vineri, februarie 23, 2024

Ierarhia naște abuz: cazul japonez

Acum câteva săptămâni, fiică-mea în vârstă de 14 ani a scris un text pentru școală despre fenomenul ijime (bullying). După ce l-a prezentat în fața clasei, a fost lăudată de către profesoară pentru curaj și perspectivă. În lucrare a vorbit despre ce înseamnă să fii hāfu[1] în Japonia, discutând cum aceasta a influențat-o în timpul anilor de școală, atât negativ, cât și pozitiv, și, de asemenea, ce este bullying de dragul bullying-ului. A încheiat cu întrebarea „Ce pot face eu pentru a-i împiedica pe colegii mei mai tineri să treacă prin aceeași experiență?” Nu voi dezvălui aici concluzia ei, dar știu că eu aș avea mai multe de spus, ca o continuare a ideii.

În primul meu an de gimnaziu am intrat într-o clasă nouă, într-o școală nouă. Nu cunoșteam pe nimeni. Nu pot uita prima zi, când mi-am întâlnit colegii în curtea școlii. M-am simțit mică și fragilă în comparație cu celelalte fete. Erau mai înalte, îmbrăcate la modă și încrezătoare. Au râs de mine atunci și ecoul hohotelor lor m-a urmărit de-a lungul anilor pe coridoarele școlii. Nu m-au plăcut din prima și lucrurile nu s-au schimbat până la finalul clasei a opta. Am îndurat momente de bullying doar pentru că eu nu aveam nu-știu-ce fel de blugi, eu nu aveam șuncă în sandwich, eu nu aveam bani să mă duc la pizzeria din colț, eu nu aveam mai multe televizoare în casă. Nu voi enumera acum fiecare incident în parte, voi păstra acest „deliciu” pentru altă dată. Vreau doar să subliniez că știu clar ce înseamnă să treci prin toate astea.

Există o diferență între ijime și bullying?

Există deja numeroase studii despre fenomenul bullying în lume, iar multe dintre ele se bazează pe constatările lui Olweus, fapt care i-a conferit o autoritate incontestabilă în Occident. Totuși, există și alți cercetători care adoptă o perspectivă diferită, cum ar fi Mitsuru Taki, care ne aduce în atenție câteva diferențe specifice Japoniei. În primul rând, „elevii mai tineri (hai) raportează că sunt mai expuși” și „o parte semnificativă a agresiunii provine din partea elevilor mai mari (senpai)”. Aceasta ne duce înapoi în timp, în perioada în care confucianismul a fost împrumutat din China și s-a răspândit în diverse aspecte ale filozofiei japoneze. Relația senpai-kōhai este o ierarhie verticală, similară unei relații tată-fiu, care accentuează respectul față de autoritate, față de cei mai în vârstă, eliminând orice formă de competiție internă și consolidând unitatea organizației.

Atitudinile față de sistemul senpai-kōhai variază de la aprecierea tradițiilor și beneficiilor unei relații bune, până la acceptare cu reticență sau chiar antipatie. Criticii acestui sistem consideră că este arbitrar și nedrept, că senpai-i pot fi adesea copleșitori și că sistemul duce la studenți timizi sau care se tem să-și afirme propriile idei în cadrul unui grup. De exemplu, unii hai se tem că, dacă își depășesc senpai-ul într-o anumită activitate, acesta își va pierde prestigiul și hai-ul va avea de suferit, fiind pus să-și ceară scuze sau chiar umilit că a îndrăznit să iasă în evidență. În unele cazuri, relația poate deveni violentă și agresivă. Majoritatea japonezilor – chiar și cei care critică acest sistem – îl acceptă ca pe un aspect al bunului simț al societății, abaterea de la acesta având inevitabil consecințe sociale negative.

Ce înseamnă ijime în școlile din Japonia?

În perioada martie 2021 – martie 2022, au fost raportate 615.351 de cazuri de hărțuire în școlile primare, gimnaziale și liceale din Japonia. Dintre acestea, 705 au fost considerate „incidente grave” care implică absențe îndelungate sau suspectate că ar cauza vătămări fizice sau psihice majore. Numărul acestor incidente a crescut cu 19% față de anul precedent.

Bullying-ul școlar a devenit un subiect de atenție mai amplă după ce mai multe cazuri de sinucideri legate de hărțuire au fost mediatizate în anii ’80. Un băiat în vârstă de 13 ani și-a luat viața, lăsând în urmă un bilet în care descria cum a fost bătut de câțiva colegi, amenințat cu moartea și obligat să execute acte umilitoare.

Sociologii japonezi afirmă că fenomenul ijime este rezultatul presiunii sociale existente în societatea japoneză. Copiii sunt hărțuiți pentru că sunt considerați prea deștepți, prea proști, prea urâți sau pur și simplu diferiți. Unul dintre aspectele cel mai îngrijorătoare legate de incidentele de hărțuire este faptul că puține dintre victime se simt în siguranță să apeleze la părinți sau profesori pentru ajutor. Un sondaj a arătat că jumătate dintre băieți nu au dezvăluit nimănui despre agresiunile suferite, în timp ce fetele (54%) le-au spus prietenilor lor. Alte sondaje evidențiază lipsa unei comunicări eficiente între părinții japonezi și copiii lor. Doar 13% dintre fete și 10% dintre băieți au avut curajul să vorbească despre aceste probleme acasă.

