vineri, martie 29, 2024

Hitler si filozofia

Liderilor totalitari le plăcea să se considere intelectuali. Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler, Mao – toți doreau să fie văzuți și elogiați ca filozofi. Convinși că aveau misiunea de a purifica umanitatea de „dușmanii poporului” și să creeze paradisul terestru (definit drept societate fără clase sau ca o comunitate rasială perfect omogenă), ei au încercat sa construiască justificări ideologice pentru crime în masă. Spre deosebire de dictatorii tradiționali, liderii totalitari au urmărit scopuri utopice și au căutat să transforme nu doar ordinea politică, dar și pe cea a minții umane. Un personaj autodidact, căruia îi lipsea orice fel de pregătire intelectuală sistematică, Adolf Hitler a interiorizat principale sale idei prin intermediul influenței unor persoane cu același orizont de cunoaștere, vulgarizatori resentimentari, care au pervertit tradiția filozofică germană. Scris alert, deseori captivant în pofida unui exces al anecdoticului, volumul Hitler’s Philosophers de Yvonne Sherratt este o contribuție importantă la înțelegerea atât a viziunii îmbibată de ură a lui Hitler asupra lumii cât și a principalelor surse care au inspirat încercarea sa de a deveni „Führer-ul-filozof”.

Nu există nicio certitudine documentară care să ateste dacă Hitler a studiat vreodată lucrările metafizice ale unor gânditori precum Kant, Hegel, Fichte sau Nietzsche. Cel mai probabil și-a format propria sa viziune asupra acestor filozofi marcanți pe baza unor surse secundare. Este posibil să fi citit diatribele antisemite ale lui Richard Wagner sau meditațiile straniu incoerente ale ginerelui lui Wagner, Houston Stewart Chamberlain. După lovitura de stat eșuată din 1923, a folosit timpul petrecut în închisoare pentru a reflecta asupra ideilor acestora, dar nu există în producția sa literară nici o urmă de influență directă, neechivocă. Yvonne Sherratt accentuează temele antisemite în tradiția filozofică germană, dar, încă odată, acestea din urmă erau destul de frecvent întâlnite în mediile culturale și politice ale Europei secolului nouăsprezece. De fapt, chiar și Karl Marx (pe care Hitler îl disprețuia dar pretindea că l-ar fi citit) demonstra un nivel destul de înalt de vitriol antisemit în scrierile sale de tinerețe. Mai mult decât atât, așa cum Brigitte Hamann a arătat în cartea sa despre universul vienez frecventat de Hitler (Hitler’s Vienna: A Dictator’s Apprenticeship, Oxford University Press, 1999), când acesta era un tânăr dezrădăcinat și pauper, el a interiorizat majoritatea ideilor care apoi au devenit marotele lui de o viață pornind de literatura rasistă oarecum periferică în capitala Austro-Ungariei. Cu alte cuvinte, nu avea nevoie de contribuțiile sofisticate ale lui Kant și Fichte pentru a începe să urască evreii pe care îi vedea drept încarnarea a tuturor lucrurilor pe care le detesta.

Sherratt și-a structurat cartea în două secțiuni: prima se ocupă de Hitler, de „aghiotantul său filozofic”, Alfred Rosenberg, un lunatic mistic și un înverșunat rasist și de o serie de personaje principale naziste sau filozofi pro-naziști. Este cea mai bună parte a cărții și ar fi trebuit să fie singura componentă a volumului. În timp ce profesori de filozofie Alfred Baeumler și Ernst Krieck au fost fanfaroni mediocri atrași de național-socialism datorită propriilor convingeri rasiste, alții au fost personaje marcante care au mers în această direcție cel mai probabil din motive de oportunism și mai puțin din fanatism. Cele mai importante două cazuri care au fost larg discutate în ultimele două decenii sunt: filozoful politic Carl Schmitt, care a devenit principalul constituționalist al celui de-al Treilea Reich, și Martin Heidegger, considerat drept cel mai apreciat și influent filozof al Germaniei de la Hegel încoace. Întrebarea, la care Sherratt răspunde doar tangențial, este care au fost cauzele profunde ale convertirii lui Schmitt și Heidegger la nazism și care a fost impactul pe termen lung al metamorfozei lor ideologice asupra propriilor scrieri.

Mai mult decât atât, orice am crede noi despre refuzul lui Heidegger de a-și asuma consecințele morale ale logodnei sale său cu național-socialismul, este nedrept să fie prezentat drept „Supraomul lui Hitler”. Fără îndoială, el s-a purtat oribil cu fostul său mentor și prieten apropiat, Edmund Husserl, rupând orice relații cu acesta imediat ce naziștii au eliminat profesorii evrei din comunitatea academică. A ținut un discurs rectoral abject în 1933 la Freiburg. Într-un articol publicat în 1934, Heidegger a excelat într-un panegiric șocant care indubitabil i-a murdărit reputația de gânditor umanist: „Führer-ul, el și numai el, este realitatea, prezentul și viitorul, legea Germaniei”. Sherratt insistă asupra relațiilor ambivalente ale lui Heidegger cu studenții săi evrei, din care mulți vor fi surprinși de reverentele făcute de idolul lor filozofic în raport cu ideologia criminală a nazismului. Unii dintre ei, precum Herbert Marcuse, nu vor reuși niciodată să depășească această repulsie morală; alții, precum Hannah Arendt, vor evolua de la a-l considera pe Heidegger un monstru moral, imediat după război, la a-l ierta și chiar a-i promova scrierile în spațiul anglo-saxon.

Ar fi fost util pentru Sherratt dacă ar fi comparat pasiunea de oarecare scurtă durată pentru național-socialism a lui Heidegger cu atitudini similare la cealaltă extremă a spectrului ideologic, de exemplu orbirea stalinistă a lui Georg Lukacs și credința sa, niciodată dezmințită, în bolșevism ca filozofie a libertății. La fel de fascinant este și destinul ideilor lui Schmitt asupra legitimității și violenței. Daca la un moment dat ele au fost asociate revoluției naziste împotriva valorilor și instituțiilor liberale, tezele lui Schmitt au fost preluate în ultimii ani de reprezentanții extremei stângi post-marxiste. Habent sua fata libelli…

A doua secțiune a volumului este mai problematică: în primul rând, pentru că autorii discutați ar putea fi descriși drept victime ale lui Hitler și nu filozofii acestuia. Sherratt recunoaște acest lucru, dar titlul cărții induce în eroare. În al doilea rând, cititorul este expus unor bogate informații biografice (care nu sunt în fapt inedite) despre Walter Benjamin, Theodor W. Adorno și Hannah Arendt, dar mai puțin unei analize și interpretări a lucrărilor acestora. Nu sunt convins că idila dintre tânăra Hannah Arendt și Heidegger este atât de relevantă pentru un astfel de volum de arheologie intelectuală. Era Arendt o adeptă a lui Heidegger? Am îndoieli. Îi admira opera? Fără îndoială. S-a scris mult pe acest subiect și nu de multe ori cu bună credință. Arendt nu s-a implicat în dezvinovățirea lui Heidegger, dar a încercat să înțeleagă cecitatea morală (și lipsa de discernământ) a celui din urmă ca parte a ceea ce a numit furtunile ideologice ale secolului douăzeci..

Deși le menționează, Sherratt nu reușește să propună o discuție profundă a principalelor lucrări despre totalitarism ale lui Arendt și Adorno. Aflăm multe despre cum Adorno a socializat cu familia lui Thomas Mann în timpul exilului său californian, dar aproape nimic despre ideile fascinante despre tragedia modernității din opera lui. În concluzia sa, Sherratt regretă faptul că „Walter Benjamin, Hannah Arendt și Theodor Adorno, în pofida marilor lor realizări, nu au reușit să fie incluși în canonul filozofic al lumii anglo-saxone” (pp. 262-3). Presupunând că acest lucru este adevărat (am mari rezerve), am îndoieli că volumul de față, mai ales a doua sa parte, va reuși sa producă o schimbare majoră a acestei situații.

Yvonne Sherratt, Hitler’s Philosophers (New Haven/London: Yale University Press, 2013) recenzie de Vladimir Tismăneanu publicată în revista International Affairs, Chatham House, vol. 89, nr. 4, 2013, pp. 30-31. Traducere din limba engleză de Bogdan C. Iacob.

Articol aparut pe portalul LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro/2013/09/02/hitler-si-filozofia/

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. În mod ciudat, Germania sfârșitului de secol XIX era una din cele mai democratice țări- apropo de multe lucruri, printre care și refuzul antisemitismului. Dacă Austro-Ungaria avea într-adevăr o problemă- Germania nu. Foarte mulți evrei au luptat pe front în primul război mondial de partea Germaniei. Mai rău, majoritatea evreilor din Germania au rămas în țară când ar fi putut să fugă- pe considerentul că în Germania nu se pot întâmpla gesturi antisemite.

    • Aveti dreptate, Viena era in egala masura un leagan al modernismului si un creuzet al antisemitismului. Exista Viena lui Klimt, Freud, Karl Kraus si Wittgenstein (v. cartea lui Allan Janick si Stephen Toulmin) si Viena lui Hitler, cu lumea ei de pamfletari marginali, de artisti ratati si pseudo-profeti resentimentari…

      http://www.goodreads.com/book/show/12080.Wittgenstein_s_Vienna

      http://www.youtube.com/watch?v=IG1U-d4v7wo

      Despre Viena lui Hitler:

      http://www.amazon.com/Hitlers-Vienna-Portrait-Tyrant-Young/dp/1848852770

      • Necunoscand situatia Austriei la acea vreme nu ma pot pronunta pe problema antisemitismului, insa in Germania chestiunea era veche. Antisemitismul era inradacinat in etosul german iar Hitler nu a facut decat sa-l aduca la rang de politica de stat. Democratia in Germania vremii e mai mult decat discutabila; poate doar in comparatie cu Austria se poate vorbi de asa ceva. Singura tentativa reala de democratie ramane Republica de la Weimar care a esuat rapid ducand la dictatura. Leo Strauus glumea serios la un moment dat, vrand sa exemplifice antinomia filozofie si politica, argumentand ca Anglia a avut o politica solida si sanatoasa dar o filozofie superficiala pe cand Germania a avut o filozofie de exceptie si o politica dezastruoasa.
        Repet opinia exprimata acum ceva timp in legatura cu Heidegger. Nu cred ca acesta a imbratisat (pentru scurt timp dealtfel) national socialismul din interese materiale; inclin sa cred ca a „vazut” in acea doctrina o imagine reflectata a proiectului Sein und Zeit; a crezut ca umbrele proiectate pe peretele pesterii de propaganda Nazista sunt nimic altceva decat propriile-i idei si viziune despre Dasein autentic. Este de asemenea evident ca a realizat oroarea comisa la un an de la numirea ca rector. De asemenea trebuie remarcat ca exterminarea evreilor nu incepuse inca, desi intimidari si crime avusesera loc.
        Se mai stie de asemenea ca sora lui Nietzsche a deformat ideile fratelui incercand sa le dea o nota in tonul national socialismului. Inca se mai pastreaza reminiscentele deformarii prin interpretarea ridicola a pasajului despre the „savage blond beasts” ca fiind un model uman de urmat, alimentand propaganda rasita ariana.

        • Antisemitismul existent, neindoios, in spatiul intelectual geman a fost radicalizat de propaganda maniacala de dupa noiembrie 1918. Max Weber a explorat subiectul in conferintele sale despre vocatia omului de stiinta si a omului politic. Nici eu nu cred ca Heidegger a cedat seductiei naziste dn parvenitism politic. Mitul nazist al unei renasteri de dimensiuni cosmice i-a sunat atractiv din varii ratiuni. Ca si Ernst Junger, s-a trezit, dar era tarziu.

  2. Fara indoiala liderii totalitari nu erau niste docti, dar au avut totusi niste „calitati” care i-au ajutat sa se impuna in fata unor adversari certamente mai „dotati” din punct de vedere intelectual.
    Problema e , cred eu, unde si de ce a cedat o societate asa zis democratica, in fata unei agresiuni totalitariste. Are azi societatea, ea insasi, mecanismele si parghiile necesare pentru a putea bloca derapajele totalitariste, fara a se ajunge in situatia unor confruntari violente?
    Pentru ca interventile armate de tip SUA, chipurile pentru salvarea democratiei, nu fac decat sa „anticipeze” alte reactii de sorginte totalitarista sau teroristo-nationalista.

  3. Mi se pare ca sunteti prea dur cu Heidegger. Numai și existența poveștii de iubire cu Arendt și ar trebui să ne pună pe gânduri în privința etichetării lui.

    E ca și cum l-am critica pe Iustin Pârvu pentru că a fost legionar, am zice că e o persoană imorală pentru că a intrat în organizația în care toți colegii și profesorii lui de la seminarul teologic de la Cernica erau deja când a ajuns acolo.

    Sau poate că sunt subiectiv, pentru că îi apreciez prea mult opera.

    Colateral: avem nevoie în Ro de analiză foarte documentată a fenomenului legionar, cu analize clare pe responsabilitățile personale a cât mai multe persoane, în special a celor care au suferit și/sau murit în pușcării. BOR e prudentă în canonizarea unor oameni ca Gafencu sau Boca în absența unor astfel de analize. Umbrele a ce au făcut colegi de generație cu ei cad și asupra lor. Mi-a apărut asta pregnant cu ocazia beatificării Monseniorului Ghika. Cred ca dvs sunteți într-o bună poziție să coordonați și să identificați sursele de finanțare pentru o astfel de muncă monumentală care să fie material de referință pentru cei care vor să își clarifice atitudinea și pentru instituțiile din Ro.

    cu bine,

  4. Ma grabesc sa salut contributia domnului profesor Tismaneanu intr-o directie inca putin explorata. Ma refer la toate aceste „hermeneutici ale justificarii”: cum au folosit asemenea personaje precum Lenin, Hitler, Stalin etc. intregul camp al filosofiei clasice spre a-si justifica propriile optiuni ideologice. De exemplu, in „Caietele filozofice” ale lui Lenin am gasit note in care Vladimir Ilici isi exprima entuziasmul pentru prezenta unor presupuse rudimente de materialism la ganditiorii presocratici (sic!). As fi curios daca exista studii temeinice asupra acestor „hermeneutici ale justificarii” (sau ale „legitimarii”) utilizate de ideologii totalitarismelor moderne.

  5. Adică dacă Hitler era ceva mai cult și mai filosof nu ar fi comis crime? În general oamenii proști produc distrugeri moderate, doar oamenii foarte inteligenți au „capacitatea” să producă distrugeri majore globale. Dacă ar fi să estimez, Hitler era probabil mai cult decât politicianul mediu din România.

    Mi se pare foarte periculos să confundăm tool-ul (inteligență, cultura) cu valorile. Tool-ul este agnostic de morală, poate fi pus în slujba binelui sau a răului deopotrivă. A crede că problema dictatorilor a fost lipsa de cultură înseamnă doar că vom avea grijă ca următorul dictator să fie și mai eficient.

    • Si pe mine ma intriga faptul ca exista incercari de prezentare a celor doi mari dictatori ai secolului trecut ca fiind niste inteligente mediocre. Am urmarit pe canalul ARTE un documentar din care reiese clar ca Roosvelt era fascinat de Stalin. Stalin avea o biblioteca ce i-a uimit pe cercetatori, mai ales prin notele marginale pe care le scria pe unele pagini.
      Legat de Hitler, nu e de conceput ca nemtii, practic in unanimitate, sa se fi lasat fascinati de un tip mediocru si mai ales sa-l urmeze pana in ultimele clipe. Numai prin teroare, cei doi nu puteau determina cursul istoriei in secolul trecut.

      • Cine ii prezinta pe Hitler si Stalin drept „inteligente mediocre”? Articolul (recenzia) este despre filosofii care l-au sustinut, intr-un moment sau altul, pe Hitler (revolutia nihilista a nazismului) si despre cei care i s-au opus. Discut ambitiile lui Hitler si Stalin de a fi socotiti ei insisi filosofi. Au fost ideologi, neindoios, nu filosofi. Nu au dominat doar prin teroare, ci si prin ideologie. In totalitarism, ideologia nu este despre putere, este ea insasi putere.

        • Dați vă rog sursă bibliogafică pentru afirmația ideologia este ea însăși putere. Nu pot să o înțeleg.

          Mulțumesc.

          • Vaclav Havel, „The Power of the Powerless”: (M. E. Sharpe);

            Vladimir Tismaneanu, „The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopia” (Routledge), tradusa la Polirom.

            Martin Malia, „The Soviet Tragedy”

            Kenneth Minogue, „Alien Powers”

            • Mulțumesc și revin după ce citesc. Am ipoteza de lucru că puterea este capacitatea de a influența oamenii, iar ideologia un instrument utilizabil pentru a influența oamenii. Ideologia nu ar putea fi în această ipoteză de lucru putere, ci instrument pentru a avea putere. Ideologia ca putere ar fi o reducere a diversității instrumentelor de a obține puterea la doar ideologie și o perpetuare întru absurditate a aceste stări printr-o intonare ritmică a lozincilor ideologice. Atunci un sistem totalitar ar putea avea ca și criteriu de identitate o astfel de stare, ideologia ca putere. Să vedem ce iese din analiza textuală.

            • Literatura problemei este imensa. Capitolul despre „Ideologie si teroare” din „Originile totalitarismului” de Hannah Arendt, este esential. Marxismul ca ideologie totala absorbita de intelectuali a fost discutat de Raymond Aron in „Opiul intelectualilor (tradus in romaneste la Curtea Veche, colectia „Constelatii”). Apoi. Daniel Bell cu propria teza despre „The End of Ideology”, adeseori simplificata excesiv. Pentru studiul sociologic-istoric al ideologiilor, cartea lui Karl Mannheim, „Ideology and Utopia”, ramane o referinta indispensabila. Ideologia este, in genere, falsa cunoastere (falsa constiinta) care se pretinde cunoastere absoluta. Slavoj Zizek, pe vremea cand nu intrase inca in circuitul vedetariatului gauchist global, a scris lucruri serioase pe subiect. Ironia este ca filosful care a denuntat ideologiile drept expresii ale falsei constiinte, Karl Marx, a construit el insusi o ideologie ce se pretindea stiintifica si nu era, de fapt, decat o religie seculara

          • Simplu, într-o societate totalitară, ideologia e temei doctrinar, corpus pedagogic și cadru legislativ. E, altfel spus, suportul dogmatic al unei dictaturi, capitalul ei de lozinci, suflu normativ și legitimitate. Putere , care va să zică.

            Carte de specialitate? Există cu duiumul. Îi las domnului profesor Tismăneanu plăcerea de a indica biblioteca specifică.

    • Nu știu dacă un Hitler „mai cult” ar fi fost un autocrat… estompat, fără agendă asasină. (Asta dacă prin „mai cult” înțelegem enciclopedism, erudiție, elefantiază a informației culturale). Dar un Hitler „mai filozof” (sic!), nu în sensul unui raport strict acumulativ cu istoria filozofiei, ci al unui efort de gîndire în perimetrul filozofiei (cu tradiția ei, cu ticurile ei constitutive, cu limbajul și problemele ei), un astfel de Hitler, zic, ar fi avut alt tip de exigențe de la sine și de la posibilitatea de a înțelege ființa societății. Cred că precauția epistemică („Die Philosophie ist das Streben uns selbst von der angeborenen Sophistik zu befreien.” – Schlegel) și anvergura intelectuală a vecinilor „de resort” l-ar fi ținut departe de sofismele grosolane din Mein Kampf și de nebunia politică în care a antrenat Germania.

      (Vă dau dreptate, totuși, cînd spuneți că inteligența și frecventarea bibliotecilor nu fac dovada competenței etice sau a calificării politice. Nici agerimea mentală, nici cultura generală nu ameliorează, musai, interioritatea.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro