Motto: „What is the subject of our thought? Experience! Nothing else!”–Hannah Arendt
Cum poate deveni un mare filosof nazist? As intreba, in acelasi sens, cum poate deveni un filosof autentic comunist? Este vorba de problema seductiei, a mirajului, a hipnozei, a magiei (nu intamplator, o nuvela de Thomas Mann ce atinge acest subiect este intitulata „Mario si vrajitorul”). Cine nu intelege ca national-socialismul a fost, in anii 20 si 30, o ispita (conceptul istoricului Fritz Stern din cartea sa Dreams and Delusions), cine nu pricepe relatia dintre Faust si Mefisto, nu va putea gasi vreo urma de sens in ce s-a intamplat in veacul al XX-lea. Tot astfel, comunismul a fost o tentatie, o promisiune, o iluzie imbratisata de atatia ganditori si artisti altminteri sofisticati (de la Gramsci, Ernst Bloch si Lukacs la Brecht, Attila Jozsef, Geo Bogza, Paul Eluard si Henri Lefebvre). Acesti intelectuali erau indragostiti de “ochii albastri ai Revolutiei care straluceau cu o cruzime necesara” (spre a relua un vers de Aragon). Mitul, magia, misterul si miracolul, arata Fritz Stern, faceau parte din dramaturgia izbavitor-totalitara. Episodul nazist la Heidegger a durat cativa ani, cel comunist la Lukacs si Brecht, a tinut decenii.
Am mai amintit relatia dintre Martin Heidegger si national-socialism. O relatie care il obsedeaza in fond si pe Slavoj Zizek (a se citi cartea acestuia „In Defense of Lost Causes”). In ultimii ani, mai ales dupa publicarea corespondentei dintre Hannah Arendt si fostul ei profesor cu care, la 18 ani, a avut o relatie de ardenta iubire, subiectul politicii lui Heidegger devine indisociabil legat de tema Arendt. Cei doi par din nou inseparabili (cum poate ca au si fost, spiritual, de-a lungul vietii, dincolo de fiasco-ul etic al lui Heidegger in anii 30). Reactiile adeseori emotionale, de-a dreptul irationale (am intalnit chiar eu unele dintre ele, de o nervozitate ce friza absurdul) au crescut mai ales dupa 1969, cand Hannah Arendt a scris un text devenit celebru cu prilejul implinirii varstei de 80 de ani de catre autorul lui „Sein und Zeit”. Era acuzata din nou de toate pacatele lumii. Cum sunt unii care continua sa o acuze si azi de lipsa de sensibilitate la tragedia absoluta a Holocaustului. Daca acesti procurori ar fi citit corespondenta dintre Hannah Arendt si Karl Jaspers, ar fi inteles ca tocmai chestiunea Holocaustului s-a aflat in inima gandirii ei. Nimeni nu a surprins mai exact decat Hannah Arendt natura Raului radical in veacul lagarelor de concentrare. Cand, reflectand la cazul Eichmann, a scris despre banalitatea Raului, Hannah Arendt nu a renuntat la conceptul initial al radicalitatii Raului, ecou al unei intuitii kantiene, ci l-a mladiat. A dezvoltat conceptul de superflousness in acela de thoughtlessness ( a se vedea cartea lui Richard J. Bernstein, „Hannah Arendt and the Jewish Question”, MIT Press, 1996, pp. 137-153). Totalitarismul, scria Arendt, trateaza indivizii drept fiinte superflue. Pentru a pune in practica preceptele ideologiei totalitare, adeptii acesteia renunta la facultatea normativa, isi auto-anesteziaza constiinta morala, renunta la gandirea autonoma.
Astazi stim ca a minimalizat (ori chiar a ignorat) convingerile adanci ale lui Eichmann, acceptand poate prea usor argumentatia acestuia despre o presupusa detasare ori indiferenta ideologica. Altfel spus, banalitatea Raului (biografic, Eichmann era un personaj de o banalitate indubitabila) nu excludea radicalitatea sa (era in egala masura un obsedat ideologic, un true believer). Acelasi lucru poate fi spus despre un Nikolai Ejov. Evident, in cazul Reinhard Heydrich nu era nimic banal, Raul se incarna in versiunea sa radicala, absoluta.
Nu putini au fost cei care i-au reprosat ca a incercat sa-l exonereze pe filosoful din Freiburg, ca s-a angajat intr-o veritabila apologie a lui Heidegger. Ratacirea din 1933, penibilul discurs rectoral care a facut sa curga atata cerneala si care i-a dezamagit pe viata pe fostii studenti favoriti ai lui Heidegger (Karl Lowith, Hans Jonas, Herbert Marcuse) erau atribuite, in perspectiva arendtiana, naivitatii magistrului ei filosofic. Naivitate: acesta era cuvantul Hannei Arendt. Un cuvant care cred ca poate da seama pentru anumite deplorabile abdicari altminteri de negandit din partea unor oameni geniali. Heidegger a fost un magistru cu care Hannah Arendt s-a identificat ca fel de a vedea tragedia lumii moderne, in pofida rezervelor de atatea ori exprimate de celalalt mentor, Karl Jaspers, ori de catre cel de-al doilea ei sot, Heinrich Blucher (acel intelept Monsieur care i-a trezit si mentinut interesul pentru democratia directa, a consiliilor, una din acele constelatii politice care apar si dispar in istorie asemeni formatiunilor fosforescente de corali, spre a cita din Hannah Arendt, care il cita ea insasi pe Walter Benjamin, prietenul ei, al lui Gerschom Scholem, al lui Adorno si Horkheimer).
