vineri, martie 29, 2024

Hannah Arendt și Karl Jaspers: Despre sublima frumusețe a prieteniei (Un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Pentru Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, in memoria Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca

Hannah Arendt a fost studenta marelui filosof existențialist Karl Jaspers, după ce îl avusese ca prim mentor pe Martin Heidegger. S-a întemeiat nu doar o relație discipol-profesor, ci și una de adâncă, sublimă prietenie intelectuală. Volumul corespondenței dintre cei doi se întinde pe o perioadă de peste patru decenii, între 1926 și 1969, anul stingerii din viață a lui Jaspers. Apărut în traducere americană la editura Harcourt Brace Jovanovich în 1992 (originalul german a fost publicat în 1985), editat de Lotte Kohler și Hans Saner, cartea este un tezaur intelectual și moral, o invitație la reflecții despre marile probleme care au frământat omenirea într-un secol dominat de proiecte revoluționare de o distructivitate fără egal și fără precedent.

Nu vom intra aici în detalii, sperăm că volumul va fi tradus în românește, mai ales că anul acesta se împlinesc patruzeci de ani de la trecerea Hannei Arendt în lumea celor drepți. Să spunem doar că găsim în carte discuții fascinante despre problema culpabilității germane (o temă despre care Jaspers a scris o carte esențială), despre totalitarism, despre Marx și marxism, dar, mai presus de orice, principii călăuzitoare pentru a trăi ceea ce se cheamă o viață decentă printre ruinele civilizației distruse de totalitarisme. Pe 29 ianuarie 1946, Hannah îi scrie lui Jaspers: „Sunt mai mult decat oricând convinsă că o existență umană decentă nu este posibilă astăzi decât la marginea societății, acolo unde te întâlnești cu riscul foametei ori al lapidării mortale. În asemenea circumstanțe, simțul umorului este de mare folos”.

Pe 19 februarie 1953, Hannah Arendt îi scrie celui căruia i se adresează constant cu cuvintele „Lieber Verehtester” pe tema care a contat decisiv în propria ei definire a ceea ce înseamnă identitate, loialitate și apartenența la prietenia admirativă: „Vreau să vă mulțumesc pentru cei șaptezeci de ani ai vieții Dumneavoastră, care sunt un motiv suficient de gratitudine. Vreau să vă mulțumesc pentru anii timpurii de la Heidelberg când mi-ați fost profesor, unicul pe care am fost vreodată capabilă să-l recunosc ca atare; dar și pentru fericirea și ușurarea pe care le-am descoperit văzând că cineva poate fi educat întru libertate. Din acel moment nu am uitat că lumea și Germania, indiferent de ceea ce pot fi ele pe lângă acest lucru, sunt lumea în care trăiți Dumneavoastră și patria care v-a dat naștere”.

Peste ani, la insistențele lui Jaspers, Hannah Arendt va accepta să-l tutuiască, dar va refuza până la sfârșit să i se adreseze pe nume, să-i spună Karl. În aceeași scrisoare sunt cuvinte direct legate de atașamentul de-o viață, definitiv și irevocabil, al Hannei Arendt pentru limba germană și pentru cultura umanistă reprezentată de filosofia germană: „…cred că va pot făgădui că nu voi înceta să fiu germană în sensul pe care îl conferiți Dumneavoastră cuvântului; altfel spus, nu voi nega nimic, nu voi nega Germania Dumneavoastră și a lui Heinrich (Blücher, soțul Hannei Arendt, nota noastră), nici tradiția în care am crescut și limba în care gândesc și în care au fost scrise poemele pe care le iubesc cel mai tare. Nu voi pretinde în chip fals că am un trecut evreiesc ori american”. Credem că acest mesaj al gânditoarei către cel pe care l-a prețuit la maximum luminează semnificațiile scrisorii ei din 1963 către Gershom Scholem care a dus la întreruperea prieteniei cu marele specialist în mistica iudaică.

Tot lui Jaspers i se confesează Hannah Arendt în timpul controversei (ne exprimăm eufemistic) care a urmat publicării volumului „Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității Răului”: „Fără să-mi dau seama, am săpat într-o parte a trecutului evreiesc care este departe de a se fi încheiat: foști membri ai Consiliilor Evreiești ocupă poziții înalte în guverne pretutindeni, dar în special în Israel… Campania de calomnii la adresa mea continuă cu mare intensitate. Organizată la cel mai josnic nivel, ea afirmă că aș fi spus exact opusul a ceea ce-am scris de fapt… Dacă aș fi știut că se întâmplă astfel, aș fi făcut probabil exact ceea ce-am făcut” (scrisoare expediată din New York pe 20 iulie 1963).

Răspunsul lui Jaspers, trimis de la Basel pe 25 iulie 1963, este o lecție de onoare și inteligență morală, baza de granit a unei prietenii autentice: „Ai pătruns fără să te aștepți într-o ambuscadă, iar inamicul conduce o campanie înjositoare împotriva ta. Încep să fiu eu însumi îngrijorat. Întrucât ai atins o rană deschisă pentru mulți oameni și ai arătat că viețile lor sunt ghidate de o minciună, ei te urăsc. Mi s-a întâmplat odată să prind un hoț în plină acțiune și încă mai simt privirea sa: nu am mai trăit nicicând o asemenea înfiorătoare experiență a urii. Ceea ce-ai comunicat tu era, deși ascuns în cărți, un lucru în mare parte cunoscut. Puterea ta ca scriitoare–asemeni celei a lui Lessing– l-a făcut să fie mult mai larg știut acum. Adevărul este ucis prin bătaie, cum a spus Kierkegaard despre Socrate și Iisus”.

Volumul se încheie prin cuvântarea Hannei Arendt la serviciul memorial public pentru Karl Jaspers, ținută la Universitatea din Basel, pe 4 martie 1969: „Așa cum vorbea el, n-a mai vorbit nimeni și probabil că nu va mai vorbi într-un viitor previzibil. Acest lucru arată ce-am pierdut, dar nu este totuși chestiunea cea mai importantă. Pentru că, în ultimă instanță, Goethe avea dreptate: ‘Pământul îi va aduce din nou printre noi, așa cum i-a adus din timpuri imemoriale’. Lucrul cel mai important este ca aceia care îi aud și îi înțeleg limbajul să nu devină mai puțini”.

Recomandări:

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1

http://www.humanitas.ro/humanitas/eichmann-la-ierusalim

http://www.humanitas.ro/humanitas/f%C4%83g%C4%83duin%C5%A3a-politicii

http://www.humanitas.ro/humanitas/scrisori-1

http://www.librarie.net/p/154697/Oameni-insemnatate-cruciala-Socrate-Buddha-Confucius-Iisus

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

    • Evident, e vorba de 1963. Corectez imediat! Veti concede ca tema articolului nostru nu este relatia dintre Hannah Arendt si Martin Heideger, ci aceea dintre ea si Karl Jaspers. Sunt doua subiecte diferite, as propune sa incadram, daca se poate, in subiectul articolului: ce inseamna o frumoasa prietenie intelectuala, ce inseamna sa admiri si sa iubesti. Sa stii sa o faci si sa o poti face.

      Oricum, poate ca merita sa aruncati o privire aici:

      http://www.contributors.ro/cultura/hannah-arendt-martin-heidegger-si-metapolitica/

      Pentru a intelege pozitia Hannei Arendt in raport cu Heidegger, mi se pare utila (re)citirea eseului ei despre Brecht din volumul „Men in Dark Times”. Nu incape indoiala ca Bertolt Brecht a fost un stalinist, nu un an sau doi, ci vreme de decenii. A aplaudat si a justificat procesele de la Moscova. Si totusi, Hannah Arendt il privea ca pe un mare poet. Nu judec, doar sugerez o pista interpretativa. Pentru ea, poetii si filosofii puteau comite erori monumentale, dar opera lor se sustragea unei judecati politice.

      Jaspers a fost foarte sever, sunt sigur ca stiti, legat de orbirea national-socialista a lui Heidegger. In volumul de care ne ocupam aici, Marius Stan si cu mine, exista o lunga scrisoare a lui Jaspers (trimisa din Basel pe 9 martie 1966) in care acesta se ocupa de celebrul interviu al lui Heidegger din „Der Spiegel”. Mentinandu-si rezervele stiute despre pariul politic catastrofal al lui Heidegger, Jaspers precizeaza ca „Der Spiegel” diseminase zvonuri josnice privind motivele care au dus la ruptura lor: „Afirmatia ca Heidegger nu a mai venit sa ne vada pentru ca Gertrud (sotia lui Karl Jaspers–VT) era evreica este pura fabricatie” (p. 629). Pentru Jaspers, marea problema cu Heidegger intra „la rubrica unui simtamant pe cale de disparitie al distinctiei dintre ceea ce este drept si ceea ce este nedrept. Probabil ca nu l-a avut niciodata, ori, daca l-a avut, a fost doar prin hazard, ca sa spun astfel”. (p. 630)

      Despre ceea ce scrieti, exista de-acum studii foarte serioase:

      http://www.nybooks.com/articles/archives/2014/oct/09/heidegger-in-black/

      Monica Lovinescu nu ar fi subscris, pesemne, perspectivei Hannei Arendt pe tema Brecht. Ori cine stie? Ceea ce nu inseamna ca nu o pretuia pe Hannah Arendt in cel mai inalt grad. Now, if possible, back to Jaspers :)

      • Recunosc ca am divagat intrucat stirea despre Heidegger este foarte recenta si am crezut ca articolul aduce o atingere (indirecta) cu privire la aceasta descoperire.
        Va multumesc pentru raspuns.

      • Cu tot respectul, subiectul articolului obligă la o viziune integrată: ar fi o greșeală să privim raporturile Hannei Arendt cu Jaspers fără a lua în considerare corespondența (și relația privilegiată) cu Heidegger. Husserl (vezi acuzele Malvinei, soția sa, la adresa lui Heidegger) la fel precum Jaspers (alături de soția sa Gertrud) se repoziționează față de Heidegger într-o manieră în care Arendt nu o va face niciodată. E multă complezență în relația HA cu Jaspers și puțină preocupare fenomenologică. Heidegger e interlocutorul esențial al gândirii ei, așa se explică în opinia mea atacurile venite după procesul de la Ierusalim. (Relația Hannei Arendt din perioada Marburg cu Heidegger o va determina să îl declare „regele secret ai imperiului gândirii” și acestă etichetă nu ar fi asumată în nici un caz de ceilalți filosofi evrei).
        Cred că sunt toate argumentele să citim încrucișat o corespondență care arată că nici măcar destinele oamenilor de geniu nu stau „deasupra” istoriei. Heidegger rămâne gândirea filosofică în jurul căreia se poziționează o întreagă epocă intelectuală – „național estetismul” lui pare confirmat de o serie de evoluții politice recente. Dar asta e desigur o altă temă.

  1. Secolul 20 a fost al marilor totalitarisme pentru ca a fost al unor mari idei directoare, care au scindat si subjugat lumea. Sper ca secolul 21 sa pastreze masura, sa nu mai dea cuvintelor o alta valoare decat cea de cuvinte si sa pretuiasca faptele mai presus de orice. Cand cuvintele incearca sa dea mari directii sau sa creeze falii, prin angrenari la gramada sau pe spatii mari, este limpede ca masacrarea diversitatii nu poate naste decat totalitarism. Marile sisteme de idei, care sa oblige la inregimentare sau contrapunere, gen „conflictul civilizatiilor”, nu mai sunt posibile si nici de dorit. In noua lume, marile idei calauzitoare vor trebui sa fie cat tot atatea natiuni si culturi, adica in beneficiul purtatorilor lor materiali, care sunt oamenii.

  2. „New Black Notebooks reveal philosopher’s shocking take on Shoah” — de un așa subtitlu ar râde și Heidegger, și Arendt, și Jaspers. Ce nu e „shocking take” la Heidegger? Scharzen hefte sunt abia volumele 93-94-95. Până la ele, fiecare volum e un „shocking take”. Dintr-o antologie inexistentă, secțiunea gândire: „stiința nu gândește”, „gândirea nu produce util”.

    Înțeleg că Donatella Di Cesare a avut acces la nepublicatele încă Anmerkungen (vol 95, 96) fiindcă este autoarea lui Heidegger e gli ebrei. I «Quaderni neri». Foarte bine, dar dacă ar fi fost un om serios (i.e. responsabil) în ceea ce spune ar fi așteptat să fie publicate ca să știm și noi, plebea, despre ce vorbim, așa, a vânat un scoop. Good job, job not well done. Cel puțin nu are titlu „Nu o să-ți vină să crezi”, deși nu e prea departe.

    „Selbstvernichtung”. „As the peak of “self-destruction in history”, the Shoah makes possible the purification of Being.” — să înțeleg că o asemenea propoziție ar trebui să indigneze: cum a îndrăznit, acel filonazist! „The purification of Being” și „a new beginning”, expresiile astea apar la Heidegger, e drept, dar cu greu poate fi spus ce înseamnă, dacă e să însemne ceva. Și vă puteți uita și dvs. prin Beiträge zur Philosophie (Vom Ereignis) (1936–1938) (GA 65), prin Besinnung (1938/39) (GA 66), prin Das Ereignis (1941/42) (GA 71), cărți în care fiecare rând și fiecare cuvânt e un „shocking take”. Iar dacă veți putea să spuneți „despre ce vorbește” folosind o structură ca „the argument is….”, atunci e necesar să recitiți. Plus, a traduce pe Selbstvernichtung prin self-destruction atunci când vorbești de cineva care a produs/propus Destruktion ca manieră de investigare conceptuală e dincolo de iresponsabil (deși, în tot articolul limba trădează colosal: citim un text în engleză tradus din italiană despre niște cuvinte scrise în germană, noi vorbind româna).

    Acum, chestia asta cu „Heidegger = nazist = anti-semit” reușește să facă ceea ce Heidegger întotdeauna face: să ne facă atenți. La ce? De-al naibii și de ambițios îmi vine să zic: la Fÿnță.

  3. K.Y. to H.A. Geneva, September 1, 1949

    Dear Hannah!

    […]

    I’ve had some correspondence with Heidegger now and then. I’ll show you the letters when you visit us. He is completely absorbed in speculation about Sein; he spells it Seyn. Two and a half years ago he was experimenting with „existence” and distorted everything thoroughly. Now he’s experimenting more seriously, and, again, that doesn’t leave me unconcerned. I hope he doesn’t distort things again. But I have my doubts. […]
    A great circus here in Geneva. but interesting experiences for me that I should not go without. Everything is wide of mark-and yet there’s goodwill. Philosophy as international convention. The French spirit dominates.
    Warmest greetings,
    Your Karl Yaspers
    Correspondence 1926-1969 A Harvest Book, 1993

  4. Domnule Profesor,
    va multumesc pentru tot ce scrieti, imi face deosebita placere sa va citesc articolele. Banuiesc eu ca formula cu care Hannah Arendt se adresa este: „“Lieber Verehrtester”, mai precis, cred eu, lipste in al doilea cuvant litera R intre literele H si T. Este intr-adevar un cuvant foarte frumos plin de respect si de dragoste, probabil inventat prin extrapolare de Hannah Arendt pentru profesorul ei pe care il adora.
    Cu multa stima si respect
    Florin dela Dunare

    • PS regret gresala… „Verehrtester”, este un cuvant rar, nu este inventat de Hannah Arendt, caci apare in Duden, deci apartine limbii germane, mea culpa, mea maxima culpa.
      Florin dela Dunare

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro