E formula cu care şi-a încheiat, aici, Puiu Haşotti – liderul senatorilor PNL şi, se pare, viitorul Ministru al Culturii – seria de argumente menite să desluşească motivaţia trecerii ICR de sub autoritatea Preşedinţiei în subordinea Senatului. Trec peste argumentele evocate de dânsul, care au tot avut ocazia să fie demontate, punct cu punct, în aceste zile. (Recomand, pentru elucidări suplimentare, interviul acordat de Horia-Roman Patapievici, pe RFI). În paranteză fie zis, lipsa de acurateţe a informaţiilor cu care domnul Haşotti a binevoit să-şi expună răspunsurile e surprinzătoare, dacă nu consternantă pentru rolul, mai degrabă serios, care îi e menit să-l asume.
Dar să nu fim pedanţi, să arătăm niţică bună credinţă şi să ne oprim asupra ipotezei dânsului, că “Horia-Roman Patapievici nu este Dumnezeu pe Pământ!” Merită făcut un exerciţiu de imaginaţie pentru că argumentul, să recunoaştem, face probă de discernământ. Într-adevăr, Patapievici nu e Dumnezeu pe Pământ, iar asta ar trebui să ne tempereze temerile că nu s-ar găsi cineva – altcineva! – cel puţin la fel de inspirat ca Patapievici care să conducă ICR, după ce mandatul acestuia se va fi încheiat. În definitiv, de ce n-ar exista, în ţara asta, o persoană mai tânără, mai energică, mai eficientă, cu un papion, eventual, mai fermecător, care să fie pusă în fruntea ICR? E ceva care merită un prilej de reflecţie – în fond, orizontul acestei dileme nu e atât de îndepărtat cum ne-a apărut el până acum.
Într-o ambianţă politică normală, pesemne că trecerea ICR de la Preşedinţie la Senat şi numirea conducerii lui de către Senat n-ar părea, până la urmă, o măsură atât de neobişnuită şi nici n-ar plana, musai, asupra ei suspiciunea politizării. În definitiv, nimic nu ne garantează că un viitor preşedinte al României nu va simţi imboldul de a-şi manifesta influenţa, ideile sau – Doamne fereşte! – viziunea asupra ICR. Independenţa ICR, exprimarea lui neîngrădită politic, e o idee pe cât de frumoasă, pe-atât de dragă doar celor care îi cunosc calităţile. Prin urmare, să nu fim – ni se insinuează – atât de retractili în faţa unui mecanism până la urmă firesc şi care, nu-i aşa, ar putea “juca” chiar în favoarea noastră.
Numai că – e limpede oricui – nu trăim în climatul politic ideal în care să putem “credita”, cu îndreptăţire şi relaxare, aleşii neamului. E de-ajuns să aruncăm un ochi în componenţa Comisiei pentru cultură sau a Biroului Permanent al Senatului ca să ni se reactiveze suspiciunile – sigur, poate nu în cazul tuturor – şi să ne treacă subit orice poftă de a mai arăta optimism şi lipsă de prejudecăţi. Cu titlu de exemplu: când, într-o emisiune tv, o doamnă precum Olguţa Vasilescu – fostă membră a Comisiei pentru cultură, actual primar al Craiovei – aminteşte zvastici de pe căluţi roz şi citează din Politice, ca argumente supreme pentru justificarea ordonanţei de urgenţă, când aceeaşi doamnă refuză să intre într-un dialog polemic cu oameni precum Cristi Puiu, regizorul Morţii domnului Lăzărescu, şi Ada Solomon, unul dintre producătorii cei mai activi la ora asta, când discursul respectivei capătă stridenţe de iarmaroc faţă de două dintre persoanele cele mai nimerite să exprime un punct de vedere asupra subiectului ICR, când trântitul receptorului e proba ultimă a dispreţului şi lipsei de argument, înţelegerea mea intră în suspensie. Gafa cu “Cioran – personaj literar” nu e decât o biata greşeală, care, oricât de impardonabilă pentru un om de cultură, e, totuşi infinit mai puţin gravă decât descurajarea şi, în fond, aneantizarea dialogului. Oricât ai vrea să te arăţi de tolerant, în definitiv, de optimist, suspiciunea se dovedeşte mai puternică. În consecinţă, a wild guess: dacă viziunea dânsei e cumva reprezentativă şi pentru restul membrilor Comisiei pentru cultură, încep să mă gândesc de-acum cu înfrigurare la ce ne-aşteaptă.
Până atunci, prefer să consider anul instaurării lui Patapievici la ICR un insolit, şi neaşteptat, moment de graţie, iar cei aproape opt ani petrecuţi sub conducerea lui, un răstimp faţă de care voi nutri, fără doar şi poate, melancolii. Rămân, deci, la păreri mai convenţionale, că ICR-ului îi şade bine la Preşedinţie şi suspectând, mai departe, că nu e Patapievici Dumnezeu pe Pământ, dar nici domnii de la Senat, o ceată de heruvimi.
„Ipoteza”??
Ca ziarist se presupune ca aveti cunostinte despre limba romana!
O ipoteza este diferita de o certitudine, o ipoteza se poate dovedi adevarata. Sau doreati de fapt sa trageti concluzia ca HRP este Dumnezeu pe pamant???
Va inteleg partizanatul, esprit de corps, este de bon-ton sa fii de partea lui HRP etc dar sa nu exageram totusi cu termenii…
I. eu nu inteleg ce inseamna „controlul Senatului”: A. va decide Senatul care dintre scriitori va fi promovat si care nu? pe ce criterii si cu a cui autoritate culturala? B. va decide Senatul unde sa se tina un concert si unde nu? pe ce criterii si cu a cui autoritate C. va decide Senatul cat se va aloca -din buget- pictorilor si cat concertistilor? pe ce criterii si cu a cui autoritate? D. va decide Senatul POST-FACTUM ca bugetul trebuia cheltuit altfel?
II. ce rol are comisia de cultura a senatului in controlul ICR: va cere opinia Uniunilor de Creatie asupra celor admisi sa fie promovati prin ICR (in care caz, establishmentul Uniunilor de Creatie e liber la cenzurare)? are autoritate culturala Lia Olguta Vasilescu (de meserie CANDVA profa de romana)? dar Alexandru Mazare (interlocutorul lui Catalin Voicu in afacerea „reteaua”)? dl.X desemnat de o Uniune de Creatie este imputernicit sa decida in numele Uniunii?
III. ce control financiar se poate face: va decide Senatul ca un concert la Londra nu trebuie sa coste decat „atat”
IV. ce rol are Marga in ICR: va trebui sa faca ICR promovare in Ecuador dar nu in Peru? si ce tip de manifestare culturala trebuie facuta in Nigeria?
V. ce are Ministrul Culturii cu ICR: va da ordine Hasotti ce evenimente sa se faca?
Mie imi PUTE a politica USL: dl.X sa fie promovat (deci bani pt. el) pt. ca e de-al nostru si sa fie pus la index dl.Y pt. ca nu e de-al nostru. Sa ma contrazica Hasotti si Marga!
Observ ca parca e ceva cu Patapievici. Toţi dar absolut toti cei care il ataca manipuland mecanismele birocratice sau de media împotriva lui păţesc fatalmente câte ceva. Dar nu aşa simplu. Ci rău de tot. Sorin Rosca Stanescu, unul dintre cei mai feroce adversari şi omul din spatele lui Roncea (autorul unei campanii constante anti patapievici) a păţit-o: fiul lui a făcut un accident mortal apoi s-a sinucis. Cornel Nistorescu la fel, a făcut un accident din care cu greu a scăpat de incadrare penala. Apoi s-a imbolnavit si a disparut din spatiu public. Dan Voiculescu în 2008 a descoperit că suferă de o boală destul de rea…Badea a pierdut fabrica lui de chibrituri. Mai sunt şi altele … iar acum si Ponta care s-a tuflit … parcă sunt prea multe coincidente
E blestemul poneiului roz! Nu glumesc! S-a manifestat indata ce micul animal a fost atacat. Nici nu vreau sa ma gandesc la ce va pati Ponta… de fapt a si inceput…
Heruvimi…
Da!!!
Sa-i facem heruvimi!
Dar nu cum vor ei… cu 4 pale de elice de elicopter deasupra capului…
Cat despre domnul Horia-Roman Patapievici cred ca este de datoria sa morala ( si a tuturor oamenilor de cultura din tara sa il sprijine) sa se lupte pentru dreptul nostru la cultura (ultimul bastion impotriva totalitarismului – cine a apucat comunismul stie).
La arme – pardon – La stilou domnule Horia-Roman Patapievici!!! Si la microfon! Cat mai mult!
Eu va sunt alaturi!!!