Ar merita (re)citit superbul eseu al Hannei Arendt despre Rosa Luxemburg inclus in volumul „Men in Dark Times”. Intr-un exercitiu analitic nu lipsit de o unde melancolica, ganditoarea deplangea acolo desfigurarea spiritului revolutionar in experienta bolsevica, extinctia nervului libertar al unei traditii asfixiata de ascensiunea totalitarismelor. Filmografia lui Margarethe von Trotta, regizoarea recentului film despre Hannah Arendt, include o pelicula despre Rosa Luxemburg, rolul principal fiind jucat de Barbara Sukowa (actrita care o interpreteaza acum pe autoarea „Originilor totalitarismului”). Nu era vorba de o romantizare a Rosei Luxemburg ci de simpla recunoastere a distinctiei cruciale dintre Lenin si cea care a afirmat ca „libertatea este intotdeauna libertatea celui care gandeste altfel”.
http://www.youtube.com/watch?v=WTQNWgZVctM
Cu ani de zile in urma, la mijlocul anilor ’30, un tanar student de la Harvard, Peter Viereck, a publicat o carte extraordinara cu titlul „Metapolitics”. I-a trimis mai intai manuscrisul lui Thomas Mann care a scris prefata. Dupa mine, cartea ramane printre cele mai actuale si patrunzatoare analize ale originilor intelectuale ale nazismului. Ulterior, Viereck avea sa devina un filosof conservator sui generis (nedogmatic si chiar critic in raport cu alti ganditori din aceeasi directie) si un distins eseist, poet si profesor. Ideea era ca national-socialismul, cu ale sale radacini in mistica telurica de tip wagnerian, in cultul pamantului, al sangelui, al noptii eroice, al aurorei redemptive, al comunitatii rasiale carismatice, simboliza o noua forma de politica, o aventura ce ce ducea individul catre zarile indepartate (uber sich selbst hinaus), in care cumpana fireasca, aceea ce leaga destinul uman de comandamentele religiilor traditionale, poate fi, ba chiar trebuie abolita. In acest pariu metapolitic gasim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi “indracirea” lui Martin Heidegger in acei tumultuosi, chiar nebuni anii 30. Un pariu la care au participat, imbatati de suflul grandorii istorice, intelectuali de stanga si de dreapta, traind ruptura cu “sistemul” (deci cu valorile si institutiile liberale, cu parlamentarismul si cu constitutionalismul democratic) ca pe o apocaliptica salvare.
A-l prezenta insa pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg (Yvonne Sharratt il numeste in recenta aparuta ei carte la Yale University Press, „Supraomul lui Hitler”), a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune si o mistificare. A sustine o asemenea pozitie presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar pozitia Hannei Arendt, dar si pe aceea a unui Paul Celan, inseamna asadar a eluda atatea lucrari nuantate pe subiect si a te rataci in labirintul verdictelor fara drept de apel. INntr-o faimoasa scrisoare catre marele invatat Gerschom Scholem, prietenul ei si al lui Walter Benjamin, Hannah Arendt marturisea: „Am considerat intotdeauna evreitatea drept un dat factual incontestabil al vietii mele si nu am nutrit niciodata dorinta de a schimba ori de a nega fapte de acest gen. Exista un lucru pe care il putem numi recunostinta pentru ceea ce este asa cum este; pentru ceea ce ne-a fost dat, si pentru ceea ce nu ne-a fost dat si nu poate fi facut„. Tocmai aceasta autenticitate ardenta o distinge pe Hannah Arendt de varii ei detractori. Este trasatura care o apropie de Camus si o desparte, sa spunem, de Sartre. Este exact trasatura pe care au admirat-o Karl Jaspers, Czeslaw Milosz, Elena Bonner, Agnes Heller, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca.
Recomandare de lectura:
http://www.humanitas.ro/humanitas/f%C4%83g%C4%83duin%C5%A3a-politicii
Dincolo depolisemia actului teoretic, exista totusi o realitate a faptelor.
Martin Heidegger avea 44 de ani când a fost ales, la 21 aprilie 1933, rector al Universităţii din Freiburg im Breisgau. Nouă zile mai târziu, cel mai important filozof al secolului XX avea să devină membru al partidului naţional-socialist.
Funcţionar disciplinat, Heidegger a fost exclus evreii din corpul profesoral, a asigurat autorităţile că „arienii” rămaşi la catedre depuseseră jurământul prin care îşi confirmau puritatea rasială şi a instaurat obligativitatea salutului nazist la începutul şi sfârşitul fiecărui curs.
În zelul său de a urma litera legii, Heidegger i-a interzis profesorului Edmund Husserl acces la biblioteca universităţii. Faptul e notabil, pentru că Husserl se pensionase în 1927 şi făcuse totul pentru că mai tânărul său coleg, pe atunci la Marburg, să fie ales, în 1928, pentru postul de la Freiburg im Breisgau. Husserl îl influenţase şi fusese influenţat de Heidegger timp de două decenii, mai cu seamă la introducerea metodei fenomenologice în filosofie. Insultându-şi colegul, rectorul nu părea să fi luat în consideraţie faptul că Husserl se convertise la luteranism cu o jumătate de secol în urmă.
Au urmat curând alte mărturii de loialitate ale proaspătului camarad, care a asistat impasibil la arderea cărţilor scrise de evrei şi alţi „delicvenţi intelectuali”, l-a denunţat „politic” autorităţilor pe Herman Staudinger (Premiul Nobel pentru Chimie, 1953) şi a conferenţiat cu regularitate în faţa unui grup restrâns de oameni interesaţi în filozofie, din care nu lipseau niciodată Goebbels, Goering, Hess, Rosenberg, Fischer şi Schrieck. Pentru Heidegger, Hitler „şi numai el, reprezintă singura realitate şi lege în Germania, acum şi în viitor”.
Tema este extrem de vasta si plina de ramificatii. Da, Heidegger a fost, cum scria chiar Hannah Arendt, un „monstru moral” (de fapt amoral) in anii de dupa venirea lui Hitler la putere. Dar filosofia sa nu este una nazista (ori protonazista ori post-nazista). Daca lucrurile ar fi stat astfel, Husserl nu l-ar fi privit drept prietenul si discipolul sau. Celan nu ar fi dorit sa se intalneasca cu el. Heidegger nu l-ar fi invitat sa-l viziteze (nu o facea des). Lukacs, insa, a fost si a ramas un comunist inveterat pana in 1971, deci pana la moarte. Nu-l compar pe Heidegger cu un pigmeu, nu-l compar pe Lukacs cu un banal nazist. Ar merita recitita polemica Derrida-Richard Wolin. Cum cred ca stiti, Jacques Derrida era un admirator al filosofiei lui Heidegger. Eu nu sunt un heideggerian, dar sper ca stiu sa discern valoarea filosofica acolo unde este.
Domnule profesor,
Cred că reluarea în absența unei poziționări critice a argumentelor lui Victor Farias cu privire la „nazistul” Heidegger e deja un derapaj de manual. E adevărat chiar și faptul că și-a plătit cotizația la NSDAP până în 1945, dar „național-estetismul” lui Heidegger nu are de a face cu nazismul propriu zis. „Regele secret al imperiului gândirii” (Arendt îi face portretul ăsta) a renegat „legea purității rasiale” în cazul asistenților săi (exemplu Werner Brock) și e puțin probabil ca Hannah Arendt să-i fi fost iubită (în perioada de la Marburg) dacă antisemitismul său ar fi fost de principiu. Staudinger a fost oponentul său pe subiecte conceptuale și denunțul său viza eliminarea unui „concurent” nu purificarea spațiului academic. Nu insist cu alte detalii, cartea mea Heidegger și istoria, dezvoltă pe zeci de pagini probe. Argentinianul Farias e totuși un filosof pe care Heidegger nu l-a acceptat la doctorat, așa încât e posibil ca asta să nu-l fi determinat să fie prea îngăduitor cu cel pe care mulți îl privesc ca fiind „cel mai mare filosof al secolului XX.
Intervin doar pentru doua precizari. Primo, Victor Farias este chilean. Secundo, stanga internationala (de fapt anumite segmente, pentru ca Jacques Derrida a refuzat sa participe la acest gen de campanie) a aplaudat cartea anti-Heidegger a lui Farias, dar a boicotat cartile mai tarzii ale aceluiasi autor in care se ocupa de pozitiile pro-euthanasie si antisemite ale tanarului doctor Salvador Allende Gossens.
Exista azi o intreaga literatura care propune nuante (nu exonerari) acolo unde Farias a judecat in bloc si grabit cazul Heidegger. Nu a fost vorba doar de orbirea unui mare filosof german, ci de un fenomen intelectual european care trebuie inteles in dimensiunile sale istorice si spirituale. Francois Furet insista asupra faptului ca, in anii 30, atat comunismul cat si national-socialismul aveau un viitor.
Iata ce spunea Derrida:
I tried to reconstitute, I won’t say a sort of spirit of time, a Zeitgeist, but a sort of general constraint that affected all European culture, in order to account not only for Heidegger’s offences, but of the general
complicity of Europe with the Nazis. Nazism, as I say in De L’Esprit, did not just grow like a mushroom. For ten or twelve years European diplomacies, European churches, European universities have, after all, collaborated in their
own ways with Nazism.
http://www.yadvashem.org/odot_pdf/Microsoft%20Word%20-%203657.pdf
Le Monde – 1992
– Roger-Pol Droit: Printre amintirile dvs, Heidegger, maestrul dvs. ocupa un loc insemnat. De altfel , v-ati construit propria opera intr-o relatie critica cu acesta. Cum il considerati azi?
– Emmanuel Levinas: Imi amintesc de studiile mele pe langa Heidegger cu cea mai mare emotie. Orice rezerve s-ar putea formula asupra omului si a angajamentului sau politic alaturi de nazisti, el este incontestabil un geniu, autorul unei opere filozofice extrem de profunde.
– Roger-Pol Droit: Pot sa va intreb totusi care e conexiunea, daca ea exista, intre gandirea sa si angajamentul sau politic?
– Emmanuel Levinas: Pentru Heidegger fiinta e animata de efortul de a fi. In efortul de a fi nu conteaza decat fiinta, inainte de toate si cu orice pret. Aceasta decizie conduce la lupta intre indivizi, natiuni, clase, hotarat si inflexibil ca otelul. Exista la Heidegger un vis aristocratic al sangelui si spadei. Or, umanismul este cu totul altceva. El e mai mult un raspuns dat celuilalt pe care il accepti sa treaca primul, cedand in fata lui, in loc sa-l combati. Absenta grijii fata de celalalt la Heidegger si aventura sa politica personala sunt legate. Si, in pofida intregii mele admiratii pentru maretia gandirii sale, nu am putut niciodata impartasi acest dublu aspect al pozitiilor sale.
Am fost recent la o intamplare culturala unde a luat cuvantul si un reputat istoric. Dansul a abordat cumva aceeasi tema a derapajelor totalitare din interbelic. Cum a fost posibil ca nume atat de prestigioase plus o generatie de tineri sa marsaluiasca sub stindardele raului? Concluzia domniei sale m-a dezarmat: „Spiritul vremurilor. Daca in anii ’30 as fi fost tanar roman, as fi ales sa fiu legionar. Daca eram tanar evreu, as fi aderat la comunism”. Daca spiritul timpului era atat de imperativ in sensul asta de ce partidele totalitare nu s-au impus nicaieri prin alegeri libere? In cel mai bun caz au ajuns la bariera aceea psihologica de 30%, pe care sociologii au remarcat-o demult. Neputinciosii astia n-au putut sa ia puterea decat prin aplicarea de lovituri sub centura vechiului regim.
Cred cu tarie ca „spiritul vremurilor” e o fantosa. Nebunii nu pot devenit niciodata majoritari, ci pot, uneori si temporar, sa ia prizoniere popoare intregi in aventura lor morbida. Iar despre intelectualii transformati in sirene ale timpului, Julien Benda a vorbit cel mai bine. Atunci! Si altii, si altii. Nu numai „ei”.
Tema aceasta a lui „cum a fost posibil sa nu mai fim oameni?” imi aduce aminte mereu de replica aceea formidabila a judecatorului din „Procesul de la Nurnberg”, interpretat de Spencer Tracy. Un simplu „judecator de tara” american, cum spunea el, dar pentru care binele si raul tineau de educatia elementara. Cea care te fereste de rau cel mai bine. „O tara nu-i numai o intindere de pamant, ci un manunchi de principii pentru care merita si trebuie luptat”, sune el. Pentru omul acela, mai putin titrat decat acuzatul din proces, tara, democratia si viata chiar erau chestiuni de principiu. Iar „spiritul vremii”, un ornitorinc.
Superb! Va multumesc. Aveti dreptate, nu toata lume s-a „indracit”. Oamenii acestia erau indragostiti de „viitor”, ignorau prezentul, erau orbi in chip voluntar. La care se adauga coeficientul de oportunism (conformism, lasitate).
Merita amintita aici superba exceptie a lui Eugen Ionescu, care a vazut perfect dincolo de spiritul timpului si a ramas dispretuitor in afara ratacirilor naziste ale colegilor de generatie. Iar la stanga este exemplul lui Panait Istrati, cu a sa tristete filosofica de invins.
In ultimul numar din „TLS” un rascolitor articol despre Victor Serge, prietenul lui Panait Istrati…
Hannah Arendt – un film ce va apare pe 29 mai – http://trailers.apple.com/trailers/independent/hannaharendt/
Acum putin despre Heidegger si Sein und Zeit. Chestiunea este, domnule profesor, ca tocmai viziunea filozofica atat de perfect geometric construita in aceasta geniala carte are prea multe elemente ce te duc inevitabil cu gandul la propaganda nazista. Nu sustin ca reprezinta o atitudine protonazista si nici nazista; este posibil ca propagandistii nazisti sa fi folosit anumite idei din carte transformandu-le in simboluri mito-poetice. Cum insa Sein und Zeit a fost publicata in 1927, NSDAP avea deja format miezul ideologic si pot doar presupune ca si Heidegger ar fi putut cocheta cu aceasta noua tendinta mitica.
Un pasaj cheie (dupa opinia mea) din carte te scoate violent din transa lecturii dificile (pana-i dibuiesti vocabularul si sensurile) si te obliga pur si simplu sa reevaluezi tot ce-ai citit si priceput pana atunci. Pasajul este la pagina 385 (dupa paginatia editiei originale) sau pagina 437 in editia in limba engleza din 2007 in traducerea lui John Macquarrie si Edward Robinson. Zice asa Heidegger „The authentic repetition of a possibility of existence that has been – the posibility that Dasein MAY CHOOSE ITS HERO [majuscule folosite de mine] – is grounded existentially in anticipatory resoluteness; for it is in resoluteness that one first chooses the choice which makes one free for the struggle of loyally following in the footsteps of that which can be repeated” Cuvintele puse de mine in majuscule mi-au produs senzatia de care tocmai am vorbit desi intreg contextul este important. Ultimul paragraf din pagina precedenta 384 dupa paginatia editiei germane este deasemenea revelator in acelasi sens. Mai sunt cateva astfel de pasaje insa importanta este imaginea finala pe care ti-o creaza sfarsitul aceste carti. Si daca o alaturi de cea a propagandei naziste incepi sa ai frisoane. Nu stiu in ce masura Heidegger a folosit tendintele intelectuale ale vremii si nici in ce masura nazistii au folosit simbolurile Heideggeriene, insa nu pot accepta varianta naivitatii. Inclin sa cred mai degraba ca hazardul a facut ca in anumite puncte, deloc de neglijat insa, imaginile generate de Sein und Zeit sa se suprapuna cu „mistica telurica de tip Wagnerian” asa cum precizati in penultimul paragraf.
In rest, numai de bine!
Traducerea romaneasca a pasajului respectiv are o nota chiar la termenul de erou, cu o lunga explicatie a traducatorului (probabil G. Liiceanu), care poate constitui o alternativa la interpretarea dumneavoastra. Spre deosebire de traducatorul roman eu as propune ca varianta de erou, nu neaparat pe Kant si Aristotel (filozofi „liberali” sau „moderni” prin excelenta), ci pe Platon, marele adversar al modernitatii si atunci lucrurile ar putea fi mai clare. Dar in nici un caz pe Hitler, asa cum sugerati – Platon si Republica reprezinta matricea teoretica potential generatoare a oricarei variante posibile de gindire si practica totalitara, si asta fara ca Platon sa aiba vreo „responsabilitate”. Fascinatia estetica pentru o lume umana ordonata perfect, lipsita de conflicte, armonioasa si frumoasa, in care destinele individuale se subsumeaza perfect si se supun unei arhitecturi a intregului deja data, este continua de atunci si sta la baza totalitarismelor secolului trecut si probabil a celor care vor mai incerca sa apara si de acum inainte. „Fiinta si Timp” nu este decit continuarea mai ambitioasa a Republicii – vrea sa lamureasca problema uitata a fiintei/fiintatorului si nu numai arhitectura unei cetatii ideale – in contextul modernitatii deja existente si care nu este nici perfecta, nici ordonata, nici frumoasa, nici armonioasa. De aici orice intelegere a lui Heidegger ramine deschisa, inclusiv dinspre totalitarismul de stinga (vezi Derrida), dar si din perspective non-totalitare, chiar daca anti-modernitatea sa face mai dificil acest lucru.
Cred ca aveti dreptate; e greu de sustinut ideea ca episodul nazist a contaminat opera ilustrului filozof. Pana la urma, ne putem intoarce la Arendt: Heidegger era „un monstru moral”. Expresia care mai vine in minte este aceea de „un caracter infect”, care se poate aplica, in aceiasi masura, lui Nicolae Paulescu, Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Celine, Ezra Pound, Whittaker Chambers si multor, multor altora.
V-as fi indatorat daca ati explica de ce considerati ca Whittaker Chambers ar fi avut „un caracter infect”. Considerati ca si Arthur Koestler a avut un „caracter infect”? Ori Viktor Kravcenko? A condus Chambers un partid ori un guvern rasist? A indemnat la exterminari? A mintit? Din cate stiu, sperjur a fost Hiss, nu Chambers. Este verdictul cel mai credibil, confirmat si de cartea devenita clasica a istoricului Allen Weinstein. Eu unul, nu am motive sa il privesc pe Chambers drept om om lipsit de caracter. As spune chiar ca dimpotriva.
http://www.hoover.org/publications/defining-ideas/article/146651
Chambers a mintit in legatura cu importanta materialului continut in microfilmele pe care le-a ascuns in dovleci. Era cunoscut ca „un caractere infect” si din cauza multiplelor legaturi adulterine, hetero si homosexuale, a alcoolismului destructiv, a lipsei de control in timpul deselor accese de furie la redactie revistei.
Ceea ce invocati Dvs ar tine de un caracter nevrotic, nu de unul „infect”. Ati aplica acelasi termen lui Arthur Koestler? Legaturi adulterine, homo sau heterosexuale, si alcoolism? Sartre, Camus, Malraux, Hemingway, Susan Sontag, Truman Capote, Tennessee Williams, Boris Pasternak, Marina Tvetaieva si cati altii. Eu unul prefer sa mea ocup de opera unui autor. „Witness” ramane unul din manifestele anti-comuniste esentiale. Pentru cei interesati, o recomandare:
http://www.johnvfleming.com/book_anticom.html
E dreptul dumneavoastra sa disociati „opera” de „caracterul” persoanei despre care discutati, dar atunci mentionarea expresiei „monstru moral” nu isi are locul. Eu nu pot sa o fac, pentru ca mi se pare impotriva logicii, atat de subtil invocata de Yeats: ” How can we tell the dancer from the dance?”.
Expresia este a Hannei Arendt, nu a mea. Ma surprinde oarecum ca nu exemplificati aceste teribile abdicari si cu cazuri din directia opusa. Da, Nae Ionescu, Paulescu, Brasillach, Celine, Drieu, Goga, Pound, Hamsun, Carl Schmitt. How about Lukacs, Ernst Bloch, Jeno Varga (economistul lui Stalin), Ehrenburg, Neruda, Eluard, Aragon, Simone de Beauvoir, Brecht (un philanderer acuzat, intre altele, ca nu si-a scris singur piesele si ca si-a exploatat sotia si amantele). How about Sartre despre care regretatii Cornelius Castoriadis si Claude Lefort nu aveau decat cuvinte de dispret din pdv moral? Nu a mintit Sartre cu buna (adica rea) stiinta atunci cand a negat existenta Gulagului pour « ne pas désespérer Billancourt”? Nu va suspectez de duble standarde, deci sunt sigur ca gandim in aceeasi directie. Pactul cu Diavolul totallitar a fost abominabil, de la extrema stanga la cea dreapta.
Cand Brecht a ajuns la New York, la un party in Manhattan, filosoful marxist anti-comunist Sidney Hook l-a intrebat cum a putut sa aprobe infamele procese-spectacol de la Moscova, nu stia ca Zinoviev, Kamenev, Radek, Paitakov, Rakovski nu comisesera crimele pentru care erau „judecati”? Replica lui Brecht: „Cu cat sunt mai inocenti, cu atat mai mult merita sa fie impuscati”. Spre a-l cita pe un cunoscut intelectual roman, profesor la o mare universitate din Statele Unite: „Brecht si cei ca el nu voiau adevarul, ci sange”…
http://books.google.com/books?id=nGSk4a7kTBgC&pg=PA234&lpg=PA234&dq=brecht+the+more+innocent+they+were&source=bl&ots=5lmJM_6fgo&sig=-GZ-1FjJrBWq5WqAl4t7XvF4nrs&hl=en&sa=X&ei=xuSkUeiFO-Tn0QGxv4DIBg&ved=0CFAQ6AEwBw#v=onepage&q=brecht%20the%20more%20innocent%20they%20were&f=false
Analogia cu Platon e cel putin nefericita. Se pare ca modul in care am inteles Republica este in totala contradictie cu al dumneavoastra. Dar nu Platon e in discutie aici ci Heidegger si nu mi-ati oferit nici un comentariu la observatiile mele ci o vaga trimitere la o nota data de profesorul Liiceanu. Intrucat subiectul este mult prea complex pentru a-l angaja pe o astfel de platforma, fac o singura trimitere la modul in care individul este definit de timpul sau si vice versa. Poate lungimea comentariului meu face ca mentiunea ca nu consider Fiinta si Timp o lucrare protonazista si nici nazista sa treaca neobservata. In primul comentariu am ridicat o problema ce o consider serioasa care, cred eu, ne face sa ne gandim de mai multe ori inainte de-a avansa declaratii cum ca Heidegger fara echivoc a fost naiv in relatia cu nazistii si ca nu exista absolut nici o legatura intre ce-a scris, recte S&Z, si aceste derapaje de „monstru moral”.
In opinia mea, Heidegger intelege gresit „metafizica” lui Platon.
Aristotel nu este nici liberal si nici modern chiar daca folosim ghilimelele, oricare ar fi insemnatatea lor in acest context.
Cum comentati spusele Hanahei Arendt: „Nu este o exagerare să spunem că România era cea mai antisemită ţară a Europei postbelice.”?
„Pre-war” in textul original din Eichmann in Jerusalem.
“It is hardly an exaggeration to say that Romania was the most antisemitic country in pre-war Europe…” – H.A.
Nu stiu care au fost criteriile pentru o astfel de clasificare. De ce Romania ar fi fost mai anti-semita decat Germania sau Austria, spre exemplu? Este complicat sa cuantifici asa ceva. Cu siguranta, discriminarile si persecutiile indreptate spre evreime au o istorie lunga in Tarile Romane, totul culminand cu actiunile admininstratiei Antonescu din anii ’40.
E.g., Independenta Romaniei a fost recunoscuta de marile puteri conditionat -in urma tratativelor de la Berlin 1878-, dupa ce Guvernul de la Bucuresti s-a angajat sa acorde cetatenie romana populatiei evreiesti din vechiul regat si sa amendeze Constitutia in acea directie.
Un raspuns,mai prozaic poate,la eterna intrebare „cum e posibil…?”,si in cazul de fata:”… ca un adevarat fiolosof sa basculeze in extremism?”,eu l-am gasit la Nietzsche,care spune cash ca „omul nu este animat (motivat) in mod prioritar de setea de ADEVAR,cat de dorinta arzatoare de a-si exprima trairie sale profunde!” Aceste sentimente devorante nu sunt de natura a fi impartite in categorii,nu pot fi bune sau rele,ele exista pur si simplu,si cer a fi exprimate…cumva!?
Heidegger se pare ca era,mai mult decat de acord cu ilustrul sau predecesor – Nietzsche a inceput sa aiba crizele fatale de dementa,in anul nasterii lui Heidegger! Coincidenta sau…mister? – ,ii impartasea fara rezerve admiratia filosofiei presocratice,la care amandoi au facut referinte directe pe tot parcursul operei,dar si a VIETII lor…
S-ar putea deci ca,incercand sa patrundem acest mod de gandire,sa vedem un pic mai clar:daca omul este conceput sa lupte perpetuu intre posibilitatea vietii si eventualitatea mortii iminente,pe care le poarta in el(filosofia presocratica),si cu care este in permanenta confruntat,e uman si e normal ca exprimarea acestei angoase sa se produca uneori violent,mai ales intr-o societate care propovaduieste separarea cu forta a esentei de aparenta(Socrate,Cristianism,comunism,etc).
