“Horia-Roman Patapievici nu este Dumnezeu pe Pământ!”, o ipoteză de lucru

E formula cu care şi-a încheiat, aici, Puiu Haşotti – liderul senatorilor PNL şi, se pare, viitorul Ministru al Culturii – seria de argumente menite să desluşească motivaţia trecerii ICR de sub autoritatea Preşedinţiei în subordinea Senatului. Trec peste argumentele evocate de dânsul, care au tot avut ocazia să fie demontate, punct cu punct, în aceste zile. (Recomand, pentru elucidări suplimentare, interviul acordat de Horia-Roman Patapievici, pe RFI). În paranteză fie zis, lipsa de acurateţe a informaţiilor cu care domnul Haşotti a binevoit să-şi expună răspunsurile e surprinzătoare, dacă nu consternantă pentru rolul, mai degrabă serios, care îi e menit să-l asume.

Dar să nu fim pedanţi, să arătăm niţică bună credinţă şi să ne oprim asupra ipotezei dânsului, că “Horia-Roman Patapievici nu este Dumnezeu pe Pământ!” Merită făcut un exerciţiu de imaginaţie pentru că argumentul, să recunoaştem, face probă de  discernământ. Într-adevăr, Patapievici nu e Dumnezeu pe Pământ, iar asta ar trebui să ne tempereze temerile că nu s-ar găsi cineva – altcineva! – cel puţin la fel de inspirat ca Patapievici care să conducă ICR, după ce mandatul acestuia se va fi încheiat. În definitiv, de ce n-ar exista, în ţara asta, o persoană mai tânără, mai energică, mai eficientă, cu un papion, eventual, mai fermecător, care să fie pusă în fruntea ICR? E ceva care merită un prilej de reflecţie – în fond, orizontul acestei dileme nu e atât de îndepărtat cum ne-a apărut el până acum.

Într-o ambianţă politică normală, pesemne că trecerea ICR de la Preşedinţie la Senat şi numirea conducerii lui de către Senat n-ar părea, până la urmă, o măsură atât de neobişnuită şi nici n-ar plana, musai, asupra ei suspiciunea politizării. În definitiv, nimic nu ne garantează că un viitor preşedinte al României nu va simţi imboldul de a-şi manifesta influenţa, ideile sau – Doamne fereşte! – viziunea asupra ICR. Independenţa ICR, exprimarea lui neîngrădită politic, e o idee pe cât de frumoasă, pe-atât de dragă doar celor care îi cunosc calităţile. Prin urmare, să nu fim – ni se insinuează – atât de retractili în faţa unui mecanism până la urmă firesc şi care, nu-i aşa, ar putea “juca” chiar în favoarea noastră.

Numai că – e limpede oricui – nu trăim în climatul politic ideal în care să putem “credita”, cu îndreptăţire şi relaxare, aleşii neamului. E de-ajuns să aruncăm un ochi în componenţa Comisiei pentru cultură sau a Biroului Permanent al Senatului ca să ni se reactiveze suspiciunile – sigur, poate nu în cazul tuturor – şi să ne treacă subit orice poftă de a mai arăta optimism şi lipsă de prejudecăţi. Cu titlu de exemplu: când, într-o emisiune tv, o doamnă precum Olguţa Vasilescu – fostă membră a Comisiei pentru cultură, actual primar al Craiovei – aminteşte zvastici de pe căluţi roz şi citează din Politice, ca argumente supreme pentru justificarea ordonanţei de urgenţă, când aceeaşi doamnă refuză să intre într-un dialog polemic cu oameni precum Cristi Puiu, regizorul Morţii domnului Lăzărescu, şi Ada Solomon, unul dintre producătorii cei mai activi la ora asta, când discursul respectivei capătă stridenţe de iarmaroc faţă de două dintre persoanele cele mai nimerite să exprime un punct de vedere asupra subiectului ICR, când trântitul receptorului e proba ultimă a dispreţului şi lipsei de argument, înţelegerea mea intră în suspensie. Gafa cu “Cioran – personaj literar” nu e decât o biata greşeală, care, oricât de impardonabilă pentru un om de cultură, e, totuşi infinit mai puţin gravă decât descurajarea şi, în fond, aneantizarea dialogului. Oricât ai vrea să te arăţi de tolerant, în definitiv, de optimist, suspiciunea se dovedeşte mai puternică. În consecinţă, a wild guess: dacă viziunea dânsei e cumva reprezentativă şi pentru restul membrilor Comisiei pentru cultură, încep să mă gândesc de-acum cu înfrigurare la ce ne-aşteaptă.

Până atunci, prefer să consider anul instaurării lui Patapievici la ICR un insolit, şi neaşteptat, moment de graţie, iar cei aproape opt ani petrecuţi sub conducerea lui, un răstimp faţă de care voi nutri, fără doar şi poate, melancolii. Rămân, deci, la păreri mai convenţionale, că ICR-ului îi şade bine la Preşedinţie şi suspectând, mai departe, că nu e Patapievici Dumnezeu pe Pământ, dar nici domnii de la Senat, o ceată de heruvimi.