Ideologie comunistă, aur, cereale, lapte şi problemele lui Vasile Luca, secretar al P.C.R. şi ministru de Finanţe

Perioada deosebit de dificilă prin care trece societatea românească din cauza pandemiei, începând din luna martie 2020, este marcată, printre altele, de o avalanşă de ştiri false – care adâncesc neîncrederea cetăţenilor în deciziile anunţate de către autorităţile politice de la Bucureşti. Pe acest fond, teoriile conspiraţioniste iau amploare şi sunt propagate fie cu bună ştiinţă, fie din ignoranţă faţă de consecinţele pe care le pot avea asemenea acţiuni. Autorii acestor teorii nu sunt întotdeauna cunoscuţi de publicul larg, iar în cazul în care îşi declină identitatea apar acţiuni de solidaritate cu aceştia din partea cetăţenilor care s-au plictisit să respecte regulile de convieţuire elementare, valabile într-o societate civilizată şi care contestă, din motive mai curând subiective, restricţiile anunţate de autorităţile de la Bucureşti pentru evitarea răspândirii pandemiei. Dialogul cu cetăţenii care dovedesc analfabetism funcţional şi care ignoră realitatea din jurul lor este o pierdere de timp pentru oamenii raţionali.

Problemele create de asemenea cetăţeni nu au apărut în mod brusc în România după încheierea Războiului Rece. Acestea au rădăcini adânci în societatea românească şi în materialul de faţă ne vom referi la câteva exemple politice în acest sens.

La 10 ianuarie 1948 au fost publicate în ziarul „Scânteia” (la „Poşta redacţiei”) două întrebări ale cetăţeanului Andrei M. Haas: „Ce facultăţi pregătesc diplomaţi? Ce studii şi ce certificate se cer?”. Acesta a dorit să primească nişte răspunsuri deoarece „cu instalarea tov. noastre dragi, Ana Pauker, la Ministerul de Externe, diplomaţia noastră va fi o diplomaţie progresistă care va servi interesele popoarelor iubitoare de pace […] în cadrele acestei diplomaţii doresc să aparţin şi eu cândva (subl.n.)”.

Răspunsul consemnat în organul de presă al Partidului Comunist Român a fost simplu şi răspicat: „Astăzi, cel mai valabil certificat este … încrederea maselor. Deci străduieşte-te să fii în primele rânduri ale luptei pentru promovarea intereselor acestui popor. Lupta pentru o viaţă liberă de orice exploatare este – în acest sens – cea mai bună facultate (subl.n.)”. Competenţele celui care dorea să ocupe o funcţie în aparatul românesc de stat nu contau pentru liderii Partidului Comunist Român atâta vreme cât acesta era util şi dovedea devotament faţă de conducerea partidului care îl promova profesional (şi îl retrograda, dacă incompetenţa sa provoca probleme şi nu mai era util pentru conducătorii P.C.R.).

La începutul anului 1948, comitetul de direcţie al acelui ziar era format din liderii comunişti Lucreţiu Pătrăşcanu, Miron Constantinescu, Gheorghe Vasilichi, Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Alexandru Buican şi Nicolae Popescu Doreanu.

Pentru a se înţelege mai uşor faptul că jurnaliştii de la „Scânteia” – conduşi de directorul Miron Constantinescu şi de redactorul Sorin Toma – nu glumeau cu temele ideologice preluate de la autorităţile sovietice şi expuse în România, în ziarul „Scânteia” din 12 ianuarie 1948 s-a publicat un răspuns pentru cetăţeanul Nicolae C. Constantinescu: „Articolul dvs. este tratarea telegrafică şi superficială a unei teme de amploarea şi importanţa celei pe care o are «Lupta proletariatului». Fără a vă referi sau măcar a da semne că vă referiţi la scrierile lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, nu puteţi scrie despre această temă. Încercaţi a fi mai modest (subl.n.)”. Cu alte cuvinte, în acel moment era obligatoriu să se studieze operele celor patru personalităţi amintite, precum şi menţionarea lor în studiile şi articolele care se publicau în România despre aşa-zisa luptă a proletariatului împotriva claselor exploatatoare.

Aceeaşi atitudine o aveau soţiile şi partenerele – tovarăşe de viaţă, în limbajul epocii, ale unor conducători politici comunişti, implicate, la începutul lunii ianuarie 1948, în operaţiunea de constituire a Organizaţiei Unice a Femeilor, prin unificarea unor structuri sau secţiuni politice şi civice existente deja în România: Uniunea Femeilor Antifasciste, Uniunea Femeilor Muncitoare, Comitetul Naţional pentru Ocrotirea Copilului, Apărarea Patriotică, Societatea de Cruce Roşie, Comitetul Democrat Evreiesc, Uniunea Populară Maghiară, Frontul Plugarilor, Confederaţia Generală a Muncii, Partidul Naţional Popular, Asociaţiile Soţiilor de Ofiţeri etc. Unificarea respectivă avea ca scop final trecerea organizaţiilor menţionate sub controlul permanent al Partidului Comunist Român.

În rândul militantelor care s-au implicat în crearea Organizaţiei Unice a Femeilor din România s-au aflat Ana Pauker, Maria Rosetti (soţia filologului Alexandru Rosetti), Liuba Chişinevschi (soţia lui Iosif Chişinevschi), Coralia Călin, Eugenia Rădăceanu (soţia lui Lothar Rădăceanu), Florica Bagdasar, Micaela Catargi, Ofelia Manole (soţia lui Manole H. Manole), Michaela Manase, Malvina Predoiu, Ecaterina Sadoveanu (soţia lui Mihail Sadoveanu, membru în Prezidiul Republicii Populare Române şi preşedinte al Adunării Deputaţilor), Alexandra Sidorovici (soţia lui Silviu Brucan), Ecaterina Borilă (soţia lui Petre Borilă), Elisabeta Luca (soţia lui Vasile Luca, ministrul de Finanţe), Zina Brâncu, Ghizela Vass (soţia lui Ladislau Vass), Natalia Scurtu (soţia lui Iuri Korotkov), Mia Marian, Ş. Bernacki, Eva Rab (soţia lui Ioan Rab), Maria Sârbu (soră a Victoriei Sârbu, care a fost soţia lui Ştefan Foriş), actriţa Maria Filotti, Clara Baron, Ida Felix, Niculina Stere (soţia lui Gheorghe C. Stere, membru în Prezidiul Republicii Populare Române), Maria Stan (probabil, soţia lui Minea Stan), Florica Mezincescu (soţia lui Eduard Mezincescu), Elena Murărescu, Dida Mihalcea, Cristina Şerban, Anişoara Peltz, Cristina Almenişanu, Filofteia Niculescu, Paraschiva Marin, Coca Lespezeanu, Vasilica Rădulescu, Iulia Bengescu şi Mina Iliescu.

Acţiunile grupului respectiv au fost popularizate de Alexandra Sidorovici în articole pe care le-a publicat în ziarul „Scânteia”. Soţia lui Silviu Brucan considera că abdicarea la 30 decembrie 1947 a regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare erau „încă un pas înainte spre eliberarea totală a femeii, încă un pas spre socialism (subl.n.)”.

Obiceiurile ţărăneşti ale unor femei comuniste au ieşit în evidenţă după abdicarea Regelui Mihai I. Astfel, în prima decadă a lunii ianuarie 1948 s-au organizat adunări pentru sărbătorirea înlăturării monarhului român de la conducerea ţării şi, de exemplu, după încheierea unei întâlniri desfăşurate în sala „Marna” din Bucureşti (prezidată de către Alexandra Sidorovici), „la plecare, femeile au încins hore (subl.n.)”. Apoi, „în faţa sălii Volga, femeile din sectorul I Galben au încins hore mari şi au cântat imnuri muncitoreşti (subl.n.)”.

Izvoarele istorice din perioada respectivă nu menţionează dacă la dansurile rituale comunisto-ţărăneşti din faţa sălilor de spectacole „Aida”, „Tomis”, „Marna” şi „Volga” au participat şi patroanele spirituale ale grupului de tovarăşe de viaţă din România: Sofia Kavtaradze (soţia ambasadorului U.R.S.S. de la Bucureşti) şi doamnele Sutov (soţia lui Nikolai Pavlovici Sutov, prim-secretar al Ambasadei U.R.S.S.), Nikitina şi Elcibekov (soţiile unor diplomaţi sovietici aflaţi la post în România).

Cu toate acestea, puritanismul comunist îşi făcea simţită prezenţa atât în cazul bărbaţilor (care pretindeau că sunt atei şi, totodată, îşi arogau o aură mistică, promiţând poporului lor împărţirea a cinci pâini şi doi peşti cu ajutorul ideologiei lui Karl Marx, Friedrich Engels, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Stalin), cât şi la partenerele lor de viaţă. De exemplu, într-un răspuns oferit de redacţia ziarului „Scânteia” cetăţeanului Gheorghe Zaharescu, la 12 ianuarie 1948, s-a consemnat astfel: „Îţi recomandăm apoi să elimini din concepţia d-tale ideile care te fac să scrii: «trupurile s-au înţeles între ele printr-un fluid straniu, printr-o forţă telepatică». Poetismul acesta mistic este necorespunzător artei care se vrea realistă, el este specific artei decadente burgheze (subl.)”.

La prima vedere, acel puritanism ar putea să fie considerat misogin deoarece nici unul dintre cei patru lideri menţionaţi nu a fost femeie. Iar dacă suntem de acord cu afirmaţia (corectă, în opinia noastră) privind paternitatea lui Karl Marx, Friedrich Engels, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Stalin în cazul comunismului şi aplicăm principiul corectitudinii politice invocat în zilele noastre de către alţi puritani, vom ajunge să ne întrebăm cine-i tatăl şi cine a fost mama comunismului – aşa cum se poate proceda în cazul lui Decebal şi Traian, consideraţi a fi părinţii poporului român.

Deşi din antichitate s-a moştenit principiul „Mater semper certa est, pater semper incertus est” (romanii fiind, se pare, printre primii feminişti de pe Pământ), o întrebare privind cele două clişee propagandistice, răspândite mai ales în perioada Războiului Rece, rămâne fără răspuns: cine a fost mama în relaţiile dintre personajele istorice amintite?

Lăsând gluma la o parte, se poate constata faptul că puritanismul ideologic promovat de conducerea ziarului „Scânteia” a fost impus de către liderii Partidului Comunist Român. De exemplu, la deschiderea Congresului Uniunii Sindicatelor din Arta Grafică (Bucureşti, 18-19 octombrie 1947), Iosif Chişinevschi a declarat că „imperialiştii americani au organizat un dumping cu cărţi, ziare, filme îmbibate cu tendinţe reacţionare şi decadente ale artei burgheze puse în slujba trusturilor. Scopul acestui dumping este otrăvirea spirituală a maselor populare de la oraşe şi sate”.

În ziua următoare, Iosif Chişinevschi a ajuns la Congresul Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti (Bucureşti, 18-19 octombrie 1947). În cuvântarea rostită cu acel prilej, ideologul P.C.R. a precizat, printre altele, astfel: „Noi trebuie să ne oprim asupra unui alt aspect al politicei dusă de imperialismul american şi englez şi anume: exportul de ideologie (subliniere în original – nota P. Opriş). Este cunoscut că imperialismul american şi cel englez, dar mai ales cel american, a organizat un export de pamflete, de filme, piese de teatru decadente, obscurantiste.

De acolo nu se difuzează adevărul, ci minciuna, întunericul, pentru că la adăpostul întunericului imperialiştii din America şi din alte ţări speră că vor putea mai uşor să jefuiască şi să-şi instaureze dominaţia. Se lucrează în studiourile Statelor Unite şi se exportă în lume filme americane fără nici o valoare artistică, filme care falsifică realităţile vieţii, în timp ce capodopere ale artei, filme cu conţinut ideologic bogat, care exprimă adevărul în luptă împotriva exploatării omului – vorbesc de filmele lui Charlie Chaplin – sunt interzise, iar marii artişti sunt urmăriţi pentru aşa zisa activitate antidemocratică. Imperialiştii americani au şi altă experienţă: la ei în ţară gangsterii pot fura şi la lumina zilei, poate tocmai fiindcă acolo lumina este de un fel deosebit, este lumina turbure a confuziei (în original – nota P. Opriş). Pentru a-şi duce la îndeplinire politica lor de jaf, ei fac din această ideologie a confuziei marfă de export (subliniere cu litere boldate, în original – nota P. Opriş).

La exportul de ideologie reacţionară şi imperialistă sunt folosiţi unii scriitori şi ziarişti vânduţi trusturilor. Informaţiile pe care le transmit posturile de radio din America sau din Anglia sunt mai curând dezinformări. […] Nu numai prin filme şi radio „Vocea Americii” ei caută să inducă în eroare oameni din această ţară; dar se întâmplă că şi anumite buletine, anumite agenţii servesc conştient sau inconştient, sau din lipsă de vigilenţă, imperialismul american.

Trebuie să constatăm că o agenţie românească [de presă], agenţia „Rador”, difuzează deseori idei greşite, idei dăunătoare în ţara noastră. Deseori „Rador” difuzează ştiri false, mincinoase, îndreptate împotriva popoarelor nouii (în original – nota P. Opriş) democraţii, împotriva eroicului popor grec. Noi sperăm că în urma congresului nostru, această situaţie nu va mai dăinui (aplauze prelungite)”.

Dramaturgul Alexandru Kiriţescu a criticat la rândul său, în cursul aceluiaşi congres, teatrul „bulevardier, libertin până la pornografie, teatru alcătuit pentru o clică de speculanţi, moşieri, ghiftuiţi. […] Nu trebuie socotită drept o nevinovată coincidenţă avalanşa de piese americane care au invadat scenele bucureştene în ultimii ani, începând cu piesele lui [Eugene Gladstone] O’Neill (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1936 – nota P. Opriş) în care se excelează incestul, paricidul şi prostituţia. Împotriva acestei criminale influenţe TREBUIE SĂ SE RIDICE TOŢI CREATORII DE ARTĂ (subliniere cu majuscule, în original – nota P. Opriş)”.

Acestea erau câteva idei politice generale pe care Vasile Luca şi le-a însuşit, le-a propagat şi le-a aplicat atât în calitate de secretar al P.C.R., cât şi în calitate de ministru de Finanţe, în perioada 1947-1952, când a deţinut funcţia respectivă în guvernul României. Totodată, prin acţiunile sale, Vasile Luca a demonstrat că era unul dintre politicienii comunişti care avea o opinie negativă despre ajutoarele pe care guvernul de la Bucureşti le-a primit de la diferite organizaţii din ţările capitaliste şi, în special, de la guvernul S.U.A. De exemplu, în editorialul său, publicat în numărul special de Anul Nou al ziarului „Scânteia”, ministrul român de Finanţe a criticat într-un mod brutal şi nedrept pe politicienii din S.U.A. pentru problemele grave care existau în România din cauza secetei care a afectat ţara în perioada 1945-1947.

Minciunile propagate de Vasile Luca în editorialul din 1 ianuarie 1948 au fost în mod evident jignitoare. De exemplu, acesta a afirmat că „imperialiştii americani au preferat însă să îngraşe găinile cu grâu şi să folosească porumbul drept combustibil decât să vină în ajutorul popoarelor înfometate, mai ales dacă aceste popoare refuzau să primească în acelaşi timp şi cătuşele robiei economice, politice şi naţionale oferite de americani prin cunoscutul „plan Marshall”.

Trusturile (sic!) americane, dezvoltate şi îmbogăţite în pregătiri de războaie şi în războaie provocate de stăpânii lor imperialişti, nu le era de ajuns preţul grâului plătit în aur greu. Ei vroiau să le plătim cu libertatea noastră, cu viitorul nostru, să ne lăsăm transformaţi într-o colonie de-a lor (subl.n.)”.

La analiza textului respectiv se poate observa inconsecvenţa lui Vasile Luca. Pe de-o parte, găinile americane au fost îngrăşate cu grâul pe care l-ar fi dorit liderii comunişti români, pentru a-l distribui ţăranilor afectaţi de secetă. Pe de altă parte, grâul a fost cumpărat cu aur – evident, de aceiaşi comunişti din România – însă nu se spune ce s-a întâmplat cu înaripatele moţate ale imperialiştilor, dacă au murit de inaniţie sau au fost sacrificate din motive gastronomice.

Pentru a lămuri afirmaţiile lui Vasile Luca se poate face apel la o lucrare realizată de Costin C. Kiriţescu şi intitulată „Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Vol. al III-lea” (Colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997). Precizăm faptul că fostul academician a scris foarte mulţi ani în spiritul luptei de clasă, al decăderii iremediabile a capitalismului şi al victoriei forţelor comuniste în întreaga lume – clişeele propagandistice din epocă fiind „capitalism cu un picior în groapă” şi „comuniştii sunt cu un pas înaintea capitaliştilor”. O parte din studiile şi articolele sale au fost publicate în „Analele economice şi statistice” (editate în perioada 1945-1946), „Lupta de clasă” (1968-1969), „Revista română de studii internaţionale” (1968-1969), „Viaţa economică” (1968-1969; 1971; 1973), „Economia mondială” (1970), „Probleme economice” (1971-1972), „Lumea” (1973), „Era socialistă” (1973), „Finanţe şi credit” (1973) şi în ziarul „Scânteia”, organul central de presă al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (1968-1969; 1972). Deci, autorul sursei de documentare pe care o propunem pentru comparaţie cu declaraţiile lui Vasile Luca făcea parte din aceeaşi tabără politico-ideologică.

Potrivit afirmaţiilor lui Costin C. Kiriţescu, stocul de aur existent în documentele de evidenţă ale Băncii Naţionale a României era de circa 240 de tone la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Până în luna ianuarie 1947, o mare parte din tezaurul B.N.R. s-a aflat într-o grotă a unei peşteri din imediata apropiere a mănăstirii Tismana, iar restul de aur era răspândit în depozite constituite din vreme la diferite bănci renumite din străinătate.

Din cauza secetei prelungite care a afectat grav producţia de cereale din România timp de doi ani, autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să vândă în străinătate 2624 kg de aur, în anul 1947, „în scopul procurării de valută convertibilă, cu care au fost cumpărate cereale americane pentru alimentarea populaţiei”. Un detaliu suplimentar provine tot de la fostul academician Costin C. Kiriţescu: „În martie 1947, de exemplu, în urma secetei, Banca Naţională a României a utilizat pentru cumpărarea de cereale un credit bancar din S.U.A. în valoare de 7 milioane de dolari, garantat cu un gaj de aur”.

Cu alte cuvine, în anul 1947 autorităţile comuniste de la Bucureşti au folosit două depozite de aur (2624 kg şi 6214,97 kg), depuse la bănci din străinătate şi evaluate la 2.955.441 dolari, respectiv 7 milioane de dolari, pentru a acoperi o parte din deficitul acut de cereale din România. Pentru calculele echivalente am utilizat valoarea de schimb dintre aur şi dolar, existentă în vara anului 1946 la Varşovia.

Pe de altă parte, la 15 august 1947 a fost publicată Legea nr. 284 cu privire la cedarea către Banca Naţională a României a aurului, valutelor efective şi a altor mijloace de plată străine. Cu ajutorul acelui document legislativ, la Banca Naţională a României s-au adunat „o cantitate de 5387 kg aur fin şi o sumă în devize străine echivalentă cu 8654 kg aur”. Toate acestea au provenit de la persoanele stabilite în România care deţineau aur, devize şi alte mijloace de plată şi care au fost obligate să le cedeze în schimbul leilor oferiţi de autorităţile comuniste de la Bucureşti, prin intermediul B.N.R.

Drept urmare, stocul de aur existent în documentele de evidenţă ale Băncii Naţionale a României la sfârşitul anului 1947 a fost de 190,988 tone de aur. Vasile Luca nu a menţionat deloc despre acest detaliu în editorialul său şi nici despre Legea nr. 284/1947. Asemenea amănunte nu se potriveau cu condamnarea de către ministrul român de Finanţe a imperialiştilor americani care, în opinia sa, îngrăşau găinile cu grâu, iar porumbul american era utilizat drept combustibil. Probabil că, în zilele noastre, Vasile Luca ar fi avut probleme cu partidele ecologiste, însă acest aspect rămâne doar la stadiul de ipoteză imposibil de confirmat.

Minciunile spuse de soţul Elisabetei Luca, pe care am menţionat-o deja în grupul care se ocupa de comunizarea organizaţiilor de femei din România, pot să fie analizate şi din perspectiva opiniei exprimate public de Alexandra Sidorovici în ziarul „Scânteia” din 4 ianuarie 1948: „Acum împărţirea laptelui obţinut de guvernul nostru de la O.N.U. se face în cea mai mare parte tot de către femei, sub conducerea Comitetului Naţional pentru Ocrotirea Copilului”.

Acest detaliu este foarte interesant, în condiţiile în care politicienii comunişti din România, care purtau pantaloni în loc de rochie, au criticat permanent administraţia S.U.A. în perioada 1945-1947. În acelaşi timp, aceştia au evitat să spună în mod public faptul că guvernul american a pus la dispoziţia Organizaţiei Naţiunilor Unite mari cantităţi de lapte praf şi lapte condensat pentru copii, iar o parte din acestea au ajuns în România – după cum a afirmat comunista Alexandra Sidorovici.

Alte idei ale ministrului român de Finanţe au fost evidenţiate de ziaristul comunist Nestor Ignat la începutul anului 1948, astfel: „Curajul său unic, – spune tov. Vasile Luca despre Gh. Dimitrov – atitudinea sa demnă, comunistă, hotărârea cu care înfrunta moartea, a îmbărbătat şi a oţelit sufletele, a îndemnat la luptă şi rezistenţă până şi pe cei mai slabi. Ne-a ajutat să transformăm închisoarea în universitate antifascistă.

Uitasem de foame, nesocoteam bătăile, sfidam pedepsele; din celulă în celulă circulau învăţăturile lui Dimitrov, scrise cu litere microscopice, pe foiţă de ţigară.

Ca un balsam cu puteri miraculoase, conţinutul acestor foiţe scrise noaptea, cu un vârf de creion pe care-l ţineam ascuns, ne umplea de noi forţe, înzecită energie şi hotărâre de a lupta (subl.n.)”.

Textul respectiv a fost publicat în ziarul „Scânteia” din 10 ianuarie 1948, cu cinci zile înainte de sosirea la Bucureşti a liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov. Două detalii din acea poveste (lacrimogenă, în opinia noastră) pot să pună sub semnul întrebării sinceritatea lui Vasile Luca: „nesocoteam bătăile, sfidam pedepsele”.

Într-o notă întocmită la 12 septembrie 1968, membrii unei comisii speciale a P.C.R. au constatat faptul că fostul ministru de Finanţe a fost condamnat la moarte în anul 1954 deoarece, printre altele, „s-a strecurat în Partidul Comunist şi a activat intens ca agent al Siguranţei, fiind remunerat pentru serviciile aduse”. Sentinţa respectivă a fost comutată în închisoare pe viaţă.

Acel proces a fost rejudecat la Tribunalul Suprem în absenţa lui Vasile Luca (decedat la 23 iulie 1963 în penitenciarul de la Aiud) şi, la 20 august 1968, s-a dispus achitarea sa şi a celorlalte persoane condamnate în 1954 împreună cu acesta. Membrii comisiei P.C.R. au consemnat, în nota întocmită la 12 septembrie 1968, faptul că „Luca Vasile a avut, în unele împrejurări, cu ocazia arestării sale de către Siguranţă, atitudini necorespunzătoare, dar nu a fost agent plătit al acesteia. Cu privire la subminarea economiei naţionale, nu sunt probe care să ateste că, în mod intenţionat, s-au produs pagube economiei ţării”.

Într-o şedinţă a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., desfăşurată la 30 decembrie 1967, fostul ministru de Interne Alexandru Drăghici a oferit o explicaţie simplă şi exactă despre situaţia generală care exista în România, în anii ’50: „Concepţia care era atunci, considerai că este duşman şi mâţa de sub uşă … (subl.n.)”. Anumite exemple erau bine cunoscute de Nicolae Ceauşescu şi de alte persoane din conducerea partidului, iar liderul suprem al P.C.R. nu a ezitat să-i amintească lui Alexandru Drăghici faptul că „este vorba de membrii Biroului Politic”.

Interesant de remarcat este faptul că, în momentul în care la sediul redacţiei ziarului „Scânteia” a ajuns, la începutul anului 1948, o scrisoare în care s-a pus sub semnul întrebării eficienţa schimbărilor din justiţie efectuate de politicienii comunişti, răspunsul public la acea epistolă a fost următorul: „Nu tot ce spuneţi este just politiceşte. Noi nu suntem partizanii «răzbunării» ci ai judecăţii şi ai pedepsei juste (subl.n.)”.

Corectitudinea politică de tip comunist în justiţie putea fi înţeleasă cu ajutorul explicaţiilor publice oferite de ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu la începutul lunii august 1947, după întoarcerea sa de la Bruxelles, unde a condus o delegaţie română la Congresul Asociaţiei Internaţionale a Juriştilor Democraţi: „Din experienţa celor mai multe ţări prezente la congres – s-a ajuns la încheierea că atragerea în aparatul judiciar a elementului popular, adică a unor categorii de cetăţeni fără calificare profesională juridică, constituie o garanţie pentru o mai justă şi echitabilă împărţire a dreptăţii. […] În privinţa problemei discutate, unul din delegaţii francezi şi unii delegaţi belgieni au susţinut necesitatea limitării pătrunderii elementelor populare în aparatul judiciar. În comisia care a redactat rezoluţia discuţiile au fost vii, dar până la urmă minoritatea a căzut de acord asupra formulei adoptate de rezoluţie, rezoluţie favorabilă în mod netăgăduit lărgirii bazei aparatului judiciar.

În referatul prezentat de delegaţia română, noi am adus contribuţia noastră prin experienţa tribunalelor populare şi a celorlalte jurisdicţii în care participă pe lângă aparatul judecătoresc propriu-zis şi reprezentanţi ai diverselor categorii interesate”.

Readucem aminte cititorilor ceea ce am scris la începutul acestui studiu despre întrebările puse de cetăţeanul Andrei M. Haas („Ce facultăţi pregătesc diplomaţi? Ce studii şi ce certificate se cer?”) şi răspunsul apărut la 10 ianuarie 1948, la poşta redacţiei ziarului „Scânteia”: „Astăzi, cel mai valabil certificat este … încrederea maselor (subl.n.)”. Practic, era aceeaşi linie politică de încurajare a incompetenţei profesionale, care a fost aplicată şi în justiţie cu ajutorul ministrului Lucreţiu Pătrăşcanu.

Ironia sorţii a făcut ca Lucreţiu Pătrăşcanu să se numere, în anii care au urmat, printre cetăţenii români şi străini care au suferit din cauza modificărilor efectuate în România, în domeniul justiţiei. De asemenea, nu trebuie uitate demersurile efectuate de reprezentanţii Marii Britanii şi SUA aflaţi la Bucureşti, care au informat autorităţile de la Londra şi Washington despre încălcarea prevederilor articolului 3 din Tratatul de Pace de la Paris de către comuniştii de la Bucureşti. Cele două note de protest primite de Ana Pauker la 2 februarie 1948 au fost criticate dur de liderii Partidului Muncitoresc Român şi foarte vocali s-au dovedit Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker – exact grupul care a fost exclus de la putere în primăvara anului 1952 şi anchetat conform modelului de justiţie conceput în perioada 1945-1947 de ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu şi care a intrat în vigoare la începutul anului 1948.

La şedinţa plenară a C.C. al P.C.R. din 26-27 iunie 1967, Nicolae Ceauşescu a abordat acel subiect cu mai multă deschidere, astfel: „În definitiv, [Ştefan] Foriş a fost împuşcat sau omorât fără nici o judecată, înainte de a avea consilieri sovietici. De ce nu a fost anchetat de organele de partid, de ce nu s-a clarificat situaţia lui şi dacă apărea că a fost agent al duşmanului de clasă, să fi fost judecat de organele puterii noastre populare.

A aprobat plenara [C.C. al P.M.R.] arestarea lui Pătrăşcanu? A aprobat plenara [C.C. al P.M.R.] împuşcarea lui Pătrăşcanu? Putem spune că Comitetul Central, conducerea partidului, a aprobat aceasta? A aprobat plenara zeci şi zeci de arestări de activişti de partid? Nu. Toate acestea n-au fost aprobate nici de Comitetul Central, nici de Biroul Politic. Nouă ne-a plăcut să ne lăudăm şi să dăm aproape în fiecare plenară aprecieri că este o fericire că la noi nu s-au întâmplat asemenea fenomene negative ca în alte ţări. Este adevărat, nu s-au petrecut ilegalităţi şi abateri de amploarea celor din alte părţi, dar s-au întâmplat şi la noi destule ilegalităţi. […] Nu este vorba să începem acum să ne dăm, cum se spune în mahala, poalele peste cap – mă scuzaţi de expresie –, dar este vorba, totuşi, să vedem lucrurile aşa cum sunt, să vedem că în activitatea organelor noastre de securitate au existat şi anumite neajunsuri. Dacă judecăm acum lucrurile, trebuie să spun că o serie de oameni politici (Nicolae Ceauşescu se referea la liderii care au condus România înaintea instaurării comunismului la Bucureşti – nota P. Opriş) nu trebuiau neapărat să fie arestaţi, chiar din rândul altor pături sociale decât din rândul activiştilor de partid. Sigur, se poate spune că lupta justifică totul. […] Ar fi nejust să ne amăgim şi să ne minţim pe noi înşine, când ştim că n-a fost just cum s-a procedat în unele cazuri (subl.n.)”.

Pentru a evita repetarea greşelilor menţionate, Nicolae Ceauşescu a hotărât ca organele de Securitate care aveau atribuţii în domeniul justiţiei să nu ancheteze şi să nu reţină membri de partid fără a obţine în prealabil aprobarea conducerii Partidului Comunist Român. Această regulă a fost preluată după 22 decembrie 1989 de noii politicieni din România şi, timp de 30 de ani, cetăţenii au asistat la procesiuni organizate de politicieni în faţa sediilor unor instituţii de justiţie din întreaga ţară, în favoarea unor demnitari, senatori, deputaţi, miniştri, primari şi alţi politicieni acuzaţi de săvârşirea unor ilegalităţi. Totodată, procedura de suspendare a imunităţii în cazul unor parlamentari acuzaţi de fapte de corupţie de către organele de cercetare penală s-a dovedit a fi extrem de lentă. În anumite cazuri s-a reuşit chiar ca, printr-o colaborare transpartinică, să fie blocate temporar sau definitiv dosarele de anchetă în care erau implicaţi politicieni. Şi, la fel ca Nicolae Ceauşescu, conducătorii unor partide politice actuale din România au indicat drept vinovaţi pentru problemele grave din ţară pe liderii unor organizaţii din Occident şi anumite persoane particulare cu notorietate din străinătate.

Este drept, există o schimbare majoră în prezent, faţă de anul 1948: găinile pot să stea liniştite deoarece au fost înlocuite, în criticile lansate de politicienii amorali din România, cu căţeii de companie. Nu putem însă confirma cu un asemenea element inedit concepţia lui Charles Darwin despre evoluţia speciilor în natură.

Post-scriptum: Se cuvine să adresăm pe această cale mulţumirile noastre conducerii Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti, care deţine şi pune la dispoziţia publicului o parte din colecţia ziarului „Scânteia”, pe site-ul Bibliotecii Digitale a Bucureştilor.

Biografia lui Vasile Luca, realizată de ziaristul comunist Silviu Brucan pentru alegerile parlamentare din noiembrie 1946.

CUI DĂM VOTUL ŞI ÎNCREDEREA NOASTRĂ

VASILE LUCA

Fiu al unui ţăran din satul Lemnia, judeţul Trei Scaune, Vasile Luca lasă casa părintească de timpuriu şi împins de nevoi bate drumul oraşului pentru a dibăci o meserie. Aşa a fost cu mai toţi fruntaşii Partidului nostru. La el, însă, primii ani ai vieţii, pe lângă sărăcia apăsătoare, se scurg şi sub semnul unei neîndurătoare lovituri familiare: mamă-sa rămâne văduvă la 19 ani. Tatăl – n-a mai apucat să-l cunoască.

Dacă de mic copil nu s-ar fi sădit în el pasiunea aceea fierbinte de viaţă, care imprimă acţiunilor sale atâta tumult sufletesc cât rareori încape într-un om, dacă încă de atunci n-ar fi crescut în el îndărătnicia de fier ce îndoaie în faţa sa toate potrivniciile – poate ar fi fost un om trist, purtând mereu în inimă amărăciunea greu de lecuit a acestui întunecat zăbranic ce s-a aşternut peste primele zile ale vieţii sale.

Dar Vasile Luca este croit dintr-un material aparte. Un material uman de o tărie ce rezistă şi triumfă asupra intemperiilor vieţii. Nu pe degeaba este unul din fondatorii Partidului Comunist Român.

Aşa se face că încercările la care l-a supus viaţa, în loc să-l îndoaie, mai tare l-au călit. Veteranul Partidului nostru este un bărbat în sufletul căruia cântă întreg triumful omului asupra necazurilor vieţii.

*

La şase ani, este dus la un orfelinat. Acasă, nici măcar de-ale gurii nu avea mamă-sa pentru el.

Regimul era aspru. Închişi între ziduri înalte şi cenuşii, orfanii sunt terorizaţi de o disciplină cazonă şi adesea trupul lor este învineţit cu o vargă nemiloasă şi umilitoare.

Dar mândria acestui copil creşte odată cu ura şi dispreţul faţă de răutate şi injustiţie. Această Doftană a copiilor a nimicit spiritul de independenţă şi voinţa multor vlăstare slabe. Pentru Vasile, ea a fost o şcoală: prima cursă pe care i-a întins-o societatea veche pentru a-i frânge voinţa şi a-l transforma într-un deţinut al ei.

La 13 ani, părăseşte orfelinatul. Era deja un tânăr oţelit, care ştia încotro să apuce în viaţă. Intră ca ucenic într-un atelier de lăcătuşerie. Cu pasiune şi ambiţie, el îşi creează o faimă de dibăcie care răzbate şi stârneşte până şi stima lucrătorilor mai vechi.

Este aici încă o trăsătură specifică a comuniştilor: de a fi lucrători de elită, exemplu nu numai de luptători politici, ci şi de prestigiu profesional propriu-zis. Am spune chiar că una fără alta, nici nu e posibil.

La 16 ani, e lăcătuş mecanic cu carte de lucrător. Faptul poate părea lipsit de importanţă: numai în societatea muncitorilor el e preţuit aşa cum se cuvine. Vine însă războiul şi tânărul de 17 ani îmbracă haina soldăţească.

Dacă astăzi, urmărindu-l cum bate Ardealul în lung şi-n lat pentru a propovădui UNIREA ŞI PACEA, pentru a face ca acest focar de război să devină – după expresia lui – punte de legătură între România şi Ungaria, unii se întreabă de unde ia omul acesta atâta energie pentru a croi şi lărgi pârtia bunei înţelegeri într-un vălmăşag de resentimente şovine – acolo, în anii aceia de război ai adolescenţei sale, în licăririle de conştiinţă înteţite de focul războiului, va găsi germenii acestei stăruinţe neistovite ce-i înflăcărează lupta pentru pace.

– Noi omorâm şi murim – se adresa el încă de pe atunci camarazilor săi de lucru. Dar ne întrebăm oare pentru ce? Pentru cine?

Un om care ştie ce vrea

Nu erau întrebările unei conştiinţe cuprinse de îndoială, ale unui om în stare să se sbuciume o viaţă, fără a găsi răspuns nedumeririlor sale. Nu! Vasile Luca găseşte răspunsul la depoul C.F.R. Braşov, unde devine membru al sindicatului şi unul din fondatorii Partidului Comunist.

În muncă şi luptă, în adâncirea cărţilor lui Marx, Engels şi Lenin, stătea doar replica fulgerătoare împotriva războiului de jaf pentru îmbuibarea celor puţini. Repede se ridică Vasile Luca în fruntea Uniunii Sindicatelor Metalurgiştilor, dar tot atât de repede sar asupra lui copoii Siguranţei şi-l trimit la Jilava. Nu ştiau însă, aşa cum n-au ştiut nici pedagogii cu varga în mână, pe cine au în faţă …

În frunte cu Vasile Luca, metalurgiştii arestaţi declară greva foamei. Timp de 37 zile, grupul acela eroic respinge orice încercare de a fi hrăniţi pe cale artificială. În cele din urmă, guvernul reacţionar e înfrânt de oamenii aceştia înfometaţi. Nervii conducătorilor reacţiunii au fost mai slabi decât ai lui Vasile Luca, omul care n-avea în sprijinul său decât conştiinţa unui ideal măreţ. Şi au capitulat …

Luca şi cu ai săi, transportaţi pe targă la spital, au sentimentul victoriei solidarităţii muncitoreşti. De acum înainte, tânărul luptător comunist ştia care este secretul triumfului credinţei sale.

El va folosi o nouă condamnare de trei ani pentru a se înarma şi mai bine pentru luptă, îmbogăţindu-şi temeinic cunoştinţele teoretice marxist-leniniste. El devine acolo în temniţă unul din teoreticienii de frunte ai Partidului, organizează şi educă colectivul închisorii, pentru ca în 1928, când este liber, să fie ales MEMBRU AL COMITETULUI CENTRAL AL PARTIDULUI.

Începe, cu o energie clocotitoare, pregătirea Congresului Sindicatelor Unitare de la Timişoara. Guvernul naţional-ţărănesc al lui Maniu sparge congresul muncitorimii cu baionetele şi îşi năpusteşte călăii asupra fruntaşilor congresului, arestându-i. Vasile Luca este schingiuit în bătaie, dar o nouă grevă a foamei îi sileşte pe sălbaticii temniceri să-l elibereze.

Împotriva asaltului fascist

Erau anii când începuse asaltul fascist în România. Vasile Luca, secretar al Sindicatelor Unitare, începe lupta ilegală pentru reînfiinţarea organizaţiilor sindicale. Criza economică se agravează şi guvernul manist aruncă tot greul ei pe spatele muncitorimii. Se succed cu repeziciune curbele de sacrificiu, concedieri în massă, amenzi şi pedepse.

În 1933, muncitorimii române îi ajunsese cuţitul la os. Foametea, mizeria, teroarea se înstăpânise în viaţa ei sub formele cele mai crâncene. În februarie isbucneşte greva la C.F.R. şi apoi se întinde în toată ţara. Guvernul răspunde cu gloanţe: sute de muncitori sunt aruncaţi de-a valma la crematoriu, iar alte sute în închisoare.

Vasile Luca, unul din organizatorii de frunte ai eroicei lupte, este condamnat la 25 ani închisoare. Atunci a crescut şi mai puternică voinţa lui de luptă. Au simţit-o şi judecătorii, mereu puşi în încurcătură de vocea puternică şi tăioasă ce se ridica din boxă, au simţit-o şi tovarăşii tineri de la Doftana, a căror conştiinţă politică a sporit-o şi cizelat-o acest înţelept conducător marxist.

Nici înspăimântătoarea celulă H, nici lanţurile grele prinse de mâini şi de picioare timp de şase luni, nu i-au clintit credinţa nestrămutată în victoria democraţiei şi a clasei muncitoare, pe care o prevedea matematic şi parcă cu şi mai mare luciditate în momentele de înăsprire a regimului.

Însăşi furia călăilor era doar un semn de slăbiciune, de neputinţă.

Reforma agrară

Cu aceeaşi vigoare, care-şi găseşte atât de bine expresia în înfăţişarea lui combativă, Vasile Luca îşi continuă lupta împotriva duşmanilor poporului şi după eliberarea ţării de sub jugul fascist.

Focul pe care l-a deschis asupra rămăşiţelor fasciste, asupra sabotorilor din producţie, asupra şoviniştilor de profesie, asupra grofilor şi a moşierimii române – a fost necruţător.

Ţăran de obârşie, el n-a uitat nici un moment suferinţele celor lipsiţi de pământ. Reforma agrară îi stătea de demult la inimă.

Trimis de Partid în Comisia pentru reforma agrară, instituită de guvernul Rădescu, pentru a arunca praf în ochii ţăranilor, Vasile Luca se vede înconjurat de moşierii „istorici”, cari nu fac altceva decât să tărăgănească lucrurile. El demască manevrele acestora şi când moşierii lui Hudiţă pun problema despăgubirilor, replica sa este tăioasă:

„Despăgubirea şi-au luat-o moşierii însutit, trăind decenii întregi din sudoarea muncii ţăranului”.

Când forţele democratice ale României pornesc ofensiva, îndemnând pe ţărani să intre în pământurile moşierilor şi înmănunchiându-se în puternicul Front Naţional Democrat, Vasile Luca este ales ca secretar general al Frontului.

Lupta este încununată de biruinţa de la 6 Martie 1945 şi ţăranii îşi văd repede visul cu ochii.

Vasile Luca este ardelean.

Cu o deosebită claritate, el a văzut şi a înţeles nodul gordian al problemei ardeleneşti. Şi n-a contenit o clipă să arate poporului că singura cale justă atât pentru Români, cât şi pentru Unguri este înfrăţirea în lupta democratică pentru înfrângerea reacţionarilor şovini, români sau unguri şi nimicirea rămăşiţelor szalaşisto-antonesciene.

Ilustrând tezele formulate atât de cuprinzător de tovarăşul Gheorghiu-Dej, Vasile Luca a demascat în faţa ardelenilor comunitatea de interese a grofilor şi magnaţilor revizionişti cu a reacţionarilor manişti români.

Mai cu seamă în combaterea odiosului Diktat fascist de la Viena, în demascarea rolului jucat de Horthy şi Antonescu, ca slugi ale lui Hitler, ce au trimis Români şi Unguri să ridice mormane de cadavre la Don – mai cu seamă în lămurirea acestei şarlatanii făcute cu acoperirea şi sprijinul „istoricilor”, tov. Luca a adus o contribuţie hotărâtoare.

Lupta aceasta pentru introducerea unui spirit nou în Ardeal, nua fost deloc uşoară. Vasile Luca a avut însă satisfacţia să trăiască triumful dreptei cauze naţionale şi democratice a României la Conferinţa de Pace.

Neabătut, zi de zi, Vasile Luca conduce în Ardeal lupta pentru consolidarea naţională, prin realizări concrete şi printr-o energică campanie de lămurire a masselor şi intelectualilor.

*

Secretar al Partidului Comunist Român, Vasile Luca se prezintă astăzi în faţa alegătorilor din judeţul Cluj cu aceste state de serviciu în folosul poporului.

Împotriva lui stă un om al trecutului. Cetăţenii Clujului îl vor ajuta pe Vasile Luca să triumfe ş astă dată asupra forţelor reacţiunii şi trădării.

Silviu Brucan

• Silviu Brucan, CUI DĂM VOTUL ŞI ÎNCREDEREA NOASTRĂ. VASILE LUCA, în „Scânteia”, seria III, anul XVI, nr. 677, joi, 14 noiembrie 1946, p. 1-2.

Extrase din editorialul „Prin Republica Populară spre noui şi măreţe înfăptuiri!”, semnat de Vasile Luca, secretar al C.C. al P.C.R. şi ministru de Finanţe.

Ne întoarcem cu gândul în pragul anului 1947. Perspectivele de atunci nu erau roze. Pe lângă urmările dezastruoase ale războiului criminal în care fusese târâtă ţara noastră alături de Hitler de către clica fascistă-antonesciană, România fusese crunt lovită şi de doi ani de secetă. Pe lângă alte lipsuri mari, poporul muncitor de la oraşe şi sate era ameninţat şi de o cumplită foamete.

Lovită ea însăşi de secetă, Uniunea Sovietică care ne-a venit în ajutor în primul an cu recoltă proastă, nu putea să ne vină şi de data aceasta în ajutor în aşa măsură încât să se asigure pâinea de toate zilele pentru întreaga populaţie a ţării noastre.

Singura ţară care era stăpână pe rezerve de pâine în cantitate suficientă pentru salvarea întregii Europe de spectrul foametei erau Statele Unite ale Americii. Imperialiştii americani au preferat însă să îngraşe găinile cu grâu şi să folosească porumbul drept combustibil decât să vină în ajutorul popoarelor înfometate, mai ales dacă aceste popoare refuzau să primească în acelaşi timp şi cătuşele robiei economice, politice şi naţionale oferite de americani prin cunoscutul „plan Marshall”.

Trusturile americane, dezvoltate şi îmbogăţite în pregătiri de războaie şi în războaie provocate de stăpânii lor imperialişti, nu le era de ajuns preţul grâului plătit în aur greu. Ei vroiau să le plătim cu libertatea noastră, cu viitorul nostru, să ne lăsăm transformaţi într-o colonie de-a lor. Şi aceasta cu ajutorul clicei fasciste reacţionare care conspira la noi pentru a răsturna regimul nostru democratic popular, folosindu-se de nemulţumirile provocate de lipsurile mari, de foamete. Cercurile manisto-brătieniste visau răscoala foametei împotriva democraţiei, visau un nou război imperialist antisovietic sau în cel mai bun caz dezlănţuirea războiului civil şi reinstaurarea în România a dictaturii burghezo-moşiereşti cu ajutorul imperialiştilor englezi şi americani.

Dar hienele care au aşteptat prăbuşirea democraţiei s-au înşelat. Ţara noastră, libertatea noastră n-au devenit prada imperialiştilor şi slugilor lor. Am suferit foamete, mizerie, boli, dar am învins şi învingem în toate, iar conspiratorii, spionii, diversioniştii manişti sunt risipiţi, puşi la stâlpul infamiei de către marea masă a poporului. Şefii conspiraţiei moşiero-burgheze împotriva democraţiei populare şi-au primit pedeapsa binemeritată. […]

Pe când imperialiştii americani ne întindeau alături de mălaiul lor cătuşele, vecinii noştri, popoarele ţărilor cu democraţie populară, au rupt de la gura lor o parte din pâinea ce le era strict necesară, sărindu-ne în ajutor.

În momentele cele mai grele, în ultimele luni ce mai rămâneau până la noua recoltă, ne-a venit grâul sovietic care ne-a permis să asigurăm şi hrana populaţiei şi însămânţările. […]

Anul 1947 s-a încheiat cu dărâmarea celei mai puternice citadele reacţionare burghezo-moşiereşti.

Prin abdicarea lui Mihai von Hohenzolern-Sigmaringen de la tron se prăbuşeşte definitiv regimul monarhic din România creat pe vremuri cu scopul de a uni toate forţele moşiero-banchero-capitaliste împotriva ţărănimii care se răscula pentru pământ, împotriva clasei muncitoare în dezvoltare.

Monarhia a fost creată pentru a opri desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice în România şi pentru a aservi ţara cu ajutorul acestei dinastii germanice intereselor capitalismului străin.

Dinastia Hohenzolern în România şi-a îndeplinit rolul în măcelărirea ţărănimii răsculate pentru pământ, servind interesele moşierilor, regele însuşi fiind cel mai mare moşier, stăpân pe mii de hectare de pământ. Dinastia servea de asemenea interesele capitaliştilor, regele însuşi fiind cel mai mare acţionar al băncilor şi întreprinderilor industriale.

• Vasile Luca, Prin Republica Populară spre noui şi măreţe înfăptuiri!, în „Scânteia”, număr special de Anul Nou, 1 ianuarie 1948, p. 1.