Cum este comtută violența în școli?

Cu toate că Legea învățământului școlar din 2001 impune suspendarea elevilor implicați în cazuri de ijime, consiliile școlare nu aplică întotdeauna aceste prevederi în mod corespunzător.

În iunie 2013, Dieta Japoniei a adoptat un proiect de lege împotriva hărțuirii, cu scopul de a preveni creșterea incidentelor grave de agresiune. S-a raportat atunci, în noua lege promulgată, că hărțuirea care provoacă daune fizice și psihice semnificative victimelor sau le determină să absenteze pe termen lung este considerată o „situație gravă”.

Legea a introdus măsuri mai stricte și a încurajat școlile să ia măsuri concrete pentru a combate hărțuirea. Aceasta include stabilirea unor politici și proceduri clare pentru prevenirea și gestionarea cazurilor de hărțuire, furnizarea de asistență și consiliere victimelor, sancționarea agresorilor și creșterea conștientizării cu privire la impactul hărțuirii asupra copiilor și comunității școlare.

De asemenea, programele de educație și formare au fost dezvoltate pentru a ajuta elevii să înțeleagă și să recunoască fenomenul bullying-ului și să dezvolte abilități de comunicare și empatie. Aceste programe își propun să creeze un mediu școlar sigur și inclusiv, în care toți elevii să se simtă protejați și respectați.

Ce se întâmplă în câmpul muncii?

Rolul unui senpai în mediul profesional este acela de a fi un mentor, de a-i învăța pe hai și de a-i ajuta să se dezvolte. Așa ar trebui să fie în teorie. Cei cu mai multă experiență și cunoștințe ar trebui să deschidă drumul pentru cei aflați la început de carieră. Din păcate, în cei peste 15 ani în care am lucrat în Japonia, am observat că lucrurile stau diferit și sunt adesea determinate de vârstă și poziție în ierarhie, nu de abilitate, inteligență și capacități reale.

Ierarhia disfuncțională naște ijime.

De-a lungul anilor, am întâlnit manageri incompetenți, limitați și incapabili, care își cer respectul doar pentru că lucrează de mai mulți ani într-o companie. Acest tip de comportament poate crea un mediu toxic în care cei mai puțin experimentați sau cei care gândesc diferit sunt marginalizați sau hărțuiți.

Am descoperit un sondaj interesant în lucrarea lui Michiko Yoshinaga, intitulată „Contemporary Attitudes Towards the Senpai-Kōhai Relationship”. La întrebarea „Considerați că relația senpai-kōhai este necesară?”, majoritatea respondenților (peste 79%) au răspuns afirmativ. Cu toate acestea, iată câteva idei exprimate de cei care nu consideră această relație necesară:

„Although I don’t remember any merits of having the senpai-kohai relationship, there are a lot of drawbacks, such as bullying and the fact that you can’t really express your opinion.”

„It’s unnecessary because I believe people become friends when they are treated equally regardless of age.”

„Although it is not entirely necessary, we’ve had the relationship until now, so I don’t think it will ever disappear. In Japan, we respect people above us, so I think the senpai-kohai relationship is indispensable.”

N-aș spune că inițiativa fiicei mele n-ar fi de folos, mă gândesc însă că ijime-ul și relația senpai-kōhai sunt atât de strâns legate, ca printr-un cordon ombilical, încât problema este aproape imposibil de soluționat. Schimbarea nu poate veni doar de la nivelul individului, ci necesită o modificare a mentalității și comportamentului societății japoneze în ansamblu. Această schimbare trebuie să înceapă acasă și în primii ani de școală. Este necesar ca toți cei implicați să depună eforturi în acest sens.

Având în vedere că am părăsit România în jurul anilor 2000, este posibil să nu fiu la curent cu multe – sau chiar cu majoritatea – dintre schimbările de mentalitate care au avut loc în ultimul timp. Totuși, consider că o comparație între două culturi atât de diferite este benefică, mai ales acum, când întregul sistem educațional românesc – de la ministru la inspectori, directori, profesori, elevi și părinți – este analizat cu atenție. Sunt de părere că perspectiva aduce beneficii, iar comparațiile sunt constructive.


[1] hāfu – termen folosit pentru a se referi la o persoană care din punct de vedere etnic este jumătate japoneză și jumătate non-japoneză. Cuvânt împrumutat din limba engleză (half)

Distribuie acest articol

43 COMENTARII

  1. Nepoata mea, 14 ani, a dat lucrare la germana, in Germania. Tema: „conteinern”, cuvint nou care inseamna a cauta in gunoi. S-a scos in evidenta ca a lua sticle, resturi din gunoi, sau lucruri aruncate e considerat furt.

    Vedeti acestea sunt lucruri importante pt societate!

  2. Fenomenul bullying se poate aplica si la tari. Romania, slaba si pipernicita, a intrat si ea un EU. Nimeni n-o place, n-o doreste, nu vrea sa fie prietena cu ea.

  3. Dom’le bag seama că trebuie să fie tare nașpa în Japonia. Ehei, vă dați seama unde ar fi ajuns bieții japoneji dacă în locul ierarhiilor alea rigide ar fi avut relaxarea, nonconformismul și deschiderea din Zimbabwe sau Madagascar?

    Asta mi-a plăcut întotdeauna la ai noștrii: Oameni ajunși prin tot soul de combinații rocambolești în lumea civilizată, au din secunda 1 soluțiile salvatoare la toate problemele țării de adopție. Și mai mult decât atât: nu se sfiesc niciodată să le împrăștie cu generozitate. Da’ de da’ de ajunge Tokio ca Segarcea.

    Mi-a plăcut mai ales ideea aia a „constructivității comparațiilor” între sistemele educaționale român și japonez. Au noștrii au făcut pași imensi pe calea rezolvării bullying-ului în școli în nici două cincinale. E drept că școlile românești varsă anual pe piață trei sferturi din absolvenți analfabeți ce se exprimă exclusiv prin mugete guturale, dar hai să nu fim chiar așa de chițibușari. Bullying-ule e aproape rezolvat și tot nătângul se bucură în patria noaastră de mare respect! Nimeni n-o să să-i spună zevzecului că e prost gămadă ci doar că e neînțeles și necesită o atenție specială.

    • Tinere, tu faci parte din genul acela de indivizi, care nu au înțelepciunea mentala necesara de a vedea mai departe de „daca nu-ti convine, de ce mai stai, pleacă acasă”. Nu toți suntem atât de booring in gândire pentru a gândi in acest gen absolut si flat, gen ori e alba ori e neagra. Mai exista si nuanțele de gri, dar mai ales cele de culoare.
      Ca sa ma cobor la nivelul tau, voi încerca sa-ti explic ca fiecare persoana care locuiește in tara asta, pe nume Japonia, o face pentru datorita unui scop anume, fiecare are ceva legat de tara asta, care poate ii face grea sau chiar imposibila întoarcerea „acasă”. Acasă, acest termen care pentru noi, cei care suntem de mai mult de 15 ani peste hotare, nu prea mai înseamnă Romania. Asta nu înseamnă ca nu suntem patrioți, nu ne mai pasa de aceasta tara, ba din contra. Plus ca a locui in Japonia, este precum o insuratoare, atât la bine, dar mai ales la rău. Nu la primul hop, sau la prima încercare, iți iei bagajele si pleci. Daca am avut curajul acum ani buni sa lăsăm totul in urma si sa ne mutam peste hotare, avem si vom avea si in continuare curajul sa trecem peste toate lucrurile acestea, unele chiar oribile si de neînțeles pentru cei care nu locuiesc in aceasta tara, si cunosc doar propaganda media unde totul e perfect si ideal.
      Welcome to the real world.

      • Pentru cultura ta generală se numește „demnitate”. Chiar așa: Dacă nu-ți convine, de ce mai stai acolo? Exact la asta se reduce totul.

        Și dacă vrei să continui paralela cu căsătoria, mai există și divorț. Nu există nicio justificare să rămâi într-o căsătorie în care partenera te dezgustă. Fă un efort să scapi de mentalitatea medievală.

  4. Felicitări pentru articol. Locuiesc de mulți ani in Japonia și pot spune că sub poleiala de politețe exagerată și bune maniere se ascunde de multe ori o cruzime greu de înțeles. O arată atrocitățile comise de armata imperială, care au șocat întreaga lume. Nu e de mirare că nu prea au prieteni in zonă, cu excepția Taiwan, care aplică strategia: te faci frate cu dracul până treci lacul. Ijime e întâlnit nu numai la școală dar în orice companie, și escaladează repede când mergi oleacă contra curentului sau ești diferit și strici armonia atât de dragă japonezilor. Secretul e să stai în banca ta fără să faci valuri. Așa cum spune o vorbă japoneza: cuiul care iese afară trebuie bătut în cap. E o formă culturală pentru a proteja grupul in detrimentul individului. Grupul și societatea primează aici. Pe ansamblu ar părea că mecanismul funcționează dar prețul plătit de fiecare individ e uriaș. Sunt extrem de multe traume ascunse sub zâmbete de complezență și mulți dintre cei care suferă în tăcere din cauză de ijime o fac pentru că realmente nu au altă soluție, bineînțeles în afara emigrației sau a suicidului. Iar pentru fata dumneavoastră, îi puteți spune că suferă de ijime chiar și copiii din părinți japonezi care au petrecut câțiva ani în afara Japoniei, pentru că asta e suficient să îi transforme în outsideri, nu mai sunt considerați japonezi puri. Mai ales dacă vorbesc și ceva engleză, anatemă și erezie curată :⁠-⁠)

    • „… sub poleiala de politețe exagerată și bune maniere se ascunde de multe ori o cruzime greu de înțeles. O arată atrocitățile comise de armata imperială, care au șocat întreaga lume.”

      Au șocat fiindcă li s-a făcut publicitate. Și li s-a făcut publicitate fiindcă au pierdut războiul și nu mai aveau dreptul să vorbească în apărarea lor, învingătorii simțind totdeauna nevoia să-și justifice măcelul comis prin diabolizarea celui învins, de multe ori inventând pur și simplu atrocități care nu au fost niciodată comise, sau făcând din țânțar armăsar. Dacă japonezii ar fi câștigat războiul, ar fi scris ei istoria, iar lumea ar fi fost șocată de atrocitățile celorlalți, reduși la tăcere și fără drept la replică.

      Având în vedere că războaiele nu sînt câștigate pe bază de superioritate morală sau culturală, ci de cei mai pricepuți, mai capabili și mai nemiloși în a omorî în massă, de cei mai bine înarmați, mai violenți și mai productivi în măcelărirea adversarilor, s-a întâmplat de multe ori în istorie ca învingătorii în războaie să nu fie, în același timp, și reprezentanții BINELUI. Dar, dacă citești doar istoria oficială, adică istoria scrisă de învingători, vei fi convins că BINELE a învins mereu, ca în poveștile copilăriei, iar învinșii și-au meritat soarta, fiindcă erau personificarea RĂULUI. Și „de o cruzime greu de înțeles”.

      • ”Dacă japonezii ar fi câștigat războiul, ar fi scris ei istoria, iar lumea ar fi fost șocată de atrocitățile celorlalți, reduși la tăcere și fără drept la replică.”

        S-a mai discutat aspectul ăsta, mereu cu nemții și japonezii în rol de ”victime”. Cine promovează astfel de idei ar trebui să vadă, în primul rând, cu ce se ocupau japonezii înainte de Pearl Harbor. Iar în al doilea rând, exact ca și în cazul nemților, ar trebui să verifice numărul militarilor executați de propriul stat. Orice comparație cu US sau cu UK este șocantă, atât nemții cât și japonezii își executau cu mare entuziasm proprii militari, iar asta e cea mai bună dovadă despre patologia societăților respective. La fel și în cazul rușilor.

        Relativizarea morală (i.e. ”cei mai pricepuți, mai capabili și mai nemiloși în a omorî în massă, de cei mai bine înarmați, mai violenți și mai productivi în măcelărirea adversarilor”) vine din partea rușilor, în zilele noastre. Așa își justifică ei patologia din propria societate, pretinzând că și alții ar fi făcut la fel în locul lor. Nu, alții nu ar fi făcut la fel. De asta milioane de oameni au fugit din zonele care urmau să fie ocupate de ruși, preferându-le pe cele care urmau să fie ocupate de americani și de englezi.

        Războaiele exact așa s-au câștigat, pe bază de superioritate morală și culturală. Pe baza respectului pentru viața propriilor militari, în primul rând.

    • Bine dar dacă e așa de nasol și dacă ăia sunt așa de cruzi și ticăloși, de ce trăiești acolo „de mulți ani”? Nu reușesc să te înțeleg.

      Aceeași figură în America: Om ajuns prin tot soiul de combinații îmbârligate și care-ți explică la fiecare sărbătoare la biserică pe îndelete că amerecanii e răi și n-are suflet, că mâncarea nu-i ca acasă, că nu sunt chefuri, că n-are pile și nimeni nu vrea să-l ajute să ajungă și el la o slujbuliță bună, că noi ăștilalți români suntem cu nasul pe sus că nu-l invită nimeni în vizită în zonele bune (Că ce? Ne e rușine cu el?), că of, of, ce viață nenorocită duce bietul de el, că aia, aia, aia. I-am spus uite nene îți plătesc biletul de avion spre patrie la clasa I one way să te scap. S-a uitat urât de tot la mine și o vreme n-a mai vorbit cu mine. Din păcate i-a trecut repede și a luat-o de la capăt.

      Fi demn! Întoarce-te glorios în toată splendoarea în Balcani unde băștinații sun plini de căldură sufletească și mâinile sunt iuți ca fulgerul.

      • A critica și a atrage atenția asupra unor neajunsuri nu înseamnă că una două trebuie fugit în altă parte. Sau trebuie musai să proslăvim societatea care ne-a adoptat. Ne-a adoptat pentru că plătim taxe și impozite și ne vedem de treabă fără să încălcăm legea.

        • Sunt „atrocitățile” doar niște „neajunsuri”? 😀

          Tu descrii (ca și autoarea) o lume ticăloasă, aproape infernală, în care totuși trăiești în mod voluntar. De ce? După câte știu eu japonezii sunt destul reticenți în a primi și accepta străini. Faci totuși efortul să rămâi acolo de atâți ani. Nu ți se pare că ceva scârțâie?

    • Bravo. Excelent scris. Si eu am un baiat de 10 ani care din cauza ca e „doar jumate pur”, asa cum Japonezii folosesc termenul „HAFU” in cel mai rasist mod posibil, fara a fi trasi la raspundere de nimeni; este constant tinta abuzurilor si ijime-ului colegilor.

  5. Nu trebuie să tolerăm astfel de abuzuri și trebuie să ne angajăm în construirea unui mediu de lucru sau de studiu în care fiecare individ să fie tratat cu demnitate și respect.

  6. Pe vremuri, cind erau obligatorii doar 4 clase primare, invatatorii ii sfatuiau pe parintii cite unui copil sa il dea mai departe la scoala, fiindca au vazut ca are „dragoste de carte”. Dupa cum va mai amintiti, majoritatea celor cu care ati fost colegi de clasa nu aveau aceasta „dragoste de carte”. Erau acolo impotriva vointei lor, trimisi de parinti si fortati de legile in vigoare. E de mirare ca se manifestau agresiv? E de mirare ca un baiat de 14 ani, plin de energie, care ar vrea sa faca sport, nu sa stea 4-5 ore zilnic nemiscat intr-o banca si sa asculte lucruri care nu il intereseaza, daca tot e sa piarda vremea cumva, are manifestari violente? Despre fete nu mai zic, fiindca la ele „dragostea de carte” se manifesta inca si mai rar decit la baieti.

    Hartuirea la scoala ar deveni un fenomen rar daca:

    1. Scoala obligatorie ar fi doar cea primara (4 ani).
    2. Cei care continua scoala ar face-o in scoli cu regim semi-cazon (sau de semi-cantonament sportiv) separate pe sexe (care sint doar doua!): scoli de baieti – cu profesori si scoli de fete – cu profesoare, cu materii specifice si orare diferite.
    3. Ziua de scoala ar incepe cu o ora de religie, sub indrumarea unor teologi cu studii superioare, ar continua cu 3 ore de stiinta/literatura/arta si s-ar termina cu doua ore obligatorii de sport (si la baieti si la fete), pentru ca adolescentii debordeaza de energia specifica virstei si de aici hartuirea si alte comportamente aberante. Excesul de energie TREBUIE CONSUMAT zilnic fie prin munca fizica (nu prea mai ai cum), fie prin sport intens. Un astfel de regim semi-militar ii va disciplina, le va transforma energia in muschi, le va intari sanatatea, vor dormi bine noaptea, pulsiunile sexuale si tentatia de a o lua pe aratura, specifica celor plini de energie si ne-munciti, vor putea fi tinute sub control.

    • Aberați cu aplomb neaoș. Pătru clasi or fi suficiente să dai swipe cu deștul pe ecran și să te hlizești la tiktoc. Și mulți copii chiar cred că e suficient.

      • Inainte de al doilea razboi mondial se faceau 4 clase obligatorii de la 7 ani. Erai bun primeai bursa daca erai sarac, iar daca nu la scoala de meserii. Faceai si scoala si ucenicie. La 16 ani te puteai angaja. Acum termina un liceu si nu stiu mare lucru iar multi nici nu au mare chef de munca.

    • Te-ai nascut cu minim 100 de ani mai tirziu. Daca natura ti-a permis sa ai fete, vai de capu’ lor daca „n-au dragoste de carte”. Pare ca nici tu n-ai avut sau vorbesti din experienta celor patru clase primare?

    • Statul s-a transformat într-un Mare Maestru de ceremonii educaționale. A educa, a educa, a educa. Dacă se poate, imediat după naștere. Și toată lumea să aibă doctoratul.

  7. Thomas Sowell

    4. „Each new generation born is in effect an invasion of civilization by little barbarians, who must be civilized before it is too late.”

    • Va aud Dom Mircea si va dau dreptate. Fara parinti e imposibil. Tot mi-aduc aminte de romanul lui William Golding, Lord of the Flyes

  8. Cred ca situatia din intreaga lume scapa de sub control. Agresarea (fizica si psihica) elevilor este un act ilegal, ce trebuie pedepsit pe masura. Datorita proastei intelegeri a blindetii actului justitiar, copiii ce agreseaza alti copii nu patesc nimic. Aici este prima greseala grava. In plus, copiii care se aparta, sunt pedepsiti la fel cu agresorii. Si uneori mai grav. E a doua greseala grava. Sistemul „corect politic” mentine pozitia elevului dominator. (Nu mai vorbim ca „pedepsele” inseamna cateva ore de „arest” la scoala….)
    Curios, dar eu nu tin minte astfel de cazuri in perioada comunista. Si am fost o grama de timp prin scoli. In localitati diferite. Deci, defectiunea este la copii? Sau la sistemul asta prea larg. Intreb si eu. (Nu mai vorbesc de filmele care se fac si reclamele vizuale, care determina un comportament violent la copiii mai mari. Indiferent de ce fac si/sau zic parintii acasa.)
    In Japonia lucrurile se complica, pentru ca exista traditii locale. Traditii de care se abuzeaza din motive similare, banuiesc. Ideea e nu sa distrugi traditia, ci abuzurile ce paraziteaza traditia. Dar -evident- lipsesc mijloacele adecvate.
    (De altfel, stati linistita, si in Ro sunt o gramda de sefi si directori incompetenti, care isi terorizeaza subalternii. Nu e caz izolat. Este efectul coruptiei in societate. Imbecilii cumpara posturile si apoi isi fac de cap. Nimeni nu le zice nimic. O eventuala acheta e innabusita de o noua danie etc.)

    • @mongolul,

      Exista hărțuire si pe vremea comunismului pe aceleași motive. Dacă in școala aveai vreo dizabilitate cum ar fi purtarea de ochelari, erai prea deștept sau erai parte din vreo minoritate erai hărțuit continuu de alții. Am avut noroc în liceu că eram protejat de fratele cumnatului care era cu trei ani mai mare și avea o gașcă altfel se găseau amatori să îmi sufle fum de țigară în față și amenința cu bătaia pe motive inventate de ei.

      Îmi aduc aminte ca am fost hărțuit fizic si emoțional in armată, fie de personalul militar angajat, sau de unii care se considerau mai mari si mai puternici, soldați si ei.

