sâmbătă, ianuarie 16, 2021

I.P. Culianu și distorsiunile totalitarismelor românești

În secolul XX, dictaturile ”s-au ținut lanț” în România. Practic, din 1938, de la începutul dictaturii carliste, pînă în 1989, ”anul miraculos” în care s-a încheiat dictatura ceaușistă, România nu a cunoscut altceva decît regimuri autoritare și totalitare. Nu aș folosi, totuși, o taxonomie de genul ”regimuri de extremă dreaptă și extremă stîngă”. Regimurile carlist, național-legionar și antonescian au fost, într-adevăr, de extremă dreaptă – nutrite fiind de diferitele curente naționaliste interbelice, precum gîndirismul, cuzismul și legionarismul. Dar regimul comunist a fost ”de extremă stîngă” doar pînă pe la mijlocul anilor ʹ60, cînd Ceaușescu a preluat puterea și a deturnat ideologia oficială înspre național-ceaușismul său inspirat de etnocentrismul extremei drepte interbelice – ortodoxismul fiind înlocuit cu mitologia excepționalismului geto-dacic.

De fapt, așa cum arată Vladimir Tismăneanu într-un articol din 7 februarie 2014 intitulat ”Comunism, antisemitism, negaționism” (https://www.contributors.ro/global-europa/comunism-antisemitism-negationism/), procesul ”etnicizării” comunismului autohton a fost inaugurat încă din perioada Dej. Revista Săptămîna a lui Eugen Barbu a întreținut o virulentă campanie antisemită, alimentată și de  Corneliu Vadim Tudor, prin ale sale ”Saturnalii” și alte scrieri de o factură propagandistică similară. Îi amintesc aici și pe Adrian Păunescu, Ion Lăcrănjan și Artur Silvestri, care, uneori sub pretextul unei ”emancipări” (de pildă, în cadrul  revistei și Cenaclului Flacăra), au asigurat corul naționalist și xenofob ce a oferit un substitut de ”legitimitate” regimului lui Ceaușescu. Național-ceaușismul a excelat, în fapt, prin îmbinarea clișeelor naționaliste de dreapta cu normele extremismului de stînga.

Și, chiar și în perioada de sovietizare a României, a existat întotdeauna o nomenclatură, adică o oligarhie politică, socială și economică – ceea ce ține de specificul regimurilor ”de dreapta”. ”Democrația populară” din sloganele staliniste a fost realizată mai curînd ca o oligarhie a proletarilor ”corect orientați politic”, și s-a consolidat prin exproprieri, lagăre de muncă, penitenciare sinistre și execuții – toate orchestrate de o poliție politică omniprezentă și eficace.

În același timp, în pofida persecuțiilor atroce la adresa legionarilor din anii ʹ50 și a sistemelor de reeducare, un curent naționalist hrănit de un ortodoxism inspirat de gîndirism și legionarism a supraviețuit în subteranele ideologice ale comunismului. Și nu doar în subterane. Au existat și oficial, cel puțin în perioada comunismului ceaușist, o filologie, o filosofie și, bineînțeles, o istoriografie cu profil naționalist, ce au asigurat vitaminele necesare acestei supraviețuiri. Ortodoxismul pare a fi fost conservat indirect în comunism – nu întîmplător a reînviat atît de vocal și sigur pe sine încă de la începutul anilor ʹ90.

Regimul comunist din România a avut, în schimb, o alergie constantă față de mișcările cosmopolite de avangardă. ”Avangarda ocultată” a anilor ʹ30-ʹ40, formată din suprarealiști și dadaiști, în majoritate evrei, a devenit notorie în Occident, fiind, în schimb, aproape ignorată în România comunistă. Ridicînd în slăvi proletcultismul și realismul socialist, comuniștii detestau  suprarealismul. Ironic, unii suprarealiști, ca Gherasim Luca și Dolfi Trost militaseră marxist în presa anilor ʹ40, sperînd într-o eliberare, prin intermediul socialismului egalitarist, de pericolul nazimului și al fascismului și de nedreptățile politicii și economiei burgheze. Dar aproape toți suprarealișii emigraseră în Franța după instaurarea comunismului, iar, dintre cei rămași în țară, cu excepția lui Gellu Naum, cei mai mulți au fost ”convertiți” la forme mai digerabile de exprimare artistică. Afinitățile între ”stînga revoluționară și idealistă” a unora din suprarealiști și comunismul real din România au fost, așadar, aproape inexistente. O ipoteză ar fi aceea că anti-cosmopolitismul adoptat de comuniștii autohtoni (și de Stalin, care a urît la fel de mult ca liderii comuniști români alteritatea și diversitatea), sub care se ascundea ura antisemită – în fapt, o trăsătură etnocentrică tipică regimurilor de dreapta – a făcut imposibile aceste afinități.

În circumstanțe atît de complexe, este efectiv greu să aplicăm niște ”concepte ideologice pure” atunci cînd judecăm, de pildă, comunismul. Este nevoie aici, în schimb, de analize întreprinse cu discernămînt. Situația este și mai complicată de faptul că elitele politice și intelectuale ale unui regim totalitar au avut enorm de suferit din cauza represiunii organizate în timpul celuilalt totalitarism. Probabil că ”sfinții de la Aiud” nu pot fi canonizați de o biserică ce nu se vrea acuzată de parti-pris-uri ideologice și memoria lor ar trebui evocată mult mai sobru, mai ales în condițiile în care nu și-au revizuit niciodată principiile de ”Ku Klux Klan ortodox”, după expresia lui I.P. Culianu. Totuși, e vorba de persoane care au pătimit sau au fost ucise pentru opinii ”ostile și dușmănoase”, de un regim totalitar care i-a vizat, într-o primă instanță, ca pe țintele favorite ale represiunii.

”Paradoxurile” epocii Ceaușescu sînt însă că dictatorul român a avut intenția de a-i reabilita, la un moment dat, pe legionari și pe Ion Antonescu. Este știut, de pildă, că Ceaușescu era prietenos, prin intermediul Securității, cu naționaliștii filo-legionari din diaspora. Asociația legionarilor de la Chicago, care l-a amenințat cu moartea pe profesorul Culianu înainte de a fi asasinat în clădirea Universității din Chicago, numită ”Fiii lui Avram Iancu”, se număra printre acești ”prieteni de extremă dreaptă” cultivați de Ceaușescu în străinătate. Culianu fiind, de altfel, și cel care a denunțat răspicat, inclusiv în presa românească, apropierile dintre ”extrema dreaptă” și ”extrema stîngă”, stridente în politica românească de după 1989, mai ales în discursul practicat de Vatra Românească și România Mare. Un antisemitism ”roșu”, vehement revizionist și negaționist, a fost o variabilă constantă a anilor ʹ90 și cineva ca Ion Coja își etalează și astăzi nesancționat ”tezele” despre inventarea Holocaustului românesc de către istorici evrei..

Autorii asasinatului lui Culianu, neidentificați nici după îndelungi cercetări întreprinse de FBI, sînt una din enigmele nedezlegate ale anilor ʹ90. Posibil însă ca efervescentul profesor de istoria religiilor, ale cărui valori democratice l-au făcut să critice vehement ambele totalitarisme (și întîlnirile dintre ele), să fi devenit incomod, din perspectiva ”reformei serviciilor secrete” din România. Și, se pare, nici pentru ”Fiii lui Avram Iancu”, Culianu nu era tolerabil, știută fiind claritatea afirmațiilor sale despre susținerea Gărzii de Fier de către intelectuali (între care Culianu nu s-a sfiit să-l identifice chiar și pe mentorul și prietenul său, Eliade). Cazul Culianu pare să susțină, așadar, ipoteza unei ”cooperări” sau, cel puțin, a unei ”viziuni comune” a reprezentaților celor două totalitarisme. Inamicii lor comuni fiind valorile libertății și diversității democratice.

Așadar, totalitarismele, cu ideologiile lor specifice, au avut o evoluție paradoxală în România. Represiunea anilor ʹ50 a condus la ceva care, în mod normal, ar părea o contradicție în termeni: ”sfinții legionari” persecutați la Aiud. Ulterior, cele două totalitarisme s-au întîlnit sub cupola național-ceaușismului, a cărui tradiție a fost continuată și în anii ʹ90, printr-un veritabil ”fascism de stînga”. N-ai fi zis că Ceaușescu ar fi putut deveni un soi de patron al ”unității naționale”. Firește, însă, o unitate alcătuită prin atracția dintre extreme. Denunțată prin vocea unui om cu o conștiință autentică, care trăia la Chicago. Avea 41 de ani. Era profesor universitar de istoria religiilor, de curînd logodit cu o evreică…

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Teoria conspiraţiei sau cum se coace o nouă gogoaşă politică. Lista de suspecţi in cazul Culianu a fost îmbogăţită prin pomenirea insistentă a senilei mişcări legionare din Rumânia. Profit de ocazie ca să adaug şi io câteva organizaţii dubioase pe listă.

    Lipsesc, deocamdată:
    1. Biserica Ortodoxă Coptă [se ştie că profesorul examinase cu puţin timp înainte de a muri nişte manuscrise din secolul 3-4 din care ar fi reieşit că gnosticii s-au refugiat in mănăstirile din Sinai şi au fondat practic această Biserică ca o mantie protectoare pentru ritualurile lor sataniste]

    2. Asociaţia magicienilor din Italia, tulburată de darea in vileag intr-unul din eseurile lui Culianu a Metodei de orbire temporară inventate in vremea Renaşterei, o adevărată taină a breslei, ce ar fi pus in pericol insăşi existenţa meseriei de magician.

    3. Evreii ortodocşi înrudiţi cu logodnica lui Culianu după ce au aflat din surse sigure că acesta nu era circumcis.

    4. Aripa stângă, radicală, a Legiunii Profetului Marx, organizaţie fascistă de dreapta care funcţionează in mod clandestin in Europa incă din secolul 19 ca o contrapondere in spiritul dialecticii marxiste la fascismul de stânga din regimurile totalitare de dreapta. Aceştia au realizat la timp riscul unui consens ecumenic ce ar fi putut fi generat de ultima operă a lui Culianu, lucrare ce distrugea efectiv tezele Profetului prin identificarea drogului optim cu care religiile pot fi asemuite: marijuana, nicidecum opiumul. Lupta de clasă pe tărâmul religiei ar fi fost in pragul dispariţiei aşadar lichidarea era absolut necesară.

  2. „Ironic, astfel de voci răsar uneori din cercuri conservator-creștine ce se recomandă ca fiind răspicat non-relativiste.”
    Problema porneste de la inconsecventa proponentilor acestui tip de legislatie, un abandon al principiilor iluminist-liberale pe care s-au intemeiat statele moderne. Daca adevarul de stat s-a dovedit daunator, conform acestor principii, si trebuie abandonat, este o contradictie a-l inlocui cu un alt adevar de stat. Deci este perfect rezonabil sa crezi intr-un adevar obiectiv si in capacitatea ratiunii umane de a-l cunoaste, fara a apela la o supra-structura care sa-l impuna asupa tuturor. Daca crezi in forta adevarului, cum zicea Sf. Augustin, adevarul e ca un leu: nu trebuie aparat de cineva. Lasa-l sa umble liber si se va apara singur.
    Problema mai este ca pe acelasi principiu se intemeiaza legislatii si regulamente de tip „anti-hate-speech”, care, cred ca nu mai trebuie sa argumentez, sunt in totala opozitie cu dreptul la libera exprimare, si a caror tinta mai nou sunt tocmai acele cercuri conservator-crestine. Pe scurt, ce tie nu-ti place, altuia nu face.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Tereza-Brindusa Palade
Tereza-Brindusa Palade
Profesoară de Etică Politică la Facultatea de Științe Politice a SNSPA, București. Eseistă, publicistă și poetă. Membră a Grupului pentru Dialog Social. Autoare a numeroase cărți de eseistică filosofică și teologică, printre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertății interioare (2010), Chemarea înțelepciunii (2011), Infinitul fără nume (2013). Autoare a zeci de articole științifice în limbi străine, dintre care unele publicate în reviste de prestigiu ca Annalecta Husserliana, Persona, European Journal of Science and Theology. Autoare a sute de articole apărute în presa culturală și de opinie din România. Autoare a două volume de versuri și a unor serii de poeme publicate în revistele literare Familia, Viața Românească și Discobolul.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Stânga europeană iubeşte de fapt neoliberalismul şi corporaţiile, cu condiţia să fie chinezeşti

Chiar pe 31 decembrie, când lumea punea şampania la rece, UE a semnat cu China un acord comercial cu cântec. Comisia –...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

Populismul conspiraţionist, ruperea relației de încredere popor-tehnocrație și criza democrației liberale. Trei scenarii pentru guvernările viitoare

Despre criza democrației liberale se vorbește deja de mai mulți ani, nemaifiind o noutate. Ne referim aici doar la spațiul occidental, unde...

De la numerologie la ”România Educată”

Religiozități arhaice în contemporaneitate   O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care...

A patra întrebare: Când intrăm în blackout?

Se îndesesc zilele prin care ne trece glonțul “energetic” pe la ureche. Aceasta, de fapt, era a treia întrebare a articolului de...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.