În preumblarea-mi pe plaiuri, la colțul-cotitură a unui râu major, unde lunca a făcut loc unor smârcuri, coline buruienoase, lăstăriș, desiș, plus o pădurice relativ sovajă, observ deambularea unui ins cu pușcă. Vânător deci, însoțit cu câinele de rigoare. Canin mult mai vânător ca stăpânul său, căci amușinează și dă din coadă mai excitat ca un drac gol, alergând și tot scotocind, iar și iară, prin orice tufiș, smoc ierbos, denivelare, dâmb, hudă. Ne-ndepărtăm, ne-apropiem, n-avem încotro: ne salutăm, intrăm în vorbă. Că cum merge, ce merge, cât și mai ales pentru ce. Detalii mai puțin interesante: plătești la mistreț și ciute per capita/bucată; în rest, la iepuri și fazani n-ai nici taxă nici cotă, nici mamă nici tată, deci razi și ridici câți îți pică, duci acasă tot. Înțelegeți dvs.: la soție și copilași, să-i fericești pe toți în veci pururi.
Cu treaba din urmă, adică pân-aici, sunt parțial de acord. Căci e summa summarum a inteligenței și mentalității populare să consideri că dacă ești vânător musai e s-ai nevastă care adoră să stea toată ziulica, în fiece seară și-n fiece zori, numai și numai la bucătărie. Să taie, belească, ecorșeze, deplumeze, tranșeze, să fiarbă și frigă sau bage la cuptor, ba chiar și-n congelatoare și-n borcane sărate, să facă grătar, tocană, cârnați, ciorbe. Ba chiar să săreze, usuce și tăbăcească piei, să-ntindă mese peste mese, băuturi gârlă, apoi să le și strângă și să spele toate vasele și tacâmurile bărbatului mare vânător dempreună cu ale tuturor colegilor sau prietenilor lui de, ce să zic, mare vânătoare… Iar din congelatoarele arhipline să nu dea nicidecum câte-o ciosvârtă de lux gurmandesc și pe la rude, amici, colegi sau vecini, ori mai degrabă chiar dimpotrivă, căci mulți, foarte mulți tocmai că fac din dăruire/împărțire/vânzare de trofeu carnal mare tamtam de impresionat și de cumpărat tăceri, conștiințe, șefi, pretini.
Rămânând la ideea vieții excesiv axate pe slugărit a unor doamne și soții cu statut formal de fițoase și-aproape-vipuri, însă naturalist zis cam de sclave, chiar în detalii de tipul celor listate mai sus mi se plângea, mie și cam aproape oricui altcuiva, colegi/colege, cunoștințe de ocazie, poate și trecători, o fostă nevastă de vânător. Una din cele ajunse libere, ușurate sufletește, integre și sincere abia după negrul eveniment (da, ați ghicit, e exact cazul proastei glumițe pe care ți-o aruncă aproape orice vânător, cum că „se știe, la vânătoare se mai întâmplă și accidente”) care le pune brusc în postura de văduve vesele. Acuma drept e și că nu absolut toate cazurile sună, de-ar fi să fie rostite, chiar așa. Precis existând și o groază (să te-ngrozești nu alta) de bărbați vânători care fac în persoană absolut toate gospodăreștile acte pomenite mai sus (deplumat, belit, tranșat, gătit… nu doar îngurgitat gargantualnic-gurmand); ba chiar își și schimbă, bagă și trag și spală și lustruiesc ei înșiși cizmele lor fudule însă pline de noroi sau nămol după fiece escapadă de gen. Sau doi-trei care nici nu spun soției, sărând, uscând și tăbăcind pe ascuns pieile îmblănite, apoi predându-le frumos la modiști/modiste, pentru a se prezenta în salonul matriomonial ori chiar în dormitorul conjugal direct cu surpriza a tot felul de blănițe, manșoane, brâu pentru șale reumatice, zgărdițe, ba chiar și gulerașe, poșete, papuci (inclusiv riscând replica acidă a câte uneia mai emancipate, gen „așaceva du-i mă-tii; n-ai auzit că de douăzej-de-ani nu se mai poartă, că nu mai ie ieco și ietic, idiuotule!?…”). Însă dincolo de orice majoritate ultracovârșitoare de masculi sensibili, nobili și delicați față de doamnele ori damele lor, precis că există și unii (cotloane, enclave, pivniți ale sufletului și-ale vilelor personale, excepții sau minorități caracterizabile prin egofilie, misoginie, fudulie și autoritarism) care își echilibrează și chiar completează bădărănia cu abuzuri nu doar într-ale împușcării cu sânge înfierbântat de patima uciderii de-aproape orice le permite legea și degetul pe trăgaci, ci și cu abuzuri pe plan domestic și micro-/macro-social. Așa că bine fac unele tipe care, înainte să se decidă dacă te vor ori ba, consimt/cedează ori nu încă, îți mai pun și întrebarea auxiliar-minoră relativă părerilor tale despre peturi, javre, jivine. Deoarece, tradiționalmente, Cântecul miresii din pretutindenea României de până mai ieri nu vorbea despre altceva, mereu-mereu pe parcursul zilelor și nopților nunții, decât despre rolul nevestei de animal de casă, bou de povară, vacă de prasilă, obiect animat totuși mut și supus față cu defularea nervilor dragului de bărbat turmentat, agresiv, econom dar bulimic.
Acuma revăd ce-am scris și constat că-i un pic cam mult în câte-o singură halcă de paragraf. Totuși las așa (rog recitire atento-lentă), urmând să vedeți un pic mai încolo (sau poate altă dată, după alte lecturi și reflecții introspective) cum lucrurile se leagă, astfel că ce-am mitraliat mai sus nu-i deloc neplauzibil, gratuit ori nedrept. Căci cam există, se preapoate, se-ntâmplă! Și-acum revin la ce vă promiteam drept descriere a unei întâmplătoare și inocente întâlniri în sânul naturii.
Deci, vânătorul meu cel stingher. (Ah, acești țanțoși paramilitari cu țidulă, sportivi și recreativi care-și cumpără dreptul de a-mpușca nu doar ce le vrea burdihanul să pună-n blide, ci și ce vrea fudulia cea infantilă să-și atârne-n pereți, adică pe competitorii lor sălbatici, amărâții de lupi ce nu mai sunt, șacalii care-i vor înlocui cu totul, câinii pe care i-a resălbăticit iresponsabilitatea noastră urbanofilă, vulpile care-s enervant de inocente și să le ia dracu de frumușele. Dar mai ales – să-și pună-n cui ziceam – coarne. Coarne, cornuri, corni și iar coarne. Ba chiar și goarne.) Tipic și pitoresc, cum iar ziceam deja, stingherul meu vânător este tras și târât după sine de-un câine specific. Încrucișându-ni-se calea, povestim. Mă dau mare. (Michelangelo nu, că n-am la mine șevalet; Praxitele neah, că n-am scule și piatră corespunzătoare; Eschil/Sofocle/Euripide iar ba, că n-am chef de împuiat lamentații sau ode; deci rămâne Socrate, ca el făcându-mă prost ori neștiutor, mic-mic-mic.) Maieutic chestionându-l ce, cum, de ce. Adică definiția artei, pasiunii ori meseriei și tehnicii sale, ce reprezintă și de ce umblă, tehnic, material, logistic, social, oficial și totodată neoficial prin câmpuri și crânguri, plus rostul, utilitatea dar mai ales moralitatea sau filozofia finală a prestației sale cu totul și cu totul speciale. Acuma, neavând cu mine platonul sau xenofonul de rigoare, ba nici măcar pe aristofanul care să-mburde dialogul în mișto, carnaval derizoriu, n-am cum a reproduce totul en detail. De-aia rezum, frunzăresc, redând numai esențialul. (Asta fiind partea întâia a dialogului, captatio benevolentiae sau de-a dreptul eschivă. Urmând partea secundă: intrarea-n brânzi.)
Deci insul e unul din cei care leagă vânătoarea de necesar și de gastronomia familială, în calitatea sa de neaoș românaș criticând și faptul că nimic nu-i fără hibă sau cum trebuie-n țara asta, că de sus numai rele vin, fiind „de sistem”. Idei de valoare nulă, fiindcă le poți auzi absolut din gura oricui, de la șofer de autobuz la medic hrăpăreț și de la coafeză la fost ministru din alt partid. În ce mă privește însă, și-anume considerarea total injustă a vulpilor drept dăunători și dușmani ai gurii omului, ca și lipsa de normă, cotă, termen sau sezon la omorât vulpi, omul îmi deslușește. Și-anume, oripilat și acum, că el însuși a văzut cu ochii lui cum o vulpe, imaginează-ți domle, a sărit pe-un iepure, sfâșiindu-l, rupându-l în bucăți. Aha, zic, iar dumneata nu ești de-acord cu asta. Păi l-am văzut eu, cu ochii mei, la lumina lanternei într-o noapte (repetă omul). Și (repet și eu) dumneata nu poți fi de acord cu asta… Suspensia dialogică dovedea clar că omul atât era de convins de îndreptățirea pornirii sale de a extermina vulpile și de-a-mpușca pentru sine câți mai mulți iepuri, încât nici măcar din greșeală ori forțat nu s-ar fi gândit, vreodată, că iepurii sălbatici ar reprezenta de drept și de fapt hrana vulpilor. Sau, religios ori ateu de-ar fi, că Dumnezeu ori Natura a făcut iepurii sălbatici pentru vulpi și nu pentru oameni (căci oamenii și-au asigurat demult supraviețuirea proteinică domesticind și crescând animale pentru propriul consum), că-n sălbăticie vulpile nu fură iepurii și fazanii de la gura oamenilor, că nu-i dușmănesc pe iepuri ci doar se hrănesc și ele (ca tot omul), nici că dimpotrivă, oamenii fură abuziv și imoral hrana naturală a vulpilor de la gurile respectivelor. Toată încrâncenarea de tip care pe care (oameni contra vulpi, în timp ce vulpile chiar n-au absolut nimic contra oamenilor), este absurdă și ilicită etic, îndobitocitoare pentru omenet. Atât că prin proastă educație, prin mimetism și asumare culturală a tarelor istorice/preistorice, oamenii ajung să simtă și să gândească ranversat, scuzându-și opțiunile și lipsa de emancipare psihomentală în maniere egal iraționale și sofistic-speculative, cele care ascund adevăruri parșive și tainice, cu potențial maladiv.
Așadar, ce se constată. Se constată că ceea ce numim noi conștiință paleolitică (vânător de foame, frică, silă, ură și competiție) persistă. Chiar dacă istoric-ulteriorul neolitic a adus așezarea, agricultura și creșterea în scop alimentar a animalelor ce vor deveni domestice, preistoria psihomentală persistă. Nemulțumirea față de stratul civilizațional superior probează persistența ori revenirea unor indivizi la „frumusețile” atât de epice și dramatice proprii conștiinței paleolitice, reînvierea și cultivarea „paradisului” primitiv, de mamifer dominant între mamiferele vulnerabile. Acești oameni neagă miile de ani de sensibilitate, candoare și nonviolență, adică de umanism și respect față de zeul natură, valori câștigate deja începând cu pastoralismul și cu religiile sistematice, continuând îndesat cu antichitatea democratizării educației spirituale și a raționalizării, cu ahimsa hindo-budistă și cu tandrețea creștinismului, cu Renașterea, Iluminismul și toate emancipantele secole consecvente.
Animal sau uman, vânătorul e prădătorul pentru care trupul comestibil îi aparține pur și simplu; pentru animal: din programare instinctuală și de foame, pentru vânătorul uman: pentru cultivarea și expandarea sentimentului de superioritate. Pentru că scris stă-n Biblie că omul e Stăpânul Lumii și pentru că preferă prosteala ideii cum că e sportiv să extermini pe un prădător inferior pentru a-i fura hrana de la gură. Din punctul de vedere al animalelor, al naturii și-al divinului, desigur că oamenii sunt dăunătorii, hoții ce-și arogă și asumă meniul propriu sălbăticiunilor. Dar, de bunăseamă, nu e de așteptat din partea umanoizilor funcționali o asemenea achiesare a profilului lor etic, profesional, psihologic; pentru mulți (nu doar pentru ei), cultura și retorica fiind total subordonate vanității mascate sub sentimentul superiorității, puterii, dominației, poftei. Și reprezintă unul din exemplarele cazuri în care „cunoașterea de sine” nu e aceea aflată la purtător, adică pe buzele declarațiilor despre sine, ci doar la psihologul curent. Asta, dac-ar fi să fie vreun analist și pentru maladiile spiritului care se proiectează, eronat, în noblețea de noroi uscat peste care-s frumos pictate cavalcade cinegetice gen Altamira, Lascaux, Les Trois Frères.
Insist: neoliticul (și etapele următoare) înseamnă meșteșuguri, arhitectură, astronomie, rafinament geometric și compozițional artistic, trecerea de la magia empiric-primitivă la religia sistematică și spiritualism, ș.m.a. Conștiința neolitică e superioară celei tipic paleolitice (repet: nivelul prim caracterizat de nomadism și vânătoare, secundul de comunitarismul stabil și domesticirea fondului de animal comestibil). Sofisticat însă numai la modul decorativ și opulent la nivel economic, vânătorul din orice epocă demonstrează performativ sensibilitatea și mentalul paleolitic, primitiv. Logica sa (prada mea e legitimă, cel ce mi-o consumă liber este dăunător, deci dușmanul meu) nu ține de logica civilizată, umanistă, ci numai de nemăsurarea egoului atavic, în care cel mai puternic înarmat omoară și papă pe cel mai slab, neînarmat.
Un asemenea mesaj, raționament și dialog nu există printre scrierile lui Platon, iar asta nu fiindcă ar fi fost derizoriu (nu de derizoriu se ferea Socrate); iar un Xenofon, mai puțin dotat ca Platon, precis l-ar fi însăilat și lăsat posterității oricât de frugal sau slăbuț va fi fiind. Dar nu există pur și simplu fiindcă filosoful antic nu s-a hazardat să întrețină un asemenea dialog, știind bine că, la fel ca astăzi, n-ar fi avut cu cine. Ba chiar că în cazul comiterii vreunei asemenea întâlniri dialogice s-ar fi ajuns la cucută și mai prematur decât s-a ajuns. Ori, poate, știind preabine cu cine-ar fi avut de a face, se temea că nici măcar o sanda, marca Empedocle, nu s-ar mai fi găsit drept mărturie după subita-i dispariție. Procesul public și otrava sorbită între preteni au încheiat mult mai falnic și eroic biografia sa de adevăr împrăștiat în fața tuturor fățarnicilor din ambient.
Acuma zic eu ce zic; totuși (revenind la povestea de debut), în realitate mi-a făcut mare plăcere să mă reîntâlnesc cu cinegeticul ins ambulant, dotat cu pușcă la braț și cvasi-ogar pe lângă picioare, de fiece dată simpaticul personaj împărtășindu-mi din experiența sa. Așa mi-a fost dat să aud un nespus de grăitor calup de anecdote specifice (toate listabile sub mottoul „Vorbesc de lucruri pe care le-am experimentat personal. Natura, nimic altceva decît natura. Nu cărțile. De altfel adevărul nu se află în cărți, ci în viață”), dintre care vă șeruiesc/forvardez câteva și domniilor voastre cât ai zice pește sau lup, varză, iepure.
„Cîinele și boul, fabulă experimentală: odată, un alt bou îl întreba pe un alt cîine: de ce nu ți-ai înghițit trompa? S-avem iertare, răspunse cîinele, din cauză c-am crezut că sînt elefant”./ „Un vițeluș mîncase prea multă sticlă pisată. În consecință a fost obligat să nască. Aduse pe lume o vacă. Cu toate astea, cum vițelul era băiat, vaca nu-i putea spune mamă. Nici tată nu-i putea spune, fiindcă vițelul era prea mic. Vițelul a fost deci silit să se însoare cu cineva și primăria a luat atunci toate măsurile dictate de modă”./ „Cocoșul. Odată un cocoș a vrut să facă pe cîinele. Dar n-a avut noroc, căci a fost recunoscut de-ndată”./ Șarpele și vulpea. Odată un șarpe apropiindu-se de-o vulpe i-a spus: Mi se pare că te cunosc. Vulpea i-a răspuns: și eu. Atunci, a spus șarpele, dă-mi bani! O vulpe nu dă bani, i-a răspuns șiretul animal care, pentru a se salva, sări într-o vale adîncă plină de fragi și miere de găină. Dar șarpele o și așteptea acolo, rîzînd cu-n rîs mefistofelic. Vulpea își scoase cuțitul urlînd: te-nvăț eu minte!, apoi o luă la fugă, întorcîndu-i spatele. N-a avut noroc. Șarpele a fost mai iute. Cu-o lovitură de pumn bine plasată pocni vulpea drept în mijlocul frunții, care se sfărîmă în mii de bucăți, în timp ce striga: Nu, nu! De patru ori nu! Nu sînt fiica ta!”./ „Am vrut să fac baie. În cada plină pînă la margini am văzut un cobai alb de tot care intrase acolo. Respira sub apă. M-am plecat ca să-l văd mai de-aproape. Vedeam cum de abia-i freamătă botișorul. Stătea liniștit. Am vrut să-mi bag brațul în apă ca să-l apuc, dar mi-a fost prea frică să nu mă muște. Se spune că animalele astea mici nu mușcă, dar nu poți fi sigur niciodată. Mă vedea bine, mă observa și chiar se apropiase de mine. Întredeschisese un ochișor și mă privea nemișcat. Nu părea să fie viu. Totuși era. Îl vedeam din profil. Am vrut să-l văd din față. Își ridica spre mine căpșorul cu ochișorii lui mititei, fără să-și miște corpul. Întrucît apa era foarte limpede am putut să văd că avea două pete pe frunte, cred că erau maro. Tot privindu-le văzui că se umflau încetișor, două excrescențe… doi cobai mici și umezi și moi, puii care creșteau acolo”./ „Unde stau eu am un vecin morar. Are o iapă care a fătat doi mînji drăguți, tare drăgălași și scumpi. Și cățeaua fătase doi cățeluși în grajd. Morarul e bătrîn, nu mai vede bine. Morarul luă mînjii ca să-i înece în heleșteu, în locul cățelușilor. Cînd și-a dat seama de greșeală, era prea tîrziu. Nu i-a mai putut salva. Dar nu pe mînji îi înecase. Căci după ce se întoarse în grajd morarul văzu că mînjii se aflau tot acolo, lîngă mămica lor. Cățelușii se aflau și ei tot acolo, cu mămica lor care lătra. Dar propriul lui copil, bebelușul care de abia se născuse, nu se mai afla lîngă mama lui, morăreasa. Deci pe el îl aruncase în apă. Fugi repede la heleșteu. Copilul întindea brațele spre el și țipa: Tată, tată… Era sfîșietor. Nu se mai văzu decît brațul care spunea: Tată, tată! Mamă, mamă! Apoi se scufundă și cu asta basta. Nu l-a mai văzut. Morarul înnebuni. O omorî pe nevastă-sa. Sparse totul. Dădu foc. Se spînzură”.
Cam aste-au fost. Plus încă una-două foarte ca lumea, atât că nefiind cu animale, decât cu-ncurcături familiale dintre inși/inse, nu vi le racontez. Oricum, după cum vedeți toate-s bune și frumoase, educativ-instructive aș putea zice. Nu uit, totuși, că la vremea respectivă am plecat acasă având vag impresia de déjà vu/entendu. Ca să mă conving băgai textele respective pe faimosul și-altminteri inutilul soft de program pentru verificat plagiate. Ce credeți? Mai-mai să-mi crape inima de-atâtea zâmbete cristaline cu râsete desfundate. Pișicherul îmi recitase motàmot dintr-unul din cei mai mari și onorabili clasici ai literaturii secolului trecut. Nu vă zic care: căutați și mirați-vă singuri. Numai că, deși-i vorba de plastografii (da, căci uitai să vă spui: vânătorii sunt mai răi ca plagiatorii de idei, teme, texte, invenții, masterate, doctorate, și drăguții de ei prelevând/prădând și însușindu-și cu nesimțire ce n-au cugetat, fătat/ouat, crescut/domesticit personal), fabule precum astea sunt nespus de relevante pentru apriga și inconfundabila logică a vânătorilor. Ca și pentru ce povestesc câte unii din ei (desigur că nu psihologilor care-i mai evaluează pentru permis din an în paște, ci psihoterapeuților sau psihiatrilor) că visează noapte de noapte.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Fata de vanator, pescarul poate oferi sansa pestului la trai, il arunca inapoi in apa. Exista pescuit sportiv, vanatoarea nu este sportiva, este uciderea unui animal salbatic.
Daca cineva imi vine acum cu afirmatia, vanatoarea este cea mai veche indeletnicire a omului , in zile de astazi nu mai poate fi acceptata decat in zonele in care omul isi acopera necesarul de hrana zilnica, in zonele pustii ale lumii.
Vanatoarea a devenit un privilegiu o data cu aparitia claselor sociale, ea fiind apanajul celor bogati, slugile fiind cel mult folosite ca ajutoare.
Astazi acest obicei ar trebui interzis si numai persoanele autorizate precum padurari ar trebui sa extraga animale prin impuscare, vanatoare din habitatele lor naturale.
Dezechliibrele naturale sunt produse de activitati umane, inmultirea unor specii datorita lipsei pradatorilor naturali, inmultirea unor pradatori datorita distrugerii habitatelor naturale, totul este rodul activitatilor necontrolate ale omului.
Uciderea unui animal din placere este o crima, punct.
Placerea de a ucide ?! Boala mintala . Dar si sufleteasca . Sa ne amintim ca in psalmul 50 scrie : ,,…. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge …. ” .
Ar putea justifica unii ca e vorba numai de singe uman . Pentru ei ar trebui rescris acest psalm …… probabil .
Ursule, te stiam cool, acum vad ca reactionezi ca o gospodina in furou si cu paru pe moate.
Hai sa fim toleranti, sa lasam fiecaruia libertatea de a-si trai viata asa cum vrea el.
Vanatoarea o poti privi din multe unghiuri, si mai bune si mai rele, o poti privi ca un joc de societate, ca o necesitate, sau ca o crima. Oricum ai da-o uciderea animalelor, fie salbaticiuni, fie domestice e hrana noastra cea de toate zilele. Unii se indeletnicesc cu uciderea oamenilor, ucidere care poate fi chiar laudativa, depinde pe cine prinzi in catana.
Am impresia ca tii cu Ursu :)
P.S Si ursu mai ucide cire ceva, chiar si oameni.
PPS sa nu vii sa-mi spui ca o face numai din necesitate, aiurea, cind intra un urs la oi, sau un lup, rade citeva zeci, mai mult decit incarca nefasta mea in cos la magazin, si maninca doar un copan.
La acest capitol devin furios si nici dispus la vre-un compromis, nu vad nici cea mai mica necesitate de a vana animale in zonele „civilizate” ale lumii.
Moral cine ne da dreptul ? daca ursul ar avea o arma, impotriva cui ar indrepta-o ?
,,Oricum ai da-o uciderea animalelor, fie salbaticiuni, fie domestice e hrana noastra cea de toate zilele ”
O fi hrana dumitale ,, cea de toate zilele ” .
Vinatoarea ca vintoarea dar ce te faci cu pescuitul ? Crapii ,cei atit grasi ,de le da osinza pe nas , bibanii cei dulci si fragezi ca si luna de pe cer , stiucile alea hulpave, cu dintii hamesti de atitea codite de scrumbiuta(cea din povestiora cu scrumbiuta noastra draga si dunareana ) cite or fi fost omorite de rautaciosul, masculin fiind ,al stiucilor ,ascunsi prin buruienisul baltilor Dunarene , carasul cel cu atit de multe ba chiar foarte multe osicioare scuipate si ele de mai mare dragul de lacomul nostru „taran roman” la baza mesei (nu aia rotunda a regelui Artur ) plina de icrele cele galbene de Manciuria (ar vrea el taranul ) ,dorada cea stralucitoare ca si lupul cel de mare astia fiind fara de prea multe oase cauzatoare de impunsaturi feroce in gitlejul consumatorului de ocazie , scoicele ,cele doar usor aburite doar cit sa isi dechida continutul , aripiorele de rechin bune si ele doar pentru supa ca doara restul , nemincabil fiind , se arunca in valuri, mai ceva ca Tarzan fiul junglei , ditamai pestele (nu mai stiu ce etnie pescareasca era)ala aflat la remorca barcii batrinului pescar cel cu , MAREA cea mare, ala mincat ,,degraba, de hulpavnicul rechin ce avea inca aripioarele la el , pestisorul cel mic si facut , in timpul lui liber, din aur, ce ne facilita accesul mai la toate dorintele nostre , balena aia ,mult prea alba ,zisa si Moby Dick ce isi gasi moartea data de nemilosul Capitan de „ barcaziu” cel fara de un picior numit Ahab,caracatita ,ce era si ea pe cale a scufunda bunatate de submarin numit Natilius vrind sa il lase pe nefericitul capitan Nemo fara de obiect al muncii ,somonul atit de cautat in zilele nostre ala de este mincat crud alaturi de japonezota (dar nu aia cocota) reteta numita sushi avind alaturi nelipsitul orez ,ce impreuna cu fructele de mare si icrele de Manciuria , fac deliciul preparatului ,iaca doar citeva dintre oropsitele fapturi ,ale marilor si oceanelor ,ce ajung in farfuria celui numit de om tot de catre OM.Cit despre vinatorii, cei plastografi din fire ,haideti sa nu ii bagam in aceiasi ciorba pescareasca ca doara oameni suntem si noi aia de ne inspiram de niciunde .Plastografi am fost si plastografi raminem , pina in veacul veacurilor si chiar ma mult de atit .Marirea si decaderea (dar nu cele atribuite curtezanelor ) fac si ele parte din viata .Oare citi dintre noi nu am fost plastografi cel putin o data .Desigur ghilimelele au si ele rostul lor (uneori legea a mai sarit peste rind si peste rinduri) dar dincolo de ele nu stim ce a fost in sufletul fiecarui plastograf .Unii ,minati de bune intentii, au gasit si ei „softul ”dar oare un biet soft poate chiar plastografiat (nu spui de cine persoana importanta)fiind, are in el si masura adevarului ? Ma indoiesc .Dincolo, de gilimelele atit de solicitate de noi , poate ar fi bine a ne uita doar la calitatea rezultatului „plastografului” .Doar atunci vom sti adevarul .
Fals. Exista cote si se plateste suplimentar la orice. Un fazan e mult mai scump decat un pui de gaina “crescut” alaturi de alte mii intr-o hala de cațiva metri pătrati. Cu concentrate si antibiotice.
Iar cainele, daca scotocea, nu putea fi “cvasi-ogar”. Ogarii si metișii lor sunt interzisi la vanatoare, se numeste bra-co-naj.
Daca omul era mai puțin vanator decat cainele, e de bine sau rau?
Fals si taaaare greu de citit, mai grețos decat toate insistențele culinar-bulimice.
Dar hai sa trecem la urmatorul subiect arzator al planetei: cate grupuri sanitare trebuie sa fie in scoli? Doua, ca pe vremuri, in preistorie? Trei? Patru? Sau cinci?
Cornel Vânătoru
Sincer, un articol extraordinar de tampit, nici nu am putut sa-l citesc pana la capat, scrie multe si nu spune nimic. O insiruire de cuvinte fara nici o noima……..
Una peste alta, vanatorul e dracul gol. Insul cu care ziceati ca v-ati intalnit era doar el si cainele? Daca era asa, asta e braconaj ca actiune si braconier ca persoana. Ca tot vorbirati indeajuns, ati avut curiozitatea sa-l intrebati de autorizatia de vanatoare emisa de administratorul fondului cinegetic? Daca o avea, vedeati negru sau mai degraba albastru pe alb cate specii de vanat erau scrise pe dansa. Desigur, vanatoarea e asociata cu cruzimea si mai e si foarte costisitoare, nu stiu daca Sadoveanu era de alta parere.
Ceea ce ma revolta pe mine este insasi existenta vanatorii, acum, in anii domnului 2000 si ceva, cand hrana e asigurata prin multe alte metode si e suficient de variata incat sa nu duca nimeni lipsa de nutrientii necesari. Nu e nevoie sa vanezi ca sa ai mancare pe masa: oamenii vaneaza/omoara pur si simplu pentru ca pot. De placere. Asta ma scoate din minti sa ma face sa resping din start orice fiinta care-mi spune ca e „vanator”. Nu accept nici macar pescuitul sportiv: sant convinsa ca pestii se sperie, au dureri in locul unde se infige acul cu momeala, sufera din cauza ca sant scosi din apa fie si pentru 2 minute. Incerc sa-mi imaginez cum ar fi daca o creatura mult mai puternica se joaca de vanatoarea sportiva cu noi: pune capcane, ne impusca in picior, ne tine cu capul sub apa 2 minute. Nu murim, dar ne chinuim.
Masculii Nu au instinct matern – au alte instincte.
Dacă doriți să vă umpleți și de lupi, 🦊, șacali și alții asemenea; precum de Urși, interziceți sportul asta!
Masculii au instinct ….patern . Vinatoarea nu este sport . Ea a primit denumirea asta in mod gresit . Bineinteles pentru interese .
@Roxana P. – „hrana e asigurata prin multe alte metode si e suficient de variata”
V-ați gândit vreodată în ce constă munca măcelarilor? A măcelarilor adevărați, cei din abatoare, nu cei de la raionul de carne din supermarket. Cum vă explicați că Germania nu are destui măcelari nemți și are nevoie să aducă români pentru meseria asta? Carnea nu crește singură în galantare.
Roxana s-a referit mai mult la faptul că în multe cazuri vânătoarea nu are ca scop procurarea hranei ci e o simplă distractie, deși trebuie să ai reale probleme la mansarda sa te distrezi văzând cum omori un animal. Mai sunt si unii care debiteaza ca e sport nobil si nu stiu ce, nu văd nimic nobil in a omora animale din plăcere oricât s-ar strădui unii sa legitimeze această practică. Animalele sacrificate pentru hrana sunt necesare, acoperă nevoile omului, la abator nu se angajează nimeni pentru divertisment.
” o creatura mult mai puternica se joaca de vanatoarea sportiva cu noi: pune capcane, ne impusca in picior, ne tine cu capul sub apa 2 minute. Nu murim, dar ne chinuim.” Felicitări, tocmai ați descris perfect și doar în cîteva cuvinte interacțiunea dintre statul român și cetățean!
Ce pot să înțeleagă culegătorii din instinctul de vânător? Despre femei nici nu mai are rost să amintesc…
Vânătoarea, ca și pescuitul sunt instincte. Pe cât de vechi pe atât de puternice. Instincte care te fac să cheltuiești mii/zeci de mii de euro pe echipamente pentru o bucată iluzorie de carne în condițiile în care carnea din supermarket și piață e mult mai ieftină și infinit mai ușor de procurat. Vânătoarea ca și pescuitul nu sunt deloc ieftine dacă te pasionează îndeajuns. Fără acest instinct totul ți se va părea complet ilogic, iar respectivii niște demenți însetați de sânge. Dar ia încearcă să omori singur tot ceea ce bagi în gură cu nonșalanță și poate vei avea revelația lumii reale în care trăiești. Friptura/salamul/chifteaua nu cresc în laborator (încă!) ci au provenit de la animale crescute în condiții neomenoase, cvasi – artificiale, și care suferă și mor cu milioanele ca să-ți permită ție să mânânci carne în fiecare zi și eventual să faci și nazuri. Un vânător poate înțelege asta mai bine decât ”iubitorii de animale” care se îmbuibă cu cărniță fără nici o tresărire.
Ideea hilară că e de ajuns ca vânătorul să ducă pușca la ochi ca animalul să cadă lovit, la orice distanță, poate fi infirmată de cei, suficient de bătrâni care au apucat armata, și care nu puteau înțelege cum de nu pot nimeri o țintă care părea destul de apropiată. Și ținta nu se mișca…
Vânătoarea modernă e apanajul celor cu stare pentru că întotdeauna săracul va încerca să iasă pe plus. Adică calculează cât a dat pe armă (binențeles cea mai ieftină posibil), cartușe, lansete, momeală, nadă și vrea să prindă mai mult. Adică e un hobby dar el, cumva, va vrea să iasă pe plus. Va trage în orice mișcă și până la braconaj, umplut congelatoare și eventual vândut trufandale mai e foarte puțin.
Dacă ai stare și aia făcută cinstit nu vei deraia pentru că, în primul rând ai un obraz de păstrat. Apoi realizezi că scopul nu este să ieși pe plus. Nu în sensul kilogramelor de carne. Pentru că îți permiți, fără mari eforturi, să cumperi mult mai multă carne decât poți mânca. Ceea ce cauți este competiția cu tine, experiența reală, adrenalina, efortul, clipa. Adică tot ce-ți poate îmbogăți viața, îndeobște anostă.
Bogatia vietii vine din trairea duhovniceasca nu din cea trupeasca . ,, Ce folos , ce folos viata fara de Hristos ”.