  9. In Romania, bulying-ul cel mai frecvent e cel practicat de profesori impotriva elevilor, mai ales asupra celor mai timizi, putini tupeisti si fara „pile”. Nu glumesc, sunt cazuri in care elevi de a cincea vin cu profunde traume de la scoala. Si sunt destule cazuri si in scoala primara. Profesori sau invatatori care tin sa isi arate, prin agresiune psihologica cumplita, forta data de o ierarhie prost inteleasa, asupra unor copii care n-au niciun fel de instrumente sa se apere de asa ceva. Si da, uneori, una dintre metode e chiar si folosirea bully-ilor elevi pentru a servi acestui scop al profesorului.

  10. Eu in scoala eram asa de stearsa si neinteresanta ca nu ma baga nimeni in seama nici macar cu o injuratura. Acest tip de buliala m-a marcat pe viata.
    M-am simtit foarte abuzata din aceasta cauza. Voiam si eu oleaca de atentie , na , eram aproape o domnisoara iar buleala asta ma facea sa sufar ca nu eram si eu inalta , blonda si cu minijupa. Ar trebui luate niste masuri cum ar fi: toti copiii sa primeasca premiul 1 cu coronita; fiecare baiat sa curteze obligatoriu in pauze cate o fata sau macar alt baiat; toti copiii sa fie dati ca exemplu pentru ca sint buni la ceva , orice , chiar si aceia care nu sint buni la nimic. Competitivitatea , subiectivitatea , meritocratia ar trebui anatemizate , este nevoie de un minister al adevarului , frumusetii , placerii si binelui.
    Este de neacceptat ca un copil sa-si exprime simpatiile si antipatiile , gusturile si preferintele , parerile si obiectivele personale. Ii invatam cu narav , maine-poimaine te trezesti ca formeaza grupuri de interese , ies la proteste , formeaza gasti sau chiar partide de opozitie !
    Ar trebui aplicata politica Ciomu care niveleaza omu’ .

    • Ați părăsit de mult România, bănuiesc. Deja în ciclul primar toți copiii primesc o diplomă, o distincție, cum se numește acum. Sunt clase în care toți au premiul I. Acum, la sfârșit de an școlar, am asistat în cancelarie la zbaterile unei învățătoare care nu știa ce să scrie pe cele 33 de diplome. I-am sugerat distincția „diplomă de participare”, dar nu a gustat gluma.
      Nu toți învățătorii au acceptat egalizarea, unii au rămas pe stil vechi. Dar sunt foarte puțini și în curând vor ceda.
      Într-adevăr, bullyngul este atât de vag definit în mediul școlar, încât soluția optimă pare a fi să îi pui pe toți să stea cuminți cu mâinile la spate. Există comisia care se ocupă cu bullyngul și cea care se ocupă cu violența. Inutile ambele. Granița între cele două fenomene e insesizabilă pentru mulți. Cel puțin în școlile din mediul meu problemele de violență se abordează exact ca altădată. Mai puțin mama de bătaie aplicată agresorului.

      • Violenta verbala , psihica, fizica precum si oricare alt fel de manifestari ofensive sau agresive trebuie starpite din fasa. Copilul trebuie sa bage de mic la cap ca aceste lucruri pot fi exercitate numai de reprezentanti , asupra reprezentatilor si anume prin intermediul organelor specializate in aducerea pe calea cea buna .
        Violenta este buna dar numai cand este exercitata de oameni de bine certificati ca atare de catre autoritati. Si numai cand urmareste niste scopuri nobile si inalte , spre binele violentatului ; cum ar fi libertatea , democratia , piata libera , lupta impotriva terorismului, a minciunii , a schimbarilor climatice si in general ca sa ne iubim si ca sa fie bine . Ca sa nu fie rau.

      • @Alis ce te faci atunci cand, in urma bullyingului psihologic, copilul incepe sa intre pe site-uri care descriu metode de a te sinucide sau cand incepe sa trimita unor prieteni filmulete de pe Tica Toaka cu persoane care se sinucid? Este celebru si tragic cazul din Franta, de acum cateva luni, cand o adolescenta si-a taiat venele in cada, cu ambii parinti acasa, iar mama ei n-a primit nici un spirjin de la autoritati sau de la scoala. O mana spala pe alta. Exista copii foarte sensibili care fac fata cu greu acestei hartuiri si copii cu psihic de pilot de avion de vanatoare pe care nu-i afecteaza aceasta forma de agresiune si hartuire. Mai mult, totul este amplificat de telefoane si retele sociale la care copiii au acces dupa ce vin de la scoala. Noi, cand veneam de la scoala, nu mai comunicam cu nici un coleg pana a doua zi dimineata si ne deconectam de mediul toxic de la scoala, insa astazi bullyingul poate continua pana la miezul noptii.

        • Nu spun că nu trebuie intervenit, spun că e greu să detectezi din timp cazurile în care chiar trebuie să intervii. Nu e sănătos ca adulții să medieze toate conflictele copiilor, e chiar nociv. Iar intervenția școlii este insuficiență. În afara orelor petrecute în școală conflictul continuă.
          Așa cum ați constatat, problema este că, ieșit din școală, copilul continuă conflictele în mediul virtual. Unde sunt părinții în toate astea? Dacă îți cunoști copilul și știi că este sensibil, nu îi dai voie să aibă cont pe Tik tok, sau îl supraveghezi îndeaproape, sau îți asumi consecințele. Lumea e așa cum e, iar părinții trebuie să aibă grijă de copii, nu autoritățile.

          • Corect, dupa scoala raspunderea apartine parintilor, insa pentru a inlatura raul, trebuie discutat cu scoala, directiunea si parintii celui/celor care hartuiesc alti copii. Degeaba fac parintii eforturi acasa si incearca sa-si linisteasca copiii, daca a doua zi la scoala reincepe bullyingul. Alte solutii ar fi schimbarea clasei sau chiar a scolii, insa nu intotdeauna este posibil acest lucru.

      • Alis,

        N-ai înțeles ironia & bășcălia din comentariul lui „să fie pace”. Îți lipsește complet simțul umorului

        „Să fie pace” a prezentat idealurile dăcălimii „progresiste”: Acea categorie de activiști mai periculoși ca ciuma ce păduchează sistemul de educație de stat și care militează pentru aplatizare și imbecilizare în masă. În crearea „omului nou” ratată de comuniști. Pentru asta e în primul rând necesară lichidarea vârfurilor. De aia primesc premii toate loazele. E de asemenea necesară descoperirea și umflarea cu steroizi a „categoriilor defavorizate” pentru alimentarea luptei de clasă. Oricât de prosperă și justă e o societate se vor găsi întotdeauna ratați și frustrați gata să dea lumea peste cap.

        Odinioară ăștia erau proletarii. Cum capitalismul i-a îmburghezit pe proletari și ei nu mai au nicio valoare combativă, focusul e acum pe minorități sexuale, rasiale, naționale, religioase, etc. ca forțe de propulsie a schimbării sociale și a demolării societății democratice. Toate partidele socialist-comuniste au abandonat de mult proletariatul și s-au specializat pe LGBT, imigranți ilegali, musulmani, ecologie, etc. În școli cel mai valoros material al luptei de clasă e reprezentat de marginalii și de loaze. De aceea bullying-ul trebuie umflat de la o chestie secundară la ceva ce e o amenințare existențială.

        Victoria „revoluției” necesită ca toți copii să-i admire pe ratați și să-și dorească să fie ca ei. E cool să ai probleme psihice, să fi maniaco-depresiv, imbecil, agramat și incapabil de orice util. Asta te face interesant. Iar dacă problema nu există, nu-i nimic O creem, o inventăm!

        • @Touché! Marius La cate picioare si pumni mi-am luat eu in scoala primara de la golani sau alti elevi mai mari, ar fi trebuit demult sa-mi pun streangul de gat. Problema, o spun inca o data, o reprezinta tehnologiile, ecranele si retelele sociale care au rolul de zombificare totala si care iti ofera chiar si „solutia finala” daca esti o fire mai sensibila. „Pacea, linistea si iubirea” fac doar parte din procesul de corectitudine politica, prin care partidele „socialist-comuniste” camuflate in haina „diversitatii” incearca sa readuca in societatile noastre comunismul. „Linistea” aceasta domneste chiar si in scolile occidentale, iar daca raportezi un abuz asupra propriului copil, nimeni nu se sinchiseste sa faca ceva. Comunistilor le placea linistea, pacea, armonia, lipsa totala de idei, de contradictii, iar acestea se regasesc si astazi, in „valorile” noastre europene pe care, nu-i asa, trebuie sa le acceptam ca pe ceva formidabil si binefacator.

        • Înțelesesem ironia și bășcălia. Dvs. nu ați înțeles sensul comentariului meu. À propos de simțul umorului, vă lipsește. Nu debordează comentariul meu de umor fin, dar, cu un pic de bunăvoință, vă puteați da seama ce vreau să spun.
          Mă simt agresată, victimă a bullyng-ului! (glumă)

  11. Ce ne facem însă atunci când cei care fac bullying sunt chiar copiii unor profesori sau angajați ai scolii respective? Bullyingul poate fi de multe feluri, de obicei verbal și psihologic, nu doar fizic. Atunci când părintele unui elev este profesor, secretara, sau director, acel elev ar trebui sa învețe la o școală diferita de cea în care lucrează părintele sau. Astfel de elevi cred ca moștenesc scoala și folosesc influenta părintelui ca arma, poate uneori fără ca părintele sa știe. În acest moment, psihologul scolii sau chiar dirigintele sunt cei care pot oficial sa-l penalizeze pe acel elev și chiar jobul părinților lui. Desigur, ultima rămâne arma „nucleara”, adică părinții copilului afectat de bullying care pot contacta scoala. Ierarhia în Japonia și politețea excesiva pot agrava lucrurile și este ceva arhaic. Cei mai mari sau mai „vechi” sunt uneori doar niște profitori. Ierarhia asta era ceva firesc în comunism, însă Japonia este totuși o mare democrație care ar trebui sa fie mai flexibila din acest punct de vedere.

  12. Este jenanta situatia actuala a omenirii, cand dupa atatea civilizatii parcurse, nu suntem in stare sa realizam, cel putin la nivel superior un model adecvat de educatie a generatiilor tinere, in primul rand si apoi a populatiei adulte, in interesul general de trai mai bun, in conditiile existente al intregii societati de pe pamant.

  13. Tot ce înseamnă ideologie contemporană activă, este convergenta spre un singur concept: Obligația societății de a proteja marginalizații!
    La atât se reduce orice model de societate viitoare.El s-a extins printr-o declinare „subliminala” la protejarea ecosistemului,introducand-ul și pe acesta în mod oportun în grupul „abuzatilor”.
    Majoritatea este sedusa de superioritatea morală și intelectuala care îmbracă acest concept,dar eu cred că acest conformism are la bază aroganța „omniscientei”, efect al iluziei că accesul ușor print-un click la informație presupune reflexiv…inteligență!
    Alt efect al „perfecțiunii” morale și infatuarii intelectuale e iluzia „omnipotentei”,adică consideram in mod greșit
    că umanitatea dispune de flexibilitatea necesară unei altfel de „abordări” în afară de cea ierarhica,darwiniana,care nu este doar teorie a evoluției ci este parte din definiția filozofică a ceea ce numim viață pe Pământ…
    Eu cred că „vitregia” „naturală” a micro-societatii face parte din ritualul obligatoriu de „devenire”,de responsabilizare ,o experiență utila „conștientului”…
    Fără „povara” gravitației,zborul nu ar exista!

  14. Eu am avut un coleg care ma tragea de coade. Cred ca voia sa ma buliasca dar era cam fatalau. Trebuie sa-i ferim pe cei mici de violenta , de bacterii si de razele soarelui. Sa nu manince vreo caisa cazuta din pom si sa nu se zgarie la genunchi la joaca. Copilul trebuie crescut in asa fel incat la maturitate sa inteleaga ca nu poate trai fara antibiotice si vaccin anticovid iar cand ii bate politia la usa trebuie sa-i inghete chilotii pe el.
    In caz ca-i cere cineva noaptea pe vreo alee intunecata ceasul, portofelul, nevasta sau virginitatea , el trebuie sa consimta cu amabilitate , sa retina semnalamentele agresorului si sa anunte la 112 sau 911 .
    Ar mai putea de asemenea sa-i explice derbedeului ca ceea ce face este imoral si ilegal, ca probabil a suferit o trauma afectiv-emotionala in copilarie , probabil o buliala dar ca va fi bine daca se va adresa unui psiholog . Si ca , da, exista medicamente impotriva fricii , insa impotriva curajului tot educatia e cea mai eficienta. Si nici nu degaja mult codoi.

    • :)))), chapeau, madame!

      Pe mine m-au bulyit la gradinita si in clasele 1 si 2 ca a trebuit sa port ochelari. Asa ca-mi ziceau lentila, ochelaristu’ si naiba mai stie cum. Ii si bagam in seama, cum nu…
      Da’ cel mai rau si mai rau m-au bulyit fetele. Ani in sir. A trebuit sa port vreo 2 sau 3 cicluri a cite 6 luni una dintre lentile acoperita cu o bucata de pinza neagra. Alternativ, azi stg miine dr. Acuma, cind aveam ochiul stg (cel sanatos) acoperit eu imi vedeam doar nasul, si nici ala prea clar ca ma facusem si cu ceva dioptrie. Asa ca a venit mama si la gradinita si la scoala si a vorbit cu educatoarea/invatatoarea si apoi ambele cu fetele. Eu, cocos, eram intotdeauna tentat sa-mi scot pinza de pe lentila. Sa te tii bulying, imediat sareau cu gurile pe mine, nu puteam face vreo miscare ca ala eram. Ba m-au si adus in banca (prima, va rog) o fata si n-aveam nici o sansa sa scap de bulyingu’ ei. Daca totusi ma fofilam chema imediat intariri gurese, care mai blonde care mai satene :)))
      Dupa vreo 1.5 ani n-am mai purtat pinza pe lentila si dupa inca vreo 2 (parca) nici ochelari pina foarte recent cind mi-am comandat ochelari de citit. De care am si n-am nevoie. (Ultima oara am avut nevoie la restaurant ca nu vedeam neam cit am de plata. Da’ m-am descurcat, am fotografiat nota si-am marit-o pe eranul telefonului :))).
      Se cuvine asadar sa le multumesc educatoarei, invatatoarei si colegelor de gradi si de Primara pentru bulying, fara ele cine stie ce dioptrii sau ce operatie ar fi fost necesare!

  15. Corect Xanax, Am suferit de aceste abuzuri psihice dar si fizice. Eram cea mai mica si subtire eleva la cls 1-4. Dar apoi m-am desteptat, am inceput sa ma apar. La nevoie sa dau palme si pumni. De atunci, nimeni dintre colegii de clasa nici nu au mai avut curaj de ceva. Profesorii nici au intervenit. Asa am devenit o luptatoare si mult mai curajoasa si mult mai pregatita pentru neajunsurile vietii.

  16. Ierarhia ca și formă de modelare a relațiilor sociale pare scoasă direct dintr-un manual de Confucianism.
    De la Confucius ne-a rămas societatea piramidală, stratificată, pe care o vedem în China.
    Știam câte ceva despre rolul ierarhiei în societatea japoneză dar nu știam că incepe chiar din școală.
    Și așa de brutal.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto este co-autoarea cărții „Scrisori din Cipangu” (2016)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro