Receptând din toate părţile semnale de îngrijorare privind deteriorarea convingerilor pro-europene ale cetăţenilor Uniunii şi expansiunea mişcărilor de protest, preşedintele Comisiei Europene a lansat recent, prin discursul anual State of the Union, campania pentru restabilirea încrederii în instituţiile de la Bruxelles şi pentru chemarea alegătorilor la votul din 22-25 mai 2014. Ambele dimensiuni politice sunt, se pare, în pericol: atât credibilitatea (atractivitatea) Uniunii Europene pentru naţiunile care au traversat anii grei ai crizei de după 2009, cât şi rata de participare a cetăţenilor la scrutinul pentru Parlamentul European. Cel mai probabil, acesta a fost ultimul discurs „despre starea Uniunii” rostit de preşedintele Barroso, politicianul portughez urmând să împlinească anul viitor un deceniu de când se află la conducerea executivului european. Este, poate, interesant de reţinut (pentru criticii de stânga şi de dreapta ai acestuia) că traiectoria politică de succes a lui José Manuel Barroso a inclus şi apartenenţa la Partidul Comunist al Muncitorilor din Portugalia (ca activist al unei facţiuni maoiste), până în 1976, sau funcţia de prim-ministru al ţării sale, ca lider al social-democraţilor portughezi (orientare de centru-dreapta, în Parlamentul de la Lisabona, spre deosebire de restul Europei) în perioada 2002-2004. S-a adaptat tot timpul şi s-a făcut util vremurilor prin care a trecut.
Cum se prezintă Europa astăzi, la sfârşitul erei Barroso? Avansul partidelor eurosceptice sau de extremă dreapta, combinat cu o participare foarte redusă la vot, sub 30%, ar crea perspectiva sumbră, alarmantă a unei Uniuni care trebuie să se (re)legitimeze în faţa propriilor săi cetăţeni. Bun, niciodată n-a fost mare interesul pentru alegerile europene, dar absenteismul masiv ar înseamna întoarcerea spatelui, desconsiderarea mizei propuse şi a proiectului Uniunii de către cetăţeni. Este, deci, în joc mai mult decât viitorul politic al lui Barroso, Reding et comp. sau al Partidului Popular European, grupare care a trebuit să gestioneze anii de recul economic sever, criza datoriilor şi criza Eurozonei, precum şi reticenţele politice în creştere ale Londrei faţă de ideea europeană. Miza o constituie însăşi finalitatea proiectului european, ajuns, după mai bine de 60 de ani de istorie a integrării, într-un punct critic al evoluţiei sale politico-instituţionale. În fond, Barroso recunoaşte explicit acest impas, arătând că starea Uniunii Europene s-a înrăutăţit faţă de acum cinci ani, pe toate palierele de evaluare posibile: politic, economic, social. Dar, ca să vedem şi partea plină a paharului, cel mai bine plătit salariat al Uniunii ne spune că lucrul bun în toată povestea mandatului său este că Uniunea Europeană a rezistat crizei iar Europa este incomparabil mai sigură şi mai prosperă astăzi decât era acum 100 de ani, când începea primul război mondial, centenarul urmând să fie marcat anul viitor, simbolic, chiar înaintea alegerilor europarlamentare. Dacă termenul de comparaţie era 1914 şi ce a urmat după (cine s-ar fi gândit la acest reper istoric?), atunci da, preşedintele Barroso are dreptate, mandatul Comisiei Europene a fost un succes. Dar oamenii compară în politică, de regulă, mandatele şi guvernările în raport cu experienţele propriei generaţii şi ale vieţii trăite, iar votul este chemat să facă diferenţa în raport cu competitorii reali, nu cu faraonii, epoca ciumei sau regimul Inchiziţiei.
Moneda Euro a supravieţuit în cele din urmă tensiunilor maxime din perioada 2009-2012 (curând, va fi moneda comună a 18 state, performanţa în sine fiind uriaşă) însă costurile sociale încep abia acum să se vadă. „Şomajul inacceptabil” de care vorbeşte justificat Barroso, cu niveluri de peste 27% în Grecia şi Spania dar cu valori ridicate în aproape toate statele sudice, ruinează în special şansele generaţiei tinere la o viaţă prosperă, comparabilă de exemplu cu cea de acum două decenii, a părinţilor lor. Un sfert din cei sub 30 de ani nu lucrează sau n-au lucrat niciodată o perioadă compactă de cel puţin un an. Probabil, peste alţi 30-35 de ani aceştia nu vor avea pensie sau vor avea un venit la limita pensiei sociale, în caz că nu vor fi emigrat deja spre alte continente. Întemeierea de noi familii a devenit de asemenea problematică şi s-a redus considerabil, îndeosebi în ţările cele mai puternic afectate de criză. Populismul, naţionalismul, euroscepticismul şi xenofobia ridică scorurile electorale ale unor lideri aventurieri şi partide aflate până mai ieri pe „centura politicii”, în Marea Britanie, Olanda, Norvegia (ţară aflată formal în afara UE, dar conectată cu Uniunea prin multe acorduri, inclusiv prin apartenenţa la Spaţiul Schengen), Danemarca, Italia, Grecia, Ungaria etc. Este de urmărit şi performanţa la urne a AfD (Alternativa pentru Germania), micul partid naţionalist-eurosceptic, cunoscut mai mult pentru propunerea de ieşire a Berlinului din sistemul monedei Euro, care şi-a dublat în ultimele luni intenţia de vot din sondaje şi ar putea accede în Bundestag.
„Nu este o simplă criză ciclică”, ni se spune, adică una din cele care au mai fost în spaţiul economic occidental, să zicem la începutul anilor ’70, „ci una structurală” declanşată de nesustenabilitatea diferenţelor prea mari, cronicizate, între cheltuieli şi venituri, între consum şi resurse. Aceasta a fost, în esenţă, viziunea conservatoare a Partidului Popular European asupra crizei, pe care s-au fundamentat politicile de austeritate ale guvernelor de centru-dreapta, sub influenţa tandemului „Merkozi” şi a Comisiei Barroso. Calea opusă de ieşire din criză, cea liberală, de stimulare a creşterii economice şi de creare a locurilor de muncă, aplicată de administraţiile americane Bush şi Obama în perioada 2008-2010 a părut însă multora mai eficientă şi categoric mai uşor suportabilă de către populaţie. Desigur, se poate contraargumenta cu faptul că economia Statelor Unite dispune de acces la resurse financiare practic nelimitate şi în general de o competitivitate mai mare, dată de costurile sociale mai mici, de o altă cultură managerială şi de o altă accepţiune populară asupra rolului statului.
Tandemul franco-german nu mai există, Sarkozi a pierdut prezidenţialele din 2012, iar înlocuitorul său socialist, „mediocrul cuminte” Hollande, are cea mai nepopulară imagine a unui şef de stat francez măsurată după primul an de mandat. Merkel în schimb are şanse mari pentru reconfirmarea în funcţia de cancelar al Germaniei (formarea coaliţiei majoritare în Bundestag este singura dilemă rămasă), după alegerile din 22 septembrie. Pentru a limita ascensiunea UKIP şi a demagogului Nigel Farage, premierul David Cameron a fost practic obligat de propriul său partid (conservator) să anunţe organizarea unui referendum pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, după alegerile din 2015, desigur dacă rămâne la guvernare. Asta dacă nu cumva Scoţia va alege să părăsească Regatul Unit la referendumul din 2014, înainte ca Londra să apuce să „mute” în relaţia cu polul de putere de la Bruxelles.
Acestea sunt premisele, complicate şi tensionate, de la care porneşte campania pentru alegerile europarlamentare de anul viitor. Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a salvat oarecum Uniunea Europeană de spectrul colapsului, după eşecul Tratatului Constituţional din 2005 şi al încercărilor ulterioare de a-l resuscita, dar nu a adus clarificările şi eficientizările politico-instituţionale necesare. A fost o soluţie incompletă, de compromis, între curentul federalist şi cel interguvernamentalist. Barroso are din nou dreptate când spune că uniunea fiscală şi bancară lansată, ca proiect, în perioada crizei trebuie adoptată şi implementată cât mai repede, dacă se mai doreşte cu adevărat un viitor economic şi politic comun al statelor membre, având în vedere decalajele mari de competitivitate între economiile centrale şi cele periferice.
„Guvernarea Barroso” trebuie privită, cred, cu luciditate şi realism. Orice exagerare, într-un sens sau în celălalt, ar însemna negarea unor capitole întregi din ceea ce sunt realităţile Europei de astăzi şi provocările imense cărora a trebuit să le facă faţă. A eşuat cu certitudine în a aduce plusuri în viaţa oamenilor dar a reuşit în a evita dezastrul. A vrut să promoveze principii dar a fost, uneori, subiectivă şi părtinitoare. A reprezentat interesele celor mai puternici dar i-a ajutat, la limită, şi pe cei slabi. N-a fost bine, dar putea fi mai rău.
A spune că Uniunea Europeană este într-un declin prelungit a devenit deja un loc comun: pe plan intern şi pe plan internaţional, Europa a pierdut şi pierde într-adevăr poziţii importante de putere, influenţă, competitivitate, bunăstare. Dar Uniunea Europeană există încă, acum cu 28 de state membre şi aproximativ 500 de milioane de cetăţeni, a rezistat unei presiuni financiare puternice (mascând, în fapt, sub alţi termeni, falimentul de facto al Greciei şi Ciprului), şi a început un proces lent de recuperare economică. E mult, e puţin? Vom vedea anul viitor dacă alegătorii vor mai decide să dea o şansă Uniunii Europene.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
E bine ca nu e mai rau !!!
Trist….
Parca promiteau cu totul altceva liderii UE…..
In opinia mea umilă de eurosceptic, demagogul din vitrina lighioanelor politice este chiar Barroso, omul cameleon, cel care „s-a adaptat tot timpul şi s-a făcut util vremurilor prin care a trecut”, desigur, util grupului de politruci portughezi ce l-au propulsat la vârful structurilor europene iară nu oamenilor obişnuiţi. In schimb, Farage pare mai degrabă animat de convingeri reale şi a militat pentru Independenţa UK [aşa se numeşte partidul lui] înainte ca euroscepticismul să devină un val paneuropean. Farage este dintre cei ce au pornit valul, nu dintre cei ce încearcă să profite de el ca să urce in cariera politică. Pînă de curânt UKIP era împotriva curentului chiar şi in Anglia, şi era caracterizat drept extremist şi naţionalist, acum, brusc, după succesul fulminant din alegeri, a devenit populist. Deci dacă te ţii de un discurs -şi incă unul dezavuat de intreaga presă şi de mare parte din opinia publică- şi avansezi aceleaşi idei politice şi economice timp de 10 ani eşti populist -in viziunea precară a analiştilor de pripas- iar dacă te schimbi de câte ori bate vântul eşti un politician versat, pragmatic şi aproape de dorinţele oamenilor. Deci politicianul european versatil şi iresponsabil [Comisia nu răspunde in faţa cetăţenilor europeni şi nu guvernează pe baza unui program suspus plebiscitării, deci este iresponsabilă politic] nu este un demagog, ci, pasămite, un tehnocrat profesionist. Fenomenal.
De altfel, prin definiţie, toţi politrucii din Familia autointitulată Populară sunt nişte populişti înfiorători, nişte demagogi lipsiţi de substanţă doctrinară, nişte struţo-cămile ideologice gata să-şi aşeze pe creştet orişice pană politică -de la cea de gâscă la cea de papagal, trecând prin ale acvilelor şi bufniţelor, orice tinichea şi orice zdreanţă in vogă doar ca să mai ciupească in continuare din electoratul de dreapta deziluzionat de naţionalism şi din cel de stânga alarmat de dezastrele produse de socialişti in Grecia şi Spania.
Analiza este obiectiva. Imi place.
Dar lumea (si Europa implicit) nu a mai fost niciodata in situatia energetica actuala. Nu ne mai putem baza pe resurse nelimitate si nici pe capacitatea naturala a planetei de a repara din mers ceea ce deterioreaza 7 miliarde de oameni. Natura nu mai tine pasul cu noi si mai ales cu foamea noastra energetica.
China si tarile sarace inca se mai pot dezvolta caci au inca inaintea lor tehnologiile cunoscute, inca neutilizate. Dar modelul global corect se poate baza numai pe predictiii energetice. Declinul economic global este inevitabil, pina nu vom descoperi niste resurse noi, complet diferite fata de ceea ce stim in prezent. Ne aflam pe creasta unui val de dezvoltare antrenat de hidrocarburi. Mai mult decit in prezent nu se poate extrage din maruntaiele pamintului. Mai putin se poate, evident, pina la epuizarea totala a resurselor. Preturile cresc cu mult timp inainte de epuizarea totala a hirocarburilor. Resursele mondiale de uraniu sint limitate (ar putea fi in alt fel?!). Energia verde poate deveni o fractiune interesanta din necesarul energetic al omenirii, dar constientizarea crizei energetice iminente este deocamdata doar un scenariu optimist. Iar mentalitatea ecologica nu se poate impune peste noapte.
Unde este viitorul energetic al Europei? Pai Europa respectabila mai exista DOAR in uniune si continuarea unor politici de eficienta energetica si ecologice, doar in politica unionala. In afara acesteia, exista traditia europeana a luptei dupa resurse. In afara uniunii, Europa urmeaza sa-si re-intilneasca trecutul secolului XX, si anume macelul mondial. Sa recunoastem ca avem chemare pentru criza, prostie si violente.
Intr-adevar, „Vom vedea anul viitor dacă alegătorii vor mai decide să dea o şansă Uniunii Europene”. Sintem cu totii la mila alegatorului european.
Euro-scepticismul este rezultatul concret al PE, imbaxit in aceleasi meschinarii parlamentare si incapabil de a se ridica la inaltimea provocarilor infaptuirii SUE.
Se cheltuiesc sume astronomice pe nimicuri iar banii ingroasa buzunarele acelorasi escroci, cetateanul european fiind trat ca o biata furnica lucratoare taman buna de jecmanit.
Birocratia, care este plaga societatii actuale si care se ingroasa precum cancerul, detine adevarata putere si sufoca societatea prin hartogarie inutila, alungand astfel initiativa personala si suflul nou economic.
La ce bun o super-structura anchilozata birocratic in care deciziile luate nu sunt in favoarea unei adevarate uniuni ? Doar pentru circ ieftin si niscai banuti negri ?