La intrebarea „de ce Heidegger…etc.?”,va raspunde tot Heidegger prin ceea ce el a numit „DASEIN”(a fi acolo!),adica acolo,in el,se lupta in permanenta viata si moartea,sublimul si abominabilul,in timp ce exteriorizarea,ceea ce oamenii vad din el,nu sunt altceva decat efectele colaterale ale acestui conflict interior…De ex,oamenii pot fi asurziti de zgomotul unei grenade,doar ca ea a explodat deja,in mintea lui…
Omul care vrea,totusi,sa se realizeze in societatea moderna,nu are alta solutie in 2013 fata de 1930,decat sa tinda sa fie un SUPRA-OM…evident controversat!
Anton Dumitriu Aletheia pag.201
„În luminoasa noapte a neantului angoasei se ivește prima oară deschiderea (evidența) originară a existîndului ca atare: că el este existîndul (Seiendes) – și nu neantul.” (Was ist Metaphysik). Totul s-ar trage din neant, și, astfel, spune Heidegger, vechea propoziție ex nihilo nihil fit – „din nimic nu s-a făcut nimic”, conține atunci o alta: ex nihilo omne ens qua ens fit – „orice existență ca existență s-a făcut din neant”. Astfel ființa pură și neantul pur sînt același lucru – Das reine Sein und das reine Nichts ist also dasselbe. Fraza aceasta aparține lui Hegel, dar Heidegger își însușește ideea… Această revelație ar avea loc printr-un sentiment de angoasă (Angst).
Notă de subsol: Logicianul-matematician Rudolf Carnap a supus unei analize logistice textul lui Heidegger asupra neantului, pentru a arăta lipsa de sens a afirmațiilor conținute în acest text. Nemți-contra-nemți ! ASTA E ȘTIINȚA !
Tentativa (eșuată) a lui Heidegger de a verbaliza idei aflate pe cumile abstracției se cuplează perfect cu aforismul lui Wittgenstein de la pag.206: Wovon man nicht sprechen kann, darueber muss man schweigen – DESPRE CE NU SEPOATE VORBI TREBUIE SĂ TĂCEM”.
Iată că chiar și marele filosof poate cădea în diverse aberații logice. ÎNSĂ în ce privește aderența la nazism (ul timpuriu) neapărat trebuie introdusă o corecție istorică. Și vom cita tot din „Proces la Nuerenberg”. Spune Dr. Ernst Janning (Burt Lancaster):
„În ţară bîntuia febra. O febră a ruşinii, a umilinţei, a foametei. Aveam o democraţie, da, dar era subminată din interior. Deasupra tuturor era frica. Frica de ziua de astăzi, frica de mîine, frica de vecini şi frica de noi înşine. Numai cînd veţi înţelege asta, veţi putea înţelege şi ce a însemnat Hitler pentru noi. Deoarece ne-a spus: “Sus capetele ! Fiţi mîndri că sînteţi germani! Printre noi sînt diavoli. Comunişti, liberali, evrei, ţigani ! O dată distruşi aceşti diavoli şi mizeria voastră va fi distrusă…
Dar cum rămîne cu noi ceilalţi care ştiam mai multe ? Cei care ştiam că vorbele respective erau minciuni, ba chiar mai rău decît minciuni ? De ce am tăcut ? De ce am participat ? Fiindcă ne iubeam ţara ! Ce conta dacă vreo cîţiva extremişti politici îşi pierdeau drepturile? Ce conta dacă unele minorităţi rasiale îşi pierdeau drepturile ? Era doar o fază trecătoare. Era doar o etapă pe care trebuia să o parcurgem. Urma să ne lepădăm de ea, mai devreme sau mai tîrziu. Mai devreme sau mai tîrziu urma să ne debarasăm chiar şi de Hitler. Patria este în pericol. Vom ieşi din întuneric. Vom merge înainte….
Şi într-o bună zi, privind în jur, ne-am trezit într-un pericol mult mai grav. Oribilele metode, reînviate în această sală de judecată, au măturat ţara precum o boală turbată, clocotitoare. Ceea ce trebuia sa fie doar o fază trecătoare devenise un mod de viaţă. Onorată instanţă, m-am mulţumit să tac pe parcursul procesului. M-am mulţumit cu îngrijirea trandafirilor mei. Ba chiar m-am complăcut în încercarea avocatului de a-mi salva renumele, pînă cînd am realizat că tentativele lui reînviau de fapt spectrul acelor timpuri. L-aţi văzut făcînd-o chiar în această încăpere. A sugerat că al Treilea Reich a acţionat în interesul poporului. A sugerat că am sterilizat oameni pentru bunăstarea ţării. A sugerat că, la urma urmelor, poate bătrînul evreu totuşi s-a culcat cu fata de 16 ani. Din nou se acţionează din dragoste de ţară.
Nu e uşor să spui adevărul; dar dacă mai poate exista vreo mîntuire pentru Germania, noi cei care ne cunoaştem prea bine vinile, trebuie să-l acceptăm oricîtă durere am simţi şi oricîtă umilire am îndura.”
Nu vreau să mai insist asupra oribilei nedreptăți a Păcii de la Versailles care a declarat Germania ca fiind SINGURA responsabilă pentru Primul Război Mondial (numai prea-scurt-cititorii de istorie mai cred așa ceva). Dar este cît se poate de clar că Hitler și gașca lui s-au cocoțat la putere EXACT pe valul acestei injustiții (plus criza 1929-1933). Ceea ce urma să se întîmple (Holocaustul) NU PUTEA să prevadă nimeni. Nici măcar Heidegger.
O ultimă precizare: scenaristul a fost un evreu american – Abby Mann (Abraham Goodman). Prin formidabila sintetizare a tragediei germane, însăşi originea lui etnică induce filmului profunzimi complet absente din majoritatea discuţiilor moderne despre Holocaust. De altfel Mann şi-a expus crezul cît se poate de clar: “Un scriitor care-şi merită banii cu adevărat nu are doar obligaţia de a amuza ci şi de a comenta lumea în care trăieşte.” (Ulterior a scris… Kojak).
De aceea numele lui merită reţinut. Axiomă: fiecare naţune are evreii pe care-i merită !
„NOI” ÎL MERITĂM PE DL. TISMĂNEANU ?
Ba-i Tisminețki „jidanul din părinți bolșevici” (cu cel puțin un braț jertfit imensei minciuni comuniste), ba-i „agent american”. Și orice tîmpenie mai vreți.
Dacă credeți că îl periez… gîdilați-l sub gușă pe Corneliu (Zelea Codreanu) ! Și pe emulul său mîrlano-ceaușisto-semi-obez Corneliu (Vadim-etc.). Și nu numai !
frumos spus:
„Nu e uşor să spui adevărul; dar dacă mai poate exista vreo mîntuire pentru (….oricine…), noi cei care ne cunoaştem prea bine vinile, trebuie să-l acceptăm oricîtă durere am simţi şi oricîtă umilire am îndura.”
…in absenta adevarului si moralei avem doar agonie cu marunte bucurii vremelnice…un fel de „Dark Age” pe multiple planuri
domnule prof. tismaneanu,
nu prea mai inteleg ce faceti dumneavoastra pe aici.
ziceti ca in cazul lui Heidegger (care dupa cum se stie a epurat cam toti evreii din universiate) este vorba doar de o ratacire, iar in cazul profesorului Ianosi (my apologies ca aduc iar vorba despre subiect, probabil va urmareste caracterizarea pe care acesta v-a facut-o de aventurier al ideilor) acum o saptamana spuneati ca acestuia nu i se poate ierta faptul ca nu a luat apararea studentilor dupa evenimentele in octombrie 1956 (desi profesorul Ianosi a facut in intreaga sa existanta destul de mult bine unor persoane care nu se aveau f bine cu regimul. pai cum mai vine asta.
in ce conditii achitam un prsonaj si in ce conditii pe altul il acuzam?
si inchei cu un superb citat din camus: „ceea ce suporta omul cu cea mai mare greutate este sa fie judecat. de aici, atasament fata de mama sau fata de amanta orbita, de aici si dragostea de animale”, carnete, pag. 442.
cu bine,
Comparatia Ianosi-Heidegger este deplasata. Aveti in mod evident o mare admiratie pentru cel numit candva „umanistul de serviciu al partidului”. Imi pare rau, nu pot impartasi pozitia Dvs. Nu stiu in ce a constat „binele” facut de dl Ianosi pe vremea cand era instructor al CC al PMR (1955-1965). Vreti sa-l comparati pe Heidegger cu un ganditor intr-adevar planetar, va sugerez sa cititi despre Georg Lukacs. Nu am vorbit doar de o „ratacire” alui Martin Heidegger. Am scris despre cecitate, despre o fundamentala si condamnabila eroare de optiune.
http://www.revista22.ro/furtunile-ideologice-si-opiul-intelectualilor-26466.html
pointless. nici nu urmaream asta domnule profesor. sa pun pe acelasi cantar opera lui Heidegger VS Ianosi. ar fi fost deplasata comparatie. cu siguranta.
intrebarea mea ramane in picioare, fiindca nu ati raspuns, in ce caz achitam inculpatul si in ce caz acuzele se intetesc? care sunt criteriile?
sper ca nu asta este criteriul, opera lui Heidegger VS opera unui profesor universitar din Bucuresti. in discutia de fata Ianosi.
ps. nu ma refeream la vreun bine facut in perioada 55-65. ma refeream dupa cum stiti prea bine la spirijinul unor intelectuali aflati in vizorul regimului (vezi Noica).
Cine l-a „achitat” pe Heidegger? S-au scris multe carti pe subiectul idilei sale revoltatoare si aberante cu national-socialismul, de la Victor Farias la Yvonne Sherratt (mentionez in articol cartea recenta a acesteia, voi publica un text separat despre acest volum, aparut la Yale University Press, intitulat „Hitler’s Philosophers”). Cu exceptia scrierilor regratulului Alexandru George si ale lui Gh. Grigurcu, dl Ianosi este inconjurat de un nimb al inocentei si se bucura de o de nimic stingherita admiratie. Il elogiaza „Observatorul Cultural”, „Cultura” (sub semnatura d-lui C. Stanescu, fostul critic literar al „Scanteii”), „Romania Literara”, „Contemporanul” lui N. Breban, chiar si „Times Literary Supplement”, primeste premiu dupa premiu. Vi se pare cumva ca este „hartuit”, denigrat, contestat? Sa fim seriosi.
„Impotriva” lui Ion Ianosi a scris, cu oarecare intensitate, si profesorul M.Mihaies, de la Universitatea de Vest din Timisoara.
Oricum, se pare ca atat profesorul Tismaneanu cat si noi, interlocutorii lui pe acest forum, suntem de acord ca disocierea „opera” /”caracter” nu este justificata si nu trebuie lasata fara raspuns atunci cand este exhibata in public. Pacatele, transgresiunile si erorile autorilor fac parte din exerctiul liberei vointe de a lua sau nu in seama continutul operelor lor. Eu unul traiesc linistit fara Heidegger.
Dacă trăiți surîzător fără Sein und Zeit, Holzwege, Vorträge und Aufsätze, Wegmarken, Unterwegs zur Sprache și Zur Sache des Denkens doar fiindcă ați hotărît că Heidegger era moralmente toxic, atunci mă tem că ratați, cu puberă încăpățînare, oferta speculativă a secolului 20…
este una din rarele dati cind ma intilnesc cu dl. Manu pe o lungime de unda. Nici eu n-am nevoie de M.H. si cred ca nu este admisibil sa i se ierte vreodata ticalosia. Nu era furat atunci de inconstienta tineretii, cum s-a intimplat cu tinerii semi-intelectuali romani in anii’30.
nici Mircea Mihaies nu l-a iertat pe Ion Ianosi… dar deja ne-am indepartat de la subiect.
oricum va multumesc pentru polemica. challenging. as usual :)
cu bine,
De acord, Mircea Mihaies a scris despre compromisurile lui Ion Ianosi. Ceea ce, de altfel, profesorul de estetica nu-i iarta :)
Pt dl Peter Manu
Am citit cartea Dvs despre dr. Nicolae Paulescu, scrisa impreuna cu un domn al carui nume, iertati-ma, dar nu-l mai retin. Acolo spuneat Dvs ca antisemitismul lui Pauleascu ar fi cauzat de un episod din tineretea sa pariziana. Tandemul Paulescu-Lacereaux ar fi fost inlocuit de doi medici evrei la conducerea unui spital. Era vorba despre o speculatie tinand de psihanaliza sau aveti si ceva dovezi in sensul asta?
