanesc e rezultatul zecilor de ani in care clasa politica de la noi, o adunatura de oportunisti inculti, deseori agramati si cu studii foarte dubioase, nu s-au gandit deloc la dezvoltarea tarii, si nu au acordat inv atentia pe care o merita.