joi, martie 28, 2024

Hainele vechi și noi ale împăratului

                     Dincolo de regulamente, ordine și articole de lege, educația românească se hrănește dintr-un sol a cărui fertilitate socială, legată de ,,utilitatea generală” și abstractul ,,bine comun”, ridică semne de mirare în mintea cetățeanului de rând informat și interesat. Toți vrem ceva mai bine decât ne este și nimeni nu ar afirma public, fără să fie amendat de opinia generală, inclusiv în masa amorfă a societății civile românești, că ,,nu are sens să ne străduim când sunt atâtea greutăți uriașe de depășit”. A reforma figurează în continuare ca verbul fundamental în țara noastră și va rămâne așa pentru generații de-a rândul. Avem atâtea de făcut ca societate și indivizi încât adesea nici nu știm de unde să pornim la drum. Dar dacă, totuși, reforma este doar o speranță, un vis, o himeră și, eliminând bunele intenții, demonul jucăuș al schimbării discursive, pe bază de planuri și analize SWOT, ne-ar împinge la multe piruete retorice care ne-ar lăsa exact acolo de unde am pornit, indiferenți la decorul general volatil? Dacă efortul real de a transforma realitatea este dureros, mai ales atunci când planurile sunt puse în practică? Dacă suntem într-un impas pentru că am realizat deja tot ce poate fi în cadrele date? Acestea sunt liniile directoare care ne vor ghida în demersul de mai jos.

                  Citind un articol de forma unui sumar buletin medical al sistemului educațional românesc[1] constatăm că statisticile, oricât de corecte ar fi (și chiar sunt), nu acoperă și sarcina dificilă a interpretării. Presupunem că o tentativă modestă de interpretare putem realiza, supunându-ne riscului inerent de a comite erori.

                  O marotă critică a universitarilor români, corectă în esență, este legată de mercantilismul și mediocritatea intelectuală a studentului român. Acesta vine la școală pentru o diplomă care să îi ghideze rapid parcursul profesional și să dea roade imediate investiției financiare și de timp în educație. Pe de o parte studențimea autohtonă se plânge că nu învață ceva util și cu bătaie directă în activitatea lor profesională nemijlocită, pe de altă parte ,,cadrele academice” se plâng, pe bună dreptate, că universitatea nu este, din punct de vedere statutar și etic, școală de meserii. Din această contradicție nu se iese ușor. Facem din universitate un auxiliar al pieței muncii, cu riscurile coborârii calității, sau păstrăm educație de elită, temeinică, care produce experți, educație în vigoare doar pe alocuri la noi? Aici sunt două probleme de care nu se discută suficient. Prima se centrează pe utilitatea imediată a diplomei universitare. A spune că nu contează unde și ce lucrează absolventul de studii superioare în România este o orbire sociologică de mari proporții sociale. Universitățile locale ar trebui să fie obligate să își transparentizeze, pe model occidental, parcursul profesional pe care îl au absolvenții lor la 5, 10, 15, 20 de ani de când își finalizează studiile, iar rezultatele generale să fie examinate cu maximă seriozitate de opinia publică: câți dintre foștii studenți și masteranzi lucrează, ce ocupație au și ce venituri medii sunt elemente care consolidează reputația și încrederea publică în mediul universitar românesc. Dacă această chestiune nu ne interesează considerabil de mult, ceea ce, din nefericire, se întâmplă, atunci riscăm ca relevanța diplomelor emise de universități să apară ca îndoielnică, iar bugetul de stat, deși, cel mai probabil, judicios întrebuințat, să aibă aceeași utilitate socială ca atunci când am arde câteva valize de bancnote cu sume mari, emise de Banca Națională. Se dă naștere unei deflații a capitalului simbolic acumulat al unei societăți, adică stagnare în limitele valorilor existente, supraapreciate în raport cu dinamica expansivă a unei societăți capitaliste, care caută profituri, nu crize interne. Cu toate acestea, universitățile pot invoca, la fel de rezonabil, că piața muncii din România trimite semnale stranii, în sensul în care economia românească cere ,,forță de muncă ieftină și necalificată”, dar nu dorește ca 50% din populația adultă activă să aibă studii academice la activ, la fel ca în unele țări dezvoltate din Europa. Este și modelul politicilor noastre economice, pe care statul, care nu poate interveni pe piață din teama de a da peste cap consensul neoliberal de piață (cea care ,,le rezolvă automat și natural” pe toate, pe seama funcționării raportului divin, desi perfect calculabil matematic, între cerere și ofertă), le susține cu brațele deschise. Nu este vina mediului academic că trebuie să se ajusteze la cerințele modeste ale forței de muncă utile și active din România. Așa stau lucrurile. De altfel, s-ar putea ca la o analiză statistică secvențială să se constate, fără a surprinde neapărat pe nimeni, că diplomele de licență, masterat și doctorat din România să aparțină mai degrabă unor studenți deja angajați și că o semnificativă parte din aceste diplome, îndeosebi la nivel postgraduate, să revină angajaților statului, care caută să își consolideze poziția la locul lor de muncă. Economia, înțeleasă aplicat, înseamnă și studii sociologice, dar și politici publice care să fie atât în interesul patronatelor, cât și a dezvoltării sociale generale. A autonomiza doar componenta contabilității firmelor ca esențială pentru economia României riscă să devină un joc cu sumă nulă pe termen mediu și lung. Nu-i de mirare că modelul economic românesc și-a atins limitele și în domeniul educației superioare, unde piață este saturată de absolvenții deja existenți. Fără locuri de muncă, fără investiții cu profit anticipat satisfăcător, nici universitatea nu poate decât să se contracte, cum se petrece de un deceniu, și să se emită în continuare diplome pentru un mic procent din absolvenții de liceu existenți, parte din care sunt înscriși și urmează să finalizeze o facultate. Conform legilor economiei de piață, statul nu poate crea în gol locuri de muncă fiindcă nu mai trăim în economiile centralizate socialiste.

                    Punând în discuție mediul preuniversitar românesc, mai cu seamă în cazul liceelor profesionale și tehnologice, situația expusă mai sus se repetă întocmai: absolvenții acestor licee trebuie ,,cântăriți, numărați și împărțiți”, nu doar în sens biblic, ci și economic, prin rapoarte cât mai minuțioase, care să fie prezentate marelui public ca parte integrantă din dezbaterile zilnice din mass media pe subiect. Presupunând strict ipotetic că 50% din absolvenții acestor instituții de educație au joburi străine de pregătirea lor sau migrează în afara granițelor, se pune întrebarea firească pentru ce și la ce bună investiția statului român în aceste forme de învățământ nerentabile pe piață. Cum să facem utile, din punct vedere social, aceste școli? Ce poate face statul pentru funcționarea pragmatică a economiei? Reciproca este la fel de valabilă: cum procedează mediul de afaceri pentru a ajuta la dezvoltarea profundă a României? Sunt întrebari spinoase, care riscă să dea naștere unor perspective diametral opuse, cu probabilitate ridicată de conflict ideologic, dacă nu, în ultimul rând, social. Având în vedere câte licee tehnologice și profesionale s-au trezit cu lacătele puse pe uși în ultimii douăzeci de ani sau câte școli gimnaziale de-abia răsuflă în mediul rural din pricina crizei demografice din România (rată mare de imigranți economici, spor natural negative, șomaj major ascuns etc.), ne întrebăm retoric dacă vrem o țară de buzunar, ,,unilateral dezvoltată”, concentrată în câteva centre urbane industrializate corespunzător, sau dacă ne dorim o societate în care populația și teritoriul să fie unite într-o rețea economică solidă și de durată. O economie puternică, în care dizarmoniile sunt reduse la minim, aduce cu sine instituții funcționale și un stat care există întru beneficiul cetățeanului mediu. Altminteri, paradigma neoliberală disfuncțională din România riscă să fie înlocuită de paradigme naționaliste regresive și revanșe populiste, cu elite militarizate, ca în Rusia putinistă. Din nefericire, alternative mai credibile nu se întrezăresc la orizont.


[1],,Doar 16% dintre persoanele cu vârste între 15 și 64 de ani au absolvit o facultate în România, potrivit datelor Eurostat. Proporția ne plasează pe ultimul loc din UE la acest capitol din 2011 și până acum, în 2011, proporția fiind chiar mai mică, de 12,9%”. https://adevarul.ro/stiri-interne/educatie/radiografia-educatiei-prea-putini-licentiati-2210552.html, accesat la data de 6.10.2022.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Universitățile locale ar trebui să fie obligate să își transparentizeze, pe model occidental, parcursul profesional pe care îl au absolvenții lor la 5, 10, 15, 20 de ani de când își finalizează studiile, ia
    ……………..
    Da, este esential acest lucru, fara feed back nu functioneaza nici un sistem, dar:
    – cariera profesionala dupa 5, 10 etc ani depunde si de ce sansa au avut respectivii sa se perfectioneze in aceasta perioada.
    – trebui sa fie clar ca o universitate te invata in primul rind sa gindesti, te invata sa inveti.

    As putea spune ca fac de aviatie absolvita de mine ar fi fost cea mai grozava facultate deoarece majoritatea absolventilor au facut cariere deosebite la firme cu renume din domeniu. Dar ar fi neadevarat, deoarece pregatirea profesionala s-a perfectionat in armata, (da, in armata, unde am stat calare pe avioane,), in ind. (am avut norocul sa avem asa ceva) si in occident. In fac nu am invatat nimic despre computerizare, dar majoritatea au devenit la virste destul de inaintate adevarati specialisti in CAD, in ansis, etc. Deoarece invatasera sa invete.

  2. Am intrat în Europa dar acum ne-am blocat. De fapt, ce vrem în continuare? Ne trebuie un ideal, un scop, un ţel, etc altfel rătăcim anapoda prin Europa. Deci, elitele româneşti( culturale, academice, politice, economice, etc) ar trebui să emită un proiect de viitor, nu numai economic, dar mai les cultural şi civilizaţional. Chestia asta este urgentă, dacă nu o facem riscăm să ieşim din Istoria Lumii. Iar cine nu are istorie, n-are nici viitor….
    NB. Chestia cu legile educaţiei intră în aceeaşi paradigmă. În definitiv, repet, ce vrem?

  3. Cine stie : poate cindva vom intelege ce inseamna „capitalismul” si care este rolul Statului in societatea capitalista . Statul poate oferi legi , poate oferi recompense , uneori poate oferi motivatii .In rest totul se rezuma la impactul colectivitatilor si al celor care doresc a fi parte a invatamintului romanesc ca si performanta individuala .Profesorul ofera minimul posibil folosind maximal doar vointa (sau nonvointa) elevului de a face sau nu performanta . Profesorul isi joaca rolul social cu ceea ce i se pune la indemina .Slaba pregatire profesorala (inca se mai preda dupa standardele trecutului sau dupa caietele avute cindva de alti stimabili invatatori ) si neimplicarea, administrativa ,a colectivitatilor , nepasarea totala fata de nevoile , ca si necesar tehnologic , de tot felul , nu poate produce performanta . Pina la urma performanta este personala iar „venitul la scoala ” devine nonnecesar atunci cind unii dintre elevi constata slaba pricepere a celui ce se doreste a fi facator de educatie .Profesorul si indeminarea lui devine factor decizional ca model atractiv in invatamint .

    • Educatorul este necesar, dar nu suficient. El trebuie să fie mai mult un maestru, un antrenor care să ofere copilului șansa maximă de a se descoperi pe el însuși conform înzestrărilor lui naturale. Un educator nu poate transforma un mediocru în geniu.

      • Daca discutam doar despre cei care vor urma 10-12 clase in sistemul de invatamant/educatie din Romania, educatorii de la primele 8-10 clase trebuie sa fie descoperitori+indrumatori(atat cat le permite nivelul lor propriu de cunostinte/valori etice/morale si instrumentele-manuale/dotari/tipuri de teste) pentru o majoritate larga a beneficiarilor care le trec pragul clasei.

        Sa ajute majoritatea larga a beneficiarilor (in tandem cu parintii/anturajul, agentii economici direct interesati de viitori angajati de pe plan local si modelele observate la nivel local/national/international) sa:
        a) descopere la ce-s „buni” (inclinatii naturale + disponibilitate de efort pentru dezvoltarea lor), dar SI la ce NU-s „buni”
        b) urmeze calea decisa prin a).

        Sine qua non: prezentarea clara la clasa (7 sau 8) a oportunitatilor REALE de angajare/exploatare a rezultatelor pct a) la nivel local/national (daca ii vrem angajati/productivi in Romania dupa 10-12 clase).

  4. Romania are nevoie de o resetare legislativa si juridica profunda. Avem o stufosenie de legi, HG si Ordine ale ministrilor care nu fac decat carpeli. Totul porneste de la legile pentru, societatile comerciale, codul muncii, codul fiscal, mediului,, sanatatii, educatiei, etc. Alte legi sunt doar pe hartie ca sa mimam ce ne cere UE. Cred ca in fiecare minister ar trebui ca timp de 12 luni, pe domeniul lui, sa ia la puricat legile esentiale din alte tari UE si pe cele de la noi si sa puna bazele unor noi abordari corecte, moderne, cu cerinte si sanctiuni. Aspectul de stat esuat este dat tocmai de faptul ca justitia este invizibila in viats cotidiana.

  5. eroare: piata muncii se vaita tocmai de lipsa personalui calificat, ca necalificati avem destui, si fara scoala si cu diplome; iar daca mediul universitar nu poate produce calificarile cerute de piata muncii, tocmai asta afecteaza si calitatea elitelor, cercetarea „fundamentala” marginindu-se la sifonarea de fonduri;
    „statul, care nu poate interveni pe piață din teama de a da peste cap consensul neoliberal de piață” probabil se refera la piata de legume-fructe, dar si aici intervin taxele de taraba, inflatia provocata tot de stat si „organele” care vaneaza vanzatoarele de patrunjel

  6. Cred ca fosta vânzătoare la supermarket Sanna Marin poate sa ofere soluții bune pentru educație .
    Are calități și pragmatism incontestabile și curajul de a o rupe cu trecutul politic.
    Este și deșteaptă și frumoasa.
    Și eu cunosc o fosta vânzătoare la Alimentara devenita cadru medical de succes.

  7. Lucrurile sunt mai complicate. Marota stingista, ca doar studiile superioare iti asigura un drum sigur si prosper in viata, trebuie amendata serios. O meserie banoasa, bine facuta, iti asigura un nivel superior unui universitar (profesor, muzeograf, cercetator la institute umaniste, bibliotecar). Nu are rost sa aglomeram universitatile, cand scolle de meserii (nu doar liceele tehnice) nu sunt folosite. Apoi, trebuie sa aflam cati din universitarii nostri sunt in administratia publica sau vor intra in adminsitratia publica si cati in alte domenii. Pentru ca avem -totusi- cea mai stufoasa administratie publica din UE. Sau pe aproape. In sfirsit, sunt tineri care nu doresc sa invete. Nu le place. Sau nu sunt dotati pentru performanta intelectuala. Si de la liceu in sus (inclusiv), e vorba de performanta intelectuala. Statul trebuie sa se concentreze doar pe tinerii dotati, care vor sa invete si nu au posibilitati materiale. Pe acestia, cu drag, sa-i ajutam cat mai mult. Dar in rest…trebuie site cat mai dese, sa-i indepartam de o activitate pentru care nu sunt dotati. Sau vreti femei de serviciu (sau barbati, nu conteaza sexul), taximetristi etc. doar cu studii superioare? Si vazut ce e cu doctoratele astea (toate plagiate) sustinute de politicieni, securisti (si urasii lor; atit de multi si diferit numiti ca nu mai termini, daca-i insiri), politisti, procurori/judecatori, militari etc. Doctoratul trebuie dat doar cui se ocupa de cercetare sau de in invatamintul superior. ATIT! Chiar si medicii trebuie sa fie mai potoliti cu doctoratele. Toti medicii devin doctori. Oare? Nu e asa greu sa facem asa ceva. Trebuie dor vointa si oameni hotariti si corecti la conducere.

    • Doctoratul nu mai este de mult ceea ce sugerati Dvs, nu mai este „cel mai inalt titlu stiintific” intr-o anumita ramura a stiintei, acum este doar confirmarea ca a fost absolvit si cel de al treilea (si ultimul) ciclu de invatamant superior in orice domeniu, adica in total min 20 de ani de scoala. Poate ca termenul Doctor (PhD) creeaza confuzie si ar fi trebuit sa se foloseasca un altul.
      In privinta medicilor, titlul de „Doctor-medic” obtinut la absolvirea celor 6 ani de facultate de medicina nu inseamna un titlu stiintific ci profesional, asa ca daca vor sa lucreze in invatamantulm superior sau in cercetarea stiintifica trebuie sa fie ulterior doctoranzi si sa obtina titlui de Doctor (in stiinte medicale) adica PhD. Prin traditie si obligati prin lege, medicii cu facultate semneaza cu Dr. pentru a se deosebi de alti lucratori din domeniul sanitar care nu au facultate (felcer, dentist, moasa, oficiant sanitar, infirmier, sanitar etc. care pe vremuri puteau sa profeseze si independent, spre deosebire de asistentul medical care numai il asista pe doctor, dar daca are studii superioare poate sa devina PhD).
      Iar cuvantul vine din limba latina si semnifica invatat, intelept, astfel ca in Occident apelativul politicos este „Domnule” (adica stapane sau proprietarule) pe limba fiecaruia, dar pentru doctori este „Doctore” adica Inteleptule, ceea ce pentru ei inseamna si mai mult respect. Nu si la noi, care ne simtim obligati sa spunem „Domnule Doctor” ceea ce ar fi un fel de pleonasm.
      Pentru evitarea confuziilor ar trebui ca titlul de Dr. sa fie insotit de domeniu (medic, inginer, chimist, etc.) ca sa nu ajungem ca in bancul cu taranul pe care il durea in partea stanga, intra unde vede o firma Dr. Cutare si persoana ii spune ca nu il poate ajuta pentru ca e Doctor in Drept, iar bolnavul se mira cat de supraspecializata a ajuns medicina de azi…

  8. Printre primele ore de curs la o facultate din UK în anul 1991 erau: How to read a book, How to seat an exam. În bibliotecă exista broşura How to write an essay. Nu cred că astea au apărut din cauza celor trei studenţi români picaţi ca din lună acolo. A mai fost o întâlnire a studenţilor de anul întîi cu the principal care ne-a spus că ei (adică facultatea) ştiu încotro ne duc, aşa că ar trebui să avem încredere în ei.

    După trei ani (pe vremea în care în România o licenţă era cel puţin patru ani), la absolvire ni s-a spus că scopul lor (era vice-principal-ul şi un tip care preda Communications) nu era să producă mici vice-principals sau mici communicators, ci au avut un ţel mai înalt. Atunci am înţeles mai bine ce au vrut să ne spună în anul întîi.

    Dar ceea ce uităm noi românii este că Anglia a avut universităţi din secolul XI. Şi nu numai că uităm, dar nu ne interesează. Şi atunci producem universităţi de carton şi absolvenţi pe măsură. Plus, atunci când ne confruntăm cu un model de succes din străinătate nu reuşim să îl adaptăm, dacă nu cumva îl respingem pentru că în cazul instituirii rigurozităţii academice nu ne mai ies pasienţele politice.

    Nu estre cazul să ne mirăm că suntem în coada Europei. Acolo vom şi rămâne.

  9. @ Dan Alexandru Chiță

    ‘Altminteri, paradigma neoliberală disfuncțională din România’ ….

    Puteti explica in ce consta ‘neoliberalismul’ in scumpa noastra tara ? Ce suntem, ce facem, ?- ca sa ne putem inscrie in ‘paradigma neoliberala’.
    Poate dumneavoastra stiti si vedeti in tara asta altceva decat ce vad si ce inteleg eu.
    Daca paradigma este : … ‘o construcție mentală larg acceptată, care oferă unei comunități sau unei societăți pe perioadă îndelungată o bază pentru crearea unei identități de sine’ [ Wikipedia ], am avea, ca popor, credeti dumneavoastra,o identitate neoliberala.
    ‘Prin neoliberalism este desemnat un concept filosofico-social și politico-economic care se bazează, printre altele, pe liberalismul clasic și pe teoria neoclasică și care urmărește minimizarea influențelor statului asupra evenimentelor economice’. [ Wikipedia ]
    Deci – inteleg – ca avem o identitate neoliberala generata de un stat care – in mod obisnuit – nu intervine in economie ?

    ‘Guvernul poate să limiteze, în situaţii de criză, preţul unui produs pe care îl vinde un privat, dacă există „o zonă de speculă” privind acel produs’, a afirmat, luni, preşedintele PSD, Marcel Ciolacu – viitor Prim Ministru a Romaniei Neoliberale
    Este doar unul din enorm de multele exemple, pe care vi le pot da, de ‘neoliberalism romanesc’ 😊😊😊…
    Nu vreau sa cred ca ati preluat termenul – folosit cu mare placere – de stanga socialista, aflata la putere – pentru a infiera capitalismul – si il utilizati doar pentru a justifica ‘disfunctionalitatea’ statului…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dan Alexandru Chiță
Dan Alexandru Chiță
Dan-Alexandru Chiță (n. 1985). Absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității București (2008), Master (2010) și Doctorat (2014) în cadrul aceleiași universități. Profesor în sistemul preuniversitar din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro