Helsinki, Moscova, Washington: un triunghi geopolitic al Bermudelor

După câteva zile de analiză “la rece” a întâlnirii bilaterale la vârf de la Helsinki (care au consemnat turbulențe media în SUA, retractări ale președintelui american, mesaje-țintă transmise în evantai de vocile publice ale părților, reuniunea anuală a ambasadorilor și reprezentanților permanenți ai Federației Ruse de la 19 iulie a.c., Moscova etc.), se conturează deja primele chei de decodificare a discuțiilor ruso-americane la vârf în format tête-à-tête (Helsinki, 16 iulie 2018).

Confidențialitatea discuțiilor, tentativele numeroase de “decriptare” a acestora, în special la Moscova și Washington, dar și în general în lume, reflectările media divergente etc. au creat impresia că la Helsinki au fost enunțate și discutate (chiar convenite) o serie de “noi idei” geopolitice, care, ulterior, par a fi fost pierdute (ca în celebrul triunghi al Bermudelor) la fel de repede precum vor fi intrat ele în mapele de lucru ale celor doi lideri.

Este clar că discuțiile nu au condus la armonizarea pozițiilor divergente ruse și americane privind “temele fierbinți” ale actualului moment geopolitic. Nu a fost adoptată o declarație comună, așa cum se spera în negocierile preliminare, nu a fost adoptat post-Helsinki nici un document (s-a preferat soluția ambiguă a unei conferințe de presă în care fiecare parte și-a evidențiat pozițiile, caz care sugerează clar un eșec al dialogului, absența unor poziții comune minimale pe perioada discuției în format tête-à-tête), nu au fost anunțate decizii politice majore adoptate prin consens etc. (d.e., potrivit presei americane, ambasadorul SUA la Moscova, Jon Huntsman, ar fi declarat, în cadrul unui briefing desfășurat la Washington cu reprezentanții statelor “Five Eyes”  — SUA, Canada, Marea Britanie, Australia și Noua Zeelandă — că nu s-a ajuns la nici un acord în cadrul discuțiilor de la Helsinki: “no agreements were made in Helsinki”).

Părțile văd în dialogul de la Helsinki o primă rundă de discuții/negocieri, care va continua în perioada următoare, în condiții și formate ce vor fi definite ulterior (cel mai probabil, printr-o vizită a președintelui rus Vladimir Vladimirovici Putin la Washington – aici aș fi oleacă ironic și aș sublinia că, spre deosebire de serviciile speciale americane, eu am anticipat invitația adresată de Donald Trump omologului său rus de a efectua o vizită oficială în SUA – “Sunt extrem de convins și că, la 16 iulie, Donald Trump îl va invita pe Putin la Washington în vizită oficială (această vizită ar fi prima a unui președinte rus din 2005 încoace), ceea ce va pune sub semnul întrebării credibilitatea sistemului actual de sancțiuni internaționale la adresa Federației Ruse și actuala campanie transatlantică de izolare a Moscovei pentru activitățile sale destabilizatoare în regiunea extinsă a Mării Negre”,  Dorin Popescu – vezi articol).

Cei doi președinți au avansat reciproc, în cadrul întâlnirii în format restrâns, o serie de propuneri/soluții/inițiative care urmează a fi detaliate și dezvoltate ulterior, prin canale diplomatice. Au fost discutate și prezentate “noi idei”, după cum au precizat ulterior câțiva dintre “locotenenții” diplomatici ai celor doi șefi de stat (Dimitrii Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Anatoli Antonov, ambasadorul Federației Ruse la Washington, Sarah Huckabee Sanders, purtătoarea de cuvânt a Casei Albe, Garrett Marquis, purtătorul de cuvânt al Consiliului de Securitate Natională al SUA, Jon Huntsman, ambasadorul american la Moscova etc.).

Să analizăm câteva din “noile idei”, mai ales cele care privesc direct România și aliații săi.

Cei doi șefi de stat au discutat îndelung teme privind relația dintre NATO și Federația Rusă. Președintele rus a transmis cu siguranță omologului său american că: încercările NATO de a crea baze şi de a dezvolta infrastructura militară NATO în apropierea graniţelor ruseşti este văzută ca  o ameninţare directă la adresa Rusiei, la care se va răspunde în mod adecvat (1); tentativele „iresponsabile” (citat din președintele rus) ale NATO de a include Ucraina şi Georgia „în orbita alianţei” vor avea consecințe (2); Rusia şi NATO au nevoie de o nouă agendă de lucru pozitivă, care să vizeze mai degrabă „găsirea unui teren comun” şi nu confruntarea; „cheia pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Europa este extinderea cooperării şi restabilirea încrederii şi nu desfăşurarea şi construirea de către NATO a unei infrastructuri militare în apropierea graniţelor ruse, ceea ce se întâmplă acum” – Vladimir Putin, Moscova, 19 iulie 2018 (3).

Nu sunt clare mesajele președintelui american pe tema NATO care vor fi fost transmise președintelui rus, însă avem un prim indiciu indirect: declarațiile lui Donald Trump, ulterioare discuției cu Vladimir Putin, care pun public sub semnul întrebării (în premieră la acest nivel) oportunitatea activării celebrului art. 5 al Tratatului Alianței (Art. 5 al Tratatului NATO: Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlantice…).

Faptul că președintele celei mai puternice țări membre NATO invocă public, în premieră, o serie de îngrijorări cunoscute și discutate confidențial în Alianță în ultimii ani, mai ales după anexarea Crimeei, precum și rezerve oficiale privind oportunitatea îndeplinirii obligațiilor țărilor membre NATO de sprijin colectiv (inclusiv militar) în cazul unui atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre Părți, care ar reprezenta, de facto, un atac împotriva tuturor, este îngrijorător și primejdios, mai mult – poate goli de conținut toate inițiativele militare recente ale NATO pe flancurile sale estic și sudic.

Președintele rus a propus totodată omologului său american desfășurarea unui referendum în raioanele de est ale Ucrainei, în așa-numita regiune Donbas, pe baza modelului de referendum desfășurat în Crimeea și care s-a desfășurat (în prezența omuleților verzi) strict pentru crearea unui pretext juridic de anexare a Peninsulei de către Federația Rusă. Din nou este îngrijorător că președintele american nu a respins pe loc această inițiativă, care pare a se situa în siajul politicii ruse de a justifica și permanentiza noile realități geopolitice create prin forță militară, încălcarea dreptului internațional și războaie hibride în regiunea extinsă a Mării Negre. Reacția slabă a președintelui american poate încuraja și alimenta totodată preocupările și îngrijorările (câteodată chiar speculațiile) Kievului privind posibilitatea ca Moscova să obțină, la Helsinki și ulterior, o slăbire/nuanțare a deciziei administrației americane de a nu recunoaște anexarea Crimeei și a eforturilor SUA de a preveni transformarea Donbasului într-o a doua Peninsulă.

În fine, s-a discutat mult, în presa americană post-eveniment, despre pozițiile publice slabe, confuze și chiar jenante ale președintelui american pe tema ingerinței ruse în alegerile prezidențiale din SUA. Ceea ce nimeni nu pare a semnala, în actualele condiții, dincolo de aspectele factuale ale acestei ingerințe, demonstrate de comisia americană de anchetă (în termeni care l-au făcut pe președintele american să revină asupra declarațiilor sale de la conferința comună de presă și să susțină că are încredere în agențiile americane de informații), este că ingerințele Rusiei în politica internă a SUA continuă; în acest sens, post-eveniment, ambasadorul rus la Washington, Anatoli Antonov, a simțit nevoia de a “spăla” imagina pătată a președintelui american în presa și în mediile politice de peste Ocean, iar președintele rus a declarat, la reuniunea anuală a șefilor misiunilor diplomatice ale Federației Ruse (Moscova, 19 iulie 2018) că “sunt anumite forțe în America ce încearcă să dezavueze și să micșoreze rezultatele întâlnirii de la Helsinki… Vedem că în SUA sunt forțe care cu lejeritate sunt dispuse să sacrifice relațiile ruso-americane pentru ambițiile lor în lupta politică din America”.

O altă concluzie este că cei doi lideri recunosc implicit eșecul întâlnirii bilaterale de la Helsinki. Deși încă în aceeași zi (16 iulie a.c.) cei doi lideri precizau că au ajuns la acorduri pe mai multe teme, în special Siria, fără a da detalii, deși președintele rus invocă în mod repetat, post-Helsinki, “rezultate” concrete ale acesteia (fără a le numi), la trei zile după Helsinki acesta declara totodată că “relațiile ruso-americane sunt în multe domenii mai rele încă decât erau acestea în perioada războiului rece” (vezi aici).

Din această perspectivă, este clar că discuțiile ruso-americane la vârf vor continua, însă decizia președintelui american de a alege Washingtonul ca loc al noii runde a dialogului bilateral la vârf, în cadrul unei viitoare vizite oficiale a lui Vladimir Putin la Washington (vizită care va avea loc, cel mai probabil, în toamna acestui an; invitația președintelui Trump a contrariat mediile politice și administrative americane), pare a fi inoportună, înscriindu-se în logica unei curtoazii exagerate a liderului american față de omologul său rus, pe care este clar că îl percepe ca pe un model politic propriu.

În plan imagologic, Federația Rusă pare a fi câștigat competiția implicită de imagine. Liderul rus s-a poziționat clar și dur, a transmis mesaje ferme, a utilizat o infrastructură amplă de distribuție prin intermediari a conținuturilor discuției individuale etc. Narativele rusești privind tematica și “rezultatele” întâlnirii de la Helsinki domină spațiul informațional mondial, iar mesajele administrației americane par a fi, în comparație, palide și inodore.

În context, oficiali ruși de rang înalt și presa rusă menționează alte două idei, chiar consensuri realizate la Helsinki, pe teme “fierbinți”: Siria și combaterea terorismului.

Gen. col. Mihail Mizințev, șeful Directiei management-operațional al Statului Major General rus, a declarat recent că, “urmare a acordurilor obținute de președinții rus și american în timpul reuniunii lor care a avut loc luni la Helsinki”, Moscova a transmis deja Washingtonului propuneri concrete privind acțiuni comune ruso-americane de reconstrucție post-conflict a Siriei și de facilitare a revenirii în țară a refugiaților sirieni. Potrivit acestuia, Rusia propune, în special, pregătirea unui plan comun privind revenirea refugiaților sirieni în locurile în care aceștia locuiau înainte de conflict (în special a celor care au fugit în Iordania și Liban), înființarea unui grup de lucru format din ruși, americani și iordanieni pe baza Centrului de coordonare ruso-iordanian de la Amman, precum și crearea unui grup similar în Liban. Este de menționat că propunerile Moscovei nu pot întruni un consens al părților implicate în negocierea soluționării conflictului din Siria, pe fondul pozițiilor contrare ale SUA și UE privind asistența reconstrucției post-conflict a Siriei (potrivit acestora, este prematur să se vorbească în momentul de față despre asistența internațională a reconstrucției).

O altă “nouă idee” rusească privește discutarea detaliată a unei propuneri mai vechi a Moscovei, despre care menționam înainte de Helsinki: crearea unei unități comune împotriva cyber-terorismului și, complementar, restartarea grupării anti-teroriste globale, propunere care a fost deja criticată și ridiculizată la Washington (vezi articol).

Unii oficiali americani menționează totodată că cei doi lideri ar fi convenit ca părțile să instituie o comisie mixtă, formată din oameni de afaceri, foști militari sau diplomați, care să transmită Kremlinului și Casei Albe noi propuneri, idei și soluții de consolidare a dialogului bilateral și a cooperării multisectoriale dintre Federația Rusă și Statele Unite.

Întâlnirea celor doi președinți de la Helsinki va fi urmată, potrivit înțelegerii celor doi lideri și cutumelor diplomatice, de așa-numite follow up-uri la nivelul Consiliilor de Securitate Națională ale părților, de un dialog instituțional între cele două Consilii  (working-level dialogue) etc.

Concluzionând: „rezultatele” întâlnirii ruso-americane la vârf par a fi modeste; s-a confirmat și cu această ocazie că Moscova deține supremația diplomatică și imagologică în dialogul cu Statele Unite (enunțam înainte de Summit că Moscova va juca o vreme rolul de primă vioară în noua filarmonică mondială), iar Statele Unite par a nu avea recuzita necesară recuperării actualului decalaj; declarațiile în premieră ale președintelui SUA privind activarea art. 5 al Tratatului NATO vor produce efecte (cel puțin la nivel retoric) și vor alimenta rezervele unora dintre țările membre NATO, în special ale celor aflate în zona de est și sud a Alianței, privind riscul ca unele State Membre să nu sprijine efectiv alte State Membre în cazul unor atacuri militare împotriva celor din urmă; Moscova joacă încă extrem de puternic în viața politică de peste Ocean; declarațiile și întreaga conduită publică a președintelui american au provocat îngrijorări și frustrări atât în mediile republicane, cât și în cele democrate; conduita președintelui american a generat impresia că Statele Unite nu au, la Casa Albă, un lider eficient și credibil, care poate juca geopolitici câștigătoare la nivel mondial; rămâne sub semnul întrebării antinomia dintre declarațiile soft ale președintelui american și acțiunile sale hard (a se vedea sprijinul american pentru noile inițiative militare ale NATO, adoptate la Summitul de la Bruxelles), antinomie pe care unii analiști o atribuie caracterului imprevizibil și histrionic al lui Trump; Moscova pare a fi acaparat inițiativa diplomatică în dialogul bilateral ruso-american; “noile idei” rusești exprimate la Helsinki sunt, de facto, narative vechi ale diplomației rusești, aflată în garda permanentă ridicată față de acțiunile și inițiativele NATO pe flancurile estic și sudic; este de dorit ca președintele american să revină asupra declarațiilor sale privind inoportunitatea activării art. 5 (s-a invocat punctual Muntenegru, însă problema este una de principiu), așa cum a revenit în cazul presupusei neînțelegeri privind ingerința rusească la alegerile americane din 2016 (cel puțin pentru România și țările baltice o revenire – chiar dezavuare – a acestor declarații ar fi liniștitoare, necesară și meritată); în următoarea perioadă, se va clarifica și mai mult agenda discuțiilor și natura “rezultatelor” convenite la Helsinki (este de dorit ca triunghiul Bermudelor să permită totuși recuperarea, fie și parțială, fie și deformată, a “ideilor” schimbate de cei doi lideri); pe măsură ce acestea vor deveni clare, vor fi cunoscute și exprimate și pozițiile principalilor lideri europeni, precum și ale altor actori globali (d.e. China); pare a continua trendul slăbirii coeziunii relației trans-atlantice; în acest context, Bucureștiul ar putea profita de apropiata președinție semestrială a Consiliului Uniunii Europene pentru a insera în lista sa scurtă de priorități consolidarea relației transatlantice.