Despre plagiat nu mai e ceva semnificativ de spus. Cazurile frapante descoperite în ultima vreme nu merită prea mult loc într-o dezbatere de idei. Sunt evidente și respingătoare. Despre felul cum sunt batjocorite instituțiile din România pentru a mușamaliza ceea ce este evident și respingător mai este încă foarte mult de spus (și poate că nu va fi niciodată suficient!). Dar nu despre acest lucru voi discuta în cele ce urmează. Aș dori ca dezbaterea despre probitatea morală a comunității științifice din România să avanseze spre puncte nevralgice ce sunt infinit mai complicate și care constituie un balast la fel de evident și de respingător, cel puțin pentru mine, ca și plagiatul. Este timpul să discutăm serios despre practicile ilegitime care parazitează în genere întreprinderea cercetării. Plagiatul este doar o fațetă: cea mai simplă, mai brutală, mai lipsită de rafinament, în fine, o practică ce vorbește ea însăși pentru micimea intelectuală și penuria de aptitudini a celui care vrea să fraudeze.
Dar ce putem spune despre autoplagiat? Despre publicarea succesivă a acelorași articole sau cărți, cu minime modificări și raportarea lor la concursurile de promovare pe post? Ce opinie aveți despre alcătuirea manualelor prin împrumutarea de ici, de colo, a unor fragmente elaborate de alții? Cât credeți că este cercetare autentică în România și cât este pur și simplu falsificare de date, confecționare de rezultate sau raportare distorsionată? Cum să înțelegem practica rotirii ordinii autorilor la diferite articole? Ce putem spune despre presiunile șefului de a fi trecut coautor la studii la care nu a participat în niciun fel? Ce să credem despre discipolul care, din respect și devotament, își trece maestrul printre semnatarii producțiilor sale și îl transformă într-un coautor la un plagiat? De ce unii se trec coordonatori de propuneri de proiect, deși acestea sunt realizate în totalitate de asistenți, de colegii lor mai tineri? Ce știm despre autocitările excesive? Dar despre autocitările încrucișate?
Plagiatul este doar vârful iceberg-ului mediocrității.
Am să abordez acum doar un aspect: autoplagiatul. Solicit colegilor sprijinul în a continua dezbaterea în scopul clarificări și repudierii practicilor ilegitime din cercetare.
Iată mai jos o poziție care constat că se bucură de popularitate în rândul unora dintre cercetătorii din România. Prezint aici o varianta oarecum generalizată, rezultată din contopirea mai multor impresii, idei, opinii pe care am avut ocazia să le întâlnesc în discuțiile cu colegi de breaslă:
|
O voi numi: poziția redundanței (cf. DEX: redundanță = abundență inutilă de expresii, de cuvinte sau de imagini în formularea unei idei).
Consider că această poziție este greșită și o voi combate cu câteva argumente.
Dar, mai întâi, să prezint pe scurt câteva arabescuri desenate în jurul acestei poziții pe care am rezumat-o în nucleul ei dur. (1) Se argumentează, de exemplu, că unele lucruri spuse odată foarte bine nu pot fi spuse din nou decât în același fel în care au fost deja spuse, și anume: foarte bine (argumentul perfecțiunii). (2) Se mai spune că argumentele în genere pot servi ca elemente de construcție ale unei poziții. Un argument prezentat mai demult, poate fi reluat întocmai într-o reiterare a dezbaterii care este acum îmbogățită de noi argumente și devine astfel mai solid argumentată, mai aproape de completitudine (tehnica îmbinării cărămizilor). (3) Mai există și presiunea publicării, mai ales în faza de început a carierei. Acest factor ne face să ne duplicăm publicațiile sau porțiuni din ele (argumentul „publish or perish”). (4) Legat de ultimele două puncte, este ușor de înțeles că unii încearcă să legitimeze autoplagiatul prin funcția sa repetitivă. Contribuția ta, se spune, va persista mai mult, va influența mai eficient domeniul tău științific dacă este reluată în cât mai multe moduri posibile, difuzată pe cât mai multe canale. De fapt, DEX consemnează și un al doilea sens al redundanței, care exprimă tocmai această idee: surplusul de informație garantează că mesajul este transmis corect și că ajunge la destinatar (argumentul diseminării rezultatelor). (5) Alții invocă specificul diferit al publicațiilor. Spre exemplu, redactarea unui manual ar fi, în opinia unora, compatibilă cu simpla reproducere caleidoscopică a informațiilor esențiale din domeniul dat. Scopul manualului este să te informeze și își atinge mai bine acest scop redând conținutul esențial prin cuvintele altora, specialiștii consacrați în domeniu, sau chiar prin formulările folosite în publicații mai vechi ale autorului manualului (argumentul relaxării preferențiale a standardelor). (6) Alteori, sunt invocați autori de talia lui Heidegger sau Dilthey, care preiau în operele lor pasaje întregi publicate anterior. Este mai degrabă sarcina și plăcerea exegetului să identifice astfel de repetiții și să speculeze pe marginea semnificației lor. Să numim asta autoplagiat este ridicol. Acești monștrii sacri știu mai bine cum stau lucrurile, au o cunoaștere mai profundă a domeniului lor și putem da credit tehnicilor utilizate de ei (argumentul autorității). (7) În fine, trebuie să recunoaștem că, uneori, memoria îți joacă pur și simplu feste și te aduce în situația de a spune cam același lucru preluând câteva note scrise cine știe când, fără să îți dai seama că ai publicat deja ideile în cauză (argumentul cercetătorului distrat).
Voi numi instrumentarul de argumente de mai sus: ideologia redundanței.
Încă o data: poziția exprimată mai sus este incorectă chiar și atunci când este susținută de astfel de argumente. În fapt, voi arăta că aceste argumente sunt greșite.
Mi-ar fi prea simplu să combat ideologia redundanței eliminând punct cu punct fiecare argument. O pot face, iar în discuțiile cu colegii am încercat să aduc cele mai bune argumente împotriva autoplagiatului, de fiecare dată când s-a ivit ocazia.
Am să aleg o cale mai elegantă. Voi opune poziției redundanței poziția considerată de mine corectă și voi arăta că ideologia redundanței confirmă indirect poziția contrară, fiind doar o abatere de la ea. Cred ca cei mai mulți dintre noi aderăm, cel puțin la nivel declarativ, la poziția de mai jos. Dacă lucrurile stau așa, va trebui să renunțăm la ideologia redundanței, întrucât ea nu este conciliabilă cu ceea ce cred că reprezintă pentru cei mai mulți dintre noi idealul cercetării științifice:
|
Voi numi această concepție poziția standard („default position”).
Poziția standard exprimă un ideal și nu cunosc pe cineva care să fi făcut din ea o ideologie. Nici nu cred că este posibil.
Argumentele ideologiei redundanței țintesc la erodarea poziției standard, poziția corectă. Doresc să o relativizeze, să introducă standarde mai relaxate.
Dar nu despre acest lucru este de fapt vorba în etică? Bernard Gert spunea că etica se ocupă în principal cu un singur lucru. Dorește să răspundă la întrebarea: Când este justificat să încalci regulile? Care sunt situațiile în care este legitim să te abați de la regulile moralității comune? Să stabilești regulile de bază ale moralității este simplu (să nu furi, să nu ucizi etc.). Problema începe atunci când constatăm că există cazuri în care nu putem respecta aceste reguli. Argumentele etice trebuie să ne convingă de ce, în anumite circumstanțe, este justificată o abatere de la regulile moralității comune.
Argumentele ideologiei redundanței încearcă să introducă excepții, să justifice diferite abateri de la poziția standard. Veți recunoaște că această strategie e destul de comună dacă vă gândiți la argumentele contextualizante pe care le auzim astăzi la tot pasul. Prototipul argumentării este: „Da, sunt de acord cu poziția standard, dar, în condițiile dificile x, y, z … ale realității din România, cred că putem introduce câteva excepții de forma a, b, c, d …” și constatăm că, de exemplu, conducerea de grant se poate echivala cu, să zicem, participarea ca membru în echipa de cercetare a altor patru proiecte. Istoria recentă a actelor normative care reglementează învățământul universitar și cercetarea din România oferă multe exemple.
Prin urmare, cei care introduc argumentele (1)-(7) menite a justifica diferite forme de autoplagiat fac etică a cercetării, cel puțin în sensul lui Bernard Gert. Contribuie la dezvoltarea eticii cercetării în țara noastră, numai că… într-o direcție greșită. Este o contribuție nocivă.
Iată că, fără să fie nevoie să arăt că argumentele (1)-(7) sunt greșite, am arătat că susținătorii lor aderă implicit la poziția standard, căci eșafodajul argumentării lor e menit să erodeze această poziție. Moralitatea comună în cercetare este dată de poziția standard.
Pentru cei care nu sunt convinși de această argumentare, deși m-am străduit să fiu cât se poate de elocvent, iată și respingerea directă a ideologiei redundanței:
(1) Împotriva argumentului perfecțiunii: Dacă unele lucruri nu pot fi spuse decât într-un singur fel și au fost deja spuse o dată, de ce să le mai spunem a doua oară? Nota bene! Ma refer numai la ideea perfecțiunii celor spuse. O trimitere la locul primar este obligatorie. Variate forme de citare și de trimitere sunt la îndemână. Ajută de asemenea la identificarea contribuției prezente pe fondul contribuției trecute. Este o formă de respect pentru disciplina cercetării și pentru răbdarea cititorului. (2) Împotriva tehnicii îmbinării cărămizilor: Poți să-ți conturezi poziția în diferite feluri. Poți să parafrazezi, să rezumi, să faci referințe, orice, numai să nu comiți copy-paste. În fapt, această tehnică e un sindrom al comodității intelectuale. Și este foarte utilă în sporirea ilegitimă a numărului de pagini și de articole. (3) Împotriva argumentul „publish or perish”: Sensul avertismentului din expresia preluată aici în limba engleză este să faci cercetări și să le publici cu respectarea normelor exprimate în poziția standard. Vei fi luat în seamă de comunitatea științifică doar dacă aceste cercetări sunt noi, originale și în concordanță cu normele domeniului tău de activitate. Prin urmare, acest argument al ideologiei redundanței este un sofism. (4) Împotriva argumentului diseminării rezultatelor: Ideea difuzării rezultatelor cercetării este fundamentală în acest domeniu de activitate: cercetarea. De aceea, nu pot decât să dau expresie acestui îndemn: Caută mijloacele care o pot face cât mai eficient! Publică în revistele cele mai bine cotate și care sunt luate cu adevărat în seamă de colegii tăi de breaslă! Cu toții știm că zece articole în revista X pot avea un impact cumulat mai mic decât un articol apărut în revista Y. (5) Împotriva argumentul relaxării preferențiale a standardelor: Nimic din caracterul unui manual nu pledează pentru tehnica (auto)plagierii. Cine își propune să scrie un manual nou, acolo unde mai există deja câteva, o face animat de ideea că va prezenta informațiile fundamentale mai clar, mai adecvat, mai ușor de înțeles și actualizate, toate acestea îndepărtându-l mai degrabă decât apropiindu-l de tentația lui copy-paste. (6) Împotriva argumentului autorității: Este un binecunoscut sofism. Nu sunt multe de spus aici. Dar, legat de aceasta, aș adăuga că eu nu m-aș grăbi să denunț autoplagiate la cei care nu îmi sunt contemporani. Standardele evoluează și nu doresc să judec autorii după standarde (eventual) improprii mediului intelectual în care au trăit. Să nu uităm că practica standard de colaționare a textelor cuprinse în lexicoanele și enciclopediile din cultura europeană medievală nu poate fi echivalată cu un plagiat. La fel, să nu ne grăbim să respingem presupuse acuze de autoplagiat la autori care au încetat din viață acum 101 ani. Miza este să instituim acum, pentru noi, această normă a repudierii autoplagiatului, pe baza celor spuse mai sus. Cine refuză și face apel la autoritate comite un sofism. (7) În fine, cercetătorului distrat i se poate răspunde să fie mai atent.
Ideologia redundanței acomodează cu larghețe și alte practici neetice din cele enumerate în debutul acestui articol. Este sarcina comunității științifice să intre în dezacord cu ele.
Desigur, autoplagiatul nu poate fi considerat un furt în sensul în care este plagiatul. Dar tot o înșelătorie este, un furt de încredere. Un abuz la adresa cititorului și a comunității științifice.
Autoplagiatul și, mai ales, autoplagiatul de idei este un procedeu neetic dar greu de sancționat în marasmul în care se scufundă comunitatea științifică de astăzi, care încă mai caută să arate, în primă instanță, de ce nu e bine să plagiezi contribuția altor autori. Cert este că autoplagiatul compromite pe cel care îl practică pentru că este foarte adesea semnul sărăciei intelectuale, al diluării creative, al neputinței de a spune ceva nou și semnificativ.
* * *
P.S. Recomand și altora un exercițiu interesant: să-și compare textele cu ajutorul lui „Diff Doc” (http://www.softinterface.com/), așa cum am făcut și eu înainte de a scrie acest articol.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Frumos articol Domnule Olaru, o placere si o relaxare sa-l citesc. Multumim.
Dupa cum intuiesc eu ,Ponta NU a plagiat .in sensul ca i-a facut cineva lucrarea de doctorat,probabil cel care a uitat sa puna ghinimelele pt ca poate nu considera normal ca sa se citeza pe sine.Era un om important ,cu functie si cu sigurata in cel mai pur stil romanesc cineva care dorea sa se afle in gratiile puterii s-a oferit sa i-o termine.(totusi Ponta e absolvent de univ serioasa nu ca tanti Nuti si probabil ca si-a inceput singur lucrarea)
Problema mare insa la toate articolele recente e ca se focalizeaza exclusiv pe Ponta…cand avem chiar recunoscut faptul ca Elenei Udrea i s-a scris lucrarea.Toti se fac ca uita….
Si plusez …vina nu e nici a lui Ponta nici a lui Udrea..totul e cauzat de atitudinea slugarnica plina de pupincurism a unora fata de cei care ajung la putere.Sunt convins ca indivizi de genul acesta i-au abordat si pe Ponta si pe Udrea …sa le faca lucrarea de doctorat,ca e bine sa te ai cu oameni ce detin puterea.Normal ca din vanitate acestia acceptat si au partea lor de vina….
Thomson Reuters
Web of Knowledge
All Databases
Search : Ponta V*
Your search found no records (0 records).
Si care e legatura cu comentariul meu ?
Foarte bun articolul.
Daca doriti exemplificari concrete ale ideilor din acest excelent si foarte util articol cautati pe Google: Adrian Neculau autoplagiat, Ion Holban autoplagiat, Stefan Munteanu plagiat, Alexandru Zub autoplagiat etc etc.
In primul si in primul rand toata nebunia asta a inceput atunci cand a inceput sa se masoare activitatea unui profesor in cantitatea (numarul) de comunicari si nu calitatea acestora. S-a mers pana intr-acolo incat unele „publicatii” au inceput sa publice comunicari (articole) de numai 2 pagini sau chiar si de o singura pagina ! Atata vreme cat se va mentine aceasta evaluare artificiala atunci nu se poate scapa de acest flagel.
Pe de alta parte, in paralel, profesorii au fost obligati pur si simplu sa fie si cercetatori, fie ca aveau aceasta aptitudine sau nu … A fi profesor inseamna a avea in principal o activitate didactica si eventual in subsidiar si o actvitate de cercetare ! De altfel publicarea de noi editii ale aceleiasi carti, completata cu cunostinte noi mai originale sau nu, era o practica obisnuita si nimeni nu spunea nimic de autoplagiat atata vreme cat scopul era invatarea tinerilor. Ca a scrie o carte de fizica de exemplu, oricat de original ai dori sa fii, tot trebuie sa faci referire la cei care au descoperit anumite metode sau fenomene. Si apoi a aduce la zi informatiile trebuie sa amintesti despre metodele noi aparute, trimitand evident la autorii acestora care probabil ca au avut aptitudini mai mari (si fonduri mai mari !) in cercetare …
Parerea mea in privinta autoplagiatului este ca, atata vreme cat cel care a publicat in mai multe parti (din varii motive, unul dintre ele fiind de exemplu prezentarea unei cercetari proprii in medii cat mai diferite, din comunitati stiintifice diferite, din domenii diferite, pentru care cercetarea respectiva poate fi de interes) nu foloseste acele articole ca sa iasa la numar si pe baza lor sa mai si promoveze (adica sa se impuna prin minciuna !), atunci nu are de ce sa fie ceva rau. Oricum fata de furtul muncii altuia nu are cum sa se compare, plagiatul trebuind sa fie drastic sanctionat de intreaga societate.
Un abuz si o lipsa de respect la adresa comunitatii stiintifice psihanalitice cat si a Universitatii Titul Maiorescu, comite si Simona Reghintovschi care prezenta exact aceeasi lucrare, intitulata ” „Deficitul narcisic, transferul paradoxal si dubla legatura in blocajul relational” la doua conferinte:
– prima in august 2012 in cadrul scolii de vara de psihanaliza (apare si pe site-ul scolii de vara)
-si a doua in noiembrie acelasi an la Conferinta Internationala „Educatie creativitate pentru o societate bazata pe cunoastere” organizata de Universitatea Titu Maiorescu, acolo unde este si lector respectiva doamna.
Cu un simplu search pe google cu numele lucrarii se vede clar autoplagiatul.
Ba mai mult, lucrarea este publicata apoi in revista conferintei, ca si cum ar fi fost originala.
Pai „originala” a fost in august, doamna Simona Reghintovschi, in noiembrie este deja plagiat. Autoplagiat, dar tot furt inseamna. Si nu v-ati furat numai propria reputatie si pe cea a universitatii Titu Maiorescu, ci si increderea participantilor care platesc nu pentru lucrari care au mai fost prezentate, ci pentru unele noi. Ca sa nu mai zic ca, vorba autorului acestui articol de ” autoplagiatul compromite pe cel care îl practică pentru că este foarte adesea semnul sărăciei intelectuale, al diluării creative, al neputinței de a spune ceva nou și semnificativ.”
Ce exemplu dati studentilor dumneavoastra, doamna Reghintovschi?