Cat despre caracterul „infect” al doctorului as fi mai nuantat un pic. Ii stiu lucrarile, publicistica si activitatea. Mi s-a parut mai mult bolnav psihic decat lipsit de caracter. Antisemitismul lui, probabil cel mai violent din epoca, pare mai curand rodul unei psihoze. Ma mir ca in documentarea Dvs n-ati folosit deloc publicistica si corespondenta doctorului. Cele zece sau douazeci de carti din bibliografie sunt, dupa parerea mea, insuficiente. Partea Dvs din lucrare, cea legata de activitatea medicala, mi se pare interesanta. Cealalta, e doar un rechizitoriu – nu-i ok sa fii rau. Stim si noi asta. Nici urat, nici batran. Cu stima
Paulescu nu era psihotic. A functionat cu inalta capacitate executiva pana la moarte, atat la catedra, cat si in clinica si in laborator. Ura si dispretuia evreii.
Am folosit extensive publicistica lui Paulescu pentru documentarea monografiei (istoricul Horia Bozdoghina este singurul cercetator din tara care a verificat intreaga colectie a a ziarului Apararea Nationala, organul de presa al partidului antisemit Liga Apararii Nationale Crestine, fondat de Alexandru C. Cuza si Nicolae Paulescu). Eu am obtinut de la Bibiloteca Academie brosurile rasiste (seria Degenerarea Rasei Jidanesti) publicate pe cont propriu de Paulescu, care nu fusesera niciodata analizate.
Un seminar din vara trecuta ,( pe vremea cind in RO se vorbea de plagiate , referendumuri si alte vrajeli ) , cu Finkielkraut printre altii , care completeaza, cred, subiectul acestui articol (franceza , 105 min)
http://www.dailymotion.com/video/xrlu40_que-nous-apprend-hannah-arendt_news
Va multumesc, dar v-am intrebat despre episodul parizian. Tocmai pt ca ma intereseaza tema.
Nu vreau sa-l apar pe doctor, departe de mine gandul, dar cred in continuare ca era bolnav.Entomologic vorbind, -daca acceptati acest unghi! – mi s-a parut cel mai interesant antisemit interbelic. Sasa Pana l-a avut profesor-scrie in memoriile sale despre un examen cu peripetii.
Iarta-ma, draga Genu; eram intre bolnavi si n-am observat omisiunea.
Paulescu nu a marturisit niciodata cauzele antisemitismului sau. In orice caz, nu poate fi numit un antisemit „interesant”; toate asertiunile lui sunt preluate din texte antisemite clasice (si recunoscute ca atare). Era un antisemit de biblioteca; nu avusese, personal, niciodata nimic de impartit cu nici un evreu.
Ipoteza ca antisemitismul lui Paulescu a fost motivat de o „rana a sinelui” legata de narcisism imi apartine.
Ipoteza Dvs e plauzibila si rezonabila, dar nu stiu daca aceasta a reprezentat „spinul” sufletesc. Nu l-am gasit nici eu. Nici nu stiu daca exista. Poate cineva deveni antisemit, asa, peste noapte, fara un background educational sau religios? Doctorul, cred eu, a fost influentat decisiv de antisemitismul catolic francez, pe care il impartasea si Lancereaux, mentorul si modelul sau. Se mai poate ca terenul sa fi fost pregatit si din familie, tatal, Costache, fiind, dupa cum bine stiti, un mare negustor, iar concurenta evreiasca in domeniu nu stiu daca ii era chiar pe plac. Aceste seminte, sadite in timp, au putut rasari fie si numai ca urmare a maturizarii egoului spiritual. Micul bobarnac putea fi si lectura zilnica, la cafea, a articolelor lui Drumont.
Am citit foarte mult despre doctor. Cu pixul in mana. Am vreo zece caiete cu notite. Candva o sa scriu o carte despre el. Am spus ca mi se pare interesant doar din unghi …entomologic. Si un medic poate aprecia, strict stiintific, …o forma de cancer mai rara. Macar nu era un mediocru cu lustru in toate cele, asa cum era Cuza, pe care-l venera precum Sancho Panza pe Quijote. Fara speranta recompensei. Era un amestec de lucruri care nu se potriveau intre ele – dincolo de antisemitismul obsesiv paranoid, avea si calitati. A ingrijit bolnavi saraci toata viata, de exemplu. Apoi, dorea sa produca insulina [ pancreina, parca era varianta lui ] la preturi accesibile – a fost influentat decisiv de spiritul caritabil catolic. Plus trei doctorate [ in controversa cu insulina va sunt alaturi si consider ca aportul Dvs din lucrarea amintita aduce o lumina noua si necesara in padurea de ipoteze conspirationiste ] Spun si cred ca era nebun [mistic] pt ca doctorul credea in iminenta apocalipsei – pt asta s-a si pastrat cast toata viata! In grila asta ii privea pe evrei. Omul era…vrajit.
De altfel, intotdeauna m-am intrebat intotdeauna de ce antisemitismul nu e tratat in sectii specializate la clinicile psihiatrice? Cand nu e simpla mojicie ori frustrare.
Ma iertati daca v-am deranjat in timpul serviciului. Reverente
Nu stiu cat de cast era Paulescu. La un moment dat, Thoma Ionescu, care il cunoscuse inca din anii de la Paris, l-a suspectat ca are sifilis. Nepotul lui, Cincinat Pavelescu, spunea ca „n-a cunoscut femeia”. Dar e posibil sa fi cunoscut, ca Schubert, barbatul.
Paulescu il citise, intr-adevar, pe Drumont. Dar „documentarea” pentru gunoaiele antisemite pe care le-a scris a facut-o la Biblioteca Academiei, din carti traduse in romaneste si din colectia ziarului Universul.